matuf, ~ă [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~i, ~e / E: tc matuh] (Înv) 1 sm Bătrân ramolit Si: babalâc. 2 a Cu ținuta neglijentă. 3 a Murdar. corectat(ă)

MATUF, matufi, s. m. (Învechit) Bătrîn, babalîc. Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țîngău. CARAGIALE, O. III 29. Vezi zăcînd cîte un matuf gîrbov. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ Om posomorît, ursuz. Era un matuf răposatul... să fugi în lume. ALECSANDRI, T. 175.

matúf adj. m. (turc, matuf, [d. ar. ma’tuh]. Care vorbește prostește, bătrîn copilăros). Rar azĭ. Babalîc, baccea, hodorog, ramolit: nicĭ matuf, dar nicĭ prea țingăŭ, ci om tocmaĭ în puterea vîrsteĭ (Car. VR. 1909, 11, 210). Est. Posac, morocănos. V. izmenit.

mătuf s vz pămătuf

pămatuc^[1] sn vz pămătuf corectat(ă)

pămătuc sn vz pămătuf

pămătuf sn [At: C. STAMATI, ap. CADE / V: mătuf, pămatuc, ~uc, ~tug, ~tuh, ~tuș, ~tuv, ~tuz, pământuș, pănă~, pănătuv, plămătufc, pomătoc, pom~, pomătug, pomotuf, pomotuș, pum~ / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: slv *помєтоухъ cf slv помєсти „a mătura”] 1 Ghemotoc de cârpe, câlți etc. legat la capătul unui băț sau mănunchi de paie, de pănușe, de pene etc., având diverse utilizări Vz feleștioc, mătăuz. 2 Smoc sau moț de păr. 3 (Spc) Obiect format din fire de păr prinse într-un mâner, cu care se săpunește fața la bărbierit Si: poanson, (reg) pomoci. 4 (Spc; reg) Bidinea. 5 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu agheasmă Si: sfeștoc, (reg) mătăuz. 6 Floare a unor plante ca trestia, papura etc. 7 (Trs) Fire mici care rămân după ce se smulge cânepa.

pămătug sn vz pămătuf

pămătuh sn vz pămătuf

pămătuș sn vz pămătuf

pămătuv sn vz pămătuf

pămătuz sn vz pămătuf

pământuș sn vz pămătuf

pănătuf sn vz pămătuf

pănătuv sn vz pămătuf

plămătuc sn vz pămătuf

pomătoc sn vz pămătuf

pomătuf sn vz pămătuf

pomătug sn vz pămătuf

pomotuf sn vz pămătuf

pomotuș sn vz pămătuf

pumătuf sn vz pămătuf

PĂMĂTUF, pămătufuri, s. n. Mănunchi făcut din fire de păr prinse de un mîner, servind la bărbierit. ◊ Fig. [Urechile rîsului] țuguiete, cu pămătufuri de peri negri la vîrf, se ridicase drepte. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Smoc de pene, de fîșii de pînză etc. prinse de un băț, cu care se scutură praful, se curăță cuptorul de cenușă etc. ♦ (Prin analogie) Vedeam stîrci fîlfîind greoi peste pămătufurile trestiilor. SADOVEANU, O. III 649. ♦ Băț cu un fitil la un capăt, servind ca aprinzător. Fanaragiul... scoase pămătuful aprins din felinărașul lui și aprinse lampa de sus. SADOVEANU, O. IV 36. ♦ Puf pentru pudrat. Ți-am mai făcut eu pămătufuri și badanale de sprîncene. ALECSANDRI, T. I 125.

PĂMĂTUF ~uri n. 1) Instrument primitiv, format dintr-un mănunchi de cârpe prinse de o prăjină, cu care se curăță funinginea din cuptoare sau sobe sau praful din încăperi. 2) Obiect format dintr-un smoc de fire de păr prinse într-un mâner cu care se săpunește fața la bărbierit. 3) fam. Smoc de pene lungi cu care se ung preparatele culinare înainte de a fi puse în cuptor. /<sl. pometuhu

pămătuf n. unealtă compusă dintr’o perie mare cu un mâner de lemn pentru spoitul pereților (sau și de pene pentru ștersul prafului, ori puf de dat cu pudră). [Cf. ung. PEMET, pămătuf].

pămătúf și (est) pomătúf n., pl. urĭ (ung. pemetfü, pemete și pemet, mătură mare cu mănuchĭu lung [contaminat în înț. de pemecs, pamacs, pensulă, de unde și pamacsolni. V. morcĭolesc], d. bg. pomet petică de șters o țeavă, vsl. pometŭ, măturătură, gunoĭ, d. metatĭ, a mătura; fü e cuv. ung. și înseamnă „ĭarbă”, ca și în sacfiŭ. D. rom. vine bg. pometuša, petică de șters. V. mătură, omăt). Legătură de pene, de păr saŭ de peticuțe care servește la uns, la spoit, la spălat, la pus săpun pe obraz cînd te razĭ (și în acest caz are forma uneĭ periuțe), la pudrat ș. a. Moțu stufuluĭ: pomătufurile stufuluĭ (Sadov. VR. 1911, 3, 335). – Și pănătuf (Mold. sud).

pănătúf, V. pomătuf.

pomătúf, V. pămătuf.

matuf (înv.) adj. m., s. m., pl. matufi; adj. f. matufă, pl. matufe

matuf (înv.) adj. m., s. m., pl. matufi; adj. f. matufă, pl. matufe

matuf s. m., adj. m., pl. matufi; f. sg. matufă, pl. matufe

pămătuf s. n., pl. pămătufuri

pămătuf s. n., pl. pămătufuri

pămătuf s. n., pl. pămătufuri

pămătuf, pl. pămătufuri

pămătuf, -furi.

matuf (matufi), s. m. – Hodorog, ghiuj. Tc. matuf, din arab. ma’tuf (Șeineanu, II, 252; Loebel 62; Lokotsch 1447). – Der. matufi (var. matofi, matosi), vb. refl. (a se ramoli; a se moleși), a cărui ultimă var., derivată în mod echivoc de Gáldi 208 din ngr. ματώνω „a însîngera”, se confundă cu matosi „a îmbăta” der. din matol.

pămătuf (pămătufuri), s. n. – 1. Feleștioc, mătăuz, pensulă de ras, periuță. – 2. Fard, ruj. Sl. pometuchŭ, din pomesti, pometą „a mătura” (Cihac, II, 519; Tiktin); der. din mag. pemetfű „mătură”, care aparține aceleiași familii, e mai puțin probabilă. Bg. pomatuh (Conev 111) nu ne este sigur; ar putea proveni din rom., ca; i bg. pometuša.

MATUF s. v. babalâc, baccea, căzătură, hodorog, ramolit.

matuf s. v. BABALÎC. BACCEA. CĂZĂTURĂ. HODOROG. RAMOLIT.

PĂMĂTUF s. 1. poanson, (reg.) pomoci. (~ pentru săpunit fața, la bărbierit.) 2. (BIS.) mătăuz, sfeștoc. (~ pentru aghesmuit.)

PĂMĂTUF s. v. pensulă.

PĂMĂTUF s. 1. poanson, (reg.) pomoci. (~ pentru săpunit fața, la bărbierit.) 2. (BIS.) mătăuz, sfeștoc. (~ pentru aghesmuit.)

pămătuf s. v. PENSULĂ.

MATÚF, -Ă s. m., adj. (Ieșit din uz) 1. S. m. Bătrîn ramolit; babalîc. Biata cucoană Anical . . . De cînd i-o murit boieriul, nu mai are odihnă !. . . și adică mult mă mir pentru ce atîta supărare?. . . că era un matuf răposatul. ALECSANDRI, T. 175, cf. 676. Pe drum [Aghiuță] s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țîngău; om tocmai în puterea vîrstei, frumos și arătos. CARAGIALE, S. N. 13. Ici, trăgea din ciubucul de-un stînjen un matuf spînatec. C. PETRESCU, A. R. 8. 2. Adj. Neglijent în ținută; murdar. Cf. PONTBRIANT, D., LM, DDRF, ALEXI, W. - Pl.: matufi, -e. – Din tc. matuh.

MĂTÚF subst. v. pămătuf.