mandatar, ~ă [At: (a. 1849) DOC. EC. 960 / V: (înv) ~iu sm / Pl: ~i, ~e / E: fr mandataire, lat mandatarius, ger Mandatar] 1 sm (Rar sf) Persoană căreia i s-a încredințat un mandat (8). 2 smf (înv; șîs ~ al națiunii) Deputat. 3 sm (Buc; înv) Funcționar administrativ Vz dregător. 4 smf (În orânduirea socialistă) Mic meseriaș sau comerciant care avea în locație de gestiune un magazin.

mandatare sf [At: DLR / Pl: ~tări / E: mandata] 1-6 Încredințare a unui mandat (1-2, 6, 8, 9, 11). 7 Ordonanțare a plății unei sume de bani prin mandat (3).

mandatariu sm vz mandatar

MANDATAR, -Ă, mandatari, -e, s. m. și f. Persoană care a primit o împuternicire, căreia i s-a dat un mandat. Acest mandatar fusese pe vremuri funcționar la vama Prisăcani. VLAHUȚĂ, O. A. 246.

MANDATAR, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) căruia i s-a dat o împuternicire, un mandat (1); împuternicit. [< fr. mandataire, cf. lat. mandatarius, germ. Mandatar].

MANDATARE s.f. Acțiunea de a mandata și rezultatul ei; împuternicire. [< mandata].

MANDATAR, -Ă s. m. f. 1. cel căruia i s-a dat un mandat (1); împuternicit. 2. persoană căreia i s-a încredințat administrarea unei unități comerciale. (< fr. mandataire, germ. Mandatar)

MANDATAR ~i m. Persoană căreia i s-a încredințat un mandat. /<fr. mandataire

mandatar m. cel însărcinat cu un mandat.

*mandatár, -ă s. (lat. mandatarius). Care are mandat saŭ procură de a lucra în numele altuĭa.

mandatar s. m., pl. mandatari

mandatare s. f., g.-d. art. mandatării; pl. mandatări

mandatar s. m., pl. mandatari

mandatare s. f., g.-d. art. mandatării; pl. mandatări

mandatar s. m., pl. mandatari

mandatare s. f., g.-d. art. mandatării; pl. mandatări

MANDATAR s. 1. v. reprezentant. 2. v. procurist.

mandatar, -ă s.m., s.f. (jur.) 1 andosant, andosator, comitent, împuternicit, reprezentant, <rar> înfățișător, <înv. > ispravnic, mandator. Mandatarul autorizează pe cineva să-i încaseze contravaloarea unui cec. 2 împuternicit, procurator, procurist, <înv.> procurant. Părțile interesate vor putea fi reprezentate printr-un mandatar.

MANDATAR s. 1. împuternicit, reprezentant, (înv.) ispravnic, mandator. (El e ~ meu.) 2. împuternicit, procurator, procurist, (înv.) procurant. (~ al unei întreprinderi.)

MANDATAR, -Ă subst. 1. S. m. și f. (Rar la f.) Persoană căreia i s-a încredințat un mandat (4); împuternicit, reprezentant, (învechit) mandator. Directoru gerant nu operează decît ca mandatar al companiii (a. 1849). DOC. EC. 960. E un. . . mandatar a tuturor cetățenilor. ROM. LIT. , 330¹/21. Se oprește în capitala Moldovei, unde convine cu mandatarii regelui Vladislav Iagello. HASDEU, I. C. I, 7. Mandatarul este îndatorit a executa mandatul atît timp cît este însărcinat. HAMANGIU, C. C. 392, cf. 391. Pentru a stimula zelul celor doi mandatari, fiecăruia i se făgăduise atît la sută din ceea ce vor obține. EFTIMIU, N. 9, cf. OȚETEA, T. V. 294. Mandatarul lucrează în numele și pe socoteala mandantului. PR. DREPT 388, cf. 184. ♦ (De obicei determinat prin „al națiunii”) Deputat. Mandatari ai națiunii române. KOGĂLNICEANU, S. A. 182, cf. VLAHUȚĂ, D. 6, CAMIL PETRESCU, T. II, 519. 2. S. m. (Prin Bucov.) Denumire dată, într-o epocă mai veche, funcționarilor administrativi. V. d r e g ă t o r. Pe timpul mandatarilor, spun bătrînii din Părhăuți că pe dealul acesta se afla o casă în care locuia o vădană dimpreună cu trei fete ale sale. MARIAN, T. 352, cf. 353. - Pl.: mandatari, -e. – Și: (învechit) mandatáriu s. m. BARIȚIU, P. A. I, 593. Din fr. mandataire. Cf. lat. m a n d a t a r i u s, germ. M a n d a t a r.

MANDATARE s. f. (Rar) Acțiunea de a m a n d a t a, DICȚ. - Pl.: mandatări. – V. mandata.

MANDATÁRIU s. m. v. mandatar.