MANDATAR, -Ă subst. 1. S. m. și f. (Rar la f.) Persoană căreia i s-a încredințat un mandat (4); împuternicit, reprezentant, (învechit) mandator. Directoru gerant nu operează decît ca mandatar al companiii (a. 1849). DOC. EC. 960. E un. . . mandatar a tuturor cetățenilor. ROM. LIT. , 330¹/21. Se oprește în capitala Moldovei, unde convine cu mandatarii regelui Vladislav Iagello. HASDEU, I. C. I, 7. Mandatarul este îndatorit a executa mandatul atît timp cît este însărcinat. HAMANGIU, C. C. 392, cf. 391. Pentru a stimula zelul celor doi mandatari, fiecăruia i se făgăduise atît la sută din ceea ce vor obține. EFTIMIU, N. 9, cf. OȚETEA, T. V. 294. Mandatarul lucrează în numele și pe socoteala mandantului. PR. DREPT 388, cf. 184. ♦ (De obicei determinat prin „al națiunii”) Deputat. Mandatari ai națiunii române. KOGĂLNICEANU, S. A. 182, cf. VLAHUȚĂ, D. 6, CAMIL PETRESCU, T. II, 519. 2. S. m. (Prin Bucov.) Denumire dată, într-o epocă mai veche, funcționarilor administrativi. V. d r e g ă t o r. Pe timpul mandatarilor, spun bătrînii din Părhăuți că pe dealul acesta se afla o casă în care locuia o vădană dimpreună cu trei fete ale sale. MARIAN, T. 352, cf. 353. - Pl.: mandatari, -e. – Și: (învechit) mandatáriu s. m. BARIȚIU, P. A. I, 593. Din fr. mandataire. Cf. lat. m a n d a t a r i u s, germ. M a n d a t a r.