LUCOARE, lucori, s. f. (Înv.) Lumină; lucire, strălucire. – Lat. lucor, -oris.

lucoare sf [At: PSALT. 122 / Pl: ~ori / E: ml lucor, -oris] (Înv; asr) 1 Lumină (1). 2 (Fig) Strălucire produsă de lumină (1). 3 (Îvr; lpl) Raze. 4 (Înv) Zi. 5 (Rel; fig) Har divin revărsat în sufletele oamenilor. 6 (Fig) Ceea ce aduce claritate în mintea omenească. 7 Lumină slabă de abia întrezărită Si: licărire. 8 (Pm) Fulger. 9 (Fig) Sclipire.

LUCOARE, lucori, s. f. (Înv. și arh.) Lumină; lucire, strălucire. – Lat. lucor, -oris.

LUCOARE, lucori, s. f. (Învechit și arhaizant) Lucire, strălucire. Am început a desluși cărările din trestii. Apoi mi s-a deschis luciu larg, rumenit de cea dintîi lucoare a zorilor. SADOVEANU, N. F. 50. Albe-ntîi și tot mai roșii Zorile și-ntind lucoarea – Din zăvoi, privighetoarea Iarăși a-nceput! COȘBUC, P. II 69. Apele... se roșesc și se luminează, oglindind lucoarea flăcărilor. ODOBESCU, S. III 534.

LUCOARE ~ori f. înv. 1) Radiație electromagnetică, emisă de unele corpuri luminescente sau incandescente, care, acționând asupra retinei ochiului, permite ca lumea înconjurătoare să fie vizibilă; lumină. 2) fig. Sursă care luminează spiritul. /<lat. lucor, ~oris

LUCOARE s.f. (Mold.) Strălucire. Astădzi luminatele steale cu lumina lucoarei lumea podobăsc. DM, 10^r; cf. DM, III^r, 10^v; DOSOFTEI, PS apud TDRG. Etimologie: lat. lucor. Vezi și strălucoare. Cf. . s t r ă l u c o a r e.

lucoare f. lumină, mai ales slabă: o orbise lucoarea ISP.; fig. o mincinoasă lucoare de pace BĂLC.

lucoáre f., pl. orĭ (lat. *lúcor, *lucóris, id; vit. lucore, sard. lugore, pv. lugor, fr. lueur, cat. llugor). Vechĭ. Azĭ lit. Lucire, strălucire: lucoarea soareluĭ (Cod. Vor.), o orbise lucoarea (Isp.), privirea eĭ căpătă o lucoare de fericire (CL. 1910, 5, 545).

lucoare (înv.) s. f., g.-d. art. lucorii; pl. lucori

lucoare (înv.) s. f., g.-d. art. lucorii; pl. lucori

lucoare s. f., g.-d. art. lucorii; pl. lucori

LUCOARE s. v. lucire, lumină, scânteiere, sclipire, sticlire, strălucire.

lucoare s. v. LUCIRE. LUMINĂ. SCÎNTEIERE. SCLIPIRE. STICLIRE. STRĂLUCIRE.

lucoare (lucori), s. f. – Strălucire. Lat. *lūcōrem (Pușcariu 989; Candrea-Dens., 1010; REW 5144; Battisti, III, 2278), cf. it. lucore, prov. lugor, fr. lueur, cat. llugor. Cf. luci. – Der. strălucoare, s. f. (înv., strălucire), cuvînt rar, întrebuințat numai de Dosoftei.