locuit, ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 177^v/124 / V: (înv) lăc~ / Pl: ~iți, ~e / E: locui] 1-2 (D. case, orașe etc.) În care locuiește (1-2) cineva. 3 (D. regiuni, zone etc.) Cu locuitori Si: populat. 4-5 (Înv; d. persoane) Care locuiește (1-2) undeva Si: (înv) locuitor (1-2). 6 (Îvr) Care trăiește în concubinaj Si: (îvr) locuitor (2).

LOCUIT, -Ă, locuiți, -te, adj. (Despre o casă, un oraș, o regiune etc.) În care locuiește cineva, ocupat de locatari. Casă locuită. ▭ Peștera adîncă, în vechime locuită. ALEXANDRESCU, P. 137.

LOCUIT ~tă (~ți, ~te) (despre case, regiuni, ținuturi etc.) În care locuiește cineva; unde trăiesc oameni. [Sil. -cu-it] /v. a locui

lăcui³ v vz locui

locui [At: PSALT. HUR. 27^r/2 / V: (înv) lăc~, (îvr) luc~ / Pzi: ~esc / E: mg lakni cf loc] 1 vi A-și avea domiciliul undeva. 2 vi A trăi undeva Si: a sta, (pfm) a ședea, (îvp) a sălășlui. 3 vi (Pex; d. păsări, animale, insecte) A-și avea cuibul, vizuina etc. undeva. 4 vi (De obicei urmat de determinări temporale) A rămâne undeva sau la cineva o vreme Si: a se opri, a poposi, (reg) a mânea. 5 vi (Rel; înv) A continua să existe (în conștiința oamenilor) Si: a dăinui, a dura, a persista, (îvp) a sta. 6 vi (Înv) A se afla undeva sau la cineva Si: a exista, a trăi, (înv) a viețui. 7 vi (Înv; d. organe ale corpului omenesc) A se afla. 8 vi (Înv; d. afecțiuni) A fi localizat. 9 vi (Înv) A-și petrece viața într-un anumit fel Si: a trăi. 10 vi A conviețui. 11 vi (Înv) A trăi în concubinaj Si: (pop) a se ține. 12 vt (Înv) A ocupa un loc pentru a se stabili Si: a popula. 13 vt (Înv) A fi răspândit într-o anumită regiune Si: a popula. 14 vt (Înv; c. i. oameni, populații etc.) A așeza într-un loc Si: a coloniza, a stabili.

lucui v vz locui

LOCUI, locuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și avea domiciliul, a fi stabilit cu locuința undeva. V. sta, ședea. Cu Haralambie Oanță se considera prieten. Locuiesc pe aceeași stradă. SAHIA, N. 95. Locuiam într-un sat de pe malul stîng al Buzăului. ODOBESCU, S. III 22. Acum și locuiau împreună. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ Tranz. (Rar) Am putea locui lumea satelor. EMINESCU, N. 33. El locuiește un măreț palat de vară. ALECSANDRI, P. III 83. 2. Tranz. (Învechit) A așeza pe cineva într-un loc; a coloniza. Drumul mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri, aduși și locuiți aice de domnii romîni. NEGRUZZI, S. I 193. ◊ Refl. Multe familii bogate ce se locuiseră în țară, pribegiră. NEGRUZZI, S. I 144.

A LOCUI ~iesc 1. intranz. A fi așezat cu traiul (undeva); a trăi. 2. tranz. înv.A instala cu traiul (într-un loc nou). /<ung. lakni

lăcuì (locuì) v. a ședea într’un loc, a trăi undeva. [Ung. LAKN^[1], forma literară locui a fost modelată după loc, cu care n’are de a face].

locuì v. a ședea într’un loc, a trăi undeva. [V. lăcuì].

1) lăcuĭésc (vechĭ) și locuĭésc v. intr. (ung. lakni, a locui. Locuĭesc supt infl. luĭ loc). Șed, îs stabilit într’un loc: a locui într’o casă, într’un oraș, la țară. V. tr. Barbariĭ locuĭaŭ odinioară Dacia.

locuĭésc, V. lăcuĭesc 1.

locui (a ~) (a domicilia) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiesc, 3 sg. locuiește, imperf. 1 locuiam; conj. prez. 1 sg. să locuiesc, 3 să locuiască

locui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiesc, imperf. 3 sg. locuia; conj. prez. 3 să locuiască

locui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiesc, imperf. 3 sg. locuia; conj. prez. 3 sg. și pl. locuiască

locui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiesc, conj. locuiască)

locuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

locui (locuiesc, locuit), vb. – A trăi, a avea reședința. – Var. lăcui. Mag. lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gáldi, Dict., 93). Rezultatul normal, lăcui, azi înv., a fost apropiat de loc. Cf. sl. lakuvati, care apare numai în acte de provenință romînă, și în bg. din Trans. lakuva (Miklosich, Bulg., 126). Der. locaș (var. lăcaș), s. n. (locuință), din mag. lakás; locuință, s. f. (casă de locuit), cu suf. -ință; locuitor, s. m.; conlocui, vb. (a trăi împreună), format după fr. cohabiter; conlocuitor, adj., cuvînt forțat de regimul comunist.

LOCUIT adj. v. populat.

locuit¹ s.n. (înv.) v. Domiciliere. Locuire. Ședere. Viețuire.

locuit², -ă adj. 1 (în opoz. cu „pustiu”, „nepopulat”; despre teritorii, așezări omenești etc.) populat, <înv.> norodit, norodos, poporat, poporos, populos. Și-a ridicat o casă la munte, departe de zonele locuite. 2 (înv.; despre oameni) v. Trăitor. Viețuitor.

LOCUIT adj. populat, (înv.) poporat, poporos, populos. (Un teritoriu ~.)

LOCUI vb. v. coloniza, dăinui, dura, exista, fi, menține, păstra, perpetua, persista, rămâne, trăi, ține, viețui.

LOCUI vb. 1. a domicilia, a fi, a sta, a ședea, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (înv. și reg.) a băciui, (reg.) a sălăși, (înv.) a sălășui. (Mama a ~ o vreme la Bacău.) 2. v. popula.

locui vb. IV. 1 intr. (despre oameni; urmat de determ. locale) a domicilia, a fi, a sta, a ședea, a viețui, <pop.> a hălădui, a sălășlui, a vecui, <înv. și reg.> a băciui, <reg.> a puculi, a sălăși, <înv.> a sălășui, a via². Și-au construit o casă în care să locuiască singuri. 2 tr. (înv.; despre populații, colectivități etc.; compl. indică teritorii, regiuni etc.) v. Popula. 3 tr. (polit.; înv.; compl. indică țări, regiuni etc.) v. Coloniza. II intr. (jur.; despre oameni; de obicei însoțit de determ. ca „împreună”, „laolaltă” sau urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) a coabita, a conviețui, a trăi, a viețui, <pop.> a vecui, <înv.> a conlocui, a via². Locuiesc în același apartament, nefiind căsătoriți. III intr. (înv.) 1 (despre univers, lume, populații, ecosisteme etc.) v. Dăinui. Dura². Exista. Fi. Menține. Păstra. Perpetua. Persista. Rămâne. Subzista. Trăi. Ține. 2 (despre oameni) v. Trăi. Viețui.

locui vb. v. COLONIZA. DĂINUI. DURA. EXISTA. FI. MENȚINE. PĂSTRA. PERPETUA. PERSISTA. RĂMÎNE. TRĂI. ȚINE. VIEȚUI.

LOCUI vb. 1. a domicilia, a fi, a sta, a ședea, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (înv. și reg.) a băciui, (reg.) a sălăși, (înv.) a sălășui. (Mama a ~ o vreme la Bacău.) 2. a popula. (Tribul ~ în nordul regiunii.)

lăcui, lăcuiesc, vb. intranz. – (pop.) A locui: „Leacu meu e pă vârvuri, / Lăcuiește-n decunguri” (Papahagi, 1925: 187). – Din magh. lakni „după loc” (Cihac, cf. DER); var. a lui locui (< magh. lakni) (MDA).

lăcui, lăcuiesc, vb. intranz. – (pop.) A locui: „Leacu meu e pă vârvuri, / Lăcuiește-n decunguri” (Papahagi 1925: 187). – Din magh. lakni „după loc” (Cihac cf. DER).