juruire sf [At: VARLAAM, C. 180 / V: (reg) giu~ / Pl: ~ri / E: jurui¹] (Îrg) 1 Logodire. 2 Făgăduire de soț sau soție. 3 Călugărire. 4 Luare a unui angajament solemn în fața lui Dumnezeu de a păstra rânduielile creștinești. 5 Promitere în mod solemn. 6 Legare prin jurământ (4). 7 Vrăjire.

giurăi v vz jurui¹

giurui¹ v vz jurui²

giuruire sf vz juruire¹

jurăi v vz jurui¹

jurui¹ [At: COD. VOR. 66/12 / V: ~răi, (reg) giurăi / Pzi: ~esc / E: mg gyürüzni] (Îrg) 1-2 vtr A (se) logodi. 3 vt A făgădui de soț (sau soție). 4-5 vtr A (se) călugări. 6 vr A-și lua angajamentul solemn față de Dumnezeu de a păstra rânduielile creștinești. 7 vt A promite în mod solemn. 8 vr A se lega prin jurământ (1). 9 vi A vrăji.

jurui² vt [At: DA / V: (reg) giu~ / Pzi: ~esc / E: jur¹] (Rar) A face să se rotească Si: (reg) a învolbura.

❍JURUI, †GIURUI (-uesc) vb. tr. și refl.1 A făgădui: cîndu i-are dărui neștine vre-un dar... sau să-i giuruiască ceva (PRV-LP.) ¶ 2 Mold. Bucov. A făgădui în mod solemn: Văzînd că m’am pus rău cu mama, îi giuruesc eu că ce-am făcut, n’oiu mai face (CRG.); juruește-i ceriul și pămîntul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale (CRG.); copiii cu toții i-au juruit că s’or purta cît mai bine (SB.); s’au giuruit că, după ce va vini din războiul Perșilor, să dea pre creștini jidovilor să-i sfărîme (CANT.) [jura].

JURUI¹, juruiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și regional) A făgădui în mod solemn, a promite să faci pe voie cuiva sau să dai cuiva ceva. V. jura. Mai bine i-ai da partea pe care i-ai juruit-o. SADOVEANU, P. M. 74. Îți mărturisesc greșeala me și îți juruiesc că de acum nu voi mai face aceste răle lucruri. KOGĂLNICEANU, S. 115. (Cu pronunțare regională) Îmi giuruise, că m-așteaptă, Plîngînd mi-a spus-o fata, zău! PĂUN-PINCIO, P. 58. ♦ A făgădui (de soție). Mi-au fost juruită mie Din mica copilărie. SEVASTOS, C. 279. ♦ Refl. A se lega prin jurămînt. Cine-a zice Nițu vine Da-i-aș tot ce am pe mine; Cine-a zice c-a venit Da-i-aș ce m-am juruit. ALECSANDRI, T. 1577.

JURUI², juruiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A face să se învîrtească în cercuri. (Cu pronunțare regională) Viscolul giuruia des foloștină înflorită, ca niște rotocoale de hîrtie albă. DELAVRANCEA, S. 181.

A SE JURUI mă ~iesc intranz. A se angaja prin jurământ; a se jura. /<ung. gyürüzni

A JURUI ~iesc tranz. 1) (bunuri materiale) A promite în mod public și solemn. 2) (tineri pentru căsătorie) A făgădui de soț sau soție. /<ung. gyürüzni

juruí v. 1. a promite solemn: juruiește-i cerul și pământul CR.; 2. a se devota. [V. jurà].

juruĭésc v. tr. (d. jur 2). Promit solemn. V. refl. Mă promit solemn, mă consacrez: s’a juruit călugăriiĭ.

jurui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, 3 sg. juruiește, imperf. 1 juruiam; conj. prez. 1 sg. să juruiesc, 3 să juruiască

jurui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, imperf. 3 sg. juruia; conj. prez. 3 să juruiască

jurui (a făgădui, a roti) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, imperf. 3 sg. juruia; conj. prez. 3 sg. și pl. juruiască

JURUI vb. v. angaja, făgădui, îndatora, însărcina, jura, logodi, obliga, promite.

jurui vb. IV. 1 refl. (înv. și reg.; despre oameni) v. Angaja. Făgădui. Îndatora. Însărcina. Obliga. Promite. 2 refl., tr. (înv.) v. Jura. 3 tr., refl. (recipr.) (înv.; compl. sau sub. indică oameni) v. Logodi.

jurui vb. v. ANGAJA. FĂGĂDUI. ÎNDATORA. ÎNSĂRCINA. JURA. LOGODI. OBLIGA. PROMITE.

JURUIRE s.f. (Mold.) Făgăduință. Și să apropie vreamea giuruirei ce să giurasă Dumnedzău lui Avram. AP. 1646, 20^r; cf. VARLAAM. Etimologie: jurui. Vezi și jurui, juruință, juruit, juruită. Cf. făgadă, făgădaș, făgăduială, juruință, juruită.

juruire s.f. (înv.) făgăduință, promisiune.

JURUI vb. (Mold.) 1. A făgădui de soție. Sora lui craiu, Elisafta, ce i-o giuruise Alexandru-Crai. URECHE. 2. A făgădui. A: Și giurui că-i va da lui ocină. AP. 1646, 18^v. Viiața iaste neștiută, Și pînă la ce vreme iaste giuruită. CVL, 15 ; cf. VARLAAM; PRAV.DOSOFTEI, PS; DOSOFTEI, VS; CD 1698, 4^v, 5^r, 26^v, 42^r; N. COSTIN; CI, 171, 173; NCCD (gl.); NECULCE, apud TEW; CD 1770, 5^r, 52^v; E 1779, 13^r. // B: De nevoie se juruiesc mult cu cuvîntul, iar cu lucrul nu iaste nimic. E ante 1704, 26^r; cf. CRON. 1687, 31^r. Etimologie: magh. gyürü, cf. gyürüzni. Vezi și juruință, juruire, juruit, juruită. Cf. credința, încredinți.