2 intrări

27 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

JURARE, jurări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a (se) jura și rezultatul ei; jurământ. ♦ Blestem. – V. jura.

JURARE, jurări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a (se) jura și rezultatul ei; jurământ. ♦ Blestem. – V. jura.

jurare sf [At: I. VĂCĂRESCUL, P. 202/6 / Pl: ~rări / E: jura] 1 Afirmare sau declarare a unui lucru sub jurământ (1) Si: jurat2 (1). 2 (Ccr) Jurământ (1). 3 Confirmare a unui lucru la judecată prin jurământ (1) Si: jurat2 (3). 4 Depunere a unei mărturii pentru cineva Si: jurat2 (4). 5 Blestemare pentru a susține cele afirmate Si: jurat2 (5). 6 Credință cu tărie într-un lucru Si: jurat2 (6). 7 Încredere oarbă în cineva Si: jurat2 (7). 8 Făgăduire în mod solemn Si: jurat2 (8). 9 Legare prin jurământ (4) Si: jurat2 (9). 10 Implorare. 11 (Nob) Înjurare.

JURARE, jurări, s. f. (Învechit) Acțiunea de a (se) jura; jurămînt. Jurări, nădejdi, dulci sărutări, uimeală, Mărturisiri că inimi n-avem reci! Toate au fost spre cruda porunceală D-uitare-n veci! VĂCĂRESCU, P. 202. Începu a zice niște jurări. GORJAN, H. II 207.

JURA, jur, vb. I. 1. Tranz. și refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♦ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. ♦ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruință; a implora, a conjura. – Lat. jurare.

JURA, jur, vb. I. 1. Tranz. și refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♦ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. ♦ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruință; a implora, a conjura. – Lat. jurare.

jura [At: CORESI, EV. 60/22 / Pzi: jur / E: ml juro, -are] 1 vtr A afirma ceva sub jurământ. 2 vtr A declara ceva prin jurământ. 3 vtr A confirma ceva la judecată prin jurământ. 4 vt A depune o mărturie despre cineva. 5 vt A promite sub jurământ. 6 vr (Pop) A se blestema (pentru a întări cele afirmate). 7 vr A crede cu tărie un anumit lucru. 8 vr A avea încredere oarbă în cineva. 9 vt A făgădui ceva în mod solemn. 10-11 vtr A (se) lega prin jurământ (5). 12 vt (Pop) A ruga pe cineva stăruitor Si: a conjura, a implora. 13 vt (Nob) A înjura.

JURA, jur, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu o completivă directă sau cu un complement care indică un sentiment) A face un jurămînt, a se lega prin jurămînt; a întări, a confirma la judecată, prin jurămînt, o depoziție, o mărturie. Au doar nu mi-ați jurat și mie credință? NEGRUZZI, S. I 140. Știi, bădiță, cum jurai Seara, cînd la noi veneai Că pe alta n-o s-o iai? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. (Fig.) A noastre inimi își jurau Credință pe toți vecii, Cînd pe cărări se scuturau De floare liliecii. EMINESCU, O. I 186. ◊ (Cu complement intern) Hai să jurăm Jurămîntul mare. TEODORESCU, P. P. 463. ◊ (La optativ sau în legătură cu verbul «a putea», arată convingerea fermă a cuiva în legătură cu un anumit lucru) Dumnezeu să-l ierte că Ștefăniță î-i ticluise o carte către Petru-vodă... să fi jurat că e de el. DELAVRANCEA, O. II 184. Puteai să juri că n-are mai mult de treizeci de ani. VLAHUȚĂ, O. A. 111. ◊ Absol. Îl cunosc. Dar nu știu de unde... Credeți-mă, uite... jur. SAHIA, N. 75. ◊ Refl. Să mă mai jur eu?... Nu m-am jurat? n-am plîns? Cu ce m-am ales? CARAGIALE, O. I 63. Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere. CREANGĂ, P. 206. Foaie verde lemn uscat, Tare, mîndră, te-ai jurat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. Vin’, mîndră, să ne jurăm Și să nu ne mai lăsăm. id. ib. 256. 2. Refl. A consimți prin jurămînt să se întîmple un lucru rău în cazul cînd nu îndeplinești o anumită condiție; a se afurisi. Mă jur să n-am parte de mătușica, dacă nu dau păretele jos. ALECSANDRI, T. I 39. Ea o prins a se jura: De-oi fi dat gura cuiva, Uște-mi-se cununa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. 3. Tranz. fact. A obliga, a pune pe cineva să jure. Mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei. ISPIRESCU, L. 301. A jurat-o pe nevastă-sa ca nu cumva să spuie cuiva. ȘEZ. II 212. (Cu pronunțare regională) Te giur cu pistolu-n pept Spune mie tot cu drept De ai bani mai multicei. ALECSANDRI, P. P. 162.- Prez. ind. și: (regional) jor (COȘBUC, P. I 183).

A JURA jur 1 tranz. 1) A promite prin jurământ. ~ fidelitate. 2) (probitatea unor depoziții, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruință; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurare

A SE JURA mă jur intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmații; a se afurisi. /<lat. jurare

jurà v. 1. a afirma cu jurământ, luând de martur pe D-zeu: a jurat strâmb; 2. a asigura, a încredința despre ceva: ți’o jur; 3. a se îndatora cu jurământ, a promite serios: a jura supunere. [Lat. JURARE].

2) jur, a -á v. intr. (lat. jurare, a jura, d. jus, juris, drept, dreptate; it. giurare, pv. cat. sp. pg. jurar, fr. jurer. Rudă cu just). Iaŭ martur pe Dumnezeŭ saŭ altă autoritate pe care o cred sacră: jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat. Mă oblig pin jurămînt, promit serios: jur supunere cuiva. V. tr. Blestem pe cineva dacă nu va face ceva: te jur să facĭ așa cum țĭ-am spus. V. refl. Jur, afirm bazat pe religiune saŭ pe altă credință: mă jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat, mă jur să fac (saŭ: că voĭ face) un spital. V. zăŭ.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

jurare (înv.) s. f., g.-d. art. jurării; pl. jurări

jurare (înv.) s. f., g.-d. art. jurării; pl. jurări

jurare s. f., g.-d. art. jurării; pl. jurări

jura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. jur, 3 ju; conj. prez. 1 sg. să jur, 3 să jure

jura (a ~) vb., ind. prez. 3 ju

jura vb., ind. prez. 1 sg. jur, 3 sg. și pl. ju

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

JURARE s. v. jurământ, legământ.

JURA vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleți. (Se ~ că e cum spune.)

JURA vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.

JURA vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleți. (Se ~ că e cum spune.)

jura vb. v. AFURISI. BLESTEMA. CONJURA. IMPLORA.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

jura (jur, -at), vb.1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurierrom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s. f. (promisiune, obligație); juruință, s. f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” și rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

JURA [ʒürá] 1. Lanț muntos, de înălțime mijlocie, în Europa de V, extins pe direcția SV-NE, pe o lungime de peste 600 km și c. 80 km lățime, pe teritoriile Franței, Elveției și Germaniei și cuprinde: J. propriu-zisă (Franța, și Elveția), situată între văile Isère și Aare, constituită din calcare jurasice. Lungime: c. 230 km. Culmi paralele cu direcția SV-NE, cu alt. mai mari spre SE. Alt. max.: 1,718 m (Crêt de la Neige). Carst dezvoltat. De aici izv. râurile Ain și Doubs. Rezervații; J. Suabă (Schwäbische Alb), situată între cursul superior al Dunării (la SSE) și cel al Neckarului (la NNV). Alt. max.: 1.015 m (vf. Lemberg). Lungime: c. 200 km. Relief de podișuri calcaroase și dolomitice, mai înalte spre valea Neckarului; J. Franconiană (Fränkische Alb), situată între văile Dunării (la S) și Mainului (la N), ca o continuare spre NE și N a M-ților Jura Suabă, de care este despărțită prin valea râului Wörnitz. Alt. max.: 652 m (vf. Poppberg). Lungime: c. 200 km. 2. Canton în NV Elveției, drenat de cursul superior al Rinului, la poalele masivului muntos omonim; 836,5 mii km2; 69,2 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Delémont. Expl. lemnului. Creșterea bovinelor.

Iurare in verba magistri (lat. „A jura pe vorbele magistrului”) – Cu aceste cuvinte ironizează Horațiu într-o epistolă a sa (I, 1, 14) pe acei discipoli care socot părerile, teoriile, filozofia dascălului lor drept literă de evanghelie și îi invocă autoritatea ca și cum ar jura pe tablele legii. Formula modernă ar fi His masters voice (Vocea stăpînului), aplicată în derîdere celor care, ca o placă, se fac ecoul maestrului, șefului lor. Dar înainte de a se găsi această etichetă nouă și caustică, se folosea versiunea latină, care mai are și forma: In verba magistri iurare. LIT.

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a (se) jura strâmb expr. a comite sperjur, a depune mărturie mincinoasă.

Intrare: jurare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • jurare
  • jurarea
plural
  • jurări
  • jurările
genitiv-dativ singular
  • jurări
  • jurării
plural
  • jurări
  • jurărilor
vocativ singular
plural
Intrare: jura
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • jura
  • jurare
  • jurat
  • juratu‑
  • jurând
  • jurându‑
singular plural
  • ju
  • jurați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • jur
(să)
  • jur
  • juram
  • jurai
  • jurasem
a II-a (tu)
  • juri
(să)
  • juri
  • jurai
  • jurași
  • juraseși
a III-a (el, ea)
  • ju
(să)
  • jure
  • jura
  • jură
  • jurase
plural I (noi)
  • jurăm
(să)
  • jurăm
  • juram
  • jurarăm
  • juraserăm
  • jurasem
a II-a (voi)
  • jurați
(să)
  • jurați
  • jurați
  • jurarăți
  • juraserăți
  • juraseți
a III-a (ei, ele)
  • ju
(să)
  • jure
  • jurau
  • jura
  • juraseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

jurare, jurărisubstantiv feminin

  • 1. învechit Acțiunea de a (se) jura și rezultatul ei. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Jurări, nădejdi, dulci sărutări, uimeală, Mărturisiri că inimi n-avem reci! Toate au fost spre cruda porunceală D-uitare-n veci! VĂCĂRESCU, P. 202. DLRLC
    • format_quote Începu a zice niște jurări. GORJAN, H. II 207. DLRLC
    • 1.1. Afirmare sau declarare a unui lucru sub jurământ. MDA2
      sinonime: jurat
    • 1.2. Confirmare a unui lucru la judecată prin jurământ. MDA2
    • 1.3. Depunere a unei mărturii pentru cineva. MDA2
    • 1.4. Blestemare pentru a susține cele afirmate. DEX '09 MDA2 DEX '98
      sinonime: blestem
    • 1.5. Credință cu tărie într-un lucru. MDA2
    • 1.6. Încredere oarbă în cineva. MDA2
    • 1.7. Făgăduire în mod solemn. MDA2
    • 1.8. Legare prin jurământ. MDA2
    • 1.9. Implorare. MDA2
      sinonime: implorare
    • 1.10. neobișnuit Înjurare. MDA2
      sinonime: înjurare
etimologie:
  • vezi jura DEX '09 MDA2 DEX '98

jura, jurverb

  • 1. tranzitiv reflexiv A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ; a se angaja prin jurământ. DEX '09 MDA2 DEX '98 DLRLC NODEX
    sinonime: jurui
    • format_quote Au doar nu mi-ați jurat și mie credință? NEGRUZZI, S. I 140. DLRLC
    • format_quote Știi, bădiță, cum jurai Seara, cînd la noi veneai Că pe alta n-o s-o iai? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. DLRLC
    • format_quote figurat A noastre inimi își jurau Credință pe toți vecii, Cînd pe cărări se scuturau De floare liliecii. EMINESCU, O. I 186. DLRLC
    • format_quote Hai să jurăm Jurămîntul mare. TEODORESCU, P. P. 463. DLRLC
    • format_quote Dumnezeu să-l ierte că Ștefăniță î-i ticluise o carte către Petru-vodă... să fi jurat că e de el. DELAVRANCEA, O. II 184. DLRLC
    • format_quote Puteai să juri că n-are mai mult de treizeci de ani. VLAHUȚĂ, O. A. 111. DLRLC
    • format_quote (și) absolut Îl cunosc. Dar nu știu de unde... Credeți-mă, uite... jur. SAHIA, N. 75. DLRLC
    • format_quote Să mă mai jur eu?... Nu m-am jurat? n-am plîns? Cu ce m-am ales? CARAGIALE, O. I 63. DLRLC
    • format_quote Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere. CREANGĂ, P. 206. DLRLC
    • format_quote Foaie verde lemn uscat, Tare, mîndră, te-ai jurat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. DLRLC
    • format_quote Vin’, mîndră, să ne jurăm Și să nu ne mai lăsăm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. DLRLC
    • 1.1. tranzitiv A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. DEX '09 MDA2 DEX '98 DLRLC NODEX
    • 1.2. reflexiv A promite prin jurământ. DEX '09 MDA2 DEX '98 DLRLC NODEX
    • 1.3. tranzitiv A făgădui ceva în mod solemn. MDA2
  • 2. reflexiv popular A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). DEX '09 MDA2 DEX '98 DLRLC NODEX
    • format_quote Mă jur să n-am parte de mătușica, dacă nu dau păretele jos. ALECSANDRI, T. I 39. DLRLC
    • format_quote Ea o prins a se jura: De-oi fi dat gura cuiva, Uște-mi-se cununa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. DLRLC
  • 3. reflexiv A crede cu tărie un anumit lucru. MDA2
  • 4. reflexiv A avea încredere oarbă în cineva. MDA2
  • 5. tranzitiv reflexiv A (se) lega prin jurământ. MDA2
  • 6. tranzitiv popular A ruga pe cineva cu stăruință. DEX '09 MDA2 DEX '98 NODEX
    • format_quote Mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei. ISPIRESCU, L. 301. DLRLC
    • format_quote A jurat-o pe nevastă-sa ca nu cumva să spuie cuiva. ȘEZ. II 212. DLRLC
    • format_quote cu pronunțare regională Te giur cu pistolu-n pept Spune mie tot cu drept De ai bani mai multicei. ALECSANDRI, P. P. 162. DLRLC
    • diferențiere A obliga, a pune pe cineva să jure. DLRLC
  • 7. tranzitiv neobișnuit Înjura. MDA2
    sinonime: înjura
  • 8. intranzitiv A presta un jurământ. NODEX
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.