jimbat, ~ă [At: VLAHUȚĂ, N. 16 / V: (reg) jâm~ / Pl: ~ați, ~e / E: jimba] (Pop) 1 (D. lucruri) Strâmb. 2 (D. lucruri) Curbat. 3 (Pex) Deformat. 4-5 smf, a (Om) cu gura strâmbă. 6-7 smf, a (Om) care are dinții în afară. 8-9 smf, a (Om) care are dinții crescuți unul peste altul. 10 sf Femeie cu maxilarul inferior strâmbat. 11-12 a, av (D. gură) (Cu buzele îndepărtate una de alta, din cauza unui defect de conformație) lăsând să se vadă mereu dinții. 13 a (D. oameni) Care zâmbește mereu. 14 a (D. oameni) Care râde fără rost. 15 a (Fig; d. suprafața apei) Încrețit. 16 a (Pex; d. ape) Tulburat. 17-18 smf, a (Om) căruia i-au căzut dinții. 19 a (Reg; fig; d. oameni) Care vorbește mult, pe un ton critic și tăios.

JIMBÁT, -Ă, jimbați, -te, adj. (Regional, despre gură) Cu buzele îndepărtate una de alta din cauza unui defect de conformație, lăsînd să se vadă mereu dinții; p. ext. (despre oameni) căruia i se văd dinții din cauza unui asemenea defect. Privirile lui... se opreau... pe chipul ei uricios, cu niște obraji mari și îmbujorați, c-o gură largă și jimbată. VLAHUȚĂ, O. A. 99.

JIMBÁT ~tă (~ți, ~te) Căruia i se văd dinții din cauza unui defect. /<sl. zobu

jimba [At: LB / V: (reg) jâm~ / Pzi: ~bez, jâmb / E: jimb] (Pop) 1-2 vtr (D. lucruri) A (se) strâmba. 3-4 vtr (D. lucruri) A (se) curba. 5-6 vtr (Pex) A (se) deforma. 7-8 vtr (D. oameni) A(-și) strâmba gura Si: a (se) rânji, a (se) schimonosi. 9 vr (D. copii; îe) A se ~ la cineva A se scoate limba și a se schimonosi la cineva. 10 vr A rânji cu ură, cu dușmănie la cineva. 11 vi (Prin apropiere de a zâmbi) A zâmbi silit. 12 vi A râde fără rost. 13 vr (Fig, d. suprafața unei ape) A se încreți. 14 vr (Pex; d. ape) A se tulbura. 15 vi (Înv; d. dinți) A cădea.

JIMBÁ, jimbez, vb. I. Refl. (Regional) A se strîmba arătîndu-și dinții, a rînji (cu ură, cu dușmănie). Unii, de prin căruțe, se jimbau uitîndu-se chiorîș la convoiul de muncitori. VORNIC, P. 213. Stoica și ceilalți au părut că n-aud asemenea poruncă și nu s-au supus. S-au jimbat la el, pieziș. SADOVEANU, M. C. 200. ◊ Tranz. Țărănci știrbe îl priveau jimbîndu-și gurile printre degete. CAMILAR, N. II 318. ♦ Fig. (Despre suprafața unei ape) A se încreți; a se tulbura. Mie nu-mi place cînd văd că se jimbează așa apa. SADOVEANU, N. F. 100.

A SE JIMBÁ mă ~éz intranz. pop. (despre persoane) A-și strâmba gura, arătând dinții și râzând într-un fel nefiresc; a rânji. /Din jimbat

A JIMBÁ ~éz tranz. pop. A face să se jimbeze. /Din jimbat corectată

jimbá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 jimbeáză

jimbá vb., ind. prez. 3 sg. jimbeáză

JIMBÁ vb. v. rânji, strâmba.

jimba vb. v. RÎNJI. STRÎMBA.

JIMBÁ², jimbéz, vb. I. (Var.) A zâmba. (cf. zâmba)