2 intrări

30 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. [Var.: (pop.) întonáre s. f.] – V. intona.

INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. [Var.: (pop.) întonáre s. f.] – V. intona.

intonare sf [At: ODOBESCU, S. III, 128 / V: (pop) în~ / Pl: ~nări / E: intona] 1 Dare a tonului pentru începerea unui cântec. 2 (Pgn) Cântare. 3 (Buc) Accentuare a unui cuvânt, a unei fraze etc. 4 (Fig; înv) Insistare asupra unui lucru.

INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. 1. Executare a unei compoziții muzicale. Intonarea unui imn. 2. Mod de accentuare, de rostire (a unui cuvînt, a unei fraze etc.) pe un anumit ton; intonație. Avea o intonare tristă și blîndă, parcă voia să plîngă. SADOVEANU, O. V 529. Ca probă de știința și de sistema, sa filozofică, să-i toarne, cu o limbuție modulată pe intonări de cele mai convingătoare. ODOBESCU, S. III 128. – Variantă: întonáre (SAHIA, N. 91) s. f.

INTONÁRE s.f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei; intonație. [Var. întonare s.f. / < intona].

INTONÁ, intonez, vb. I. Tranz. 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec; p. gener. a executa un cântec, o melodie solemnă; a cânta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază. [Var.: (pop.) întoná vb. I] – Din it. intonare.

ÎNTONÁ vb. IV v. intona.

ÎNTONÁ vb. IV v. intona.

ÎNTONÁRE s. f. v. intonare.

ÎNTONÁRE s. f. v. intonare.

intona [At: NEGRUZZI, S. II, 123 / V: (pop) în~ / Pzi: ~nez / E: it intonare] 1 vt A da tonul pentru începerea unui cântec. 2 vt (Pgn) A cânta. 3 vt (Buc) A rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază etc. Si: a accentua. 4-5 vtr (Fig; înv) A (se) insista asupra unui lucru.

întonare sf vz intonare

INTONÁ, intonez, vb. I. Tranz. 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec; p. gener. a executa un cântec; a cânta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază. [Var.: (pop.) întoná vb. I] – Din it. intonare.

INTONÁ, intonez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o bucată muzicală) A executa, a cînta. Uriașa fanfară compusă din 1000 de instrumentiști intonează «Onorul la general», SCÎNTEIA, 1953, nr. 2749. Noaptea este foarte rece; Iar afar-un călător Prin furtuna nopții trece, Intonînd cîntări de dor. BOLINTINEANU, O. 93. Intonează-o psalmodie. NEGRUZZI, S. II 123. 2. A accentua, a rosti (un cuvînt, o frază) cu un anumit ton. – Prez. ind. și: (învechit) intón (ALECSANDRI, P. A. 111). – Variantă: întoná (ODOBESCU, S. III 80) vb. I.

INTONÁ vb. I. tr. 1. A cânta, a executa (o bucată muzicală). 2. A rosti, a spune (un cuvânt, o propoziție etc.) cu un anumit ton. [P.i. -nez și intón, var. întona vb. I. / < it. intonare, cf. fr. entonner].

ÎNTONÁ vb. I. v. intona.

ÎNTONÁRE s.f. v. intonare.

INTONÁ vb. tr. 1. a cânta, a executa (o bucată muzicală). 2. a rosti, a spune (un cuvânt, o propoziție) cu un anumit ton. (< it. intonare)

A INTONÁ ~éz tranz. 1) (piese muzicale) A începe indicând tonul melodiei. 2) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a îngâna; a fredona; a murmura. 3) (compoziții muzicale) A interpreta în mod solemn. 4) (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu un ton specific. /<fr. entonner[1]

  1. Var. întona (după def. din DEX și DN) — LauraGellner

intonà v. 1. a pune tonul, a accentua; 2. a începe un cântec.

*întonéz v. tr. (fr. entonner; lat. intono, -áre). Încep un cîntec dînd ton vociĭ. Cînt, celebrez: a întona un imn cuĭva. Gram. Accentuez, daŭ ton: a întona o silabă.

arată toate definițiile

Intrare: intonare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • intonare
  • intonarea
plural
  • intonări
  • intonările
genitiv-dativ singular
  • intonări
  • intonării
plural
  • intonări
  • intonărilor
vocativ singular
plural
întonare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • întonare
  • ‑ntonare
  • întonarea
  • ‑ntonarea
plural
  • întonări
  • ‑ntonări
  • întonările
  • ‑ntonările
genitiv-dativ singular
  • întonări
  • ‑ntonări
  • întonării
  • ‑ntonării
plural
  • întonări
  • ‑ntonări
  • întonărilor
  • ‑ntonărilor
vocativ singular
plural
Intrare: intona
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • intona
  • intonare
  • intonat
  • intonatu‑
  • intonând
  • intonându‑
singular plural
  • intonea
  • intonați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • intonez
(să)
  • intonez
  • intonam
  • intonai
  • intonasem
a II-a (tu)
  • intonezi
(să)
  • intonezi
  • intonai
  • intonași
  • intonaseși
a III-a (el, ea)
  • intonea
(să)
  • intoneze
  • intona
  • intonă
  • intonase
plural I (noi)
  • intonăm
(să)
  • intonăm
  • intonam
  • intonarăm
  • intonaserăm
  • intonasem
a II-a (voi)
  • intonați
(să)
  • intonați
  • intonați
  • intonarăți
  • intonaserăți
  • intonaseți
a III-a (ei, ele)
  • intonea
(să)
  • intoneze
  • intonau
  • intona
  • intonaseră
verb (VT201)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • întona
  • ‑ntona
  • întonare
  • ‑ntonare
  • întonat
  • ‑ntonat
  • întonatu‑
  • ‑ntonatu‑
  • întonând
  • ‑ntonând
  • întonându‑
  • ‑ntonându‑
singular plural
  • întonea
  • ‑ntonea
  • întonați
  • ‑ntonați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • întonez
  • ‑ntonez
(să)
  • întonez
  • ‑ntonez
  • întonam
  • ‑ntonam
  • întonai
  • ‑ntonai
  • întonasem
  • ‑ntonasem
a II-a (tu)
  • întonezi
  • ‑ntonezi
(să)
  • întonezi
  • ‑ntonezi
  • întonai
  • ‑ntonai
  • întonași
  • ‑ntonași
  • întonaseși
  • ‑ntonaseși
a III-a (el, ea)
  • întonea
  • ‑ntonea
(să)
  • întoneze
  • ‑ntoneze
  • întona
  • ‑ntona
  • întonă
  • ‑ntonă
  • întonase
  • ‑ntonase
plural I (noi)
  • întonăm
  • ‑ntonăm
(să)
  • întonăm
  • ‑ntonăm
  • întonam
  • ‑ntonam
  • întonarăm
  • ‑ntonarăm
  • întonaserăm
  • ‑ntonaserăm
  • întonasem
  • ‑ntonasem
a II-a (voi)
  • întonați
  • ‑ntonați
(să)
  • întonați
  • ‑ntonați
  • întonați
  • ‑ntonați
  • întonarăți
  • ‑ntonarăți
  • întonaserăți
  • ‑ntonaserăți
  • întonaseți
  • ‑ntonaseți
a III-a (ei, ele)
  • întonea
  • ‑ntonea
(să)
  • întoneze
  • ‑ntoneze
  • întonau
  • ‑ntonau
  • întona
  • ‑ntona
  • întonaseră
  • ‑ntonaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

intona intonare întona întonare

  • 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN
    • 1.1. prin generalizare A executa un cântec, o melodie solemnă.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: cânta executa 3 exemple
      exemple
      • Uriașa fanfară compusă din 1000 de instrumentiști intonează «Onorul la general», SCÎNTEIA, 1953, nr. 2749.
        surse: DLRLC
      • Noaptea este foarte rece; Iar afar-un călător Prin furtuna nopții trece, Intonînd cîntări de dor. BOLINTINEANU, O. 93.
        surse: DLRLC
      • Intonează-o psalmodie. NEGRUZZI, S. II 123.
        surse: DLRLC
  • 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN sinonime: accentua rosti spune
  • comentariu învechit Prezent indicativ și: inton.
    surse: DLRLC DN

etimologie:

întonare intonare

etimologie:

  • vezi intona
    surse: DEX '09 DEX '98 DN