INTONARE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. 1. Executare a unei compoziții muzicale. Intonarea unui imn. 2. Mod de accentuare, de rostire (a unui cuvînt, a unei fraze etc.) pe un anumit ton; intonație. Avea o intonare tristă și blîndă, parcă voia să plîngă. SADOVEANU, O. V 529. Ca probă de știința și de sistema, sa filozofică, să-i toarne, cu o limbuție modulată pe intonări de cele mai convingătoare. ODOBESCU, S. III 128. – Variantă: întonare (SAHIA, N. 91) s. f.