intonare sf [At: ODOBESCU, S. III, 128 / V: (pop) în~ / Pl: ~nări / E: intona] 1 Dare a tonului pentru începerea unui cântec. 2 (Pgn) Cântare. 3 (Buc) Accentuare a unui cuvânt, a unei fraze etc. 4 (Fig; înv) Insistare asupra unui lucru.

INTONARE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. 1. Executare a unei compoziții muzicale. Intonarea unui imn. 2. Mod de accentuare, de rostire (a unui cuvînt, a unei fraze etc.) pe un anumit ton; intonație. Avea o intonare tristă și blîndă, parcă voia să plîngă. SADOVEANU, O. V 529. Ca probă de știința și de sistema, sa filozofică, să-i toarne, cu o limbuție modulată pe intonări de cele mai convingătoare. ODOBESCU, S. III 128. – Variantă: întonare (SAHIA, N. 91) s. f.

INTONARE s.f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei; intonație. [Var. întonare s.f. / < intona].

întonare sf vz intonare

ÎNTONARE s.f. v. intonare.

*întonéz v. tr. (fr. entonner; lat. intono, -áre). Încep un cîntec dînd ton vociĭ. Cînt, celebrez: a întona un imn cuĭva. Gram. Accentuez, daŭ ton: a întona o silabă.

intonare s. f., g.-d. art. intonării; pl. intonări

intonare s. f., g.-d. art. intonării; pl. intonări

intonare s. f., g.-d. art. intonării; pl. intonări^[1]

INTONARE s. 1. v. interpretare. 2. v. inflexiune.^[1]

INTONARE s. 1. (MUZ.) executare, execuție, interpretare. (~ a unei melodii.) 2. inflexiune, intonație, mlădiere, modulare, modulație, ton, tonalitate. (O plăcută ~ a cuvintelor.)