genie sf vz geniu

-GENIE elem. geno-.

-gen² [At: DN³ / E: cf it -geno, fr -gène] Element secund de compunere savantă cu semnificația: 1 De origine. 2 Producător.

-genic² [At: DN³ / E: fr -génique, it -genico] Element secund de compunere savantă cu semnificația: 1 Care produce. 2 Care dă naștere. 3 Care provine din. 4 Care este produs. 5 Originar.

geniu sn [At: BĂLCESCU, M. V. 3 / V: (înv) ~ie sf / Pl: ~ii, (înv) ~ri / E: fr genie, lat genius] 1 (Mit) Ființă supranaturală. 2 (Mit) Spirit protector. 3 (Mit) Duh bun sau rău. 4 Dispoziție naturală proprie unui popor sau unui individ de a se dezvolta într-o direcție creatoare Si: fire. 5 Cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare înzestrare. 6 (Îla) De ~ Genial (1). 7 Armă militară care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrărilor de fortificații, de drumuri, de poduri etc.

GENIU, genii, s. n. I. 1. Capacitate creatoare extraordinară, talent creator excepțional; persoană înzestrată cu astfel de talent. O cultură superioară nu se creează fără sprijinul unei politici juste, căci într-un climat vitreg geniile nu rodesc. CAMIL PETRESCU, O. I 312. Grație geniului cîtorva scriitori de geniu... literatura romantică nu ajunse decadentă. IONESCU-rion, C. 108. Geniul e lanțul ce trage lumea spre propășire. ODOBESCU, S. I 242. ◊ Loc. adj. De geniu = genial. Dar [Eminescu] nu era în adevăr un om de geniu? – Nu mai încape vorbă. CARAGIALE, O. III 240. 2. Fire, natură, caracter specific. Din rezolvarea greșită a acestei probleme, putea să rezulte... o limbă schimonosită și neconformă cu geniul limbii romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 21. II. (Mitol.; astăzi, în credințe mistice și în stilul poetic) Spirit protector despre care se pretindea că ar însoți pe om în decursul întregii sale vieți și i-ar conduce acțiunile și gîndurile; spirit (bun sau rău), duh. E-atîta neclintire, pe drumu-acesta gol...Ca-n țara adormită, de-un mileniu, De suflul blestemat al unui geniu. CAMIL PETRESCU, V. 69. În a nopții liniștire o divină melodie Ca suflarea unui geniu printre frunzi alin adie. ALECSANDRI, P. A. 126. Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicii o insuflă. NEGRUZZI. S. I 75. III. (Mil.; cu sens colectiv) Trupe specializate pentru executare de lucrări de fortificații, drumuri, poduri etc. – Pronunțat: -niu. - Pl. și: geniuri (MACEDONSKI, O. IV 78, KOGĂLNICEANU, S. 216, BĂLCESCU, O. I 24).

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. Diviziune a creațiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce privește forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare. ♦ Stil personal, manieră de a compune. 3. Totalitatea lucrărilor muzicale clasificate în funcție de tematică, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul ființelor și care s-a extins prin analogie și la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. // (Și în forma geno-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) neam”, „origine”, „generație”. [< lat. genus].

-GEN Element secund de compunere savantă cu semnificația „de origine”, „generator”, „producător”, „care generează”. [Cf. it. -geno, fr. -gène, lat. genus, gr. -genes < genos – naștere, gennan – a naște].

-GENIC Element secund de compunere savantă cu semnificația „care produce”, „care dă naștere”, „care este produs”, „care provine din”, „originar”. [< it. -genico, fr. -génique, cf. lat. -genicus].

GENIU¹ s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].

GENIU² s.n. Specialitate militară, armă care se ocupă cu lucrări de fortificații, cu construirea de poduri etc.; trupele care fac parte din această armă. [Pron. -niu. / < fr. génie, cf. it. genio].

GENO- v. gen (5) [în DN].

-GEN² elem. geno-.

GENEA- elem. geno-.

-GENEZĂ² elem. geno-.

-GENEZIE elem. geno-.

GENEZIO- elem. geno-.

GENIU s. n. I. 1. talent, dispoziție naturală, capacitate creatoare excepțională, a dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană astfel înzestrată. 2. caracter specific. II. spirit, demon, ființă supranaturală care, în credințele celor vechi, veghea asupra soartei unui om. III. specialitate militară, armă care se ocupă cu executarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri etc. (< lat. genius, fr. génie)

GENO- /GENEA- /GENEZIO-, -GEN, -GENEZĂ, -GENEZIE, -GENIE elem. „care produce, care ia naștere”; „specie, gen, fel”, „familie, neam”. (< fr. géno-, généa-, génésio-, -gène, -genèse, -génésie, -génie, cf. gr. genos, genesis)

GENIU² ~i m. mit. Ființă supranaturală care se crede că influențează asupra destinului cuiva; spirit protector. /lat. genius, fr. génie

GENIU¹ ~i m. 1) Totalitate a aptitudinilor spirituale superioare care oferă unei persoane calități creatoare deosebite. * De ~ genial. 2) Persoană care posedă asemenea aptitudini. 3) Ansamblu de trăsături distinctive care formează esența unui lucru sau a unei ființe. ~ul creației populare. 4) mil.: Trupe de ~ trupe specializate în executarea unor lucrări tehnice (poduri, fortificații etc.). /<lat. genius, fr. génie

Geniu m. Mit. V. Vocabular.

geniu m. 1. Mit. ființa divină care prezida la nașterea fiecărui om și priveghia asupra-i în tot cursul vieții; 2. înger tutelar: geniul României; 3. fig. persoană care exercită asupra alteia o influență bună sau rea; 4. gradul cel mai înalt al aptitudinilor umane, talent cu totul extraordinar: geniul lui Eminescu; 5. caracter propriu și distinctiv: geniul unui popor, geniul unei limbi; 6. arta de a construi, de a ataca și de a apăra cetățile tari; 7. corp de soldați însărcinat cu aceasta: geniul militar, destinat a da armatei ingineri și lucrători pentru apărare și asediu, coprinde 21 batalioane de pioneri, 1 regiment de pontonieri, 2 regimente de drum de fier, 1 regiment de specialități și 5 grupuri de aerostațiune.

*géniŭ n., ca și spirit (lat. genius, d. gígnere, génitum, a naște. V. gen). Zeŭ care, după credința celor vechĭ, prezida la nașterea fie-căruĭ om și-l proteja pînă la moarte, așa cum e la creștinĭ îngeru. Spirit, ființă mistică. Poet. Zeŭ protector: geniu Româniiĭ. Fig. Persoană care exercită asupra alteĭa o influență bună saŭ rea. Fig. Gradu cel maĭ înalt al aptitudinilor omuluĭ, talent extraordinar: geniu poeziiĭ, afacerilor, intrigiĭ. Caracter propriŭ și distinctiv: geniu unuĭ popor, uneĭ limbĭ. Inginerie militară saŭ și civilă (știința de a face podurĭ, fortificațiunĭ ș. a.). Trupe militare însărcinate cu asta (pontonierĭ, telegrafiștĭ ș. a.). – Uniĭ zic un geniŭ, doĭ geniĭ, articulat geniiĭ cînd înseamnă „zeu”.

geniu [niu pron. nĭu] s. n., art. geniul; pl. genii, art. geniile (desp. -ni-i-)

geniu [niu pron. nĭu] s. n., art. geniul; pl. genii, art. geniile (-ni-i-)

geniu s. n. [-niu pron. -nĭu], art. geniul; pl. genii, art. geniile (sil. -ni-i-)

geniu

geniu, -nii.

Geniu ≠ mediocritate, imbecil, nebunie

geniu (genii), s. n. – 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare a omului. – 2. Spirit protector, duh. Lat. genium (sec. XIX). – Der. genial, adj., din fr.; ingeniu, s. n., din lat. ingenium; ingenios, adj., din fr. ingénieux.

-GENIE₁ „naștere, procreație, origine”. ◊ gr. genos „origine, naștere, formare” > fr. -génie germ. id., engl. -geny > rom. -genie.

-GENIE₂ „bărbie”. ◊ gr. geneion „bărbie” > fr. -génie, germ. id. > rom. -genie.

GENIU-AERODROMURI, specializare a armei geniu în vederea amenajării, întreținerii și deservirii aerodromurilor militare.

-GEN₁ „care produce, care naște, care generează”. ◊ gr. gennan „a naște, a crea, a produce” > fr. -gène, germ. -gen, engl. -gen și -gene, it. -geno > rom. -gen.

-GEN₂ „care generează, care naște, care creează”. ◊ L. geno, genere „a naște, a crea, a zămisli” > fr. -gène, L. sav. -genus, it. -geno, germ. -gen > rom. -gen.

GEN-, v. GENO-₁. □ ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile existente între genetică și ecologia unui organism sau a unei populații; ~onim (v. -onim), s. n., numele generic al unor grupe de plante.

GENEA- „familie, neam, rasă”. ◊ gr. genea „neam, generație” > fr. généa-, germ. id., engl. id. > rom. genea-. □ ~geneză (v. -geneză), s. f., partenogeneză*; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Disciplină auxiliară istoriei care studiază atît filiația diferitelor familii nobiliare sau dinastice, cît și legăturile dintre ele. 2. Originea, descendența și procesul de evoluție istorică a organismelor.

-GENEZĂ „naștere, procreație, origine”. ◊ gr. genesis „naștere, producere, procreație” > fr. -genèse, engl. id., germ. id. > rom. -geneză.

-GENEZIE „fecundație, reproducere, înmulțire”. ◊ gr. genesis „naștere, creare, zămislire” > fr. -génésie, germ. id., it. -genesia, engl. -genesy > rom. -genezie.

GENEZIO- „înmulțire, reproducere”. ◊ gr. genesis „procreație, naștere” > fr. génésio-, engl. id. > rom. genezio-. □ ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul complex al înmulțirii și reproducerii la organismele vii.

-GENIC „care naște, care produce”. ◊ gr. gennan „a naște, a produce” > fr. -génique, it. -genico, engl. -genic > rom. -genic.

GENO-₁ „neam, familie, rasă, generație, naștere, procreație”. ◊ gr. genos „naștere, neam, urmaș, origine, specie, generație” > fr. géno-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. geno-. □ ~cid (v. -cid), s. n., exterminare a unei comunități etnice; ~copie (v. -copie), s. f., fenotip care poate fi produs de diferite gene; ~dem (v. -dem), s. n., populație care diferă de alta prin frecvența uneia sau a mai multor gene; ~dermatologie (v. dermato-, v. -logie₁), s. f., studiul influenței eredității asupra afecțiunilor pielii; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., tulburare ereditară a nutriției; ~fagie (v. -fagie), s. f., înlocuire teoretică a tuturor genelor recesive ale unei populații, cu gene dominante; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de activitatea sexuală; ~for (v. -for), s. m., cromozom (grupul linkage) al virusurilor și al procariotelor; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază răspîndirea geografică a unor factori genetici pe arealul speciei, precum și condițiile istorice ale acestora; ~holotip (v. holo-, v. -tip), s. n., specie caracteristică genului vegetal sau animal; ~mer (v. -mer), s. n., subunitate a genei; ~nemă (v. -nemă), s. f., zona axială a unui cromozom, unde sînt localizate combinațiile genelor; ~nomie (v. -nomie), s. f., disciplină care studiază problemele genetice ale organismelor; ~patie (v. -patie), s. f., alterare patologică ereditară; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Totalitatea genelor unui organism care sînt localizate în cromozomi. 2. Totalitatea factorilor genetici dintr-un organism; ~trof (v. -trof), adj., (despre plante) rezultat prin adaptarea la condiții nutriționale particulare; ~tropic (v. -tropic), adj., s. n., (substanțe) care modifică o genă, realizînd astfel o anumită orientare a procesului de dezvoltare; ~zom (v. -zom), s. m., loc ocupat de o genă pe o hartă cromozomială.

LE GÉNIE N’EST AUTRE CHOSE QU’UNE GRANDE APTITUDE À LA PATIENCE (fr.) geniul nu este altceva decât o mare aptitudine pentru răbdare.

WHEN A TRUE GENIUS APPEARS IN THE WORLD, YOU MAY KNOW HIM BY THIS SIGN THAT THE DUNCES ARE IN ALL CONFEDERACY AGAINST HIM (engl.) când apare un adevărat geniu în lume, poți să-l recunoști după acest semn: toți ignoranții se unesc împotriva lui – J. Swift, „Thoughts on various subjects”.

Geniul Carpaților expr. (iron.) poreclă dată în timpul vieții lui Nicolae Ceaușescu.