EXECUTOR, -OARE, executori, -oare, adj. Executant. ◊ (Substantivat) Executor testamentar = persoană însărcinată printr-un testament cu aducerea la îndeplinire a dispozițiilor acestuia. Executor judecătoresc = funcționar de stat însărcinat cu îndeplinirea unor acte de procedură și cu executarea unor hotărâri judecătorești. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécuteur, lat. executor, -oris.

eczecutăr, ~toare smf, a vz executor

egzăcutăr, ~toare smf, a vz executor

egzăcutor, ~oare smf, a vz executor

executor, ~oare^[1] [At: (a. 1774) URICARIUL I, 176 / V: (îrg) eze~, (înv) ese~, (reg) eczecutăr, (reg) egzăcutăr, (reg) egzăcutor, (reg) ezăcutăr, (reg) izăcutăr, (reg) izicutăr, (reg) izâcutor / A și: (reg) ~cu~ / P: eg-ze~ / E: fr exécuteur, it esecutore, lat exsecutor, -oris] 1-2 smf, a Executant (3-4). 3 smf (Șîs ~ testamentar) Persoană însărcinată să ducă la îndeplinirea dispozițiilor din testamentul cuiva Si: (îvr) executar. 4 sm (Jur; șîs ~ judecătoresc) Funcționar care îndeplinește acte de procedură și execută (13) hotărâri judecătorești Si: (reg) jăcuț, (înv) portărel. 5 sm Persoană care are sarcina de a pune în aplicare o lege, o dispoziție, un ordin etc. 6 sm (Rar) Persoană însărcinată cu execuția (20) Si: călău, gâde.

executoriu, ~ie [At: PONTBRIANT, D. / V: (înv) eze~ / P: eg-ze~ / Pl: ~ii / E: fr exécutoire, it esecutorio, lat executorius] 1 a (Jur) Care investește cu puterea de a executa (13). 2 a (Jur; d. o lege, o dispoziție, o sentință etc.) Care trebuie pusă în execuție (10). 3 a (Pex) Care are caracter obligatoriu Si: (rar) executiv (8). 4 a (Jur; îs) Formulă ~ie Mențiune pusă pe o hotărâre judecătorească, în baza căreia se poate face executarea (12) silită a acestei hotărâri Si: (înv) exequatur (1). 5-6 sm, a (Jur; șîs titlu ~) (Act) învestit cu formulă executori (4). 7 (Rar) Executiv (1).

ezăcutăr^[1], ~toare smf, a vz executor

ezecutăr, ~toare smf, a vz executor

ezecutor^[1], ~oare smf, a vz executor modificată

*EXECUTOR sm. 1 Cel ce execută, ce aduce la îndeplinire ¶ 2 ⚖️ ~ testamentar, acela pe care testatorul l-a însărcinat să aducă la îndeplinire clauzele testamentului său [fr.].

*EXECUTORIU l. adj. ⚖️ Care trebue pus în execuție; care dă puterea de a procede la o execuție judiciară: sentință executorie. II. sbst. Actul, sentința prin care ni se dă dreptul de a sili pe cineva la plata cheltuelilor după formele judecătorești [fr.].

EXECUTOR, -OARE, executori, -oare, adj. Executant. ◊ (Substantivat) Executor testamentar = persoană însărcinată să aducă la îndeplinire dispozițiile din testamentul cuiva. Executor judecătoresc = funcționar însărcinat cu îndeplinirea unor acte de procedură și cu executarea unor hotărâri judecătorești. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécuteur, lat. executor, -oris.

EXECUTOR, -OARE, executori, -oare, adj. Care execută, care aduce la îndeplinire ceva; executant. ◊ (Substantivat) Executor testamentar = persoană însărcinată de un testator să aducă la îndeplinire dispozițiile din testamentul lui. Executor judecătoresc = funcționar însărcinat cu îndeplinirea unor acte de procedură și cu executarea hotărîrilor judecătorești; (în vechea organizare judecătorească) portărel.

EXECUTORIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. Sentință executorie. ◊ Formulă executorie = mențiune pusă pe o hotărîre judecătorească, în baza căreia se poate face executarea silită a acestei hotărîri. Titlu executoriu = act învestit cu formula executorie.

EXECUTOR, -OARE adj., s.m. și f. (Persoană) care execută ceva. ◊ Executor testamentar = persoană însărcinată cu aducerea la îndeplinire a unui testament după moartea testatorului; executor judecătoresc = funcționar care îndeplinește acte de procedură și execută hotărîri judecătorești. [Pron. eg-ze-. / cf. fr. exécuteur, lat. exsecutor].

EXECUTORIU, -IE adj. Care trebuie executat. ◊ Formulă executorie = formalitate necesară pentru executarea unei hotărîri judecătorești; titlu executoriu = act învestit cu formulă executorie. [Pron. eg-ze-...-riu. / cf. fr. exécutoire, lat. executorius].

EXECUTOR, -OARE adj. executant. ♦ ~ (jur.; s. m. f.) ~ testamentar = persoană însărcinată cu aducerea la îndeplinire a unui testament după moartea testatorului; ~ judecătoresc = funcționar care îndeplinește acte de procedură și execută hotărâri judecătorești. (< fr. exécuteur, lat. exsecutor)

EXECUTORIU, -IE adj. (jur.) care trebuie executat. ♦ formulă ĩe = formalitate necesară pentru executarea unei hotărâri judecătorești; titlu ~ = act investit cu formulă executorie. (< fr. exécutoire, lat. exsecutorius)

EXECUTOR ~oare (~ori, ~oare) și substantival v. EXECUTIV. ◊ ~ judecătoresc persoană autorizată să execute hotărârile unei instanțe judecătorești. ~ testamentar persoană care asigură executarea ultimei voințe a autorului unui testament. /<fr. exécuteur, lat. executor, ~oris

EXECUTORIU ~e adj. jur. Care poate fi executat. /<fr. exécutoire, lat. executorius

executor a. cel ce execută: executor testamentar.

executoriu a. 1. care trebue să fie pus la execuțiune: sentință executorie; 2. care dă puterea de a procede la o execuțiune judiciară: act executoriu. ║ n. sentință judecătorească pentru plata cheltuielilor.

*executór, -oáre adj. (lat. ex-secútor, -óris. V. per-secutor). Care execută: executor testamentar. – Ob. egz- (după fr.).

*executóriŭ, -ie adj. (lat. exsecutorius). Care dă putere de a proceda la o execuțiune judiciară: act executoriŭ, sentență executorie. Adv. În mod executoriŭ. – Ob. egz- (după fr.).

!executor [x pron. gz] s. m., pl. executori (executor judecătoresc, ~ testamentar)

executoriu (care trebuie executat) [pron. egzecutorĭu] adj. m., f. executorie (desp. -ri-e); pl. m. și f. executorii (hotărâre executorie, titlu executoriu)

executor (care execută) [x pron. gz] adj. m., s. m., pl. executori; adj. f., s. f. sg. și pl. executoare

executoriu (care trebuie executat) [x pron. gz, riu pron. rĭu] adj. m., f. executorie (-ri-e); pl. m. și f. executorii

executor (care execută) adj. m. [x pron. gz], pl. executori; f. sg. și pl. executoare

executoriu (care trebuie executat) adj. m. [-riu pron. -riu, x pron. gz], f. executorie (sil. -ri-e); pl. m. și f. executorii

executor sb. (executor testamentar).

executoriu adj. (sentință executorie).

EXECUTORÍU, -IE (< fr., lat.) adj. (Dr.) Care dă loc de executare, care poate fi executat. ◊ Hotărâre e. = hotărâre care poate fi executată de îndată, fie că este definitivă, fie că se încadrează într-un caz de execuție provizorie. ◊ Titlu e. = act care servește drept temei unei executări silite. ◊ Formulă e. = ordin de executare pus pe hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicție pentru a o transforma într-un titlu executoriu și a da loc la executarea ei silită.

EXECUTOR adj., s. 1. adj., s. v. executant. 2. s. (JUR.) (pop.) împlinitor, (înv.) zapciu. (~ al unui datornic.)

EXECUTOR adj., s. 1. adj., s. executant, (înv.) săvîrșitor. (~ al unei lucrări.) 2. s. (JUR.) (pop.) împlinitor, (înv.) zapciu. (~ al unui datornic.)