7 intrări

30 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DESANTÁ, desantez, vb. I. Tranz. A lansa un desant. – Din desant.

DESANTÁ, desantez, vb. I. Tranz. A lansa un desant. – Din desant.

DEȘĂNȚÁ, deșănțez, vb. I. Refl. (Rar) A se destrăbăla. – Din deșănțat (derivat regresiv).

DEȘĂNȚÁT, -Ă, deșănțați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) dezmățat, care încalcă limitele bunei-cuviințe. 2. Adj., s. m. și f. (Om) dezordonat, neglijent. 3. Adj. (Reg.; despre lucruri) Ciudat, curios, straniu. – Et. nec.

desanta vt [At: DN3 / Pzi: ~téz / E: cf eg descent] A lansa un desant.

deșanțat, ~ă a vz deșănțat

deșănța vr [At: VEISA, I. 124/2 / V: (îvr) diș~ / Pzi: ez / E: cf deșanț] (Înv) 1 A se destrăbăla. 2 A se mira.

deșănțat2, ~ă a [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 42 / V: (reg) dăș~, deșân~, deșen~, dișen~, diș~ / S și: (înv) desș~ / Pl: ~ați, ~e / E: deșănța] 1 (Pop) Care încalcă limitele bunei-cuviințe Si: corupt, decăzut, destrăbălat, stricat. 2 (Pop; mai ales d. femei) Care duce o viață extrem de imorală Si: depravat, desfrânat, dezmățat, imoral, stricat. 3 (Pop; d. lucruri) Dezordonat. 4 (Pop; d. vorbe) Care nu se justifică (într-o împrejurare) Si: deplasat, nepotrivit. 5 (Pop) Care iese din comun, depășind proporțiile realității Si: exagerat, extravagant. 6 (Reg) Care șochează prin aspect, manifestare, evoluție Si: ciudat, curios, straniu, (liv) bizar. 7 (Trs) Trist. 8 (Îrg) Glumeț.

deșănțat1 sn [At: DLR ms / Pl: ~uri / E: deșănța] (Reg) 1 (Îe) A-i veni cu ~ A-i părea ceva ciudat. 2 (Îe) A-i fi ~ A-i fi trist. 3 (Îac) A manifesta compătimire față de cineva.

deșânțat, ~ă a vz deșănțat2

DEȘĂNȚÁT, -Ă, deșănțați, -te, adj. 1. Dezmățat; care încalcă limitele bunei-cuviințe. 2. Dezordonat, neglijent. 3. (Reg.; despre lucruri) Ciudat, curios, straniu. – Et. nec.

DEȘĂNȚÁT, -Ă, deșănțați, -te, adj. 1. (Despre persoane) Dezordonat, destrăbălat (în vorbă, în obiceiuri sau în port), dezmățat. ◊ (Substantivat) Ea știe numai de o deșănțată, nebuna aceea de Suzana, care ne-a făcut neamul de rîs. CAMIL PETRESCU, T. I 157. ♦ (Despre lucruri și acțiuni) Care iese din limitele bunei-cuviințe, nerușinat, cinic. Bălmăji pe nas popește... un deșănțat amestec de cîntări bisericești și de cîntece de lume. M. I. CARAGIALE, C. 117. 2. (Despre lucruri) Ciudat, bizar, straniu, nelalocul lui, deșucheat. Zvonul... era însă așa de deșănțat, încît nici un cap cuminte nu voia să-i deie crezare. SADOVEANU, Z. C. 337. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare, merse în mijlocul bisericii. NEGRUZZI, S. I 149.

DESANTÁ vb. I. tr. A lansa un desant. [Cf. engl. descent].

DESANTÁ vb. tr. a lansa un desant. (după engl. descent)

A DESANTÁ ~éz tranz. (trupe, echipamente etc.) A coborî cu parașuta; a lansa. /Din desant

A SE DEȘĂNȚÁ mă ~éz intranz. pop. și fam. A deveni neglijent, dezordonat; a se dezmăța. /Din deșanțat

DEȘĂNȚÁT ~tă (~ți, ~te) 1) pop. și fam. v. A SE DEȘĂNȚA. 2) reg. Care iese din comun (prin felui său de a fi); ciudat; straniu; bizar. 3) pop. Care este lipsit de decență; indecent; nerușinat. /Orig. nec.

deșănțat a. 1. Mold. ciudat (la port sau la vorbă): dar deșănțat mai ești CR.; 2. Tr. trist, mâhnit: e deșănțat copilul. [V. deșanț].

deșănțát, -ă adj. (de și șanț 2). Extravagant, deplasat, neserios: om. gust deșănțat. Adv. A vorbi deșănțat. Trans. Trist.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

*desantá (a ~) vb., ind. prez. 3 desanteáză

arată toate definițiile

Intrare: desantat
desantat participiu
participiu (PT2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • desantat
  • desantatul
  • desantatu‑
  • desanta
  • desantata
plural
  • desantați
  • desantații
  • desantate
  • desantatele
genitiv-dativ singular
  • desantat
  • desantatului
  • desantate
  • desantatei
plural
  • desantați
  • desantaților
  • desantate
  • desantatelor
vocativ singular
plural
Intrare: desanta
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • desanta
  • desantare
  • desantat
  • desantatu‑
  • desantând
  • desantându‑
singular plural
  • desantea
  • desantați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • desantez
(să)
  • desantez
  • desantam
  • desantai
  • desantasem
a II-a (tu)
  • desantezi
(să)
  • desantezi
  • desantai
  • desantași
  • desantaseși
a III-a (el, ea)
  • desantea
(să)
  • desanteze
  • desanta
  • desantă
  • desantase
plural I (noi)
  • desantăm
(să)
  • desantăm
  • desantam
  • desantarăm
  • desantaserăm
  • desantasem
a II-a (voi)
  • desantați
(să)
  • desantați
  • desantați
  • desantarăți
  • desantaserăți
  • desantaseți
a III-a (ei, ele)
  • desantea
(să)
  • desanteze
  • desantau
  • desanta
  • desantaseră
Intrare: deșanțat
deșanțat
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: deșănța
verb (V201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • deșănța
  • deșănțare
  • deșănțat
  • deșănțatu‑
  • deșănțând
  • deșănțându‑
singular plural
  • deșănțea
  • deșănțați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • deșănțez
(să)
  • deșănțez
  • deșănțam
  • deșănțai
  • deșănțasem
a II-a (tu)
  • deșănțezi
(să)
  • deșănțezi
  • deșănțai
  • deșănțași
  • deșănțaseși
a III-a (el, ea)
  • deșănțea
(să)
  • deșănțeze
  • deșănța
  • deșănță
  • deșănțase
plural I (noi)
  • deșănțăm
(să)
  • deșănțăm
  • deșănțam
  • deșănțarăm
  • deșănțaserăm
  • deșănțasem
a II-a (voi)
  • deșănțați
(să)
  • deșănțați
  • deșănțați
  • deșănțarăți
  • deșănțaserăți
  • deșănțaseți
a III-a (ei, ele)
  • deșănțea
(să)
  • deșănțeze
  • deșănțau
  • deșănța
  • deșănțaseră
dișănța
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: deșănțat (adj.)
deșănțat1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • deșănțat
  • deșănțatul
  • deșănțatu‑
  • deșănța
  • deșănțata
plural
  • deșănțați
  • deșănțații
  • deșănțate
  • deșănțatele
genitiv-dativ singular
  • deșănțat
  • deșănțatului
  • deșănțate
  • deșănțatei
plural
  • deșănțați
  • deșănțaților
  • deșănțate
  • deșănțatelor
vocativ singular
plural
Intrare: deșănțat (s.m.)
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • deșănțat
  • deșănțatul
  • deșănțatu‑
plural
  • deșănțați
  • deșănțații
genitiv-dativ singular
  • deșănțat
  • deșănțatului
plural
  • deșănțați
  • deșănțaților
vocativ singular
  • deșănțatule
  • deșănțate
plural
  • deșănțaților
Intrare: deșânțat
deșânțat
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

desanta

  • 1. A lansa un desant.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN

etimologie:

  • desant
    surse: DEX '98 DEX '09

deșănța dișănța

etimologie:

deșănțat (adj.)

  • 1. Care încalcă limitele bunei-cuviințe.
    exemple
    • Bălmăji pe nas popește... un deșănțat amestec de cîntări bisericești și de cîntece de lume. M. I. CARAGIALE, C. 117.
      surse: DLRLC
  • surse: DEX '09
  • 3. regional (Despre lucruri) Nelalocul lui.
    exemple
    • Zvonul... era însă așa de deșănțat, încît nici un cap cuminte nu voia să-i deie crezare. SADOVEANU, Z. C. 337.
      surse: DLRLC
    • Sfîrșind această deșănțată cuvîntare, merse în mijlocul bisericii. NEGRUZZI, S. I 149.
      surse: DLRLC

etimologie:

deșănțat, ă (persoană) deșănțată

  • 1. Om dezmățat, care încalcă limitele bunei-cuviințe.
    surse: DEX '09 DLRLC un exemplu
    exemple
    • Ea știe numai de o deșănțată, nebuna aceea de Suzana, care ne-a făcut neamul de rîs. CAMIL PETRESCU, T. I 157.
      surse: DLRLC
  • 2. Om dezordonat, neglijent.
    surse: DEX '09 DLRLC

etimologie: