3 intrări

30 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

contingenta vt [At: DA ms / Pzi: ~téz / E: fr contingenter] A fixa cantitatea maximă de mărfuri care poate fi exportată sau importată într-o anumită perioadă.

CONTINGENTÁ vb. I. tr. A fixa contingentele (3 [în DN]) exportului sau importului. ♦ A limita. [< fr. contingenter].

CONTINGENTÁ vb. tr. a stabili limitele cantitative ori valorice ale importului sau exportului. ◊ a limita. (< fr. contingenter)

contingent, ~ă [At: GHICA, S. 137 / V: ~tig~, cot~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr contingent, lat contingens, -ntis] 1 a Care poate să fie sau să nu fie. 2 a Care poate să se întâmple sau să nu se întâmple Si: eventual. 3 a (Jur; îs) Parte ~ă Parte care revine cuiva după împărțirea bunurilor. 4 sn Totalitate a tinerilor încorporați în același an în serviciul militar. 5 sn (Pex) An al recrutării acestor tineri în serviciul militar. 6 sn Grup omogen de oameni. 7 sn (Înv) Contribuție. 8 sn Cantitate maximă de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă.

contingență sf [At: RALEA, E. O. 294 / Pl: ~țe / E: fr contingence, lat contingentia] 1 Posibilitate ca un lucru să se întâmple sau nu. 2 Relație care se stabilește între fenomene, contingente. 3 Atingere. 4 Legătură. 5 Raport. 6 Întâmplare. 7 (Gmt; îs) Unghi de ~ Unghi format de o linie dreaptă cu o curbă sau de două curbe care trec prin același punct.

CONTINGÉNT, -Ă, contingenți, -te, s. n., adj. I. 1. S. n. Totalitatea cetățenilor născuți în același an și luați în evidența comisariatelor militare; p. ext. anul recrutării; leat. 2. Grup de oameni având o compoziție omogenă. 3. (Înv.) Contribuție. 4. Plafon cantitativ până la nivelul căruia este limitat de către unele guverne importul sau exportul unor mărfuri din sau în alte țări. II. Adj. Care poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să nu se întâmple; întâmplător, accidental. [Var.: contigént s. n.] – Din fr. contingent, lat. contingens, -ntis.

CONTINGÉNȚĂ, contingențe, s. f. Însușirea de a fi contingent (II); relație între fenomene, evenimente contingente; atingere, legătură exterioară, raport; întâmplare. – Din fr. contingence, lat. contingentia.

CONTINGÉNȚĂ, contingențe, s. f. Însușirea de a fi contingent (II); relație între fenomene, evenimente contingente; atingere, legătură exterioară, raport; întâmplare. – Din fr. contingence, lat. contingentia.

CONTINGÉNT, contingente, s. n., adj. I. 1. S. n. Totalitatea cetățenilor născuți în același an și luați în evidența comisariatelor militare; p. ext. anul recrutării; leat. 2. Grup de oameni având o compoziție omogenă. 3. (Înv.) Contribuție. 4. Plafon cantitativ până la nivelul căruia se limita de către unele guverne importul sau exportul unor mărfuri din sau în alte țări. II. Adj. Care poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să nu se întâmple; întâmplător, accidental. [Var.: contigént s. n.] – Din fr. contingent, lat. contingens, -ntis.

CONTINGÉNȚĂ, contingențe, s. f. Atingere, legătură exterioară, raport. Între materialismul primitiv și dialectica naivă din timpul antichității nu există o legătură internă, ci doar o simplă contingență spontană, o legătură care, chiar cînd s-a produs parțial, nu a fost formulată conștient. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 15/1.

CONTINGÉNT, -Ă adj. Care poate să se producă, să vină din întâmplare; care poate să se producă sau nu; întâmplător, fortuit. // s.n. 1. Totalitatea tinerilor încorporați în același an în serviciul militar. 2. Grup omogen de oameni. 3. Cantitate maximă de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă. [Var. contigent s.n. / < fr. contingent, cf. lat. contingens – care vine din întâmplare].

CONTINGÉNȚĂ s.f. Starea a ceea ce este contingent; atingere, raport, legătură exterioară. [Cf. it. contingenza, fr. contingence].

CONTINGÉNT, -Ă I. adj. care poate să fie sau să nu fie, să se producă sau nu; întâmplător, accidental, fortuit. II. s. n. 1. totalitatea tinerilor născuți în același an și luați în evidența organelor militare. ◊ totalitatea elevilor și studenților (aproximativ) de aceeași vârstă care intră și parcurg împreună aceeași treaptă de învățământ. 2. grup omogen de oameni. 3. plafon cantitativ ori valoric al importului sau exportului unor mărfuri într-o anumită perioadă. (< fr. contingent, lat. contingens)

CONTINGÉNȚĂ s. f. însușirea de a fi contingent (1); relație între fenomene, evenimente contingente; întâmplare. (< fr. contingence, lat. contingentia)

CONTINGÉNT2 ~tă (~ți, ~te) rar Care se produc printr-o întâmplare; caracterizat prin realizare imprevizibilă; accidental; întâmplător. /<fr. contingent, lat. contingens, ~ntis

CONTINGÉNȚĂ ~e f. Stare a elementelor contingente. /<fr. contingence, lat. contingentia

contingent a. Filoz. ce poate să fie sau să nu fie, în opozițiune cu necesar. ║ n. 1. ceea ce se poate sau nu se poate întâmpla; 2. partea de muncă sau de bani ce fiecare trebue să dea; 3. numărul de soldați ce trebue să dea o localitate determinată.

contingență f. starea lucrului contingent.

*contingént, -ă adj. (lat. contíngens, -éntis, d. contingere, a se’ntîmpla, a veni la sorț. V. tangentă). Care se poate întîmpla (poate fi) orĭ nu. S. n., pl. e. Parte, cotă (de dat orĭ de primit). Parte pusă în sarcina fie-căreĭ circumscripțiunĭ teritoriale în împărțirea anuală a birurilor directe, dar maĭ ales a recrutăriĭ: contingentu județuluĭ cutare. Anu recrutăriĭ: soldat din contingentu 1930. Număr, cantitate: un contingent de soldațĭ, de elevĭ, de cititorĭ. V. relativ.

*contingentéz v. tr. (d. contingent). Opresc de la export o cotă de marfă (maĭ ales grîne) p. consumu intern.

*contingénță f., pl. e (lat. contingentio). Starea lucruluĭ contingent, ocaziune, oportunitate, eventualitate. Geom. Întîlnirea uneĭ liniĭ (drepte orĭ curbe) cu o curbă căreĭa ĭ-e tangentă.

arată toate definițiile

Intrare: contingenta
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • contingenta
  • contingentare
  • contingentat
  • contingentatu‑
  • contingentând
  • contingentându‑
singular plural
  • contingentea
  • contingentați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • contingentez
(să)
  • contingentez
  • contingentam
  • contingentai
  • contingentasem
a II-a (tu)
  • contingentezi
(să)
  • contingentezi
  • contingentai
  • contingentași
  • contingentaseși
a III-a (el, ea)
  • contingentea
(să)
  • contingenteze
  • contingenta
  • contingentă
  • contingentase
plural I (noi)
  • contingentăm
(să)
  • contingentăm
  • contingentam
  • contingentarăm
  • contingentaserăm
  • contingentasem
a II-a (voi)
  • contingentați
(să)
  • contingentați
  • contingentați
  • contingentarăți
  • contingentaserăți
  • contingentaseți
a III-a (ei, ele)
  • contingentea
(să)
  • contingenteze
  • contingentau
  • contingenta
  • contingentaseră
Intrare: contingent (adj.)
contingent1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • contingent
  • contingentul
  • contingentu‑
  • contingentă
  • contingenta
plural
  • contingenți
  • contingenții
  • contingente
  • contingentele
genitiv-dativ singular
  • contingent
  • contingentului
  • contingente
  • contingentei
plural
  • contingenți
  • contingenților
  • contingente
  • contingentelor
vocativ singular
plural
contigent1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • contigent
  • contigentul
  • contigentu‑
  • contigentă
  • contigenta
plural
  • contigenți
  • contigenții
  • contigente
  • contigentele
genitiv-dativ singular
  • contigent
  • contigentului
  • contigente
  • contigentei
plural
  • contigenți
  • contigenților
  • contigente
  • contigentelor
vocativ singular
plural
Intrare: contingență
contingență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • contingență
  • contingența
plural
  • contingențe
  • contingențele
genitiv-dativ singular
  • contingențe
  • contingenței
plural
  • contingențe
  • contingențelor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

contingent (adj.) contigent

etimologie:

contingență

  • 1. Însușirea de a fi contingent; relație între fenomene, evenimente contingente; atingere, legătură exterioară.
    exemple
    • Între materialismul primitiv și dialectica naivă din timpul antichității nu există o legătură internă, ci doar o simplă contingență spontană, o legătură care, chiar cînd s-a produs parțial, nu a fost formulată conștient. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 15/1.
      surse: DLRLC

etimologie: