2 intrări

23 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

colínd sn [At: ANON. CAR. / Pl: -e / E: drr colinda] 1 Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou Si: colindeț (1), (îrg) colindiș, colindeță, colinduță, colindat (2). 2 (Fig) Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. 3 Colindat (1).

COLÍND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a colinda. 2. Vechi cântec popular românesc cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Perindare din loc în loc, întreruptă de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).

COLÍND, colinde, s. n. Faptul de a colinda. 1. Obiceiul de a colinda. 2. Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).

COLÍND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a merge cu colinda. Băieții se prinseră tovarăși pentru colind și pentru pluguleț. SANDU-ALDEA, D. N. 171. ♦ Cîntec tradițional cîntat de cetele care vizitează casele în seara de crăciun; colindă. Copiii au cîntat un colind.Expr. A umbla cu colindul = a colinda (1). 2. Colindă (2). Goana din cîmpiile fără margini, colindul de prin stufișurile de soc... DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Loc. prep. (Neobișnuit) În colindul... = de la un om la altul, din om în om. Acest nume [al lui N. Vogoridi], trimis prin Riza-Beg în colindul ambasadorilor, nu întîmpina nici o împotrivire. GHICA, S. 428.

colínd2/colíndă (cântec) s. n./s. f., pl. colínde

!colínd1 (colindat) s. n.

colínd s. n. /colíndă s. f., pl. colínde

COLÍND s. 1. (reg.) pițărău. (Un ~ de Crăciun.) 2. colindare, colindat, (reg.) pițărău. (Merge cu ~ul de Anul Nou.)

1) colínd n., pl. urĭ și e. Colindă.

2) colínd, a v. intr. și tr. (d. colindă). Umblu din casă'n casă cîntînd colinda. Fig. Umblu rătăcind, cutreĭer, străbat multe locurĭ: am colindat toată țara. V. horhăĭ, obîrcîĭ.

colindá [At: BĂRAC, T. 3/5 / V: ~drá, cori~ / Pzi: colínd / E: colindă] 1 vi A umbla, în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde. 2 vt A serba Crăciunul. 3 vt (D. păsări; fig; reg) A ciripi la ferestrele cuiva. 4 vi A umbla din loc în loc. 5-6 vt A căuta pe cineva sau ceva. 7 vt A străbate. 8 vi (Fig) A petrece cu gândul. 9-10 vi (Fig) A veni sau a se duce la cineva.

COLINDÁ, colínd, vb. I. Intranz. 1. A umbla în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde. 2. A umbla de colo până colo, dintr-un loc în altul. ♦ Tranz. A străbate, a cutreiera, a bate un drum. – Din colindă.

COLINDÁ, colínd, vb. I. Intranz. 1. A umbla în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde. 2. A umbla de colo până colo, dintr-un loc în altul. ♦ Tranz. A străbate, a cutreiera, a bate un drum. – Din colindă.

COLINDÁ, colínd, vb. I. Intranz. 1. (În vechile tradiții populare) A umbla, în seara de crăciun, de la casă la casă, cîntînd colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grîu); a umbla cu colindul. Noi umblăm Să colindăm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 512. ◊ Fig. Ce este pe grindă Și colindă? (Rîndunica). GOROVEI, 318. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana vizitată de colindători) în minte-i veneau... clipe din alte seri de crăciun, cînd venea și el s-o colinde. SANDU-ALDEA, N. 173. ◊ (Complementul indică momentul în care se umblă cu colindul; rar) Asta-i sara de crăciun, Noi umblăm S-o colindăm. BIBICESCU, P. P. 235. 2. (De obicei urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «pe la» etc.) A umbla de colo pînă colo, dintr-un loc în altul. Pe dealuri cu arături colindam cu pușca în spate. SADOVEANU, O. VI 527. Nu sînt învățat a colinda pe la curți domnești. RETEGANUL, P. 142. Cuculeț, pasere sură! Mușca-ți-aș limba din gură, Cînticul să nu-ți mai zici, Nici să mai colinzi pe-aici. ALECSANDRI, P, P. 245. ◊ (Poetic) Colindă luna strălucindă, ca o vedenie de vis. DEȘLIU, M. 36. Numai dorul mai colindă, Dorul tinăr și pribeag. COȘBUC, P. I 48. Și în jur parcă-mi colindă dulci și mîndre primăveri. EMINESCU, O. I 31. ◊ (Cu precizarea unui scop anumit) O vedeai colindînd din casă-n casă cu desagii pe umeri... cerșind. SANDU-ALDEA, D. N. 187. Avu timp destul să colinde după focul care-i trebuia. ISPIRESCU, L. 202. Colindînd, după ajutoare pe la casele oamenilor, au căpătat de la un om o bucățică de pîne. SBIERA, P. 177. ♦ Tranz. (Complementul indică locul străbătut sau cercetat) A străbate, a cutreiera, a bate (un drum). O săptămînă... am colindat munții Apuseni pe Valea Arieșului. C. PETRESCU, S. 225. Dacă colindă o mare parte din oraș, ajunse la o fierărie. ISPIRESCU, L. 136. Am umblat, Am cercetat, Sate, orașe-am colindat. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ (Poetic) Printre zăbrele văzu luna plină colindînd răpede fața senină și albastră a cerului. ODOBESCU, S. I 140. ◊ Fig. A duce, a purta. Vîntul își colindă vuietul de toamnă. DELAVRANCEA, S.140.

colindá (a ~) vb., ind. prez. 3 colíndă

colindá vb., ind. prez. 1 sg. colínd, 3 sg. și pl. colíndă

COLINDÁ vb. 1. v. cutreiera. 2. a cutreiera, a merge, a străbate, a umbla. (A ~ prin munți și văi.) 3. v. călători. 4. a cutreiera, a se plimba, (fam.) a se plimbarisi. (~ prin poieni.) 5. v. hoinări. 6. a cutreiera, a se duce. (~ prin muzee.)

A COLINDÁ colínd 1. intranz. A umbla de la casă la casă în ajunul Crăciunului, cântând colinde. 2. tranz. 1) (persoane) A felicita, în seara din ajunul Crăciunului, cântând colinde. 2) fig. (teritorii, orașe, țări etc.) A străbate în lung și în lat; a cutreiera. /Din colindă


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

COLÍND s. 1. (reg.) pițărắu. (Un ~ de Crăciun.) 2. colindare, colindat, (reg.) pițărắu. (Merge cu ~.)

colind (colindă) (‹ lat. calendae – corindă, înlocuit sub influența termenului sl. Koleda*, cu colindă [Rosetti]), gen ritual străvechi cu caracter agrar, cu funcție de urare, de felicitare, care se execută în cadrul unui ceremonial complex, variat, regional, în timpul sărbătorilor de iarnă (între 24 dec. – 6 ianuarie). C. își are originea în cultura geto-dacilor, peste care s-au suprapus elemente ale culturii romane și creștine. Datina colindatului, sărbătorea „reînvierea nebiruitului soare”, începerea unui nou ciclu agrar, prin petreceri zgomotoase, mese îmbelșugate, daruri reciproce, urări de belșug și fericire, înscenări de nunți, cântece* și jocuri*, cu sau fără măști. C. se cântă în grup, fie de tineri, fie de oameni căsătoriți, de fete (rar), de copii, fie în grup mixt (femei și bărbați), în ajunul și ziua de Crăciun, în ajunul și ziua de Anul Nou și în alte zile ale ciclului mergând din casă în casă, după un protocol tradițional. În ciuda strădaniilor continue ale bis. de a le înlătura (fiind socotite „păgâne”, „diavolești”, conform atestărilor; Conciliul Trulan, 693; Cronicile lui Nestor, 1067; Heltai, 1550; A. Mathesius, 1647; ordinul vicomitelui de Deva, 1783 etc.), c. s-au transmis din generație în generație, pe cale orală, până astăzi, în forme variate. Tematic și ca mod de execuție, se cunosc: c. de copii, c. propriu-zise de adulți și c. cu măști. Textele poetice, profane în majoritatea lor, au unele elemente religioase, care prin influența cărților specifice, au fost adaptate, după mentalitatea poporului, la preocupările și munca sa zilnică. C. de copii sunt urări directe de bunăstare și sănătate, continuate cu cererea darurilor și se cântă pe melodii simple sau se scandează într-o ritmică specială. Colindătorii sunt numiți pițărăi*, pizari sau bobârnaci și poartă mici bastoane, încrustate și împodobite frumos, numite colinde sau colindețe. Unele melodii păstrează ecoul unei vechi muzici creștine, comună orientului și occidentului (Brăiloiu). C. adulților se remarcă prin marea varietate tematică literară și muzicală, prin valoarea artistică superioară. Textele, epice sau epico-lirice de mari dimensiuni, versificate, relatează, într-o manieră fabuloasă, de legendă, aspecte ale vieții de familie și ale muncii, în formă concentrată, utilizând procedee de compoziție și stil comune baladei (IV), basmului și cântecelor ceremoniale din ciclul familial. În c., accentul cade pe urările finale (esența genului fiind tocmai urarea) ce au rolul de a susține încrederea celui colindat într-o viață mai bună și îmbelșugată. Arhitectura literară a c. este fixă: a) sosirea colindătorilor, rugămintea de a fi primiți în casă sau plasarea fabulației de obicei într-un loc înalt (Colo sus pe lângă cer; Colo susu, mai în susu; Sub razele soarelui etc.); b) nararea hiperbolizată a unei acțiuni într-o atmosferă de basm, cu caracter indirect de urare și de laudă a calităților celui căruia i se adresează și c) formulă finală de urare pentru belșug, sănătate, căsătorie etc. urmată, uneori, de cererea darului. Elementele mitologice sunt integrate în universul familiei, în mediul țărănesc hiperbolizat (Ex. tema metamorfozei vânătorilor în cerbi, în c. de vânător, temă ce stă și la baza lucrării Cantata profana de Bartók). Textele c. sunt individualizate, diferă după vârstă, sex, stare socială, profesiune (c. de copil, de tânăr, de bătrân, de fată, de băiat, de logodiți, de tineri căsătoriți, cu sau fără copii, de văduv, păstor, vânător, pescar, primar, preot etc.). Bogăția și marea varietate a temelor poetice s-au cristalizat în melodii cu caracter dinamic, optimist, uneori solemn, care se deosebesc total de melodiile religioase de Crăciun ale Europei centrale și occidentale [v. cântec (I, 4)]. Prin tematică, maniera de interpretare și ambianța în care se desfășoară, c. lasă o impresie mai curând „sălbatic-războinică” (Bartók). Tezaur artistic de valoare și originalitate deosebite, c. se impun prin diversitatea și ingeniozitatea structurilor ritmico-melodice, a procedeelor de alcătuire a discursului muzical, cu ajutorul unui număr redus de mijloace de expresie. Trăsăturile specifice stilului vechi de c. sunt: melodie silabică bazată pe 2-6 sunete diferite, cu un contur pregnant, profil descendent, mixt, crenelat sau apropiat de recitativ* (uneori cu salt inițial de terță*, cvartă* sau cvintă*), utilizarea în măsură aproape egală, a celor două tipare metrice: hexa- și octosilabic (v. vers), organizare motivică a rândului melodic*, fracționat variat (în 4+4, 2+6, 6+2, 2+2+2, 4+2, 2+4, rar 3+3), formă fixă, strofică, în care refrenul* (regulat, neregulat sau versificat) are un rol important, stilistic și compozițional, ocupând locuri variate: la începutul, mijlocul sau la sfârșitul melodiei; adesea există două refrene, orânduite simetric sau asimetric. Frecvența refrenului, raportul lui melodic și ritmic cu ceilalți membri ai melodiei, conferă c. configurație specială: rf.; A; A rf.; A rf. A; B rf.; A B rf. etc. Sunt frecvente sisteme sonore arhaice (premodale, prepentatonice și pentatonice) (v. pentatonică) mai puțin heptacordiile diatonice (v. diatonic) cu caracter modal, formate prin îmbinarea a două microstructuri identice sau eterogene (cromatismele sunt rare) (v. cromatism). Spre deosebire de alte genuri, cadențele (1) finale se fac pe trepte diferite: 1, 2, 4, 5, sau V. Sunt semnificative cazurile de metabolă*, persistența cadenței prin subton*, lărgirea scării prin coborârea la cvarta inferioară, bogăția structurilor modale (Bartók distinge 36 de scări). Elementul expresiv preponderent al genului, ritmul, de o deosebită complexitate, aparține sistemului giusto silabic, nu mai puțin sistemului aksak, parlando-rubato și distributiv [v. sistem (II, 6)]. Melodiile sunt izoritmice [au la bază o singură formulă (II) elementară, o dipodie* sau un grup metric complex], sau heteroritmice. Execuția, în mișcare vie, cunoaște uneori o ușoară accelerare spre final. C. sunt acompaniate, în forma clasică, de instr. aerofone tradiționale sau mai nou și de percuție (v. dubă). Sunt executate uneori în 2-3 grupe, grupul următor intră după terminarea melodiei sau mai înainte, de unde rezultă o antifonie* specifică. C. cu măști sunt însoțite de instr. și se folosesc fie melodii de c. fie melodii diferite, de multe ori în aksak, la care se adaugă jocul măștii (v. capră), și versuri scandate, adesea cu conținut satiric. Repertoriul de c. trebuie văzut ca o formă amplă, de suită, în care se succed, în funcție de un program determinat, de legătura cu ceremonialul, piese vocale și instr.: „zicale” (melodie instr. în ritm de dans, acompaniată de dobă și strigăturile feciorilor), c. între case (în cazuri rare), cu acomp. de dobă, c. la fereastră sau la ușă, c. în casă (pentru fiecare membru al familiei), urări de mulțumire pentru daruri, c. de plecare, dans (cu tinerii din casă). C. cu măști cuprind alt ciclu: c. de joc în stradă, c. în fața porții și jocul măștii în casă. În unele zone, semn al evoluției genului, s-au produs contaminări: c. cu călușar*, c. cu turcă, c. cu turcă și călușar etc. Repertoriul cu caracter agrar inițial și funcție magică, de influențare a forțelor naturii, s-a îmbogățit treptat cu teme realiste din repertoriul ceremonialului de nuntă, din cântecele lirice și epice (Miorița, Soacra rea, Șarpele, Pintea Viteazul, Meșterul Manole ș.a.). Sin.: corindă; a dobii; cântec de dobă; cântec de fereastră.

Intrare: colind
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular colind colindul
plural colinde colindele
genitiv-dativ singular colind colindului
plural colinde colindelor
vocativ singular
plural
Intrare: colinda
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) colinda colindare colindat colindând singular plural
colindă colindați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) colind (să) colind colindam colindai colindasem
a II-a (tu) colinzi (să) colinzi colindai colindași colindaseși
a III-a (el, ea) colindă (să) colinde colinda colindă colindase
plural I (noi) colindăm (să) colindăm colindam colindarăm colindaserăm, colindasem*
a II-a (voi) colindați (să) colindați colindați colindarăți colindaserăți, colindaseți*
a III-a (ei, ele) colindă (să) colinde colindau colinda colindaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)