15 definiții pentru colind (colindat) colindă


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

colind sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~e / E: drr colinda] 1 Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou Si: colindeț (1), (îrg) colindiș, colindeță, colinduță, colindat (2). 2 (Fig) Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. 3 Colindat (1).

COLÍND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a colinda. 2. Vechi cântec popular românesc cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Perindare din loc în loc, întreruptă de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).

COLÍND, colinde, s. n. Faptul de a colinda. 1. Obiceiul de a colinda. 2. Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).

COLÍND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a merge cu colinda. Băieții se prinseră tovarăși pentru colind și pentru pluguleț. SANDU-ALDEA, D. N. 171. ♦ Cîntec tradițional cîntat de cetele care vizitează casele în seara de crăciun; colindă. Copiii au cîntat un colind.Expr. A umbla cu colindul = a colinda (1). 2. Colindă (2). Goana din cîmpiile fără margini, colindul de prin stufișurile de soc... DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Loc. prep. (Neobișnuit) În colindul... = de la un om la altul, din om în om. Acest nume [al lui N. Vogoridi], trimis prin Riza-Beg în colindul ambasadorilor, nu întîmpina nici o împotrivire. GHICA, S. 428.

1) colínd n., pl. urĭ și e. Colindă.

COLÍNDĂ, colinde, s. f. 1. (În vechile tradiții populare) Cîntec tradițional de crăciun, pe care-l cîntă copiii umblînd în cete din casă în casă. Licărind o rază-atinge Geamul ușii de la tindă; De trei glasuri legănată, Se-nfiripă a colindă. GOGA, P. 88. În minte-i veneau versuri de colinde frumoase. SANDU-ALDEA, D. N. 173. ◊ Expr. A merge (sau a umbla) cu colinda = a colinda pe la case, cîntînd aceste cîntece. Să părem că mergem cu colinda pin sat. ALECSANDRI, T. I 145. 2. Umblet din loc în loc întrerupt de popasuri. Prin livezi albinele Și-au pornit colinda. IOSIF, V. 79. Soarele de vară își sfîrșise-a lui colindă. MACEDONSKI, O. I 74. Dupe repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeași plăcere. ODOBESCU, S. III 17.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!colínd1 (colindat) s. n.

colínd2/colíndă (cântec) s. n. / s. f., pl. colínde

colínd s. n. /colíndă s. f., pl. colínde


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

COLÍND s. 1. (reg.) pițărău. (Un ~ de Crăciun.) 2. colindare, colindat, (reg.) pițărău. (Merge cu ~ul de Anul Nou.)

COLIND s. 1. (reg.) pițărău. (Un ~ de Crăciun.) 2. colindare, colindat, (reg.) pițărău. (Merge cu ~.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

colind (colindă) (< lat. calendae – corindă, înlocuit sub influența termenului sl. Koleda*, cu colindă [Rosetti]), gen ritual străvechi cu caracter agrar, cu funcție de urare, de felicitare, care se execută în cadrul unui ceremonial complex, variat, regional, în timpul sărbătorilor de iarnă (între 24 dec. – 6 ianuarie). C. își are originea în cultura geto-dacilor, peste care s-au suprapus elemente ale culturii romane și creștine. Datina colindatului, sărbătorea „reînvierea nebiruitului soare”, începerea unui nou ciclu agrar, prin petreceri zgomotoase, mese îmbelșugate, daruri reciproce, urări de belșug și fericire, înscenări de nunți, cântece* și jocuri*, cu sau fără măști. C. se cântă în grup, fie de tineri, fie de oameni căsătoriți, de fete (rar), de copii, fie în grup mixt (femei și bărbați), în ajunul și ziua de Crăciun, în ajunul și ziua de Anul Nou și în alte zile ale ciclului mergând din casă în casă, după un protocol tradițional. În ciuda strădaniilor continue ale bis. de a le înlătura (fiind socotite „păgâne”, „diavolești”, conform atestărilor; Conciliul Trulan, 693; Cronicile lui Nestor, 1067; Heltai, 1550; A. Mathesius, 1647; ordinul vicomitelui de Deva, 1783 etc.), c. s-au transmis din generație în generație, pe cale orală, până astăzi, în forme variate. Tematic și ca mod de execuție, se cunosc: c. de copii, c. propriu-zise de adulți și c. cu măști. Textele poetice, profane în majoritatea lor, au unele elemente religioase, care prin influența cărților specifice, au fost adaptate, după mentalitatea poporului, la preocupările și munca sa zilnică. C. de copii sunt urări directe de bunăstare și sănătate, continuate cu cererea darurilor și se cântă pe melodii simple sau se scandează într-o ritmică specială. Colindătorii sunt numiți pițărăi*, pizari sau bobârnaci și poartă mici bastoane, încrustate și împodobite frumos, numite colinde sau colindețe. Unele melodii păstrează ecoul unei vechi muzici creștine, comună orientului și occidentului (Brăiloiu). C. adulților se remarcă prin marea varietate tematică literară și muzicală, prin valoarea artistică superioară. Textele, epice sau epico-lirice de mari dimensiuni, versificate, relatează, într-o manieră fabuloasă, de legendă, aspecte ale vieții de familie și ale muncii, în formă concentrată, utilizând procedee de compoziție și stil comune baladei (IV), basmului și cântecelor ceremoniale din ciclul familial. În c., accentul cade pe urările finale (esența genului fiind tocmai urarea) ce au rolul de a susține încrederea celui colindat într-o viață mai bună și îmbelșugată. Arhitectura literară a c. este fixă: a) sosirea colindătorilor, rugămintea de a fi primiți în casă sau plasarea fabulației de obicei într-un loc înalt (Colo sus pe lângă cer; Colo susu, mai în susu; Sub razele soarelui etc.); b) nararea hiperbolizată a unei acțiuni într-o atmosferă de basm, cu caracter indirect de urare și de laudă a calităților celui căruia i se adresează și c) formulă finală de urare pentru belșug, sănătate, căsătorie etc. urmată, uneori, de cererea darului. Elementele mitologice sunt integrate în universul familiei, în mediul țărănesc hiperbolizat (Ex. tema metamorfozei vânătorilor în cerbi, în c. de vânător, temă ce stă și la baza lucrării Cantata profana de Bartók). Textele c. sunt individualizate, diferă după vârstă, sex, stare socială, profesiune (c. de copil, de tânăr, de bătrân, de fată, de băiat, de logodiți, de tineri căsătoriți, cu sau fără copii, de văduv, păstor, vânător, pescar, primar, preot etc.). Bogăția și marea varietate a temelor poetice s-au cristalizat în melodii cu caracter dinamic, optimist, uneori solemn, care se deosebesc total de melodiile religioase de Crăciun ale Europei centrale și occidentale [v. cântec (I, 4)]. Prin tematică, maniera de interpretare și ambianța în care se desfășoară, c. lasă o impresie mai curând „sălbatic-războinică” (Bartók). Tezaur artistic de valoare și originalitate deosebite, c. se impun prin diversitatea și ingeniozitatea structurilor ritmico-melodice, a procedeelor de alcătuire a discursului muzical, cu ajutorul unui număr redus de mijloace de expresie. Trăsăturile specifice stilului vechi de c. sunt: melodie silabică bazată pe 2-6 sunete diferite, cu un contur pregnant, profil descendent, mixt, crenelat sau apropiat de recitativ* (uneori cu salt inițial de terță*, cvartă* sau cvintă*), utilizarea în măsură aproape egală, a celor două tipare metrice: hexa- și octosilabic (v. vers), organizare motivică a rândului melodic*, fracționat variat (în 4+4, 2+6, 6+2, 2+2+2, 4+2, 2+4, rar 3+3), formă fixă, strofică, în care refrenul* (regulat, neregulat sau versificat) are un rol important, stilistic și compozițional, ocupând locuri variate: la începutul, mijlocul sau la sfârșitul melodiei; adesea există două refrene, orânduite simetric sau asimetric. Frecvența refrenului, raportul lui melodic și ritmic cu ceilalți membri ai melodiei, conferă c. configurație specială: rf.; A; A rf.; A rf. A; B rf.; A B rf. etc. Sunt frecvente sisteme sonore arhaice (premodale, prepentatonice și pentatonice) (v. pentatonică) mai puțin heptacordiile diatonice (v. diatonic) cu caracter modal, formate prin îmbinarea a două microstructuri identice sau eterogene (cromatismele sunt rare) (v. cromatism). Spre deosebire de alte genuri, cadențele (1) finale se fac pe trepte diferite: 1, 2, 4, 5, sau V. Sunt semnificative cazurile de metabolă*, persistența cadenței prin subton*, lărgirea scării prin coborârea la cvarta inferioară, bogăția structurilor modale (Bartók distinge 36 de scări). Elementul expresiv preponderent al genului, ritmul, de o deosebită complexitate, aparține sistemului giusto silabic, nu mai puțin sistemului aksak, parlando-rubato și distributiv [v. sistem (II, 6)]. Melodiile sunt izoritmice [au la bază o singură formulă (II) elementară, o dipodie* sau un grup metric complex], sau heteroritmice. Execuția, în mișcare vie, cunoaște uneori o ușoară accelerare spre final. C. sunt acompaniate, în forma clasică, de instr. aerofone tradiționale sau mai nou și de percuție (v. dubă). Sunt executate uneori în 2-3 grupe, grupul următor intră după terminarea melodiei sau mai înainte, de unde rezultă o antifonie* specifică. C. cu măști sunt însoțite de instr. și se folosesc fie melodii de c. fie melodii diferite, de multe ori în aksak, la care se adaugă jocul măștii (v. capră), și versuri scandate, adesea cu conținut satiric. Repertoriul de c. trebuie văzut ca o formă amplă, de suită, în care se succed, în funcție de un program determinat, de legătura cu ceremonialul, piese vocale și instr.: „zicale” (melodie instr. în ritm de dans, acompaniată de dobă și strigăturile feciorilor), c. între case (în cazuri rare), cu acomp. de dobă, c. la fereastră sau la ușă, c. în casă (pentru fiecare membru al familiei), urări de mulțumire pentru daruri, c. de plecare, dans (cu tinerii din casă). C. cu măști cuprind alt ciclu: c. de joc în stradă, c. în fața porții și jocul măștii în casă. În unele zone, semn al evoluției genului, s-au produs contaminări: c. cu călușar*, c. cu turcă, c. cu turcă și călușar etc. Repertoriul cu caracter agrar inițial și funcție magică, de influențare a forțelor naturii, s-a îmbogățit treptat cu teme realiste din repertoriul ceremonialului de nuntă, din cântecele lirice și epice (Miorița, Soacra rea, Șarpele, Pintea Viteazul, Meșterul Manole ș.a.). Sin.: corindă; a dobii; cântec de dobă; cântec de fereastră.

COLIND (< v. sl. kolenda ; cf. lat. kalendae, ziua întîi a anului la romani) Specie a genului epic popular, ale cărei versuri sînt rostite de grupuri de copii sau tineri pe la casele oamenilor, în sărbătorile de iarnă, de primăvară (ex. colindele pascale) și în alte împrejurări. Religioase sau laice, ele sînt subdivizate de cercetători în colinde cosmogonice, vînătorești, agrare, păstorești, pescărești, de bâtrîni, de flăcăi, de mireasă, de însurăței etc. Folcloriștii mai deosebesc colindele în colinde de copii, simple urări terminate cu cerere de daruri pentru urători sau de versuri satirice la adresa gazdelor neprimitoare și colindele flăcăilor, colinde cu conținut eroic, vînătoresc. În literatura populară română, M. Gaster atribuie multor colinde o origine literară în ceea ce privește conținutul, iar pe de altă parte, o origine populară a formei; adică diecii și dascălii, în trecut, luau un subiect și-l versificau într-un fel analog cu așa-numitele colinde lumești. Cuvinte ca Florile dalbe, flori de măr revin adesea ca un refren de-a lungul colindului. Ex. Colind de mireasă (fiecare vers se cîntă de două ori). Prin cel-cel, Prin cel-cel, Prin cel verde vișinel Se găsește-un legănel. Dar în leagăn cine-mi șade? Stă Chivuța, fată mare, Ea șade și-nchiondoșește De-un guler și de-o batistă: Guleruli-al frate-său, Batista lui Voinea-său. Ea mai trage-un firicel, Ea mai cîntă-un cîntecel. Nu e cîntec muzicesc, Ci-i cîntec împărătesc; Împăratul nu-i acasă, Ci e dus după vînat, Să vîneze un iepuraș, Iepuraș, mărăcinaș, Ieși, Chivuță, și te uită Și te uită pe cea vale, Pe cea cale, Căruțele dau de vale, Ele nu vin, ca să stea, Ci vin ca să te ia. Să te ia din așternut, Să te ducă în altă parte, În alte curți, La alți părinți, La alți părinți necunoscuți. Nu te ia roabă să fii, Ci te ia doamnă să fii, Chelărița banilor Stâpîna argaților. Busuioc verde pe masă, Rămîi gazdă sănătoasă, Busuioc verde pe geam, Rămîi gazdă la mulți ani.

Intrare: colind (colindat)
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • colind
  • colindul
  • colindu‑
plural
  • colinde
  • colindele
genitiv-dativ singular
  • colind
  • colindului
plural
  • colinde
  • colindelor
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • colindă
  • colinda
plural
  • colinde
  • colindele
genitiv-dativ singular
  • colinde
  • colindei
plural
  • colinde
  • colindelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

colind (colindat) colindă

  • 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a colinda.
    exemple
    • Băieții se prinseră tovarăși pentru colind și pentru pluguleț. SANDU-ALDEA, D. N. 171.
      surse: DLRLC
  • 2. Perindare din loc în loc, întreruptă de popasuri.
    surse: DEX '09 DLRLC sinonime: colind / colindă (cântec) 4 exemple
    exemple
    • Goana din cîmpiile fără margini, colindul de prin stufișurile de soc... DELAVRANCEA, la TDRG.
      surse: DLRLC
    • Prin livezi albinele Și-au pornit colinda. IOSIF, V. 79.
      surse: DLRLC
    • Soarele de vară își sfîrșise-a lui colindă. MACEDONSKI, O. I 74.
      surse: DLRLC
    • Dupe repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeași plăcere. ODOBESCU, S. III 17.
      surse: DLRLC
    • 2.1. locuțiune prepozițională neobișnuit În colindul... = de la un om la altul, din om în om.
      surse: DLRLC un exemplu
      exemple
      • Acest nume [al lui N. Vogoridi], trimis prin Riza-Beg în colindul ambasadorilor, nu întîmpina nici o împotrivire. GHICA, S. 428.
        surse: DLRLC

etimologie: