COCLIT, -Ă, cocliți, -te, adj. 1. (Despre obiecte de aramă) Acoperit cu cocleală (1). ♦ (Despre obiecte metalice) Oxidat. 2. (Despre mâncăruri) Care a căpătat gust de cocleală (2). ♦ (Despre gură) Cu o senzație neplăcută, amară, ca de aramă coclită. ♦ (Despre gust) Specific coclelii; amar. – V. cocli.^[1]

coclit¹ sn [At: DA / V: cotl~ / E: cocli] 1-2 Coclire (1-2).

coclit², ~ă a [At: CANTEMIR, ap. BV I, 361 / Pl: ~iți, ~e / E: cocli] 1 (D. obiecte de aramă) Acoperit cu cocleală (1). 2 (D. obiecte metalice) Oxidat. 3 (D. mâncăruri) Care a căpătat cocleală (2). 4 (D. gură) Cu o senzație neplăcută, amară, ca de aramă coclită. 5 (D. gust) Specific coclelii (3) Si: amar. 6 (D. vița de vie) Stropit cu piatră vânătă. 7 (Fig; d. bătrâni) Slab. 8 (Fig; d. bătrâni) Ramolit. 9 (Fig) Zgârcit.

COCLIT, -Ă, cocliți, -te, adj. 1. (Despre obiecte de aramă) Acoperit cu cocleală (1). ♦ (Despre obiecte metalice) Oxidat. 2. (Despre mâncăruri) Care a căpătat cocleală (2). ♦ (Despre gură) Cu o senzație neplăcută, amară, ca de aramă coclită. ♦ (Despre gust) Specific coclelii; amar. – V. cocli.

COCLIT, -Ă, cocliți, -te, adj. 1. (Despre metale) Acoperit cu cocleală; oxidat. Un sifon verde. bîziia pe gîtul de metal coclit. C. PETRESCU, S. 69. ♦ Fig. (Despre persoane în vîrstă) Ramolit, mucegăit. Erau bătrîni-bătrîni, cocliți de bătrîni. CARAGIALE, S. N. 261. 2. (Despre mîncări și lichide) Cu gust de cocleală (luat de la vasul în care au fost ținute). ♦ (Despre gură) Cu gust amar de cocleală. Era încă mahmur, cu gura coclită. C. PETRESCU, C. V. 48. ♦ (Despre gust) Amar, specific coclelii. Pe gît simți un gust de rugină, amăriu, coclit, putred, cald. DELAVRANCEA, S. 152.

coclit a. ruginit; fig. bătrâni, cocliți de bătrâni CAR.

cocleală sf [At: ȘEZ. XXIII, 43 / V: cotl~, cotlia~ / Pl: ~eli / E: cocli + -eală] 1 Strat de carbonat de cupru, de culoare verde, toxic, care se formează pe suprafața obiectelor de aramă Si: colitură (1). 2 Gust specific neplăcut al mâncărurilor ținute în vase de aramă Si: colitură (2). 3 Senzație neplăcută în gură, ca de aramă coclită Si: colitură (3).

cocli [At: CANTEMIR, ap. BV / V: cotli / Pzi: ~lește / E: cf bg котлясвам] 1-2 vri (D. obiecte de aramă) A (se) acoperi cu un strat de cocleală (1). 3-4 vri (D. alte obiecte metalice) A (se) oxida. 5 vr (D. mâncăruri) A căpăta sau a avea gust de cocleală. 6 vr (Pan; d. pietre, stânci) A prinde mușchi. 7 vr A se îmbăta tare.

cotli v vz cocli

cotlit², ~ă a vz coclit²

cotlit¹ sn vz coclit¹

COCLI, coclesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. (Despre aramă) A se acoperi cu un strat de cocleală; a se oxida. În aer umed arama se coclește. ▭ Așeză cuțitul de-a curmezișul farfuriei, după ce l-a șters să nu coclească. C. PETRESCU, Î. II 86. ◊ Expr. (Familiar) A se cocli turtă = a se îmbăta tare. Boierul... se coclise turtă. ISPIRESCU, L. 181. 2. Refl. (Despre bucate gătite în vase de aramă nespoite) A prinde gust de cocleală. ♦ Tranz. A face ca ceva să prindă un gust amar, de cocleală. De ce izvorul meu, limpede ca rouă și rece ca gheața, coclește gura călătorilor? DELAVRANCEA, S. 246. ◊ Fig. Ura grea... le coclise inimile atîtea zile de-a rîndul. DUMITRIU, V. L. 86.

A SE COCLI pers. 3 se ~ește intranz. 1) (despre obiecte de aramă) A se acoperi cu un strat de cocleală. 2) (despre mâncăruri) A căpăta un gust specific neplăcut, fiind ținut într-un vas de aramă nespoit; a avea cocleală. /cf. bulg. kotljasvam

coclì v. 1. a se rugini, a se face verde (vorbind de bucatele în vase de aramă); 2. fam. a se ameți de băutură: se îmbătă boierul de se coclise turtă ISP. [Mold. cotli, din slav. KOTĬLĬ, aramă].

cotlí v. Mold. V. cocli.

cocleálă, coclésc, V. cotleală, cotlesc.

cotlésc v. intr. (d. vsl. kotĭlŭ, lighean de aramă, got. katile, germ. kessel, căldare, d. lat. catillus, tavă; bg. kotlevina, cotleală. V. cotlon). Est. Prind rugină verde (acetat de cupru), vorbind de aramă: tingirea a cotlit. V. tr. Oțetu a cotlit tingirea. V. refl. Tingirea s’a cotlit. Fig. Iron. Rar. Mă cam îmbăt. – În vest cocl-.

cocli (a se ~) (a se oxida) (desp. co-cli) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se coclește, 3 pl. se coclesc, imperf. 3 sg. se coclea; conj. prez. 3 să se coclească; ger. coclindu-se

!cocli (a se ~) (a se oxida) (co-cli) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se coclește, imperf. 3 sg. se coclea; conj. prez. 3 să se coclească

cocli vb. (sil. -cli), ind. prez. 3 sg. coclește, imperf. 3 sg. coclea; conj. prez. 3 sg. și pl. coclească

cocli

coclesc, -cleam 1 imp.

cocli (-lesc, coclit), vb. – 1. A rugini un obiect de aramă. – 2. A se îmbăta, a se afuma. Sl. *kotĭliti, de la kotĭlŭ „căldare de aramă” (Cihac, II, 76; Pușcariu, Lr., 291). – Der. cocleală, s. f. (strat de carbonat de cupru; stare proastă și mai ales gust rău după beție); cohni, vb. (Bucov., a se strica, a se avaria, a se deterioara), probabil prin contaminare cu duhni „a mirosi urît”.

coclit¹, -ă, cocliți, -te adj. prost, nerod.

coclit², -ă, cocliți, -te adj. 1. (d. oameni) prost, nerod, nătâng. 2. (d. obiecte) de proastă calitate.

papagal coclit expr. (reed.) informator depistat de membrii grupului din care face parte.

COCLIT adj. v. oxidat, ruginit.

coclit adj. v. OXIDAT. RUGINIT.

COCLI vb. v. oxida, rugini.

cocli vb. v. OXIDA. RUGINI.

coclí, coclesc, v.i. A sta, a zăcea. – Sensul inițial este „a rugini, a se oxida”; din sl. *kotiliti, de la kotǐlǔ „căldare de aramă” (Pușcariu, după DER; Șăineanu); cf. bg. kotljasvam (DEX, MDA).

cocli, coclesc, vb. intranz. – A sta, a zăcea (Faiciuc, 2008). – Sensul inițial este „a rugini, a se oxida”. Din sl. *kotiliti, de la kotǐlǔ „căldare de aramă” (Cihac, Pușcariu, cf. DER; Șăineanu); cf. bg. kotljasvam (DEX, MDA).