chelălăit², ~ă a [At: ODOBESCU, S. III, 41 / V: sche~^[1] / Pl: ~iți, ~e / E: chelălăi] 1 (D. lătrături) Plângător. 2 (Fig; d. vorbire) Care seamănă cu o chelălăitură.

chelălăit¹ sn [At: ODOBESCU, S. III, 134 / V: sche~, schiol~ / Pl: ~uri / E: chelălăi] Chelălăitură.

CHELĂLĂIT sbst., CHELĂLĂITURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a chelălăi: pare că se și aude răsunetul lătrăturilor, chalălăitul lor de bucurie (L.-M.) ¶ 2 Lătrat lung cu urlete de durere: huiduiturile și rîsetele acoper... chelălăiturile animalului (CAR.).

CHELĂLĂIT¹ s. n. Faptul de a chelălăi; chelălăi tură, chelălăială. Pare că se și aude... chelălădtul lor [al cîinilor], de bucurie sau de durere. ODOBESCU, S. III 134. – Variantă: schelălăit (C. PETRESCU, C. V. 148) s. n.

CHELĂLĂIT², -Ă, chelălăiți, -te, adj. (Despre lătratul cîinilor) Plîngător. Lătrătura lor chelălăită... răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului. ODOBESCU, S.III 41. ◊ Fig. (Despre vorbire) Cunoscînd milă în ochii femeii... [mutul] repezi cîteva sunete chelălăite și neînțelese. SADOVEANU, P. M. 259.

CHELĂLĂIT², -Ă, chelălăiți, -te, adj. (Despre lătrat) Plîngător, jalnic. – V. chelălăi.

CHELĂLĂIT¹ s. n. Faptul de a chelălăi; chelălăială. [Var.: schelălăit s. n.]

chelăcăi v vz chelălăi

chelălăi vi [At: BIBLIA (1688), 47 / V: schechi~, chiol~, ~lăcăi, sche~, schi~, schelălui, schilăi, schiol~, (reg) cherlăi, chie~ / Pzi: ~ies și ~lăi / E: fo cf (s)cheuna, chiloman] 1 (D. cîini sau d. vulpe, spc d. copoi sau d. căței) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și dese (de durere sau, mai rar, de bucurie sau când găsesc vânat). 2 (Pan; d. copii) A plânge continuu Si: a scânci, a zmârcăi. 3 (Îf schelălăi) A geme.

chilălăi v vz chelălăi

chilălău sms vz chelălăi^[1]

chiolălăi v vz chelălăi

CHELĂLĂI (-ăesc) vb. intr. 1 A lătra lung, a urla văitîndu-se: cîinii alergau din toate părțile chelălăind (I.-GH.) ¶ 2 Ⓕ A plînge într’una (vorb. de copii).

CHELĂLĂI, chelălăi, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. V. scheuna. Dar dată că lighioanele încep să chelălăie. GALACTION, O. I 49. Aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcînd niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALE, O. II 77. Dolfa rău chelălăia. TEODORESCU, P. P. 515. ◊ Fig. (Rar, despre oameni) Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie. STANCU, D. 156. – Variante: schelălăi (LESNEA, I. 127, ALECSANDRI, P. III 206, ȘEZ. VII 66), schilăi (RETEGANUL, P. IV 46), schiolălăi (HOGAȘ, M. N. 187) vb. IV.

SCHELĂLĂIT s. n. v. chelălăit.

SCHILĂI vb. IV v. chelălăi.

SCHIOLĂLĂI vb. IV v. chelălăi.

CHELĂLĂI, pers. 3 chelălăie, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. [Var.: schelălăi vb. IV] – Onomatopee.

A CHELĂLĂI ~iește intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuțite și tânguitoare; a scheuna. 2) fig. pop. (mai ales despre copii) A plânge cu sunete dese. [Sil. -lă-i] /Onomat.

chelălăi v. 1. a urla văitându-se (de câini când îi bate rău cineva); 2. fig. a plânge neîncetat (de copii). [Onomatopee].

chelácăĭ, a -ăcăí v. intr. (ung. kelekólálni, a te zvîrcoli). Munt. est. Chelălăĭesc, vorbind de cînĭ. Iron. Plîng, scîncesc. V. refl. Chelălăĭesc. Plîng, scîncesc.

chelălăĭésc v. intr. (ca și chelacăĭ). Vest. Țip de durere, vorbind de cînĭ. – Și schelălăĭesc (Munt. Mold.) chĭolălăĭesc, schĭolălăĭesc și schĭórlăĭ (Mold.), chilălăĭesc, schilălăĭesc și (Olt.) schílăĭ și -ĭésc.

chilălăĭésc, V. chelălăĭesc.

chĭolălăĭésc, V. chelălăĭesc.

schilă(lă)ĭésc V. chelălăĭesc.

schĭolăi- V. chelăi-.

chelălăit s. n.

chelălăit s. n.

chelălăit s. n.

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 pl. chelălăiau; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia

chelălăi (-ăesc, -it), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creație expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeași accepție. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și n. (scheunat). Cf. schilă.

CHELĂLĂIT s. v. schelălăit.

CHELĂLĂIT s. chelălăială, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, schcunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)

CHELĂLĂI vb. v. schelălăi.

CHELĂLĂI vb. a schelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)