SCHELĂLĂIALĂ, schelălăieli, s. f. Chelălăială. – Schelălăi + suf. -eală.

schelălăială sf [At: LUNGIANU, ap. CADE / P: ~lă-ia~ / V: (reg) ~erl~, ~erloială, schil~ / Pl: ~ieli / E: schelălăi + -eală] 1 Lătrătură jalnică, plângătoare, ascuțită și repetată a câinelui Si: schelălăire, schelălăit (1), schelălăitură (1), scheunare (1), scheunat (1), scheunătură (1), (rar) scheaun (1) Vz scâncet (1). 2 (Pgn) Lătrătură jalnică, plângătoare, ascuțită și repetată a unor animale Si: schelălăire (2), schelălăit (2), schelălăitură (2), scheunare (2), scheunat (2), scheunătură (2), (rar) scheaun (2). 3 (Pan; adesea dep) Exclamație nearticulată, repetată, scoasă de o persoană pe un ton plângător (și strident) Si: schelălăit (3), schelălăitură (3), scheunat (3).

scherlăială sf vz schelălăială

scherlălăială sf vz schelălăială

schilălăială sf vz schelălăială

schelălăială (desp. -lă-ia-) s. f., g.-d. art. schelălăielii; pl. schelălăieli

*schelălăială (-lă-ia-) s. f., g.-d. art. schelălăielii; pl. schelălăieli

schelălăială s. f., pl. schelălăieli

SCHELĂLĂIALĂ s. v. chelălăit.

SCHELĂLĂIALĂ s. chelălăială, chelălăit, chelălăitură, schelălăit, schelălăitură, scheunare. scheunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)