celui [At: PALIA (1582), ap. GCR 51 / P: ~lu-i / Pzi: ~esc / E: mg csalni] (Reg) 1-2 vtr A (se) înșela. 3 vr A constata că a fost înșelat Si: a se încelui (3). A vt A decepționa.

❍ CELUI (-uesc) vb. tr. Tr.-Carp. A înșela [ung. csalni].

CELUI, celuiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A înșela, a amăgi. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii... D-a mințit și n-a venit, Doamne, rău-m-a celuit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. ◊ Refl. Cum mă culc, cum te visez! Pun mîna, nu le găsesc... Doamne, cum mă celuiesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ♦ A ademeni, a momi. Pe mine m-a celuit de la părinți, cînd eram numai de trei ani. RETEGANUL, P. I 35. – Variantă: încelui (RETEGANUL, P. III 40) vb. IV.

CELUI, celuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Magh. csalni.

CEL, CEA, cei, cele, adj. pron. dem. (antepus), art. adj., pron. dem. I. Adj. pron. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor) Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor) Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus) 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CELA, CEEA, ceia, celea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = altceva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. pron. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] – Din acela, aceea (cu afereza lui a).

ceala², ceaia pd vz (a)cela

-cel¹ vz celo²

cel², cea [At: LET. II, 202/12 / Pl: cei, cele, G-D: celui, celei, celor / E: acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică)] 1-2 ad (Antepus) Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor. 3 ad (Îs) Cea lume Lumea cealaltă. 4 ard (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Precizează că substantivul determinat este cunoscut dintr-o informație anterioară. 5 ard (Îla) Cel de pe (sau din, dal după) urmă Ultimul. 6 ard (Îls) Cea (mai) de pe (sau din, dal după) urmă dorință Dorință din urmă (înainte de moarte). 7 ard (Îal) Urma urmelor. 8 ard (Îav) În cele (sau cea) (mai) de pe (ori din, dal după) urmă La urma urmelor. 9 ard (Îal) În sfârșit. 10-11 ard (Îla) Cel de apoi Ultimul (cu care se sfârșește lumea). 12 ard (Îla) Cea (mai) de apoi Cea din urmă Si: ultima. 13 ard (Precedă un adjectiv; înv) Arată că însușirea exprimată de adjectiv este în centrul atenției vorbitorului. 14 ard (Urmat de mai) Formează superlativul relativ. 15 ard (Îlav) Cel mult Maximum. 16 ard (Îal) În cazul cel mai favorabil. 17 ard (Îlav) Cel puțin Minimum. 18 ard (Îal) Măcar. 19 ard (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Persoana care este... 20 ard (Bot; îc) Cele-cinci-degete Buruiană de leac, cu cinci ramuri ca degetele, ce crește în păduri și pe câmpii. 21-24 pd Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în timp (în spațiu sau), de vorbitor. 25 pd Determinat de un adjectiv, înlocuiește substantivul exprimat anterior, spre a evita repetarea lui. 26 pd (Se repetă după o pauză, spre a explica substantivul precedent) Și acesta este... 27 pd (Îs; înlocuiește un substantiv nenumit, de la sine înțeles) Cel bun Omul bun. 28 pd (Îs) Cele trebuincioase Lucrurile trebuincioase. 29 pd (Îs) Cele sfinte Sfânta cuminecătură. 30 pd (Pop; îs) Cel pădureț Sifilis. 31 pd (Pop; îs) Cel pierit Sifilis. 32 pd (Pop; îs) Cel adânc (sau fără fund) Abis. 33 pd (Pop; îas) Haos. 34 pd (Pop; îs) Cel alb Înger care păzește o comoară Cf știma banilor. 35 pd (Med pop; îs) Cei-răi Boală de care (omul sau) vita se umflă ca un burduf. 36 pd (Med pop; îls) Cel rău Răul cel mare Cf ceas rău. 37 pd (Îls) Cel de sus Dumnezeu. 38 pd (Pop; eufemistic; îls) Cel de pe comoară (sau cu coarne, din bolovani, cu chitia, cu căciula roșie, din puț, din baltă, de pe scorbură) Drac. 39-40 pr (Îs) Cel ce (Acela) care. 41 pr (Îas) Împreună cu verbul a fi, scoate în relief subiectul unei acțiuni. 42 pr (Înv; îa) Cine. 43-44 pr (Îs) Cel care Cel ce (36-37).

cela, ceea [At: COD. VOR. 95/8 / V: ceala, ceaia, celași, ceeași / Pl: ceia, celea, G-D: celuia, celeia, celora / E: acela, aceea (cu afereza lui a)] 1 pd (Pop) Acela. 2 pd (Când se referă la cea mai îndepărtată dintre două poziții) Celălalt. 3 pd (Îs) Toate cele Totul. 4 pd (Îs) Multe cele Diverse. 5 pd (Îs) Alte cele Altceva. 6 pd (Îlav) Ba ceea..., ba ceea Ba una, ba alta. 7 pd (Înv; îlav) Cealea între cealea (Exprimă un superlativ) Deosebit de bune, de alese, de mari etc. 8 pd (În corelație cu ceasta) Una sau alta. 9 pd (În corelație cu sine însuși) Unul-altul. 10 pd (Îlpr) Cela de cela Care mai de care. 11 pd (Pop; îlav) Iasta ceea Una-alta. 12 (Îlav) Ceea ce Ce (relativ). 13 pr (Înv; îlav) Ca ceaia ce Ca unul care. 14 pr (Îal) Deoarece. 15 pd (Înv; îlav) Pentru ceaia ce Pentru că. 16 pr (Înv; îclav) Acela cela ce Acela care. 17 pr (Înv; îlav) Fiecine cela ce Oricine. 18 ad (Pop; postpus) Acela. 19 ad (Pop) Cel pe care-l cunoaște auditorul, despre care s-a mai vorbit, cu diverse conotații: lipsă de considerație, indiferență etc.

celași, ceeași pd vz cela

ĂL, ❍AL pron. adj. dem. m. pop. (pl. ăi, gen.-dat. sg. ălui, pl. ălor; – f. sg. a, pl. ale, gen.-dat. sg. ălei, ăi, pl. ălor) = CEL: ăl mai mare; ăl de colo; sări, cutăriță, de suflă în ăl foc (DLVR.) [lat. ĭllum, ĭllam].

BURUIANĂ, ❍BURIANĂ (pl. -ieni) sf. 🌿 1 Plantă ierboasă care crește, fără a fi cultivată, pe cîmp, pe locurile semănate, prin grădini, etc., iarbă rea, iarbă sălbatică, bălărie: îngrădirile se părăduesc, pămîntul s’acopere de buruiană VLAH.; buruiana crescuse naltă și abia se mai zărea în fund ODOB.; proverb: buruiana proastă crește și pe piatră sau buruiana rea crește și în drum; buruieni se găsesc și în grădina cea mai bună; se sperie de toate buruienile PANN., despre cineva foarte fricos, care se sperie și de umbra lui ¶ 2 Iarbă de leac, plantă întrebuințată ca mijloc de vindecare: chemă pe împărăteasă și-i dete buruienile să le fiarbă și să le bea ISP. ¶ 3 ~-CÎINEASCĂ¹ – BREIU¹; – ~-CÎINEASCĂ² = TREPĂDĂTOARE¹; – ~-DE-ABUBĂ = PĂPĂLĂU; – ~DE-CEAS-RĂU = VETRICE 1; – ~DE-CEL-PERIT= VENTRILICĂ1 – ~DE-CINCI-DEGETE, plantă ierboasă, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri lungi, cu flori mari, galbene, dispuse într’un corimb la vîrful tulpinei; numită și „găinuță”, „gălbenușe” sau „scrîntitoare” (Potentilla recta) (🖼 679); – ~DE-DALAC-LĂSNICIOR; – ~-DE-FRIGURI¹ TRAISTA-CIOBANULUI; – ~-DE-FRIGURI² = LAPTELE-CUCULUI¹; – ~-DE-FRIGURI³ 👉 FRIG 5, BOGLARI; – ~-DE-IN = LINARIȚĂ; – ~-DE-LUNGOARE, BURUIANA-LINGOAREI = LEUȘTEAN; – ~-DE-NEGEI¹, BURUIANĂ-MĂGĂREASCĂ AIOR² ; – ~-DE-NEGEI² = LAPTELE-CÎINELUI¹; – ~ -DE-NEGEI³ LAPTELE-CUCULUI¹;- ~-DE-TRÎNJI = IARBĂ-DE-ȘOALDINĂ; – ~-PORCEASCĂ, plantă ierboasă cu rădăcina groasă, cu frunzele acoperite cu peri albi și aspri, cu flori galbene, dispuse în capitule (Ilypochoeris radicala) (🖼 680); – -PUCIOASĂ = IARBĂ-PUTUROASĂ; – BURUIANA-SURPĂTURII, mică plantă ierboasă, de un verde-deschis sau gălbue, cu flori verzui; numită și „boșoroagă” sau „,sincerică” (Scleranthus annuus) (🖼 681); -BURUIANA-VIERMELUI -PUNGULIȚĂ; – BURUIENI-DE-CEL-PERIT = VENTRILICĂ; – BURUIENI- DOMNEȘTI = VÎZDOAGĂ [sl. burjanŭ].

CEA¹ 👉 CEL.

CEL-PERIT 👉 PERIT.

CEL l. adj. și pron. dem. (f. cea: -pl. m. cei, f. cele; gen.-dat. sg. m. celui, f. celei; – pl. m. f. celor) Acel: culcă-te pe cea ureche; bate prundurile după scăldat în loc să pască cei cîrlani (CRG.); vă dau vouă cheile, nu cumva să le pierd In cea cale lungă (RET.); cel ce, acela care; toate cele, ori-ce lucru (de nimic): încă n’am văzut așa femeie să plîngă de toate cele (CRG.). II. art. def. prolcitic întrebuințat: a) dinaintea adjectivelor: zeii cei buni, ca și cei nebuni, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într’o oală (ISP.); b) dinaintea numeralelor: cei patru, cei dintîiu; c) dinaintea unei prep.: cel de aur, cel din urmă [lat. eccĭllum].

CELA I. adj. și pron. dem. (f. ceea; pl. m. cela; f. celea; -gen. dat.-sg. m. celuia, f. celeia; pl. m. f. celora) 1 Acela: tu ai dreptate, cela aiurează (ISP.); cela ce_, acela care; abs. ceea ce, lucrul care ¶ 2 Celălalt: se întorceau pe ceea parte în țipetele mele (CRG.); ceea săptămînă, săptămîna trecută; ceea lume, lumea cealaltă. II. art. def. ‡ Întrebuințat dinaintea adjectivului însoțit de articol: omul cela bunul [cel].

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CELA, CEEA, ceia, celea, pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] – Din acela, aceea (cu afereza lui a).

CEL³, CEA, cei, cele, art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv articulat) Robia și proprietatea cea mare trebuiră a produce... relele lor. BĂLCESCU, O. II 11. Voi părăsi locașul unde-am nădejduit, Pe aripile morții celei mîntuitoare. ALEXANDRESCU, M. 7. Ochii tăi cei negrișori Umple-mi trupul de fiori, Fruntea ta cea albineață Umple-mi sînul de dulceață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. ◊ (Întrebuințat numai din necesitățile ritmului) Iar steaua cea polară-i arată a lui cale. EMINESCU, O. I 92. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ (Intră în formarea numelor unor personalități din istorie, mai ales atunci cînd atributul e un epitet stabil) Ștefan cel Mare. Ion-vodă cel Cumplit. Mircea cel Bătrîn. ◊ (Cînd substantivul este determinat de mai multe adjective, art. «cel» se pune o singură dată) Doar zefirul Musafirul Cel șăgalnic și pribeag A trecut pe lîngă prag. IOSIF, V. 137. 2. (Stă înaintea unui numeral ordinal, de care se leagă în mod obișnuit prin prep. «de») Copacul cel de-al treilea. ▭ Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. Cîtă poamă e tomnie, Nice una nu-i dulcie Ca măicuța cea dîntîie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. 3. (La pl., determină numerale cardinale care exprimă un număr cunoscut de obiecte sau ființe sau un grup de obiecte sau ființe cu însușiri comune) Am primit cei două sute de lei. ▭ Să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete. ISPIRESCU, L. 5. I-a spus ce se petrecuse... în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. 4. (Împreună cu comparativul servește la formarea superlativului relativ) Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, P. 183. Ajunse... una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărății romane. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ (Cînd mai multe superlative relative se referă la același substantiv, art. «cel» se pune, de obicei, o singură dată) Cel mai bun, mai afectuos și mai devotat prieten. ◊ (De obicei cu elipsa lui «mai», în unele construcții fixe) Loc. adv. Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în cazul extrem. Voi juca cel mult o partidă de șah. Cel puțin = admițînd numărul sau măsura cea mai mică; pe puțin (socotit), măcar, barem, încalte. Socotiră cu mintea lor că tîlharii trebuie să fie cel puțin doi. ISPIRESCU, L. 373. Caii de la roate erau cel puțin de trei stînjeni depărtați de naintașii pe care-i mîna un frumos băiat ca de 16 ani. NEGRUZZI, S. 1 37. (Locuțiune cu valoare de numeral ordinal) Cel din urmă sau cel (mai) de pe urmă = ultimul. Încă-ți mai dau o dată carul, dar asta ți-a fi cea din urmă. CREANGĂ, P. 45. Am auzit cele de pe urmă cuvinte ale lor. ALECSANDRI, T. II 24. (Loc. adv.) În cele din urmă sau în cele (mai) de pe urmă= la urma urmelor, în sfîrșit. În cele mai de pe urmă dete și peste calul tatălui său din tinerețe, răpciugos, bubos și zăcînd pe coaste. ISPIRESCU, L. 15. ♦ (Expr.) Cea mai de pe urmă = ultima dorință (înainte de moarte). Să împlinească cea mai de pe urmă a moșului. CREANGĂ, P. 184. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. m. celui, f. celei și (Mold.) cei (EMINESCU, O. I 188, ALECSANDRI, P. II 20), gen.-dat. pl. celor.

CEL², CEA, cei, cele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află (mai) departe, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; și în forma cela, ceea; popular și familiar, în opoziție cu cest) 1. (Precedă substantivul; de obicei însă urmează după substantiv, avînd forma cela, ceea) Acel, acela. Vezi tu muntele cela de colo? Să nu te ducă păcatele să vînezi pe-acolo, că este nevoie de cap. ISPIRESCU, L. 41. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela; altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. Vorba ceea: La plăcinte înainte Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Ah! unde-i vremea ceea cînd, eu ceream un vad Să ies la lumea Zargă. EMINESCU, O. I 92. La cea casă mare Cu ferești în soare, Multe buți de toate Se lovesc în coate. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ (Urmînd după substantiv, în forma de f. pl. cele) Și merge și merge, pînă cînd, pe înserate, ajunge la curțile cele. CREANGĂ, P. 301. ♦ (Cu valoare emfatică, numai înaintea substantivului) Dac-ar fi un foc în sobă, Mi-ar părea că sîntem doi, Aș mai sta cu el de vorbă, Mai uitînd cele nevoi. VLAHUȚĂ, P. 9. Chirică, cum îi treaba băieților, se acățăra pe cele garduri. CREANGĂ, P. 163. Vino, moș Trohine, de gioacă cu noi; hai, doar ți-i mai scutura din cele bătrînețe. ALECSANDRI, T. 380. Ia deci în brațe ce-i ploscă burduhoasă și-ți răcorește gîtlejul. NEGRUZZI, S. I 245. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta, mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. 2. (Mold., Transilv., mai ales în forma cela, ceea, stă totdeauna înaintea substantivului, fiind mai accentuat decît acesta) Celălalt. Ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestălalt. SBIERA, P. 34. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Priveam Prutul cum curge și fericeam pe cazacul cu barca lungă de la pichetul din ceea parte. NEGRUZZI, S. I 61. Și spre Dunărea pleca, Apa-n două despica Și sălta din val în val Pîn’ sosea la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 132. ◊ Expr. Ceea (sau, rar, cea) lume = (în credințele religioase) lumea cealaltă, de apoi; (în basme) celălalt tărîm. Ajunse fiul oii pe cea lume. RETEGANUL, P. I 65. S-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume. CREANGĂ, P. 98. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. m. celui, f. celei,. gen.-dat. pl. celor; (cînd are forma cela, ceea) gen.-dat. sg. m. celuia, f. celeia, gen.-dat. pl. celora.

CEL¹, CEA pron. dem. v. cela².

CELA², CEEA, ceia, celea, pron. dem. (Indică o ființă sau un lucru (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; uneori și în forma de m. sg. cel și de f. pl. cele; popular și familiar, în opoziție cu cest) 1. Acela. Golanul naibii, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri și zise... RETEGANUL, P. I 22. Tu ai dreptate; cela aiurează. ISPIRESCU, L. 178. ◊ (Urmat de «ce» sau «care» formează pronume relative compuse) Cel (sau cela, la pl. cei) ce sau cel (la pl. cei) care = acela (sau aceia) care. Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți și pentru cei care ar lupta și de-acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morți, înt cei muriți. EMINESCU, O. I 59. Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor. Merită să-l poarte, spre rușinea lor. BOLINTINEANU, P. I 4. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pite, ci cela ce i le dă. Ceea (sau cele, celea) ce = lucrul (sau lucrurile) care. Ei, fata m-a, nu ți-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ISPIRESCU, L. 14. Întorcîndu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzură. ISPIRESCU, L. 24. Și-a pus mînile în cap de ceea ce-a găsit acasă. CREANGĂ, P. 290. Este și păcat a pune pe lume să citească ceea ce n-a fost. GHICA, S. 89. ◊ (Mold., Transilv.; în forma de femiin și cu sens neutru, în expr.) Toate cele (sau celea) = totul, toate. Se vede că Ileana Cosinzeana era năzdrăvană și știa toate celea. RETEGANUL, P. III 21. Cînd m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua cîmpii. CREANGĂ, P. 77. Și era una la părinți. Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. 1 167. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte și toate celea din ea reduse în analogie. EMINESCU, N. 31. Multe cele (sau celea) = multe și de toate. Multe cele-ai petrecut Și toate le-ai isprăvit. SEVASTOS, N. 146. Alte cele (sau celea) = altceva; alte lucruri. Domnul... ne-a chemat ieri la lucru, iar eu, avînd alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta. RETEGANUL, P. II 49. Sărutări erau răspunsuri La-ntrebări îndeosebi. Și de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi, EMINESCU, O. I 112. Ba ceea... ba ceea... = ba una... ba alta... Băbătia lui de la o vreme încoace nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită... CREANGĂ, P. 111. 2. (în forma cel, cea, determină un participiu, un adjectiv sau o locuțiune adjectivală, dîndu-i valoare de substantiv) Tîrziu de tot s-a ridicat, Și ochii-i se făcură grei Ca celui îmbătat, Și spre fîntînă s-a plecat. Privind în fundul ei. COȘBUC, P. I 231. Ipate, ca cel cu grija în spate, se frămîntă și, obosit fiind, se lasă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat. NEGRUZZI, S. I 248. Sămănat-am mac în prag, Să vie cine mi-i drag, Ș-a ieșit macul mărunt, Luatu-m-a cel urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. ◊ (În forma cela, cu valoare emfatică) Ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. ◊ (Înlocuiește substantivul exprimat mai înainte, spre a evita repetarea lui) Nu se știa care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. Mîndra naltă și subțire E făcută spre iubire; Mîndra mică, rotunjoară, Cu iubirea te omoară... Place-mi și cea năltișoară. Place-mi și cea rotunjoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ (Precedat de un «de» sau «din» partitiv) Nemaifiind supărat de nimene, trage Ioan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 313. Și turna d-asupra-n coș Grîu mărunțel de cel roș. TEODORESCU, P. P. 147. ◊ Expr. (Popular) Cel de sub = dumnezeu. Copiii și nevasta să-i las în știrea celui de sus. CREANGĂ, P. 46. Cel de pe comoară sau cel cu coarne = dracul. Al dracului băiet! Parcă ești ceI de pe comoară, măi, de știi toate cele. CREANGĂ, P. 150. ◊ (În forma de feminin și cu sens neutru) Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliți. NEGRUZZI, S. I 46. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. celuia, f. celeia, gen.-dat, pl. celora; (cînd are forma cel, cea) gen.-dat. sg. m. celui, f. celei, gen.-dat. pl. celor.

CELA¹, CEEA adj. dem. v. cel².

ÎNCELUI vb. IV v. celui.

CEL², CEA, cei, cele, adj. dem., art. adj. I. Adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor). 1. (Cînd urmează după substantiv are forma cela, ceea) Acela, aceea. Vorba ceea: La plăcinte înainte Și la război înapoi (CREANGĂ). ♦ (Cu valoare emfatică, înaintea substantivului) Ia deci în brațe cea ploscă burduhoasă (NEGRUZZI). 2. (Reg., înaintea substantivului, de obicei în forma cela, ceea) Celălalt. Și sălta din val în val Pîn’ sosea la cela mal (ALECSANDRI). ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărîm. II. Art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv articulat) Fruntea ta cea albineață Umple-mi sînul de dulceață (JARNÍK-BÎRSEANU). ◊ (În formarea numelor unor domnitori) Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal) Cel de-al treilea copac. 3. (La pl., determină numerale cardinale) Să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete (ISPIRESCU). 4. (Urmat de „mai”, formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În expr.) Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în cazul extrem. Cel puțin = măcar, barem. Cel din (sau de pe) urmă = ultimul. În cele din (sau de pe) urmă = în sfîrșit. [Gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor – Var. (I) cela, ceea (gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) adj. dem.] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CEL¹, CEA pron. dem. v. cela².

CELA², CEEA, ceia, celea, pron. dem. (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; și în forma de m. sg. cel și de f. pl. cele) 1. Acela. Tu ai dreptate; cela aiurează (ISPIRESCU). ◊ Expr. Ceea (sau cele) ce = lucrul (sau lucrurile) care. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = altceva; alte lucruri. Ba ceea... ba ceea... = ba una... ba alta... 2. (În forma cel, cea, dă valoare substantivală cuvîntului pe care-l determină) În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat (NEGRUZZI). ◊ Expr. Cel de sus = dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora – Var.: cel, cea (gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor) pron. dem.]

CELA¹, CEEA adj. dem. v. cel².

CEL² cea (cei, cele) art. 1) (leagă un substantiv de determinativul lui ) Băiatul cel frumos. Ștefan cel Mare. 2) (realizează substantivarea adjectivelor) Cel harnic este apreciat. Cei trei au plecat. 3) (servește la formarea superlativului relativ) Cel mai isteț. ◊ Cel puțin minimum; măcar; barem. Cel mult a) maximum; b) în cel mai bun caz. Cel din urmă ultimul. În cele din urmă în sfârșit; în fine. (Toate) cele bune formulă de salut, rostită la despărțire. /Din acel, aceea

CEL¹ cea (cei, cele) pron. dem. pop. v. ACEL. ◊ Cel ce persoana sau obiectul care. Toate cele (sau celea) tot ce e necesar. Cel de sus Dumnezeu. Cel cu coarne dracul. /Din acel, aceea

CELA ceea (cei, celea) pron. dem. pop. v. ACEL. ◊ Vorba ceea după cum se spune (în asemenea cazuri). Pe ceea lume în lumea, care se crede că ar exista după moarte. /Din acel, aceea

cel art. și pr. 1. acel (mai ales în poezie): cele dealuri ’nalte AL.; 2. art. prepozitiv, mai ales la adjective luate ca substantive și la numerale: cel înțelept = înțeleptul (dar emfatic și: omul cel înțelept): cei cinci luptători [V. acel].

1) cea pron. f. d. cel.

1) ceĭ, V. cel.

cel, cea pron. și art., pl. ceĭ, cele; céla, ceĭa, pl. ceĭa, celea (d. acel). Est. Arată persoana saŭ lucru depărtat, în opoz. cu acesta: omu cel(cela sau acela) care trece, cel (saŭ acel) om care trece, omu cela (omu acela e numaĭ în limba scrisă), omu cel bun (saŭ omu bun), cel înțelept (saŭ înțeleptu), Ștefan cel Mare (saŭ Ștefan Marele, ca Mihaĭ Viteazu îld. Mihaĭ cel Viteaz). În unire cu ce, se zice ceĭa ce (fals scris cea ce): porcu adună cocenĭ, ceĭa ce arată că vine ĭarna. V. ăl.

celuĭésc și înceluĭésc v. tr. (ung. csalni, a înșela. V. cealăŭ, celăușag). Vechĭ. Azĭ Trans. Înșel. Seduc.

înceluĭésc, V. celuĭesc.

celui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. celuiesc, 3 sg. celuiește, imperf. 1 celuiam; conj. prez. 1 sg. să celuiesc, 3 să celuiască

celui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. celuiesc, imperf. 3 sg. celuia; conj. prez. 3 să celuiască

celui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. celuiesc, imperf. 3 sg. celuia; conj. prez. 3 sg. și pl. celuiască

cea⁴ pr. v. cel³

cea² art. v. cel¹

cea¹ adj. pr. v. cel²

cei¹ adj. v. cel²

cei² art. v. cel¹

cei³ pr. v. cel³

cel³ (pop.) adj. pr. antepus m. (~ colnic), g.-d. celui, pl. cei; f. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. pl. m. și f. celor

cel² art. m. (elevul ~ bun, elevul ~ mai bun^[1]), g.-d. celui (omului ~ bun, dar: lui Ioan Vodă cel Cumplit), pl. cei ((Toți) ~ trei copii sunt olimpici.); f. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. pl. m. și f. celor

cel¹ adv. (marcă de superlativ la adverbe) (eleva ~ mai bine pregătită, elevii ~ mai bine pregătiți)

cel⁴ pr.^[1] m., g.-d. celui, pl. cei; f. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. pl. m. și f. celor (cel bun = elevul bun; cel mai bun = cel mai bun elev; cel de acolo; cel de-al treilea = cel de-al treilea elev; Cei trei [= cei trei elevi] sunt olimpici.; și în cel ce)

+cel care pr. m. + pr., g.-d. celui care, pl. cei care; f. cea care, g.-d. celei care, pl. cele care; g.-d. pl. m. și f. celor care

cela (pop.) pr. m., adj. pr. postpus m. (omul ~), g.-d. celuia, pl. ceia; f. ceea, g.-d. celeia, pl. celea; g.-d. pl. m. și f. celora

ce-l pr. + pr. (ce-l preocupă?)

cea¹ adj. pr. v. cel¹

cea² art. v. cel²

cea⁴ pr. v. cel³

cea ce v. cel ce

ceea ce v. cel ce

*cei³ pr. v. cel³

*cei² v. cel²

*cei¹ adj. v. cel¹

cel¹ (pop.) adj. pr. antepus m. (cel om), g.-d. art. celui, pl. cei; f. cea, g.-d. art. celei, pl. cele; g.-d., pl. m. și f. celor

cel² art. m. (omul cel bun), g.-d. art. celui (omului celui bun, dar: lui Ioan Vodă cel Cumplit), pl. cei (toți cei trei copii); f. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. pl. m. și f. celor

cel³ pr. m. (cel de colo), g.-d. art. celui, pl. cei; f. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. pl. m. și f. celor

!cel ce pr. m., g.-d. celui ce, pl. cei ce; f. cea ce (înv.), g.-d. celei ce, pl. cele ce; n. ceea ce (faptul care); g.-d. pl. m. și f. celor ce

cela (pop.) pr. m., adj. pr. postpus m. (omul cela), g.-d. celuia, pl. ceia; f. ceea, g.-d. celeia, pl. celea; g.-d. pl. m. și f. celora

ceea v. cela

ceea ce v. cel ce

cel adj. m. (antepus), art. m., g.-d. celui, pl. cei; f. sg. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. m. și f. celor

cel ce pr. m., g.-d. celui ce, pl. cei ce; f. sg. ceea ce, g.-d. celei ce, pl. cele ce; g.-d. m. și f. celor ce

cela pr. m., adj. m. (postpus), g.-d. celuia, pl. ceia; f. sg. ceea, g.-d. celeia, pl. celea; g.-d. m. și f. celora

cel, cea; cei, cele; cela m., ceea f.; celuia m. gen., celeia f. gen.; ceia m. pl., celea f. pl.; celora m. și f. gen. pl.

cel ce.

celui (-uesc, celuit), vb. – (Trans. și Mold.) A înșela, a momi. – Var. încelui. Mag. csalni (Cihac, II, 488; Berneker 135); cf. sb. čalovati, rut. čaljovaty. – Der. (în)celuitor, adj. (înșelător); (în)celuială, s. f. (înșelăciune, fraudă); celuitură, s. f. (înșelăciune); cel(u)șag, celșug, s. n. (înșelăciune). Aceleiași rădăcini îi aparțin ciolă, s. f. (Trans. de Nord, înșelăciune, capcană), din mag. csal; ciolar, adj. (șarlatan, trișor); cealău, s. m. (Trans., șarlatan, trișor), din mag. csaló.

cel art. adj., pron. dem. – 1. Acela (indică persoane și obiecte depărtate). – 2. Acela (indică, dintre două obiecte, pe cel mai îndepărtat). – 3. Servește pentru a pune în evidență, în cazul obiectelor cunoscute: doar ți-i mai scutura din cele bătrînețe (Alecsandri); ce-ați mai auzit prin cele lume? (Pop Reteganul). – 4. Înainte de un adj.calificativ, evită repetiția antecedentului; care din toate acele vorbe este cea adevărată (Creangă). – 5. Acela (în corelație cu ce). – 6. (Art. def.) Stabilește o corelație între s. și atributul său (la început, pentru a distinge s. astfel determinat de alte obiecte identice sau asemănătoare): părintele vostru cela din ceriu (Vaarlam); toți boierii cei mari și cei mici (Ispirescu), (astăzi această nuanță s-a pierdut). – 7. (Art. def.) Stabilește o corelație între un s. și un num. ordinal: un punct se mișcă, cel întîi și singur (Eminescu). – 8. (Art. def.) Formează superlativul relativ, prin adăugarea sa la comparativ. – 9. Împreună cu adj., formează construcții cu valoare de s.: cel de jos cu cel călare anevoie se învoiesc (I. Golescu). – Cele sfinte. – Cel de sus. – Cel pierit (sifilis). Formă atonă redusă de la acel. Decl. ca acel. – Compară celalalt, adj. și pron. dem. (al doilea; pl. ceilalți), formă care prezintă numeroase var., datorită posibilității de a se uni cele două forme, cel și cela, cu alte două forme, alt și alalt, aceasta din urmă cu var. ălalt, alant și ălant. Forme de bază: celalalt (f. cealaltă), gen. celuilalt (f. celeilalte), pl. ceilalți (f. celelalte); gen. celorlalți (f. celorlalte). Le corespund mr. alantu, anantu, megl. lalt, (la)lant. Pușcariu 54 se gîndește la o der. directă din lat. *illum illum alter; este însă probabil ca această compunere să fie rom.

CELUI vb. v. ademeni, amăgi, încânta, înșela, minți, momi, păcăli, prosti, purta, trișa.

celui vb. v. ADEMENI. AMĂGI. ÎNCÎNTA. ÎNȘELA. MINȚI. MOMI. PĂCĂLI. PROSTI. PURTA. TRIȘA.

CEL adj., pron. 1. adj. acel. 2. adj., pron. (pop.) ăl. (~ mai mare.)

CELA pron. acela.

buruiana-celor-slabi s. v. SLĂBĂNOG.

buruiană-de-cel-perit s. v. VENTRILICĂ.

CEL adj., pron. 1. adj. acel. (~ om.) 2. adj., pron. (pop.) ăl. (~ mai mare.)

CELA pron. acela, (pop.) ăla. (Cine este ~ de colo?)

CELUI vb. (Ban., Criș., Trans. SV) A înșela. Csĕluiesk. Decipio. Fallo. AC, 332. L-au înșelat și l-au celuit diavolul pre Adam de au greșit. MOL. 1695,. 32^r. Să vatămă dragoste frățască si e celuit prietnicul. CAT. B, 28; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; VCC, 13; MISC. SEC. XVII, 100^v; PSALT. SEC. XVII, apud TEW. Ce cea moarte tristă rău l-au celuit. CSOM., 2^v. ♦ (Criș.) A lua prin înșelăciune. Îmblă cu hicleșigul... de celuiesc de la vecinul. C 1692, 508^r. Etimologie: magh. csalni. Vezi și celșag, celuitor, celuitură, încelui, înceluitor. Cf. î n c e l u i, o p ă c i, p o t i c ă l i.

celui, celuiesc, v.t. (reg.) A înșela, a momi: „Dar să nu vă gândiț' / Că sunt ceva om / Care să vă celuiesc / Și să vă prăbăluiesc” (Bilțiu, 2015: 157). – Din magh. csalni „a înșela, a amăgi” (DLRM, MDA).

celui, celuiesc, vb. tranz. – (reg.) A înșela, a momi. – Din magh. csalni „a înșela, a amăgi” (Cihac, cf. DER; DLRM, MDA).

celui, celuiesc, vb. – A înșela, a momi. – Din magh. csalni.