2 intrări

17 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

canonít, ~ă a [At: CARAGIALE, N. S. 54 / Pl: ~iți, ~e / E: canoni] 1 Pedepsit. 2 Chinuit.

canonit a. turmentat, chinuit: om canonit.

canoní [At: (a. 1652) GCR I, 161 / 8 / Pzi: ~nesc / E: canon] (Înv) 1 vt A pedepsi Cf canon (3). 2-3 vtr (Pex) A (se) chinui.

CANONÍ, canonesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) chinui. – Din canon.

CANONÍ, canonesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) chinui. – Din canon.

CANONÍ, canonesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) chinui. – Din canon.

CANONÍ, canonesc, vb. IV. Refl. A se chinui, a se trudi, a se munci. Soldați răzleți se canoneau să scape din rîpă. CAMILAR, N. I 49. Te iartă inima să mă lași canonindu-mă să aflu ceea ce tu poți să-mi spui în trei cuvinte? SLAVICI, V. P. 83. A crescut băiatul canonit și muncit și a ajuns, după ucenicie, culegător. CARAGIALE, O.II 26. ◊ Refl. reciproc. Vă canoniți unul pe altul degeaba; nici tu nu ești de ea, nici ea de tine. CARAGIALE, O. 1 245. ♦ Tranz. A chinui, a tortura. (Fig.) Cu trei degete își scoate o porție cam mare pentru o biată foiță... pe care o canonește multă vreme, pînă ce ajunge să-și fabrice din ea o țigară cît toate zilele. BASSARABESCU, V. 36.

A CANONÍ ~ésc tranz. pop. A face să se canonească; a supune unui canon; a chinui; a căzni. /Din canon

A SE CANONÍ mă ~ésc intranz. pop. 1) A se supune unui canon; a se căzni; a se chinui. 2) A depune eforturi susținute; a se strădui din răsputeri; a se căzni; a se munci; a se chinui; a se necăji; a se osteni; a se obosi. /Din canon

canonì v. 1. a da un canon sau pedeapsă bisericească; 2. fig. a se chinui: destul s’a canonit, săracul!

*canonésc v. tr. (d. canon). Vechĭ. Pedepsesc printr’un canon bisericesc. Azĭ. Chinuĭesc, căznesc, torturez. V. canonisesc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

canoní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. canonésc, imperf. 3 sg. canoneá; conj. prez. 3 să canoneáscă

canoní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. canonésc, imperf. 3 sg. canoneá; conj. prez. 3 sg. și pl. canoneáscă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CANONÍT adj. v. chinuit, consumat, frământat, muncit, necăjit, trudit, zbuciumat.

canonit adj. v. CHINUIT. CONSUMAT. FRĂMÎNTAT. MUNCIT. NECĂJIT. TRUDIT. ZBUCIUMAT.

CANONÍ vb. 1. v. tortura. 2. v. strădui.

CANONI vb. 1. a căzni, a chinui, a munci, a sehingiui, a tortura, a trudi, (înv. și reg.) a pedepsi, (reg.) a negăti, a strînge, (înv.) a străstui. (L-au ~ pentru a-și mărturisi crima.) 2. a se căzni, a se chinui, a se forța, a se frămînta, a se munci, a se necăji, a se osteni, a se sforța, a se sili, a se strădui, a se trudi, a se zbate, a se zbuciuma, (înv. și pop.) a (se) nevoi, (pop.) a se sîrgui, (reg.) a se verpeli, (Mold.) a se strădănui, (înv.) a se învălui, a năsli, a se osîrdnici, a se osîrdui, a se volnici, (fig.) a se sfărîma. (Se ~ să rezolve problema.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

canoní, canonesc, vb. tranz. – (reg.) A chinui, a hăitui, a face pe cineva să sufere: „…că numai noaptea îl putea prinde, ziua nu-l putea cănoni cu nimic” (Bilțiu, 1999: 224). – Din canon (MDA).

canoní, vb. tranz. – A chinui, a hăitui, a face pe cineva să sufere: „… că numai noaptea îl putea prinde, ziua nu-l putea cănoni cu nimic” (Bilțiu 1999: 224). – Din canon „chin, suferință; pedeapsă” (< sl. kanonu).

Intrare: canonit
canonit adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • canonit
  • canonitul
  • canonitu‑
  • canoni
  • canonita
plural
  • canoniți
  • canoniții
  • canonite
  • canonitele
genitiv-dativ singular
  • canonit
  • canonitului
  • canonite
  • canonitei
plural
  • canoniți
  • canoniților
  • canonite
  • canonitelor
vocativ singular
plural
Intrare: canoni
verb (VT401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • canoni
  • canonire
  • canonit
  • canonitu‑
  • canonind
  • canonindu‑
singular plural
  • canonește
  • canoniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • canonesc
(să)
  • canonesc
  • canoneam
  • canonii
  • canonisem
a II-a (tu)
  • canonești
(să)
  • canonești
  • canoneai
  • canoniși
  • canoniseși
a III-a (el, ea)
  • canonește
(să)
  • canonească
  • canonea
  • canoni
  • canonise
plural I (noi)
  • canonim
(să)
  • canonim
  • canoneam
  • canonirăm
  • canoniserăm
  • canonisem
a II-a (voi)
  • canoniți
(să)
  • canoniți
  • canoneați
  • canonirăți
  • canoniserăți
  • canoniseți
a III-a (ei, ele)
  • canonesc
(să)
  • canonească
  • canoneau
  • canoni
  • canoniseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

canonit

canoni

  • 1. popular A (se) chinui.
    exemple
    • Soldați răzleți se canoneau să scape din rîpă. CAMILAR, N. I 49.
      surse: DLRLC
    • Te iartă inima să mă lași canonindu-mă să aflu ceea ce tu poți să-mi spui în trei cuvinte? SLAVICI, V. P. 83.
      surse: DLRLC
    • A crescut băiatul canonit și muncit și a ajuns, după ucenicie, culegător. CARAGIALE, O.II 26.
      surse: DLRLC
    • reflexiv reciproc Vă canoniți unul pe altul degeaba; nici tu nu ești de ea, nici ea de tine. CARAGIALE, O. 1 245.
      surse: DLRLC
    • figurat Cu trei degete își scoate o porție cam mare pentru o biată foiță... pe care o canonește multă vreme, pînă ce ajunge să-și fabrice din ea o țigară cît toate zilele. BASSARABESCU, V. 36.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • canon
    surse: DEX '09 DEX '98