căpuire¹ sf [At: CARAGEA, L. 16/19 / Pl: ~ri / E: căpui] (Îrg) 1 Prindere a cuiva Si: căpuit¹. 2 Păstrare.

căpuire² sf [At: DEX² / Pl: ~ri / E: ns cf cap¹] (Teh) Operație prin care se turtește extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap¹.

căpui¹ [At: DOSOFTEI, PS. 101 / Pzi: ~esc / E: mg kapni] (Îrg) 1-2 vt Aprinde pe cineva sau pe ceva (mai ales când caută să se ascundă, să scape) Si: a prinde, (înv) a încăpui. 2 vr A obține. 3-4 vt A asigura viitorul, existența cuiva Vz căpătui. 5 vt (Spc) A căsători pe cineva Si: (pfm) a căpătui. 6 vt (Înv) A avea în păstrare ceva.

căpui² vt [At: DA ms / Pzi: ~iesc / E: cap + -ui] A turti extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap¹.

CĂPUI (-nesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) căpătui: a se îngriji de cele trebuincioase (pentru drum, pentru o întreprindere, etc.): în scurt timp, el se căpuise cu de-a binele PĂC.; așa căpuit și pregătit de drum, pleca către satul unde trăiau părinții Iui ISP. ¶ 2 A prinde (prin surprindere), a apuca, a înhăța: au căpuit-o îndată și au adus o stăpînului lor SB. [cap].

CĂPUI, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune mîna pe cineva (care se ascunde ca să scape); a prinde. Au dat în grabă drumul la șoimi s-o prindă; și zburînd ei după dînsa, au căpuit-o îndată și au adus-o. SBIERA, P. 65. 2. Refl. A obține, a-și procura, a face rost de ceva, a se alege cu ceva. Norocire că nevasta și fata, ce nu visa la d-alde alea, se căpuiseră d-un ginere pe potriva lor. GHICA, A. 691. – Variantă: încăpui (SADOVEANU, M. C. 33, CARAGIALE, O. III 38) vb. IV.

ÎNCĂPUI vb. IV v. căpui.

CĂPUI, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune mîna pe cineva; a prinde. 2. Refl. A obține, a-și procura. [Var.: încăpui vb. IV] – Magh. kapni.

căpuì V. a căpătui: așa căpuiț plecă ISP. [Derivat din cap (cf. căpătui)].

căpuĭésc v. tr. (ung. kapni, id. Cp. cu găbuĭesc). Rar. 1) Găbuĭesc, prind, surprind, pun mîna pe: l-a căpuit și l-a dus la arest. 2) (pin confuziune). Căpătuĭesc. V. refl. Mă căpătuĭesc: se căpuise cu multe. – Și încăpuĭesc (Munt.).

încăpuĭésc, V. căpuĭesc.

căpuire s. f., g.-d. art. căpuirii; pl. căpuiri

căpuire s. f., g.-d. art. căpuirii; pl. căpuiri

căpuire (prindere; baterea nitului) s. f., g.-d. art. căpuirii; pl. căpuiri

căpui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, 3 sg. căpuiește, imperf. 1 căpuiam; conj. prez. 1 sg. să căpuiesc, 3 să căpuiască

căpui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, imperf. 3 sg. căpuia; conj. prez. 3 să căpuiască

căpui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, imperf. 3 sg. căpuia; conj. prez. 3 sg. și pl. căpuiască

căpui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, conj. căpuiască)

CĂPUI vb. v. apuca, înhăța, înșfăca, lua, prinde.

căpui vb. v. APUCA. ÎNHĂȚA. ÎNȘFĂCA. LUA. PRINDE.

căpui, căpuiesc, v.t. 1. A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Maram. din dreapta Tisei). 2. A curăța de crengi copacul doborât. – Din cap + suf. -ui (MDA).

căpui, căpuiesc, vb. tranz. – A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Biserica Albă). – Din cap + suf. -ui (MDA).