bice i [At: CHEST. V, 77 / E: nct] (Reg; rep) Cuvânt cu care se strigă după oi.

BICI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele la mers. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. – Din sl. biči.

bibcă sn^[1] vz bică

bic sm [At: GOROVEI, C. 371 / V: (reg) bică, bugă, bigă / Pl: bici / E: bg бик, srb bik] 1 (Reg) Taur Cf bugă, buhai. 2-3 (Reg; șhp) Mânzat. 4 (Reg) Bou. 5 (Ban) Țap.

bică sf [At: ȘEZ. VII, 177 / V: bib~ / Pl: bice / E: nct] (Reg) 1 Pietricică. 2 (Îf bib-) Pietricică albă.

bici sn [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 319/15 / V: (reg) sb~, zb~, sgi~^[1] / Pl: bice, (rar) ~uri / E: vsl бич] 1 Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele ori de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă vitele Cf arșă, biciușcă, camgie, corbaci,frișcă, gârbaci, harapnic, iușcă, strămurare. 2 Lovitură dată cu biciul (1). 3 (Mol; înv; îe) A porni (a purcede) în ~ A porni imediat. 4 (Mol; înv; îae) A porni în goană. 5 Flagel. 6 (Pex; îla; d. oameni) ~ul lui Dumnezeu Rău. 7 (Pfm; irn; îe) A face din căcat (sau rahat) ~ Exprimă imposibilitatea de a face din nimic un lucru de calitate.

bigă³ sm vz bic

bugă² sm vz bic

bic s.m. (zool.; reg.) 1 Taur. 2 Mînzat. 3 Bou. • pl. bici. /<bg. бик, srb. bik.

bici s.n. 1 Obiect alcătuit dintr-o curea sau dintr-o împletitură de curele, mai rar de cînepă, legată de un băț, cu care se îndeamnă animalele la mers, se aplică lovituri oamenilor sau animalelor etc. Plesni de patru părți ale curților cu un bici (ISP.). ◊ Expr. A lua biciul v. lua. ♦ Lovitură dată cu acest obiect Surugiul... dădu fugarilor cîteva bice (SADOV.). ◊ Expr. (reg.) A porni (sau a purcede) în bici = a porni imediat, în goană. Leșii au purces în bici spre cetate (Costin). A da bici v. da. A aduce (pe cineva) în pleasna de bici v. pleasnă. Cît ai plesni din bici v. plesni. 2 Fig. Flagel, nenorocire. Într-o zi a căzut bici de foc pe căminul nostru (DELAVR.). ◊ Biciul lui Dumnezeu = om foarte rău, crud, răzbunător. ◊ Expr. A face din căcat (sau rahat) bici (și să mai și plesnească), exprimă imposibilitatea de a face un lucru de calitate din nimic. 3 (muz.) Instrument muzical de percuție, alcătuit din două lame de lemn, care, lovite, reproduc zgomotul loviturii de bici. 4 (vit.) Coardă la vița-de-vie, roditoare de un an, crescută în prelungirea coardei de doi ani. • pl. -ce. și (reg.) zbici s.n. /<sl. veche бнчь.

zbici¹ s.n. v. bici.

❍BIC sm. 1 Băn. 🐒 1 Taur ¶ 2 🐦 BIC-DE-RÎT = BOU-DE-BALTĂ [srb.].

❍BICĂ sf. Trans. Băn. 🐒 Taur: Rage bica ’ntre hotară Și s’aude-a noua țară (GOR.) (ghicitoarea despre „tunet”) ¶ 2 Băn. 🐦 BICA-RÎTULUI = BOU-DE-BALTĂ [ung. bika].

BICIU (pl. -ce) sn. 1 Băț sau nuia flexibilă de care la unul din capete e legată o curelușă sau o sfoară împletită și cu care se lovesc sau se îmboldesc animalele (🖼 469): bicele pocnesc pe d’asupra ’naintașilor (DLVR.) ¶ 2 Lovitură dată cu biciul: dînd cîteva bice calului, îl dete pe poartă afară (ISP.) ¶ 3 Fig. Pacoste, nenorocire, urgie: această femeie e o năpaste, un ~ asupra omenirii (GN.); Atila a fost supranumit ~ul lui Dumnezeu [vsl. bičĭ].

BICI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele să meargă. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s. n.] – Din sl. biči.

BICI, bice, s. n. 1. Obiect cu care se dau lovituri (de obicei vitelor), alcătuit dintr-un băț de care e legată o curea de piele sau o împletitură de curele de piele sau (mai rar) de cînepă. Fripse spinarea dobitocului cu plesnitura biciului. PAS, L. I 15. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiții lumii, sclavii din galere. BOUREANU, S. P. 7. Se clatină, lung țipă sub povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, V. 71. Nu mai sta din pocnit cu biciul. CREANGĂ, P. 112. ◊ Fig. închidea ochii răniți de biciul viscolului. DUMITRIU, N. 218. 2. (Adesea la pl.) Lovitură de bici. Surugiul... dădu fugarilor cîteva bice. SADOVEANU, M. 182. Moș Nichifor... dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge. NEGRUZZI, S. .I 307. 3. Fig. Cruzime, răutate, asprime, (mijloc de) asuprire. Iobagi și clacați, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpîni. TULBURE, V. R. 37. ♦ Flagel, plagă, urgie. Într-o zi a căzut bici de foc pe căminul nostru. DELAVRANCEA, S. 19. 4. Fig. Satiră usturătoare. Tiranu-ncremenește sub biciul lui de foc. MACEDONSKI, O. I 110. – Pl. și: (rar) biciuri (BENIUC, V. 17). – Variantă: (regional) zbici (TEODORESCU, P. P. 152) s. n.

BICI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect cu care se îndeamnă la mers animalele, alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cînepă, legată de un băț. ♦ Lovitură de bici. [Var.: (reg.) zbici s. n.] – Slav (v. sl. biči).

BICI bice n. 1) Obiect constând dintr-o curea sau dintr-o împletitură de curele, legată de un băț, cu care se îndeamnă vitele la mers. 2) Lovitură dată cu un astfel de obiect. 3) fig. Întâmplare nefastă, care aduce mari pierderi și suferințe; nenorocire. [Monosilabic] /<sl. biți

biciu n. 1. sfoară împletită din cânepă sau curele legate de un băț, spre a lovi și îmboldi animalele; 2. fig. mare nenorocire, bătaie sau pedeapsă divină: răsboiul este biciu groaznic, căci moartea ’l iubește GR. AL.; biciul lui D-zeu, supranumele lui Atila. [Slav. BIČĬ].

bic m. (sîrb. bg. rut. bik, vsl. bykŭ, taur [d. bukati, a mugi], de unde și ung. bika, taur. Cp. cu buhaĭ. V. bucoĭ). Ban. Olt. Taur, buhaĭ.

bicĭ n., pl. e (vsl. bg. rus. bičĭ). Vargă de care e legată o fășie de pele de bătut vitele. Fig. Pacoste, flagel, calamitate: Attila a fost bicĭul lui Dumnezeŭ. – În Mold. Trans. rar și zbicĭ. V. harapnic, pil, puhă, cnut, nagaĭcă, gîrbacĭ.

zbicĭ, V. bicĭ.

bici s. n., pl. bice

bici s. n., pl. bice

bici s. n., pl. bice

bici, pl. bice

bic (-ci), s. m. – (Olt.) Taur. Bg. bik, sb. bik, cf. slov., rus. byk, pol. byk (Cihac). Cf. beci.

bici (bice), s. n. – 1. Obiect din împletitură de curele cu care se lovesc sau îndeamnă animalele să meargă. – 2. Lovitură dată cu acest obiect. Sl. bičĭ de la biti „a lovi” (Miklosich, Lexicon, 22; Slaw. Elem., 14; Cihac; Berneker 56); cf. bg. bičŭ, sb., cr., ceh., rus. bič, pol. bicz. Cf. și băț. Der. biciui, vb. (a bate cu biciul); biciuială, s. f. (bătaie cu biciul, flagelare); biciuitor, adj. (care biciuiește); biciușcă, s. f. (bici). Din rom. provine săs. bitsch. Ngr. βίτσα și alb. bisk se trag direct din sl. (cf. G. Meyer, 34).

bici, instrument de percuție autofon, format din două plăci de lemn suprapuse, fiecare cu o lungime de 45 cm, legate între ele cu o balama. Pe cele două plăci sunt fixate câte o curea de piele, în care se introduc degetele. Izbite una de alta, plăcile produc un zgomot sec, asemănător cu pocnetul b. (de unde și denumirea instr.). Echiv. it.: frusta; engl. slap stick; fr. fouet; germ. Peitschenknall.

BIC cf. ung. bika „taur” din care subst. ard.-băn. bică (taur); cf. și blg.-srb. бикъ „taur”, dar e posibil și alta temă. 1. Bic fam., act.; Bica b. (Ard; Moț; 16 A III 25, 87); – pren, mold. 1577 (16 B VI 339); – Negul, sec. al XVII-lea (Acte Sc); – Ivașco, sec. al XIV-lea (Dm); Bică act. 2. Bica f. (G Dem 333; P Bor 6, 11, 33; Stavr 28). 3. Bic/an și -escu (Tel 58); Bic/ani s. (17 A III 112); -ești s. (Giur 339). 4. Bicu, St. (MZ Pl acte); -l (Olt); -lescul Vladul, 1610 (BCI XI 53). 5. Bicoiu, St., munt. (ib. 95). 6. Bichean pren. (Ard II 86). 7. Bichești s. 8. Apropieri: Bicos b. (17 B I 388).

a face rahatul bici / din rahat bici expr. (vulg.) a obține o performanță notabilă într-un domeniu de activitate, cu resurse modeste, în împrejurări defavorabile.

a-i da bice / muci expr. a lua viteză, a grăbi pasul; a accelera desfășurarea unei acțiuni.

bici, bice s. n. (deț.) infractor aflat la prima condamnare.

BIC s. v. taur.

BICI s. biciușcă, (reg.) năpârcă, (Mold.) puhă, (Ban. și Transilv.) zbici. (O lovitură de ~.)

bic s. v. TAUR.

BICI s. biciușcă, (reg.) năpîrcă, (Mold.) puhă, (Ban. și Transilv.) zbici. (O lovitură de ~.)

BICĂ s. f. (Ban.) Taur. Bikĕ. Taurus. AC, 330. Etimologie: magh. bika. Cf. buhai.

bic, bici, (bică), s.m. (reg.) Taur (Bos taurus). – Cf. ucr. byk, pol. byk „taur” (MDA).

bică, s.f. v. bic („taur”).

bic, bici, (bică), s.f. – (reg.) Taur (Bos taurus). Atestat în Vad, în var. bică (Papahagi, 1925). – Cf. rus. byk, pol. byk „taur” (Cihac, cf. DER; MDA); bg., sb. bik (DELR).

bică, bice, s.f. – Taur (Bos taurus). Atestat în Vad (Papahagi 1925). – Cf. rus. byk, pol. byk (Cihac cf. DER).