BALE s. f. pl. Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gură. ◊ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasă care acoperă corpul peștilor. ♦ Materie vâscoasă lăsată de melci în urma lor. – Cf. lat. *baba.

bale sfp [At: BIBLIA (1688), 212²/11 / V: -lă ssg / E: ns cf lat *baba] 1 Salivă spumoasă, groasă care se prelinge din gura oamenilor, a copiilor sau din botul animalelor. 2-3 (Îe) A-i curge ~le (după ceva sau cineva) A dori mult ceva sau pe cineva. 4 (Îe) A lăsa pe cineva în ~le lui A lăsa să-și facă voia. 5 (Îsp; îs) -le vrășmașului Balele dracilor (sau ale altor duhuri rele) care, curgând pe pământ, aduc oamenilor tot felul de rele. 6-7 (îsp; îs) -le sfintelor Fântână (sau izvor) care are apa nepotabilă într-o anumită perioadă. 8 Materie mucilaginoasă care acoperă solzii de pe corpul peștilor. 9 Urmă mucoasă lăsată de melc în mers.

bále s.f. pl. 1 Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gura oamenilor sau din botul animalelor. ◇ (în superstiții) Balele vrăjmașului = balele dracilor (sau ale altor duhuri rele) care, curgînd pe pămînt, aduc oamenilor tot felul de nenorociri. Balele sfintelor = fîntînă (sau izvor) care, într-o anumită perioadă, nu are apa bună de băut. ◇ Expr. (fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva (sau cineva) = a dori mult ceva sau pe cineva. A lăsa (pe cineva) în balele lui = a lăsa să-și facă voia. 2 (iht.) Materie mucilaginoasă care acoperă corpul peștilor. 3 (zool.) Materie vîscoasă lăsată de melci în mers. • și (pop.) bálă s.f. sg. /cf. lat. *baba.

BALE sf. pl. 1 Scuipatul care se scurge din gură pe bărbie: balele lui cura preste barba lui (BIBL.) ¶ 2 Scuipatul spumos al unora din dobitoace: ieși, măre, scorpia din smîrc, și năvală la Ercule ca să-l umple de balele sale cele veninoase (ISP.) [pl. din *ba < lat. *baba].

BALE s. f. pl. Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gură. ◊ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasă care acoperă corpul peștilor. ♦ Urmă mucoasă lăsată de melc în mers. – Cf. lat. *baba.

BALE s. f. pl. Salivă spumoasă. Ieși... scorpia din smîrc, și năvală la Ercule, ca să-l umple de balele sale cele veninoase. ISPIRESCU, U. 35. ◊ Expr. A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori fierbinte ceva, a rîvni; a-i lăsa gura apă, v. apă. ♦ Materie mucilaginoasă, secretată de unele glande din epiderma peștilor, datorită căreia peștii alunecă ușor prin apă. ♦ Materie vîscoasă pe care o lasă melcii în urma lor. – Formă gramaticală: sg. (rar) bală (CAMILAR, N. II 187).

BALE s. f. pl. Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gură. ◊ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori fierbinte ceva; a rîvni. ♦ Materie mucilaginoasă secretată de unele glande din epiderma peștilor. ♦ Materie vîscoasă pe care o lasă melcii în urma lor. – Lat. *baba (sg. *ba).

BALE f. pl. 1) Salivă groasă și spumoasă care se prelinge din gură. * A-i curge cuiva ~le după ceva a dori ceva foarte mult. 2) Materie mucoasă lăsată de melci în urma lor. /<lat. baba

bale f. pl. 1. scuipatul ce de sine iese și curge din gură; 2. saliva spumoasă a dobitoacelor. [Plural din *ba = lat. BABA (cf. zale: za)].

bále f. pl. (d. un sing. ba, ca și za, zale, mlat. baba, it. bava, fr. bave, sp. pg. baba. D. rom. vine sîrb. bale). Salivă care curge din gură, ca la vite: a face bale de furie.

bal² sn [At: E. KOGĂLNICEANU, ap. LET.² III, 253 / V: (înv) ~ă sf / Pl: ~uri / E: fr balle, ger Ballen] (Înv) Balot (de mărfuri).

bală⁴ sf vz bale

bală¹ sf [At: CALENDARIU (1814), 122/5 / Pl: ~le / E: nct] 1 (Îvp) Fiară groaznică. 2 (Reg; îe) A fi altă ~ A avea ceva drăcesc. 3 (Reg; îe) A fugi ca de altă ~ A fugi nebun (de ceva rău). 4 (Reg) Urs fioros.

bală² sf vz bal²

băl, ~ă [At: ANON. CAR. / V: bel¹ a, bală, bea² sf, bâlă a / Pl: ~i, ~e / E: vsl вѣлъ] (Reg) 1 a (D. părul oamenilor) Blond. 2 a (D. oameni; îoc oacheș) Cu părul blond și cu fața albă. 3 a Frumos. 4 sf Iubită. 5 sf Lele. 6 a (D. animale; îoc negru) Care are corpul sau numai botul alb. 7 smf Animal cu corpul sau cu botul alb.

bea² sf vz băl

bel¹, ~ă a vz băl

biel a vz băl

bal² s.n. (înv.) Balot (de mărfuri). Se depozita marfa în baluri (ARD.). • pl. -uri. și bálă s.f. /<fr. balle, germ. Ballen.

bálă¹ s.f. 1 (în mit. rom.) Monstru, dihanie, fiară groaznică. Necuratul de zmeu, bala dracului (ISP.). ◆ Ext. Fiară sălbatică. Trebuie să fie o bală de lup (SADOV.). ◇ Expr. (reg.) A fi altă bală = a avea ceva necurat, drăcesc. A fugi ca de altă bală = a fugi nebun (de ceva rău). 2 Fig. Femeie desfrînată și murdară. • pl. -e. /etimol. nec.

bálă³ s.f. sg. v. bale.

bálă² s.f. v. bal².

băl, -ă adj. (reg.) 1 (despre oameni sau despre părul lor) Blond. 2 (despre animale, mai ales despre oi) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. • pl. -i, -e. /<sl. veche бала.

bel², -ă adj. (înv.) Frumos. • pl. -i, -e. /<fr. belle, it. bella.

BALĂ² (pl. -le) sf. ⚚ Teanc (de mărfuri: au făcut și o ~ de postav prea frumoasă de au trămis-o la Împărăție (LET.) [it. balla].

*BALĂ¹ (pl. -le) sf. 1 Fiară groaznică, spurcată, dihanie, monstru: era așa de stricătoare bala de fiară, încît turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de râul lui (ISP.) ¶ 2 familiar Om crud cu apucături și înfățișare de fiară spurcată: streinul, pentru firea ta, e ~ nebotezată (JIP.) ¶ 3 Pr. ext. Ființă urîtă. în spec. femeie slută, de speriat: Cat o vacă ș’o junincă Ș’o ~ de ibovnică (IK.-BRS.) [bale].

BĂL I. adj. 1 🐑 Se zice despre o oaie albă sau care are numai capul sau botul alb ¶ 2 Băn. Vacă ~ă, vacă albă ¶ Băn. Alb la față, bălaiu: Drag mi-a fost neicuța’l ~, De trei ani mă țiu cu el (HOD.). II. BĂLĂ sf. Băn. Mîndră, drăguță: Băla care-mi place mie, Gura ei strugur de vie (HOD.) [vsl. bélŭ] .

BĂLĂ 👉 BĂL.

BEL adj. 🐑 BĂL

BAL², baluri, s. n. Pachet mare de mărfuri (de obicei ambalat în pînză groasă și legat strîns cu sfori, pentru transport); balot. V. boccea. Baluri de tutun. ▭ [în magazie] se depozita marfa gata, în baluri și partide. ARDELEANU, D. 102.

BALĂ, bale, s. f. (în superstiții și în basme) Monstru, dihanie, fiară groaznică. V. balaur. Așa îi vorbi... [șoimului] Șarpele, bala pămîntului. TOMA, C. V. 339. Făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu, bala dracului. ISPIRESCU, L. 131. ♦ Fiară sălbatică, dihanie. Trebuie să fie o bală de lup. SADOVEANU, O. V 459.

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Ban., Transilv.) 1. (Despre oameni, în opoziție cu oacheș, smead) Blond; bălai, bălan. Frunză verde calapăr, Doi voinici, maică, mă cer: Unu-i negru, unu-i băl. Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m-aș duce. HODOȘ, P. P. 186. 2. (Despre oi, mai rar despre boi, vaci, cîini sau cai; în opoziție cu lai) Alb pe tot corpul sau numai pe bot.

BALĂ, bale, s. f. Monstru, dihanie; fiară groaznică.

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Slav (v. sl. bĕlŭ „alb”).

BAL² s.n. Balot, pachet, legătură mare. [Pl. -luri, -le. / cf. fr. balle, germ. Ballen, it. balla].

BAL² s. n. balot. (< fr. balle)

BAL² ~uri n. înv. Pachet mare de mărfuri (mai ales de textile), ambalate în pânză sau în hârtie; balot. ~ de tutun. /<fr. balle

BALĂ ~e f. folc. Fiară înspăimântătoare; monstru; dihanie. /Orig. nec.

BĂL ~ă (~i, ~e) reg. (despre oi) Care este alb pe tot corpul sau numai pe bot. /<sl. bĕlu

BĂL adj. (Ban.) Bălan, blond, alb. Bĕl. Albus. AC, 330. Etimologie: sl. bĕlŭ. Vezi și băloi Cf. gălbeneț (2). adjectiv

bală f. 1. fiară înfricoșitoare prin mărimea și sălbăticia ei: bala spurcată de smeu ISP.; 2. femeie desfrânată și murdară. [Singular abstras din bale și numită astfel după gura spumegătoare a fiarei].

Bazel n. numit de francezi Bâle, oraș în Elveția pe Rin: 113.000 loc. Conciliu celebru (1431). Universitate dela 1459. Patria matematicilor Bernouilli și Euler.

băl a. 1. alb, vorbind de oi (în opozițiune cu laiu); 2. în Banat: frumos, mândru (în cântecele populare); 3. în Oltenia: bălă, lele, țărancă. [Slav. BIELŬ, alb].

Bâle m. (cit. Bal). V. Bazel.

bel a. Mold. V. băl.

2) bal n., pl. urĭ (germ. ballen, d. fr. balle, balot. V. bală 2, balon, balot, ambalez). Pop. Balot. Vechĭ (sec. 19), Bilă de votat. V. balotaj.

1) bálă f., pl. e (lat. pop. billa, vită de tras, de unde s’a făcut belă, beală, bală, ca pară, din pĭra). Vest. Rar. Fiară, dihanie, monstru.

2) bálă f., pl. e (ngr. [d. it.] bállá, balot; fr. balle, minge. V. bal 2, balot). Vechĭ. Balot: o bală de postav (Let. 3, 253).

băl, bălă adj. pl. băĭ, băle (vsl. bĭelŭ, alb. V. bălaĭ, balcoș). Ban. Trans. vest. Bălaĭ.

bale (secreții) s. f. pl.

bale (secreții) s. f. pl.

bale (secreție) s. f. pl.

bal s. n., pl. baluri

bală (monstru) (pop.) s. f., g.-d. art. balei; pl. bale

băl (reg.) adj. m., pl. băli; f. bălă, pl. băle

bal s. n., pl. baluri

bală (monstru) (pop.) s. f., g.-d. art. balei; pl. bale

băl (reg.) adj. m., pl. băli; f. bălă, pl. băle

bal (petrecere, balot) s. n., pl. baluri

bală (monstru) s. f., g.-d. art. balei; pl. bale

băl adj. m., pl. băli; f. sg. bălă, pl. băle

BAL s. v. balot.

BĂL adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

BĂLĂ s. v. amantă, concubină, iubită, prietenă.

bal s. v. BALOT.

băl adj.v. BĂLAI, BĂLAN, BLOND, GALBEN.

bălă s. v. AMANTĂ. CONCUBINĂ. IUBITĂ. PRIETENĂ.

bale s. f. pl. – Salivă spumoasă ce se prelinge din gură. – Mr. bală, megl. bal’ă. Lat. *baba (Pușcariu 180; Candrea, Éléments latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129; DAR; Pascu, I, 51; etimologia pare să fi fost semnalată pentru prima oară de Laurian-Massim și de Lambrior 379); cf. it. bava, fr. (bave), sp., port. baba. Rezultatul normal *ba nu se folosește la sing.; pe baza formei de pl. se formează uneori sing. analogic, bală, ca în dialecte. – Miklosich, Slaw. Elem., 14 și Cihac propun ca etimon al cuvîntului rom. pe cel sb. bale cu der. balav „bălos” și baliti „a-i curge balele”; este însă mai probabil un împrumut în sens invers (la fel consideră și Berneker 41). Der. bălos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos); băloșa, vb. (a-i curge balele, a face spume la gură); băloșel, s. m. (ciupercă, Russula foetens); îmbăla, vb. (a murdări cu bale; a scuipa, a muia în salivă; a jigni, a ofensa); îmbălătură, s. f. (scuipătură; jignire, ofensă); îmbălora, vb. (a umple de bale; a ponegri, a vorbi de rău). – Din rom. trebuie să provină țig., sp. bajilé „bale” (Besses 32).

bală (bale), s. f. – Pachet, legătură. – Var. bal. Mr. bală. It. balla, de unde și ngr. μπάλα. Var., din fr. balle. Aparține terminologiei comerciale; cf. balot.

bală (bale), s. f. – 1. Vietate, lighioană. – 2. Monstru, fiară. Probabil contracție de la boală, care se folosește curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă” sau „calamitate”. Accepția de „monstru”, care apare exclusiv în dicționare, este numai secundară și artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se folosește mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală. După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, „dragon”, it. belva „fiară”; dar această explicație prezintă dificultăți fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formație modernă, pe baza lui bale, și o lega cu credința populară legată de balele dracului. În sfîrșit, Scriban pleacă de la lat. pop. billa „animal de tracțiune”.

bal, adj. v. băl („alb”).

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. (înv.) 1. Alb. ■ (Oaie) cu lâna de culoare albă; alb curat. 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: „Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea, 1924, I: 310). ■ (top.) Valea lui Băl, în Rohia; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în râul Iza, la Săliștea de Sus. – Din sl. bĕlŭ „alb” (DER, MDA); cuv. autohton (Hasdeu, Brâncuș), din radicalul i.-e *bhel „strălucitor, alb” (v. Pokorny, IEW, 118).

bel, adj. v. băl („alb”).

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. – (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup, 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: „Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea, 1924, I: 310). ♦ Valea lui Băl, toponim în Rohia; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în Iza, la Săliște. – Din sl. bĕlŭ „alb” (DER, MDA); cuvânt autohton (Hasdeu, Brâncuș), din radicalul i.-e *bhel „strălucitor, alb” (v. Pokorny, IEW, 118).

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. – (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: „Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea 1924 I: 310). Valea lui Băl, toponim în Rohia-Lăpuș; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în Iza la Săliștea; Bălan, nume de familie provenit dintr-o poreclă sau un supranume („blond”). – Din sl. bĕlŭ „alb” (DA, DER); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Brâncuși 1983) din radicalul i.-e *bhel „strălucitor, alb”.

a-i curge balele după expr. a dori, a pofti, a râvni.