ȚIITOR I. adj. verb. ȚINEA și sm. Care ține; care stăpînește: eu rădic mînule mele cătră Domnul Domnezeu, țiitoriul ceriului și al pămîntului (PAL.); Petru-Vodă... agiutorit de lani Huniad, ~ul Țării-ungurești, au venit cu oaste și au împins pre Roman-Vodă den țară (GR.-UR.); 👉 ATOTȚIITOR. II. ȚIITOARE sf. 1 = CONCUBINĂ: și-au fost luat o slujnică ~ dintre acele țări streine (NEC.); tot mai bine să-i fie nevastă decât ~ (CAR.) ¶ 2 pl. Olten. Locul unde stau la pândă, unde se ațin vînătorii (VÎRC.).

CONCUBIN, -Ă, concubini, -e, s. m. și f. Persoană care trăiește în concubinaj.

CONCUBIN, -Ă s.m. și f. Cel care trăiește în concubinaj. [< fr. concubin, cf. lat. concubinus – tovarăș de pat].

CONCUBIN, -Ă s. m. f. cel care trăiește în concubinaj. (< fr. concubin, lat. concubinus)

CONCUBIN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care trăiește în concubinaj. /<fr. concubine, lat. concubinus

*concubín, -ă s. (lat. concubinus, -cubina. V. cuĭb). Persoană care trăĭește în concubinaj. V. țiitoare.

concubină s. f., g.-d. art. concubinei; pl. concubine

concubină s. f., g.-d. art. concubinei; pl. concubine

concubină s. f., g.-d. art. concubinei; pl. concubine

CONCUBINĂ s. v. amantă.

CONCUBINĂ s. amantă, iubită, prietenă, (livr.) metresă, (pop.) amoreză, drăguță, ibovnică, țiitoare, (Ban.) bălă, (înv.) posadnică, (grecism înv.) palachidă, (arg.) gagică.