ALEI interj. v. alelei.

alei i [At: CREANGĂ, P. 88 / V: alele, alelei, dale, dalelei, dalelele^[1] / A: dali și alele și, pentru rimă, aleleu / E: ns cf bg олеле] (Îppl) Exclamație folosită ca introducere la invocații, al cărei conținut emoțional variază după felul sentimentului din care se naște invocația (cu excepția notei dureroase).

ALEI! interj. Exprimă dorință, mustrare, ciudă, mirare, spaimă (se întrebuințează mai ales în poezia populară): Alelei! murguleț mic, Alei! dragul meu voinic, De-ai putea la bătrînețe, Cum puteai la tinerețe (ALECS.-P.).

ALEI interj. V. alelei.

ALEI interj. (Popular) Alelei. Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? CREANGĂ. P. 88. Alei, tu, stea de seară, O să te întreb, drept să-mi spui, Nu știi oare unde-o fi Secu, micul copil? ȘEZ. IV 143.

ALEI interj. Alelei.

ALEI interj. pop. v. ALELEI.

aléĭ și eléĭ, aleléĭ și eleléĭ interj. de mirare, teamă și regret: Aleĭ, Doamne, ce vorbești! Aleleĭ, să nu-ĭ lăsațĭ! Aleleĭ pe cînd eram om întreg de mă luptam! (vgr. eleleû, strigăt de luptă; bg. elele, sîrb. lela, rus. vsl. óle). V. și aoleo.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă^[1] nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

ALA, alae, s. f. Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare). [Pl. pr.: ale. – Var.: ală s. f.] – Din lat. ala.

ALĂ s. f. v. ala.

ALEE, alei, s. f. Drum într-un parc, într-o grădină etc. așternut cu nisip sau cu prundiș și mărginit de arbori sau de flori. ♦ Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă și scurtă; stradelă, intrare. ♦ Spațiu de circulație mărginit pe ambele părți de elemente arhitecturale. [Pr.: -le-e] – Din fr. allée.

ĂL, A, ăi, ale, adj. pron. dem. (Reg.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.- dat. sg.: ălui, ălei; gen.- dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.

ĂLA, AIA, ăia, alea, pron. dem., adj. pron. dem. (Pop. și fam.) Acela, aceea. A venit ăla. Lucrul ăla. ◊ Expr. Altă aia = ciudățenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: ăluia, ăleia; gen.-dat. pl.: ălora] – Lat. illum, illa.

ahăl, ahaea^[1] pd vz ăl

al, a¹ [At: COD. VOR. 109/7 / G-D: ~, ~ui, ai, ~lor, f a, alei, ale, alor / Pl: ai, ale / E: lat *illu, illa] 1 arh Formează numeralele ordinale începând cu al doilea. 2 arp Însoțește pronumele posesiv sau numele posesorului, în cazul când substantivul care exprimă obiectul posedat este nearticulat sau însoțit de un atribut nearticulat, legat direct de numele posesorului. 3 arp (În limba veche) Precedă pronumele posesiv atunci când acesta precedă obiectul posedat. 4 arp Precedă pronumele posesiv sau substantivul în cazul genitiv cu rolul de nume predicativ. 5 arp Precedă pronumele posesiv sau substantivul în cazul genitiv când posesorul precedă obiectul posedat. 6 arp (Îs) Ai săi Membrii familiei. 7 arp (Îas) Cei apropiați. 8 arp (Îs) Ale sale Treburile sale. 9 arp (Îas) Averea sa. 10 arp (Îe) Ale tale dintr-ale tale Noi îți aducem din bunurile tale. 11 arp (Îe) ~ dracului Îndrăcit. 12 arp (Îae) Răutăcios. 13 arp (Îs) De-ale gurii Provizii.

al, a² prn, art vz ăl corectat(ă)

ala, aia prn vz ăl corectat(ă)

ală² sf [At: DEX² / Pl: ale / E: lat ala] Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare).

ală¹ sf [At: JAHRESBER. III, 313 / V: h~^[1] / Pl: nct / E: srb ala, hala] Balaur.

ale i vz alelei^[1]

alee sf [At: NEGRUZZI, S. I. 45 / P: ~le-e / Pl: ~lei /E: fr allée] 1 Drum (într-un loc închis) mărginit de arbori de amândouă părțile. 2 Stradă plantată cu arbori într-un cartier rezervat pentru locuințe. 3 Stradă lungă care are, pe amândouă părțile, același fel de construcții.

alele i vz alei

alelei i vz alei

alelele^[1] i vz alei

ăl, a ad [At: DEX / G-D sg: ~ui, ălei; G-D pl: ălor / Pl: ăi, ăle / E: lat illum, illa] (Pfm) Cel, cea.

ăla, aia pd, ad [At: DEX / Pl: ăia, ălea / G-D sg: ălui, ălei; G-D pl: ălor / E: lat illu, illa] (Pfm) 1 Acela, aceea. 2 (Îs) Altă aia Ciudățenie. 3 (Îas) Monstru. 4 (Îs) Toate alea Tot ce trebuie.

ha² ada vz al

AI³ art. 👉 AL.

AI⁴, ĂI adj. dem. m. pl. 👉 ĂL.

AIA, ĂIA pron. dem. 👉 ĂLA.

❍AL² 👉 ĂL.

AL¹ art. m. (pl. ai; f. sg. a, pl. ale). Se întrebuințează: a) dinaintea adjectivelor și pronumelor posesive: un frate al meu; ai noștri sînt mai mari; b) dinaintea unui genitiv, cînd articolul enclitic nu precedă imediat: oamenii cei mari ai țării; minunatele povești ale Romînilor; c) dinaintea numeralelor ordinale (chiar cînd precede articolul enclitic): al doilea, a treia, veacul al douăzecilea; d) precedat de de, 👉 DE [a³ + art. -l].

ALĂ = HALĂ¹.

ALE¹ 👉 AL¹ .

ALE² 👉 ĂL.

ALEA 👉 ĂLA.

*ALEE (pl. alee, alei) sf. Drum pentru plimbări pe marginile căruia sînt plantați arbori: tustrei o luară la goană prin aleele tăcute ale grădinii (VLAH.) [fr.].

*ALEIU sn. (DLVR.) = ALEE.

ALELE(I)! ALELEU! ALELELE! 👉 ALEI: Alelei! Doamne, cum sburau Voinicii toți cu mine! (ALECS.).

ALEOLEO! = ALEI!

ĂL, ❍AL pron. adj. dem. m. pop. (pl. ăi, gen.-dat. sg. ălui, pl. ălor; – f. sg. a, pl. ale, gen.-dat. sg. ălei, ăi, pl. ălor) = CEL: ăl mai mare; ăl de colo; sări, cutăriță, de suflă în ăl foc (DLVR.) [lat. ĭllum, ĭllam].

ĂLA, ❍ALA pron. adj. dem. m. pop. (pl. ăia, gen.-dat. sg. ăluia, pl. ălora; f. sg. aia, pl. alea, gen.-dat. sg. ăleia, pl. ălora) = ACELA, ACEEA: dă laudă sfîntului că trecuse noaptea aia lungă (ISP.); vorba ăluia, proverb, zicătoare; d’aia, de aceea; de ce... d’aia (sau de aia...), cu cît... cu atît...: de ce creștea, d’aia se făcea mai frumoasă (ISP.); 👉 URS ¶ ALTĂ-AIA, ALTE-ALEA, 👉 ALT I. [ăl].

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

ALĂ s. f. Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare). – Din lat. ala.

ALEE, alei, s. f. Drum într-un parc, într-o grădină etc. așternut cu nisip sau cu prundiș și mărginit de arbori sau de flori. ♦ Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă și scurtă; stradelă, intrare. ♦ Spațiu de circulație, mărginit pe ambele părți de elemente arhitecturale. [Pr.: -le-e] – Din fr. allée.

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. și fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.

ĂLA, AIA, ăia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. și fam.) Acela, aceea. A venit ăla. Lucrul ăla. ◊ Expr. Altă aia = ciudățenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: ăluia, ăleia; gen.-dat. pl.: ălora] – Lat. illum, illa.

ALĂ, ale, s. f. Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare). – Din lat. ala.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Întrebuințat ca articol posesiv sau genitival înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Mi se făcuse dor de Șebiș... Și mai cu seamă de voi, tovarăși ai copilăriei mele. BENIUC, V. 22. Fiul craiului... iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. Iepele erau ale lui, și cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 104. Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe. CREANGĂ, P. 59. Lung e drumul Clujului, Dar mai lung al dorului; Al Clujului se sfîrșește, Al dorului mă topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ◊ (Posesorul e numit înaintea obiectului posedat) D-voastră, cinstiți oaspeți [zise spînul], se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ,. P. 233. Duce-m-aș cu luna-n stele, Nu mă pot de-a mîndrei jele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Precedat de un «de» partitiv) Cîtă apă-i pe vîlcele, Sînt tot lacrimi de-ale mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (sau naibii) v. drac, naiba. ◊ Expr. De-ale gurii v. gură. 2. (Întrebuințat înaintea numeralelor ordinale, începînd cu «al doilea») Elev în clasa a opta. ◊ Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept. CARAGIALE; O. II 208.

ALEE, alei, s. f. Drum într-un parc, într-o pădure sau într-o grădină, așternut cu nisip sau cu prundiș și mărginit de arbori sau de flori. Pe alee vîntul oftează solitar. BENIUC, V. 139. Vîntul înfiora pe alee frunzele uscate. C. PETRESCU, S. 243. La capătul ateii de castani își înalță fruntea o placardă strîmbă. SAHIA, N. 116. ♦ Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă și scurtă (mărginită de construcții cam de același fel). Aleea N. Beldiceanu. – Pl. și: alee (CAMIL PETRESCU, U. N. 181, EMINESCU, N. 28).

ALELEI interj. (Popular) Exclamație care precedă o invocație, exprimînd un sentiment de mînie sau de părere de rău. Alelei, boieri hapsîni, Face-v-ar vîntu țărîni! Că ați fost pînă mai ieri Mari și tari peste averi. DEȘLIU, M. 63 Alelei, hoț de copil, tu cu oile mi-ai păscut iarba, iar eu îți voi mînca capul. BOTA, P. 46. Alelei, tu, Costco, frate, Spune-ne ce gînd te bate? COȘBUC, P. I 130. Alelei, murguleț mic... De-ai putea la bătrînețe, Cum puteai la tinerețe! ALECSANDRI, P. P. 73. ♦ Exclamație de entuziasm. Alelei! pentru tîrnăcoape și seceri. Pentru marea poftă de viață, Pentru aceste proaspete petreceri, Pentru avînturi și pentru întreceri, Pentru sculatul de dimineață! DEȘLIU, G. 19.

ĂL, A, ăi, ale (Munt. în vorbirea puțin îngrijită, precedînd un nume) Cel, cea. Fiecare nevastă, afară de a întîi, a venit în casa lui bunicu-tău cu copiii de la alt bărbat. STANCU, D. 94. Bărbat are bun... Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II 97. ◊ (Substantive adjective, locuțiuni adverbiale etc.) Ale rele să le spele, ale bune să s-adune. ◊ (Cu valoare de pron. dem.) Treceam pe drum alaltăieri cu căruța, pe un’se de termină moșia beiului, a din Vădastra. DUMITRIU, B. F. 26. ◊ Ăl de... = cel care. Ăl de știe carte are patru ochi. ♦ (Adjectival) Renumit; (ironic, mai ales în construcții negative) cine știe ce. Că doar nu ești ăl voinic, Ci, bade, ești de nimic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ălui, ălei, gen.-dat. pl. ălor.

ĂL pron. dem. m. v. ăla.

ĂLA, AIA, ăia, alea pron. dem. (În vorbirea puțin îngrijită și în texte cu colorit dialectal) Acela, aceea. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mănîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. De ce..., de aia... = cu cît..., cu atît... De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Altă aia = ciudățenie, monstru. Se minuna ca de altă aia. ISPIRESCU, U. 35. Toate alea = tot ce trebuie, toate cele. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 16. Cîte alea toate = fel de fel de lucruri. Îi toacă la ureche cîte alea toate. ◊ (Precedat de un «de» calificativ) Unde începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata. ISPIRESCU, L. 28. ◊ (Substantivat, cu sens peiorativ) Un ăla = un oarecare. Un ăla... un prăpădit de amploiat. CARAGIALE, O. I. 44. Să-și mănînce ea tinerețile cu un ăla. CARAGIALE, O. I. 50. ◊ (Adjectival) Să-mi aduci pe muierea aia! NEGRUZZI, S. III 315. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăluia, ăleia, gen.-dat. pl. ălora. – Variantă: ăl, ăi (TEODORESCU, P. P. 330), pron. dem. m.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe (CREANGĂ). 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începînd cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

ALEE, alei, s. f. 1. Drum într-un parc, într-o grădină etc. așternut cu nisip sau cu prundiș și mărginit de arbori sau de flori. ♦ Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă și scurtă, intrare. ♦ Fîșie dintr-o arteră largă de circulație, avînd destinații speciale. 2. Înșiruire pe două rînduri de elemente arhitecturale de același fel. – Fr. allée.

ALELEI interj. Exclamație (precedînd o invocație) care exprimă mînia, părerea de rău sau entuziasmul.

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (În vorbirea puțin îngrijită) Cel, cea. ◊ (Cu valoare de pron. dem.) Moșia beiului, a din Vădastra (DUMITRIU). ♦ Renumit; (ir.) cine știe ce. Că doar nu ești ăl voinic, Ci, bade, ești de nimic (JARNÍK-BÎRSEANU). [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.

ĂLA, AIA, ăia, alea, pron. dem. (În vorbirea puțin îngrijită) Acela, aceea. ◊ Expr. De ce..., de aia... = cu cît..., cu atît... Altă aia = ciudățenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. Cîte alea toate = fel de fel de lucruri. ◊ (Substantivat, peior.) Un ăla = un om oarecare, fără importanță. ◊ (Adjectival) Lucrul ăla. [Gen.-dat. sg.: ăluia, ăleia, gen.-dat. pl.: ălora] – Lat. illum, illa.

ALĂ s.f. Unitate romană de cavalerie. [< lat. ala].

ALEE s.f. 1. Drum într-un parc, într-o grădină etc. avînd pe margini arbori sau flori. ♦ Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă și scurtă, intrare. 2. Înșiruire pe două rînduri a unor elemente arhitecturale de același fel. [Pron. -le-e, pl. -lei. / < fr. allée].

ALĂ s. f. unitate tactică de cavalerie în armata romană, din auxiliari. (< lat. ala)

ALEE s. f. 1. drum într-un parc, într-o grădină, pe margini cu arbori, flori. ◊ stradă îngustă; intrare. 2. înșiruire pe două rânduri a unor elemente arhitectuale. (< fr. allée)

AL a (ai, ale) art. (se folosește: a) înaintea unui substantiv în genitiv sau înaintea unui pronume posesiv; b) înaintea numeralelor ordinale) Tovarăș al copilăriei mele. Al meu. Al doilea. /<lat. illum, illam

ALEE ~i f. 1) Drum într-un parc sau într-o grădină publică. 2) Stradă îngustă și scurtă mărginită de arbori. [ G.-D. aleii; Sil. -le-e] /<fr. allée

ALELEI interj. (se folosește pentru a exprima mirare, ciudă, mânie sau părere de rău). [Sil. -lei] /Orig. nec.

a art. V. al.

al (f. a) 1. art. m. precede pronume, numerale și substantive: al meu, al doilea, al școlarului; 2. f. pl. cele lucruri: toate alea, de ale gurii. [Lat. ILLUM, ILLAM a produs, întonat sau aton: el (f. ea), al și ăl (f. a)].

ală f. 1. în Oltenia, un fel de balaur ce stârnește vântul turbat sau furtunile; 2. Tr. (hală) duh rău, incub (v. haluit). [Serb. ALA, balaur aducător de nor și grindină].

alee f. trecere îngustă, drum între două rânduri de arbori: luna, scut de aur, strălucește prin alee EM.

alelei! int. strigăt de chemare, de îmbărbătare sau de compătimire: alelei! murguleț mic! POP. [V. aleu].

altă-aia f. monstru: se minună ca de altă-aia ISP. ║ pl. alte-ale, eufemistic: 1. nebunie, toane: apucată ca de alte-ale, o rupse la picior ISP.; 2. paralizie, epilepsie: îl băgă în alte-ale.

ăl (f. aia) art. cel: degetul ăl mic. ║ pr. acel: să te ferească ăl de sus; vorba ăluia, proverb [V. al].

al art. m. care arată gen.: al meŭ, al lor, al unuĭa, al omuluĭ; art. m. la nom. numeralelor ordinale: al doilea, și’n expresiunea alde. V. alde.

ále (vest) 1) art. fem. pl. îld. cele: casele ale de colo, casele alea marile (cele marĭ), te apucă alte alea de frică (alte celea, altceva, adică „paralizia”); 2) art. care arată gen. pl. fem. (în est a): ale mele, ale lor, ale uneĭa, ale femeiĭ, de ale lumiĭ (lucruri din ale lumiĭ).

*alée, V. aleĭe.

*aléĭe f., pl. eĭ (fr. allée, d. aller, a merge). Cărare maĭ lată și îngrijită într’o grădină, într’un crîng orĭ pintr’un șir de copacĭ.

ăl, a pron. și art., pl. ăĭ, ale; ăla, aĭa, pl. ăĭa, alea. Vest. Cel, cea: ăl-lalt (cel-lalt). Vorba ăluĭa, vorba celuĭa, adică „după cum zice o vorbă, un proverb”.

*contra-aleĭe orĭ contraaleie f., pl. eĭ (fr. contre-allée). Aleĭe laterală paralelă alteĭa principale.

eléĭ și eleléĭ, V. aleĭ.

!alei (pop.) interj.

!a⁵ v. al²

a³ v. al¹

ai¹ v. al¹

ai² v. al²

aia v. ăla

al¹ art.^[1] m., pl. ai; f. a, pl. ale; g.-d. pl. m. și f. alor (alor lui/săi, de-ai voștri, de-ale gurii)

al² pr.^[1] m., pl. ai; f. a, pl. ale; g.-d. pl. m. și f. alor (prietenul lui Ion și al meu)

!ală s. f., g.-d. art. alei; pl. ale

alee s. f., art. aleea, g.-d. art. aleii; pl. alei, art. aleile (desp. -le-i-)

ăl¹ (reg.) adj. pr. antepus m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ălei, pl. ale, g.-d. pl. m. și f. ălor (ăl om)

ăl² (reg.) art. m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ălei, pl. ale, g.-d. pl. m. și f. ălor (omul ăl bun)

ăla (fam.) pr. m., adj. pr. postpus m., g.-d. ăluia, pl. ăia; f. aia, g.-d. ăleia, pl. alea, g.-d. pl. m. și f. ălora (omul ăla bun)

a⁵ art. v. al, ăl¹

a⁴ adj. pr. v. ăl¹

a-l prep. + pr. (a-l da)

ai¹ art. v. al

al art. m., pl. ai; f. a, pl. ale; g.-d. pl. m. și f. alor (~ lui, ~ săi)

ala (lat.) s. f., pl. alae [ae pron. e] (-lae)

alee s. f., art. aleea, g.-d. art. aleii; pl. alei

alelei/alei (pop.) interj.

ăl² (reg.) art. m. (omul ăl bun), g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ălei, pl. ale, g.-d. pl. m. și f. ălor

ăl¹ (reg.) adj. pr. antepus m. (ăl om); g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ălei, pl. ale, g.-d. pl. m. și f. ălor

ăla (fam.) pr. m., adj. pr. postpus m. (omul ăla), g.-d. ăluia, pl. ăia; f. aia, g.-d. ăleia, pl. alea, g.-d. pl. m. și f. ălora

al art. m., pl. ai; f. sg. a, pl. ale, g.-d. m. și f. alor

ală (unitate romană de cavalerie) s. f., g.-d. art. alei; pl. ale

alee s. f., art. aleea, g.-d. art. aleii; pl. alei

alelei/alei interj.

ăl adj. m. (antepus), art. m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. sg. a, g.-d. ălei, pl. ale, g.-d. m. și f. ălor

ăla pr. m., adj. m. (postpus), g.-d. ăluia, pl. ăia; f. sg. aia, g.-d. ăleia, pl. alea, g.-d. m. și f. ălora

alee, pl. alei

ăla

de-al doilea

alee, -leea a., -leei gen. a., -lei pl., -leile pl. a.

ALEE s. fundătură, intrare, (reg.) fundac, (înv.) impas.

ĂLA pron. v. acela.

OCHIUL-BOULUI-A-FERIGEI s. v. năprasnică.

ALEE s. fundătură, intrare, (reg.) fundac, (înv.) impas.

ăl adj., pron. v. CEL.

ăla pron. v. ACELA.

ochiul-boului-a-ferigei s. v. NĂPRASNICĂ.

alei, interj. – Introduce o invocație cu o puternică nuanță afectivă. – Var. alelei, dale(lei). – Mr. alai. Creație expresivă, cf. aoleu. Suidas menționează pe eleleu „acclamatio bellica”, cf. bg. ólele, tc. hele.

al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracție de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naștere la numeroase patronime, mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Pușcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenții demonstrativului latin ille în limba romînă, Iași, 1929).

al adj. și pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.

ală (ale), s. f. – Monstru care dezlănțuie furtunile, în credința pop. – Var. hală. Bg. sb., (h)ala.

altă-aia, alte-alea, s.f. (pop.) 1. monstru 2. epilepsie, paralizie 3. (la pl.) nebunii, toane

al loco (loc. it. „la loc”), indicație de revenire la normal după un pasaj având indicația all’ ottava*; sin. loco (1).

al rovescio (loc. it., „în răsturnare, pe dos”) v. recurență.

aia pron. dem. (pop. eufem.) 1. penis 2. vulvă, vagin

ăl mai tare din parcare expr. (iron.) individ grozav / formidabil