22 de definiții pentru balaur bălaur


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu mai multe capete, adesea înaripat; dragon2. ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației Dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. bollë „șarpe”, sb. blavor.

balaur [At: VARLAAM, C. 425 / V: (rar) ~e, (îvp) bă~, (reg) ~aor[1] / P: ~la-ur / Pl: ~i / E: ns cf alb bollë, srb blavor] 1 sm (Mit; pop) Monstru fantastic, adesea înaripat, care întruchipează răul, cu înfățișarea unui șarpe uriaș cu coadă lungă, având șapte, nouă sau douăsprezece capete cu limbile ascuțite și prin care varsă flăcări Vz ală, bală, zmeu. 2 sm (Îc) ~ de șarpe (sau, a) șarpe ~ Monstru târâtor. 3 sm (Fig) Om înfricoșător, crud Si: monstru. 4 sm (Irn) Țigan (mai ales lăutar). 5 sm (Reg) Zmeu cu care se joacă copiii. 6 sm (Ast; pop) Constelația dragonului situată între Cefeu și Carul Mic. 7 sm (Reg) Un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii. 8 sn (Reg) Grindă groasă pe care se bate podeaua la poduri. corectată

  1. ~aor~aor Ladislau Strifler

BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. bollë „șarpe”, scr. blavor.

BALÁUR, balauri, s. m. (În basme; uneori determinat prin «de șarpe») Monstru fantastic cu înfățișare fioroasă, imaginat în formă de șarpe, adesea înaripat, cu unul sau mai multe capete. V. bală, zmeu. Mă doare capul de horăitul moșnegilor; parc-ar fi balauri. SADOVEANU, N. F. 75. D-ta nu știi că aici în fîntînă este un balaur mare de șarpe, care bîntuie omenirea? ISPIRESCU, L. 341. Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Uneori, în literatura populară, în legătură cu «laur») Laur-balaur, Cu solzii de aur. ȘEZ. IV 196. ◊ Fig. Vîntul sporea și fața pustiei se posomora de vîrtejuri. Din asfințit veni cu hărnicie balaurul nourilor, învălmășind negreață și scăpărînd fulgere. SADOVEANU, O. A. II 231. ♦ Denumire populară a constelației dragonului. – Pronunțat: -la-ur. – Variantă: băláur (BENIUC, V. 72) s. m.[1] modificată

  1. În original s. n. gall

BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru fantastic, imaginat în formă de șarpe cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației dragonului. – Comp. alb. bollë „șarpe”, sb. blavor.

BALÁUR ~i m. folc. Monstru fantastic care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu mai multe capete. ~ cu șapte capete. [Sil. -la-ur] /Cuv. autoht.

balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește].

balaúr m. (sîrb. blavur, blavor, blaor, d. alb. bolă, din bolvă, balaur, care vine d. lat. bélua, dihanie). Șarpe fabulos cu creastă și picioare. Fig. Iron. Țigan. – Vechĭ. și bălaur.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

baláur s. m., pl. baláuri

baláur s. m., pl. baláuri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

BALÁUR s. 1. (MITOL. POP.) (pop.) șarpe, (prin Olt.) bălăoană, (înv.) ajder, zmeu. (~ cu șapte capete.) 2. (ASTRON.; art.) dragonul (art.). (~ul este o constelație din emisfera boreală.)

BALAUR s. 1. (MITOL. POP.) (pop.) șarpe, (prin Olt.) bălăoană, (înv.) ajder, zmeu. (~ cu șapte capete.) 2. (ASTRON.; art.) dragonul (art.). (~ este o constelație din emisfera boreală.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

baláur (baláuri), s. m.1. Dragon, monstru, hidră. – 2. Țigan. – Var. bălaur, (înv.) bălaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë „șarpe”, buljar „șarpe de apă” (de unde provine cu siguranță mr.), și cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiația sa exactă. După Cihac, Meyer 41 și Berneker 58, rom. provine din sb., și acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuși, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluții nu oferă mai multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. Rom., VI, 224, și Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înțelege necesitatea unei asemenea analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; și că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar „umflat”, care, după Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau ber- „fiară, monstru”, care nu știm dacă ar fi coincis cu gr. πελώριον „monstru”. Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerând că numele său înseamnă „cel care ucide monstrul” (nu „cel care îl ucide pe Belleros”, cum se interpretează curent). Terminația -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, și în care este de asemenea posibil să se întrevadă o influență tracică. Der. balauroaică, s. f. (hidră); balaoană, s. f. (țigancă). Prin rom. se explică săs. balaur „dragon” și sb. balaura, termen de insultă.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

baláur, balauri, (balaor, bălaur), s.m. – (mit.) Dragon, zmeu, șarpe; monstru, bală. Ființă fantastică întruchipată sub forma unui șarpe uriaș, cu solzii aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unu, șapte, nouă sau 12 capete. Conform credințelor, balaurii populează lacurile montane din Maramureș, de unde ies în ziua de Paști și care înghit pe oricine se apropie de lac (Bilțiu, 1999: 27): „Ci te fă șarpe-balaur / Cu coadă de aur, / Cu ciute bolțate, / Cu par de foc încălțate” (Memoria, 2001: 18). „La Cornu Gutâiului / […] / Unde bea balauru” (Papahagi, 1925: 160). ♦ (onom.) Bala, nume de familie. ♦ (astr.) Balaurul, constelație din emisfera boreală. ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – „Faptul că este vorba de un cuvânt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică, *bell- sau *ber- «fiară, monstru»” (DER); termen autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. boljë, bollë „șarpe”; et. nesigură, cf. alb. bollë, srb. blavor (MDA).

baláur, -i, (balaor, bălaur), s.m. – (mit.) Dragon, zmeu, șarpe; monstru. Ființă fantastică întruchipată sub forma unui șarpe uriaș, cu solzii aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unu, șapte, nouă sau 12 capete. Conform credințelor, balaurii populează lacurile montane din Maramureș, de unde ies în ziua de Paști și care înghit pe oricine se apropie de lac (Bilțiu 1999: 27): „Ci te fă șarpe-balaur / Cu coadă de aur, / Cu ciute bolțate, / Cu par de foc încălțate” (Memoria 2001: 18). „La Cornu Gutâiului / … / Unde bea balauru” (Papahagi 1925: 160). – „Faptul că este vorba de un cuvânt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică, *bell- sau *ber- «fiară, monstru»” (DER); Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983), cf. alb. boljë, bollë „șarpe”.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

BALÁUR (cuv. autohton) s. m. 1. Șarpe neveninos, lung de 2 m, de culoare galbenă, răspîndit în Dobrogea și în S Moldovei (Elaphe quatuorlineata). 2. Personaj monstruos din poveștile fantastice și din eposul eroic folcloric, înfățișat ca un șarpe uriaș, înaripat, cu corpul acoperit de solzi, avînd mai multe capete, pe care varsă foc.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

balaur, balauri, s. m. 1. polițist. 2. șef mare. 3. țigan.

Intrare: balaur
  • silabație: ba-la-ur
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • balaur
  • balaurul
  • balauru‑
plural
  • balauri
  • balaurii
genitiv-dativ singular
  • balaur
  • balaurului
plural
  • balauri
  • balaurilor
vocativ singular
plural
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bălaur
  • bălaurul
plural
  • bălauri
  • bălaurii
genitiv-dativ singular
  • bălaur
  • bălaurului
plural
  • bălauri
  • bălaurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

balaur bălaur

  • 1. în basme Monstru care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu mai multe capete, adesea înaripat; dragon.
    exemple
    • Mă doare capul de horăitul moșnegilor; parc-ar fi balauri. SADOVEANU, N. F. 75.
      surse: DLRLC
    • D-ta nu știi că aici în fîntînă este un balaur mare de șarpe, care bîntuie omenirea? ISPIRESCU, L. 341.
      surse: DLRLC
    • Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine. CREANGĂ, P. 289.
      surse: DLRLC
    • (Uneori, în literatura populară, în legătură cu «laur») Laur-balaur, Cu solzii de aur. ȘEZ. IV 196.
      surse: DLRLC
    • figurat Vîntul sporea și fața pustiei se posomora de vîrtejuri. Din asfințit veni cu hărnicie balaurul nourilor, învălmășind negreață și scăpărînd fulgere. SADOVEANU, O. A. II 231.
      surse: DLRLC

etimologie: