afurisít¹ sn [At: DA / Pl: ~uri / E: afurisi] 1-3 Afurisire (1-3).

afurisít², ~ă smf, a [At: (a. 1604) CUV. D. BĂTR. I, 136/11 / Pl: ~iți, ~e / E: afurisi] 1-2 (Om) blestemat. 3-4 (Om) ticălos. 5-6 (Copil) poznaș. 7-8 (Om) răutăcios. 9-10 (Om) inflexibil. 11-12 (Om) abil.

AFURISÍT, -Ă, afurisiți, -te, adj. Rău (la suflet), îndrăcit, ticălos, blestemat. Blestema cu foc și cu pară pe afurisita de ghicitoare. ISPIRESCU, L. 55. Un ciocoi de cei afurisiți. ALECSANDRI, T. 50. Neică m-a lăsat, C-a fost rău și blăstămat, M-a urît, că l-am urît, C-a fost rău ș-afurisit. HODOȘ, P. P. 121. ◊ Fig. Întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit. CREANGĂ, P. 98. ◊ (Substantivat) Cine ești tu, afurisitule? ALECSANDRI, T. 431.

AFURISÍT, -Ă, afurisiți, -te, adj. Rău, ticălos, blestemat. ♦ (Fam.; adesea substantivat) Ștrengar, poznaș. – V. afurisi.

AFURISÍT ~tă (~ți, ~te) și substantival 1) Care este osândit de biserică. 2) Care este în stare să comită fapte nedemne; nemernic; ticălos; josnic; mârșav; afect. /v. a afurisi

afurisit a. 1. blestemat; 2. fig. foarte rău, îndrăcit, fără omenie.

afurisít, -ă adj. Excomunicat. Blestemat: afurisită viață! Răŭ la suflet, îndrăcit: măi afurisitule! Adv. Mă doare afurisit. V. anatemă și proclet.

afurisi [At: VARLAAM, C. 194, / V: (înv) afor~ / Pzi: ~sesc / E: vsl афорисать] 1 vt (Bis) A arunca anatema asupra cuiva Si: a anatemiza, a excomunica. 2 vt A blestema. 3 vr A se jura.

AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. 1. (În practicile mistico-religioase) A blestema. Să meargă și să afurisească pe acest proclet și vrăjmaș cumplit. CREANGĂ, P. 57. Soborul în unire hotărăște: Toți acei ce au luat parte la această hulă să fie afurisiți. NEGRUZZI, S. I 232. ◊ (În imprecații, cu sensul mai atenuat) Fire-ar afurisit să fie cine a mai desființat și catihețiile. CREANGĂ, A. 123. Afurisi-te-ar Zarzavela, să nu te mai văd în ochii mei! ALECSANDRI, T. I 323. ♦ Refl. A se jura sub pedeapsa blestemului. Vină-napoi, vină. Că făgăduiesc Și m-afurisesc, De azi înainte Să fiu mai cuminte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 502. 2. (Învechit) A excomunica. Preoții o afurisiră [pe Ioana d’Arc] în numele bisericii. ODOBESCU, S. I 21.

AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A blestema, a anatemiza; a excomunica. ♦ A ocărî. ♦ Refl. A se jura (că e așa cum spune). – Slav (v. sl. aforisati < gr.).

A SE AFURISÍ mă ~ésc intranz. A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmații; a se jura. /<ngr. aphorizo, sl. aforisati

A AFURISÍ ~ésc tranz. rel. (persoane) A exclude dintr-o comunitate religioasă; a supune unei anateme; a anatemiza. /<ngr. aphorizo, sl. aforisati

afurisì v. 1. a despărți de turma credincioșilor și a exclude pentru un timp dela biserică; 2. a blestema cu jurământ. [Gr. mod. APHORIZO, a separa (prin forma intermediară a aoristului)].

afurisésc v. tr. (mgr. aforizo, elimin, d. orízo, mărginesc. V. aforizm, aorist, enorie, orizont, oropsesc). Exclud dintr’o religiune, excomunic. Blástăm răŭ.

afurisít adj. m., s. m., pl. afurisíți; adj. f., s. f. afurisítă, pl. afurisíte

afurisí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. afurisésc, imperf. 3 sg. afuriseá; conj. prez. 3 să afuriseáscă

afurisí vb. ind. prez. 1 sg. și 3 pl. afurisésc, imperf. 3 sg. afuriseá; conj. prez. 3 sg. și pl. afuriseáscă

AFURISÍT adj., s. 1. adj. v. excomunicat. 2. adj., s. blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos, (înv. și pop.) pustiu, (pop. și fam.) pârdalnic, (pop.) împelițat, jurat, (înv. și reg.) urgisit, (reg.) pricăjit, (Transilv.) săcret. (~ul de el!)