2 intrări

32 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

acuzáre sf [At: DA / Pl: ~zări / E: acuza] 1 Formulare a unei plângeri (în justiție) Si: acuzat1 inculpare, învinuire, învinovăție, pârâre. 2 (Ccr) Acuzație. 3 (Ccr) Parte care acuză într-un proces.

ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza; învinuire, învinovățire. ◊ Act de acuzare. v. a c t. ◊ Parte care acuză la un proces. Apărarea n-a putut respinge probele acuzării.

ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza; învinuire, învinovățire. ♦ (Concr.) Persoana (sau persoanele) care acuză la un proces.

acuzáre s. f., g.-d. art. acuzắrii

acuzáre s. f., g.-d. art. acuzării; pl. acuzări

ACUZÁRE s. v. acuzație.

ACUZÁRE s.f. Învinuire. ♦ (Concr.) Persoană care acuză la un proces. [< acuza].

ACUZÁRE s. f. acțiunea de a acuza. ◊ persoană, instanță care acuză într-un proces penal. (< acuza)

ACUZÁRE ~ări f. 1) v. A ACUZA. 2) Persoană care acuză la un proces. /v. a acuza

acuzá vt [At: SAHIA, N. 68 / Pzi: acúz / E: fr accuser, lat accusare] 1 A formula o plângere (injustiție) împotriva cuiva Si: a inculpa, a învinui, a învinovăți, a pârî (4). 2 (Frm) A face evident Si: a arăta, a vădi, a manifesta (1).

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ACUZÁ, acuz, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau de propoziții completive indirecte) A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă; a învinui, a învinovăți. A fost acuzat de crimă.De la 1866 și pînă astăzi n-a fost afacere, n-a fost răscumpărare, n-a fost concesie și întreprindere mai însemnată în care glasul public să nu acuze pe rege că și-a băgat mîinile pretutindeni și că le-a scos întotdeauna pline cu acțiuni și cu aur, pentru el sau pentru protejații lui. LIT. ANTIMONARHICĂ 168. ◊ Absol. Faptele acuză.

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă etc; a învinui, a învinovăți.– Fr. accuser (lat. lit. accusare).

acuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 acúză

acuzá vb., ind. prez. 1 sg. acúz, 3 sg. și pl. acúză

ACUZÁ vb. 1. a (se) învinovăți, a (se) învinui, (livr.) a (se) culpabiliza, a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.) 2. (JUR.) a inculpa, (livr.) a incrimina. (Îl ~ de omor.)

Intrare: acuza
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) acuza acuzare acuzat acuzând singular plural
acu acuzați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) acuz (să) acuz acuzam acuzai acuzasem
a II-a (tu) acuzi (să) acuzi acuzai acuzași acuzaseși
a III-a (el, ea) acu (să) acuze acuza acuză acuzase
plural I (noi) acuzăm (să) acuzăm acuzam acuzarăm acuzaserăm, acuzasem*
a II-a (voi) acuzați (să) acuzați acuzați acuzarăți acuzaserăți, acuzaseți*
a III-a (ei, ele) acu (să) acuze acuzau acuza acuzaseră
Intrare: acuzare
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular acuzare acuzarea
plural acuzări acuzările
genitiv-dativ singular acuzări acuzării
plural acuzări acuzărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)