acuzare sf [At: DA / Pl: ~zări / E: acuza] 1 Formulare a unei plângeri (în justiție) Si: acuzat¹ inculpare, învinuire, învinovăție, pârâre. 2 (Ccr) Acuzație. 3 (Ccr) Parte care acuză într-un proces.

ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza; învinuire, învinovățire. ◊ Act de acuzare. v. act. ◊ Parte care acuză la un proces. Apărarea n-a putut respinge probele acuzării.

ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza; învinuire, învinovățire. ♦ (Concr.) Persoana (sau persoanele) care acuză la un proces.

ACUZÁRE s.f. Învinuire. ♦ (Concr.) Persoană care acuză la un proces. [< acuza].

ACUZÁRE s. f. acțiunea de a acuza. ◊ persoană, instanță care acuză într-un proces penal. (< acuza)

ACUZÁRE ~ări f. 1) v. A ACUZA. 2) Persoană care acuză la un proces. /v. a acuza

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuza vt [At: SAHIA, N. 68 / Pzi: acúz / E: fr accuser, lat accusare] 1 A formula o plângere (injustiție) împotriva cuiva Si: a inculpa, a învinui, a învinovăți, a pârî (4). 2 (Frm) A face evident Si: a arăta, a vădi, a manifesta (1).

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ACUZÁ, acuz, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau de propoziții completive indirecte) A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă; a învinui, a învinovăți. A fost acuzat de crimă. ◊ De la 1866 și pînă astăzi n-a fost afacere, n-a fost răscumpărare, n-a fost concesie și întreprindere mai însemnată în care glasul public să nu acuze pe rege că și-a băgat mîinile pretutindeni și că le-a scos întotdeauna pline cu acțiuni și cu aur, pentru el sau pentru protejații lui. LIT. ANTIMONARHICĂ 168. ◊ Absol. Faptele acuză.

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă etc; a învinui, a învinovăți.- Fr. accuser (lat. lit. accusare).

ACUZÁ vb. I. tr. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. ♦ (Jur.) A imputa cuiva un delict, o crimă. 2. (Rar) A arăta, a vădi, a dovedi, a manifesta. [< fr. accuser, cf. it., lat. accusare].

ACUZÁ vb. tr. 1. a învinui, a învinovăți; a incrimina. ◊ (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă. 2. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta. (< fr. accusare)

A ACUZÁ acúz tranz. (persoane) A considera vinovat; a învinui; a învinovăți. ~ de furt. /<fr. accuser, lat. accusare

acuzà v. 1. a declara culpabil, a învinovăți; 2. a pârî, a trage în judecată; 3. (vorbind de lucruri) a servi de dovadă: aceste fapte îl acuză; 4. fig. a imputa în genere: nu acuza soarta.

*acúz, a -á v. tr. (lat. ac-cusare, d. ad, la, și causa, cauză, proces. V. s-cuz). Învinovățesc, pîrăsc: îl acuza de furt. Fig. Trădez, daŭ de gol: faptele-l acuzaŭ.

*acuzațiúne f. (lat. accusátio, -ónis). Acțiunea de a acuza. Dare în judecată. Învinovățire. – Și -áție și -áre.

acuzáre s. f., g.-d. art. acuzắrii

acuzáre s. f., g.-d. art. acuzării; pl. acuzări