ABILITA, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din fr. habiliter, lat. habilitare.

ABILITATE, abilități, s. f. (La sg.) Îndemânare, iscusință, pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Deprinderi, obiceiuri, șmecherii, șiretlicuri. – Din fr. habilité, lat. habilitas, -atis.

abilita vt [At: CADE / Pzi: ~tez / E: ger habilitieren, fr habiliter, lat habilitare] 1-2 (Înv) A recunoaște cuiva, în urma unui examen, calitatea de profesor sau docent. 3 (Pex) A recunoaște unei persoane o calificare. 4 (Jur) A face pe cineva apt pentru săvârșirea unui act juridic.

abilitate sf [At: CADE / E: fr habileté, lat habilitas] Îndemânare.

abilitá vb. I. tr. 1 A conferi cuiva dreptul de a practica o anumită profesie, de a desfășura o anumită activitate (în urma unei probe, a unui examen); a acorda un grad, un titlu. 2 (jur.) A împuternici, a face pe cineva apt pentru a săvîrși un act juridic. • prez.ind. -ez. /<germ. habilitieren, fr. habiliter, cf. lat. habilitāre.

abilitát, -ă adj. Căruia i s-a conferit un grad, o împuternicire oficială. • pl. -ți, -te. /v. abilita.

abilitáte s.f. 1 (Capacitatea de a acționa cu) agerime, pricepere, iscusință, îndemînare, dibăcie. Lucrează cu multă abilitate. ♦ (peior.; la pl.) Șmecherii. Folosește tot felul de abilități avocățești. 2 (psih.) Termen care desemnează substratul constituțional sau dobîndit al unor însușiri psihice de mare randament de care dispune cineva. • pl. -ăți. /<fr. habileté, lat. habilĭtas, -atis.

*ABILITA (-itez) vb. refl. 🖋 A se arăta destoinic de a fi profesor; a trece examenul prin care se capătă dreptul de a fi docent [germ.].

*ABILITATE sf. Dibăcie, destoinicie, pricepere, îndemînare, iscusință: nu e proces oricît de nedrept care să nu se poată cîștiga cu ~ (BR.-VN.) ¶ ¶ contr. NEABILITATE [fr.< lat.].

ABILITA, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.

ABILITATE, abilități, s. f. (La sg.) Îndemânare, iscusință, pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Șmecherii, șiretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.

ABILITA, abilitez, vb. I. Tranz. (Germanism învechit) A recunoaște unei persoane, în urma unui examen, calitatea de docent.

ABILITATE s. f. Îndemînare, destoinicie, dibăcie, pricepere, iscusință. A jucat [partida de șah] cu multă abilitate și a obținut victoria după 52 de mutări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2586. ◊ (La pl., peiorativ) Tertipuri, șmecherii. Umblă cu abilități avocățești.

ABILITA, abilitez, vb. I. Tranz. (Germanism) A recunoaște unei persoane, în urma unui examen, o anumită calificare (în trecut, calitatea de docent). – Germ. habilitieren (lat. lit. habilitare).

ABILITATE, abilități, s. f. (La sg.) Îndemînare, iscusință, pricepere. ♦ (La pl.) Șmecherii. – Fr. habilité (lat. lit. habilitas, -atis).

ABILITA vb. I. tr. A da cuiva un anumit titlu, un grad etc., a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune. [P.i. -tez. / < germ. habilitieren, cf. lat. habilitare].

ABILITATE s.f. Calitatea de a fi abil; îndemînare, iscusință; pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Șmecherii. [Cf. fr. habileté, lat. habilitas].

abilita vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)

abilitate s. f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibăcie. 2. (jur.) aptitudine legată de a face ceva. 3. (pl.) șiretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)

abilitate s.f. Îndemînare, iscusință.

A ABILIT/A ~ez tranz. (persoane) A aprecia acordând un titlu, un grad, un drept. /<germ. habilitieren, lat. habilitare

ABILITATE ~ăți f. 1) Caracter abil; capacitate de a face totul cu ușurință și iscusință; dibăcie; îndemânare; măiestrie; pricepere. 2) mai ales la pl. Manifestare abilă; lucru sau act făcut cu ingeniozitate și finețe. [G.-D. abilității] /<fr. habilité, lat. habilitas, ~atis

abilitate f. dibăcie, îndemânare.

*abilitáte f. (lat. habilitas, -átis). Calitatea de a fi abil. Jur. Aptitudine legală: abilitate de a moșteni.

*abilitéz v. tr. (lat. habilito, -áre. V. reabilitez). Fac abil, daŭ abilitate (putere) pin lege saŭ examin: a abilita pe cineva ca docent.

abilita (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. abilitez, 3 abilitează; conj. prez. 1 sg. să abilitez, 3 să abiliteze

abilitate s. f., g.-d. art. abilității; (deprinderi) pl. abilități

abilita (a ~) vb., ind. prez. 3 abilitează

abilitate s. f., g.-d. art. abilității; (deprinderi) pl. abilități

abilita vb., ind. prez. 1 sg. abilitez; 3 sg. și pl. abilitează

abilitat adj. m., pl. abilitați; f. sg. abilitată, pl. abilitate

abilitate s. f., g.-d. art. abilității; (șmecherii) pl. abilități

abilita

abilitez.

ABILITA vb. v. autoriza, delega, împuternici, învesti.

ABILITATE s. v. îndemânare.

ABILITATE s. v. delegație, împuternicire, mandat, procură.

ABILITATE s. destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemînare, pricepere, știință, talent, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra o mare ~ în mînuirea...)

Abilitate ≠ inabilitate, stângăcie