ABATE¹, abați, s. m. 1. Titlu dat superiorului unei abații; persoană care are acest titlu. 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.

abate¹ sm [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 10 / Pl: ~ați / E: it abbate, lat abbas, -atis] 1 Stareț al unei abații. 2 Titlu onorific dat unor clerici catolici.

abație sf [At: ȘINCAI, HR. II, 43 / Pl: ~ii / E: it abbazia] 1 Mănăstire catolică ale cărei venituri constituiau un beneficiu pentru starețul ei. 2 Clădirea unei abații (1). 3 Credincioșii dintr-o abație (1). corectat(ă)

abate¹ s.m. (bis.) 1 Titlu dat superiorului unei abații. ♦ Persoană care are acest titlu. ♦ Spec. Superiorul unor ordine monahale catolice, precum benedictinii. 2 (mai ales în sec. 18) Titlu onorific acordat unor preoți catolici, unor seminariști și chiar unor laici autorizați să poarte haina preoțească. ♦ Persoană care poartă acest titlu. • pl. -ți. / <it. ab(b)ate; cf. lat. abbās, -ātis, ngr. αββάς; cuv, arameic.

abațíe s.f. (bis.) 1 Instituție religioasă, cu statut special, condusă de un abate sau de o abatesă și care depinde de un episcop sau direct de Papă. ♦ Mănăstire catolică unde se află această instituție. Abația din Monecassino. 2 Titlu cu domeniu ecleziastic atribuit unui abate. • pl. -ii. g.-d. -iei. / <it. ab(b)azia.

*ABATE¹ sm. ⛪ 1 Superiorul unei abații, stareț, egumen (în Franța, Italia) (🖼 5) ¶ 2 Om al bisericii (în genere); preot [it.].

*ABAȚIE sf. ⛪ Mănăstire (în Franța, Italia) ale cărei venituri constituiau un beneficiu pentru starețul ei [it.].

ABATE¹, abați, s. m. 1. Titlu dat superiorului unei abații. 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.

ABAȚIE, abații, s. f. Mănăstire catolică cu statut special (împreună cu averea, domeniile ei), condusă de un abate¹ sau o abatesă (1)^[1] și care depinde de un episcop sau direct de papă². – Din it. ab(b)azia.

ABATE¹ s. m. Titlu dat preoților catolici sau (mai ales) starețului unei mănăstiri de călugări catolici.

ABAȚIE, abații, s. f. Mănăstire catolică al. cărei venituri aparțin starețului ei.

ABATE¹ s. m. Titlu dat superiorului unei abații sau (în mod excepțional) unor preoți catolici – Lat. lit. abbas, -atis.

ABAȚIE, abații, s. f. Mînăstire catolică (împreună cu averea, domeniile ei) condusă de un abate. – It. abbazia.

ABATE s.m. 1. Stareț, superior al unei mănăstiri catolice de călugări. 2. Titlu onorific care se dă unor clerici catolici. [< it. abbate, cf. lat. abbas].

ABAȚIE s.f. (Rar) Mănăstire catolică cu proprietăți și venituri condusă de un abate. ♦ Stăreție. [Gen. -iei. / < it. abbazia, cf. lat. abbatia].

abate¹ s. m. 1. superior al unei abații. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)

abație s. f. mănăstire catolică condusă de un abate sau de o abatesă (< it. abbazia)

abate¹, abați, s.m. Titlu dat unor preoți catolici.

ABATE ~ți m. 1) Stareț al unei abații. 2) Preot catolic. /<it. abbate

ABAȚIE ~i f. Mănăstire catolică condusă de un abate. [G.-D. abației] /<it. ab[b]azia

abate m. egumen, stareț (la Catolici).

abație f. mănăstire mare catolică: abația din Westminster.

*abáte m., pl. țĭ (it. abáte și abbate, lat. ábbas, abbátis, vgr. abbás, d. sirianu abba, tată). La catolici, egumen, stareț. Titlu preuțesc.

*abațíe f. (it. abbazía și badía, d. lat. abbátia, pop. abbatía). Mînăstire (condusă de un abate saŭ de o abatesă). V. stăreție.

abate² s. m., pl. abați

abație (mănăstire) s. f., art. abația, g.-d. art. abației; pl. abații, art. abațiile (desp. -ți-i-)

abate¹ s. m., pl. abați

abație s. f., art. abația, g.-d. art. abației; pl. abații, art. abațiile

abate s. m., pl. abați

abație s. f., art. abația, g.-d. art. abației; pl. abații, art. abațiile

abate (abați), s. m. – 1. Titlu dat superiorului unei abații. – 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. < It. abate. – Der. abațial, adj. (referitor la o abație), din it. abbaziale; abație, s. f. (mănăstire condusă de un abate), din it. abbazia; abatisă (călugăriță care conduce o abație), din lat. abbatissa (sec. XIX).