sia i [At: ARHIVA, XXIV, 236 / V: siia^[1] / E: tc siya] (Reg) Cuvânt cu care se dă comanda de mers înapoi unei ambarcațiuni.

sia saŭ (corect) siĭa (Dun.), interj, care exprimă comanda de a se vîsli înapoĭ, de a da vasuluĭ mișcare înapoĭ (turc. slĭa). V. vira.

sâi v vz sfii

sfei v vz sfii

sfii vr [At: PSALT. HUR. 59^V/6 / V: (îrg) sfei, sii, sâi, (înv) svii, (reg) shii, fii, hii / Pzi: ~iesc / E: vsl свѣнити сѧ] 1 (Asr; d. oameni) A se teme² (1). 2 (Udp „de” care indică ființe sau manifestări ale lor) A se reține de la ceva. 3 (Înv; îe) A-și ~ cuvântul A se teme să spună în mod deschis ceea ce gândește. 4 (D. oameni) A avea un sentiment de reținere (din cauza absenței îndrăznelii, a încrederii în sine, a îngâmfării, sau de teamă etc.) față de cineva sau de ceva (mai ales față de o persoană care se impune prin vârstă, prin prestigiu, prin funcții etc.) Si: a se jena, a se rușina, (îrg) a se stânjeni (5), (înv) a se stidi, (îvr) a se scandalisi, (reg) a se teși. 5 (Înv; îe) A-și ~ inima A se simți rușinat. 6 (Asr) A se îndoi. 7 (Îvr) A se abate² (1). 8 (Îrg) A se feri (19). 9 (Mol; d. cai; îf sâi) A se speria. 10 (Îrg) A se zgârci. 11 (Pex) A-și târî picioarele din cauza durerii. 12 (Reg; îf shii) A se dezgusta (de un anumit fel de mâncare).

shii v vz sfii

sii v vz sfii

siia^[1] i vz sia

svii v vz sfii

SFII, sfiesc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine rezervată sau șovăielnică, impusă de timiditate, de nesiguranță, de teamă sau de rușine; a fi lipsit de îndrăzneală, a se jena să... Trage cu urechea și Alexandru Glanetașu... sfiindu-se totuși să se vîre între bogătași. REBREANU, I. 14. [Cei trei frați] s-au sfiit să meargă mai departe. SBIERA, P. 5. [Boierii] sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomșa, cerură voie [lui Lăpușneanu] să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana care impune rezerva) Oamenii se cam sfiau de Filoftei Romanov. DUMITRIU, P. F. 3. Veneam de la țară. Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători și guralivi. GALACTION, O. I 14. Mă rătăcisem căscînd gura în toate părțile... și ascultînd la miile de păsărele ce cîntau pe rămurele și fără a se sfii de mine. ISPIRESCU, L. 244. ♦ Tranz. fact. (Astăzi numai popular) A intimida, a înfricoșa. Gîra-mîra nu-l sfiește. PANN, la TDRG. (În forma sii) Ce-l tremură, ce-l siește? I. CR. III 144. – Variante: (astăzi numai popular) sîi (DRĂGHICI, R. 239, ȘEZ. VII 142), sii vb. IV.

SII vb. IV v. sfii.

SÎI vb. IV. v. sfii.

SÎI vb. IV v. sfii.

ȘIU, ȘIE, șii, adj. (Regional, despre terenuri; și substantivat) Nisipos. În Mehedinți pămînturile cele nesipoase se numesc șii. I. IONESCU, M. 54.

ȘIU, ȘIE, șii, adj. (Reg., despre terenuri) Nisipos.

A SFII ~esc tranz. A face să se sfiască; a rușina; a jena. /<sl. svĕniti sen

A SE SFII mă ~esc intranz. A fi cuprins de rușine; a se rușina; a se jena; a se stingheri; a se stânjeni. /<sl. svĕniti sen

sfiì v. 1. a se teme: s’a sfiit să meargă în pădure; 2. a fi sfios: nu te sfii să vorbești. [Vechiu-rom. sfiì = slav. SŬVITI SĒ, a se strânge la sine].

siì v. Mold. a se sfii: de ce vă siiți de noi? AL. [V. sfiì].

șiu n. V. șuiu: chip șiu și mândreț POP.

sfiésc (mă) v. refl. (vsl. sŭviti și svĭenitĭ sen, a te abține¹; bg. svĭenĭy se, îs timid, mă sfiesc). Mă cam tem, daŭ semne de frică: acest cal se sfieșie de automobil. Simt respect orĭ frică: copiiĭ se sfiesc de părințĭ, s’a sfiit să vorbească. – În est și sfĭesc. Vechĭ siesc (ca la Dos. V. S. 24 Fb.).^[1]

siésc V. sfiesc.

sîĭésc, V. sfiesc.

sfii (a se ~) (fam., pop.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă sfiesc, 3 sg. se sfiește (desp. sfi-eș-), imperf. 1 sg. mă sfiam (desp. sfi-am), perf. s. 1 sg. mă sfiii; conj. prez. 1 sg. să mă sfiesc, 3 să se sfiască; imper. 2 sg. afirm. sfiește-te, ger. sfiindu-mă (desp. sfi-in-)

!sfii (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se sfiește, imperf. 3 sg. se sfia; conj. prez. 3 să se sfiască; ger. sfiindu-se

sfii vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfiesc, imperf. 3 sg. sfia; conj. prez. 3 sg. și pl. sfiască; ger. sfiind

sfiesc, sfiască 3 conj., sfiam 1 imp.

SÂI vb. v. speria.

SFII vb. a se jena, a se rușina, (înv. și reg.) a se stânjeni, (înv.) a se scăndăli, a se stidi, (reg. fig.) a se teși. (Hai, nu te ~, spune!)

ȘIU s. (TEHN.) sabot.

SFII vb. a se jena, a se rușina, (înv. și reg.) a se stînjeni, (înv.) a se scăndăli, a se stidi, (reg. fig.) a se teși. (Hai, nu te ~, spune!)

sîi vb. v. SPERIA.

sfii (-iesc, -it), vb. refl. – 1. A fi jenat, a se intimida, a se teme. – 2. A se rușina, a se zăpăci. – Var. Mold. sîi, sii și der. Sl. svĕniti sę, svĕnją sę (Tiktin; Candrea), cf. bg. svenjă se. – Der. sfială, s. f. (timiditate, teamă, rușine); sfiicios (var. sfielnic, sfieț), adj. (timid, retras, rușinos); sfiiciune, s. f. (timiditate); sființă, s. f. (înv., timiditate); sfiicios, adj. (timid).

sia! interj. (reg.) strigăt cu care se dă unei ambarcațiuni comanda de mers înapoi.

sii, siesc, vb. IV refl. (reg.) a se sfii.

SÂI, râu, afl. stg. al Dunării în amonte de Turnu Măgurele; 81 km. Izv. din C. Boian și curge paralel și în apropiere de cursul inferior al Oltului. Este un vechi curs, părăsit, al Oltului, fapt pentru care mai este denumit, sugestiv, Oltu Mic.