onomastic, ~ă [At: HASDEU, I. C. I, 123 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr onomastique] 1 a Privitor la nume proprii, în special la nume de persoane. 2 a (Îs) Zi ~ă Zi în care cineva își serbează numele. 3 sf (Gmț; lpl) Ani. 4 sf Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii. 5 sf Totalitate a numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă etc. Si: onomatologie.

*ONOMASTIC 1. adj. De nume de persoane: indice ~, zi ~ă, ziua numelui (serbată de cineva): se întinerise cît putuse de ziua ~ă a soției sale (GN.). II. ONOMASTICĂ sf. Știința care se ocupă cu studiul și cu originea numelor proprii [fr. < gr.].

ONOMASTIC, -Ă, onomastici, -e, adj. Privitor la nume de persoane. Calendar onomastic. ◊ Zi onomastică (adesea substantivat, f.) = zi în care cineva își serbează numele; ziua numelui. O onomastică e un eveniment. important pentru o elevă din clasa a patra primară. C. PETRESCU, A. 449. Era zi de sărbătoare, onomastica sultanului. BART, S. M. 21.

ONOMASTICĂ s. f. 1. Știința care se ocupă cu studiul numelor proprii. 2. (Cu sens colectiv) Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă.

ONOMASTIC, -Ă adj. Referitor la nume de persoane. ♦ Zi onomastică (și s.f.) = ziua numelui. [< fr. onomastique, cf. gr. onoma – nume].

ONOMASTICĂ s.f. 1. Disciplină care studiază numele proprii. 2. Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă; onomatologie. [Gen. -iei. / < fr. onomastique].

ONOMASTIC, -Ă I. adj. referitor la nume de persoane. ♦ zi ~ă (și s. f.) = ziua numelui. II. s. f. 1. disciplină lingvistică care studiază numele proprii (de persoane). 2. totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, epocă etc.; onomatologie. (< fr. onomastique, gr. onomastikos)

ONOMASTICĂ f. 1) Ansamblu de nume proprii dintr-o limbă. 2) Disciplină lingvistică care studiază numele proprii. 3) Zi a numelui. /<fr. onomastique

onomastic a. 1. de nume personal: zi onomastică; 2. de nume proprii: vocabular onomastic.

*onomástic, -ă adj. (vgr. onomastikós, d. onomázo, numesc, ónoma, nume. V. omonim). Relativ la numele propriĭ; vocabular onomastic. Al numeluĭ propriŭ (de botez): Româniĭ sărbează zilele onomastice. S. f. Studiu numelor propriĭ.

onomastic adj. m., pl. onomastici; f. onomastică, pl. onomastice

onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii; pl. onomastici

onomastic adj. m., pl. onomastici; f. onomastică, pl. onomastice

!onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii; pl. onomastici

onomastic adj. m., pl. onomastici; f. sg. onomastică, pl. onomastice

onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii

onomastică, gen. onomasticii

ONOMASTIC, -Ă adj. (< fr. onomastique, cf. gr. onoma – nume, onomasia – nume specific): în sintagma nume onomastic (v.).

ONOMASTICĂ s. f. (< adj. onomastic, -ă < fr. onomastique, gr. onoma „nume”, onomasia „nume specific”): 1. disciplină care studiază originea, formarea și evoluția numelor proprii dintr-o limbă. 2. totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă istorică.

ONOMASTICĂ s. ziua (art.). (Când își serbează ~?)

ONOMASTICĂ s. ziua (art.). (Cînd își serbează ~?)

ONOMASTIC, -Ă adj., s. f. 1. adj. Privitor la nume proprii, în special la nume de persoane. „Negru” a ocupat totdauna unul din locurile cele mai favorite în calendarul onomastic național. hasdeu, i. c. i, 123. N-are nici o noțiune de nomenclatura noastră onomastică și topografică. bul. com. ist. i, 132. Identitatea primară dintre sistemul onomastic și organismul viu al graiului popular a arătat mai demult, lingviștilor valoarea și semnificația elementelor onomastice, scl 1957, 162. ◊ (Substantivat) Sistemul de denumire a satelor românești, în forma sa cea mai răspîndită, adică pluralul unui onomastic devenit toponimic, cuprinde o arie foarte întinsă. panaitescu, o. t. 27. ◊ Zi onomastică (adesea substantivat, f.) = zi în care cineva își serbează numele; ziua numelui. cf. buletin, g. (1844) 20¹/16. Ieri a fost ziua sfîntului Haralamb și, negreșit din cauza acestei onomastice, mi s-a furat un cal. alecsandri, s. 169. Primit-ai, rogu-te, și cartea mea poștală din Travemünde, cu felicitări pentru ziua onomastică a celor doi Paveli? caragiale, o. vii, 51, cf. sbiera, f. s. 232. Rugă pentru ziua mea onomastică. minulescu, vers. 241. O onomastică e un eveniment important pentru o elevă din clasa patra primară. c. petrescu, a. 449, cf. brăescu, a. 204. Era zi de sărbătoare, onomastica sultanului. bart, s. m. 21. ♦ Fig. (Glumeț, la pl.) Ani. Cucoana Marghiolița... număra și ea cam multe onomastice. gane, n. ii, 190. 2. s. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii. dl, dm. Domeniul de cercetare al onomasticii este mult mai restrîns decît cel al altor discipline lingvistice. scl 1964, nr. 1, 98. 3. s. f. Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă etc. Onomastica de origine slavă. pușcariu, l. r. i, 299, cf. 356. O problemă deschisă, în ceea ce privește lista de cuvinte, o constituie includerea în dicționar a top onomasticii, onomasticii și numelor de popoare. scl 1958, 223. Dar onomastica lui Budai-Deleanu, prin abundența și dexteritatea ei expresivă, pare a-l anticipa pe marele satiric. v. rom. martie 1958, 72. Numele eroilor principali ai operelor homerice nu se întîlnesc de loc în onomastica macedoneană. scl 1959, 389, cf. cl 1959, nr. 1 – 2, 127, der. – pl.: onomastici, -ce. – Din fr. onomastique.