DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus de gânduri (de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții. – Lat. se.

SIE pron. refl. (Forma accentuată de dat., pers. 3, pentru toate genurile; înv.) Sieși. – Lat. sibi.

SIEȘI pron. refl. (Forma accentuată de dat., pers. 3, pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. [Pr.: si-eși] – Sie + și.

SINE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau, înv., „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).

ȘIE pron. refl. v. sie.

ieși vi [At: COD. VOR. 42/1 / V: (reg) inși, iși / Pzi: ies / E: ml exeo, -ire] 1 (Îoc a intra) A se deplasa dintr-un spațiu închis, în afara lui. 2 A trece din interiorul în exteriorul a ceva. 3-4 (Fig; îe) A ~ la (între) oameni (sau în lume) A frecventa (prima oară) societatea. 5 (Fig; îe) A ~ cu dosul la oameni A nu se purta cum trebuie în societate. 6 (Fig; îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A se face observat. 7 (Fig; îal) A se deconspira. 8 (Înv; îlv) A ~ de față A se prezenta. 9 (Îlv) A ~ la pensie A se pensiona. 10 (Înv; îlv) A ~ deasupra A se revela. 11-12 (Îlv) A ~ afară, (la scaun sau la poiană) A defeca sau a urina. 13 (D părți ale unui întreg; îe) A ~ în afară A fî proeminent. 14 A pleca de acasă. 15 (D. un bolnav) A nu mai fi nevoit să stea în casă. 16 (Spc) A se plimba. 17 (Spc) A fi eliberat din detenție. 18 (Înv; îe) A ~ la luptă A începe războiul. 19-20 (Îe) A ~ înaintea (sau în calea, în drumul) A întâlni pe cineva (pentru prima oară). 21 (Îe) A ~ în întâmpinarea cuiva A primi cordial pe cineva. 22 (Fig; îae) A ghici dorințele, gândurile cuiva înainte de a fi exprimate. 23 (D. manifestări ale oamenilor, plâns, țipăt etc.) A se manifesta. 24 (D. fenomene) A se produce. 25 (Îlv) A nu-i mai ~ din cap A fi obsedat de ceva. 26 (Îlv) A-i ~ din cap A uita ceva. 27-28 (Îe) A-i – vorba din gură A vorbi ce nu trebuie (fără să vrea). 29-30 (Îe) A-i ~ un sfânt din gură A spune ceva (înțelept sau) dorit de auditori. 31 (Îe) A-i ~ pe nas A se întoarce în rău binele de care se bucură cineva. 32 (Îae) A se sătura până peste cap de ceva. 33 (Îe) A-i ~ ochii din cap A i se bulbuca ochii. 34 (Îae) A nu mai putea suporta, a fi prea mult de muncit, de așteptat etc. 35 (Îlv) A-i ~ sufletul A nu mai putea de oboseală. 36 (Îal) A muri. 37 (D. aștri) A răsări. 38 (D. o carte) A fi publicată. 39 (D. un obicei) A fi la modă. 40 (D. o veste, d. faimă) A se răspândi. 41 (Înv; îe) A ~ pârâș asupra cuiva A pârî pe cineva de ceva. 42 (Îe) A-i ~ vorbe A se vorbi de rău despre cineva. 43 (Îe) A ~ (de) mincinos A căpăta faimă de mincinos. 44 (Îe) A ~ de minciună A se dovedi neadevărat. 45 (D. ființe) A se naște. 46 (Înv; d. ființe) A-și avea originea în... 47 (D. plante) A răsări. 48-49 (Înv; d. produse) A fi fabricat (sau extras de) undeva. 50 (D. apă) A izvorî. 51 (D. o boală de piele) A apărea pe trup. 52 (Fig) A nu mai fi bănuit de ceva. 53 (Nob; îlv) A ~ din lume (către Dumnezeu sau dintre noi) A muri. 54 (Îlv) A ~ de la (sau din) modă A se demoda. 55-56 (Fig) A scăpa de o primejdie sau dintr-o situație grea. 57 (Fig) A demisiona dintr-o funcție. 58 (Fig) A părăsi o credință. 59 (Îlv) A ~ din cuvântul (sau de sub autoritatea) cuiva A se răzvrăti. 60 (Îal) A se emancipa. 61 (Îlv) A-și – din minți A înnebuni. 62 (Îlv) A-și ~ din fire (sau din sărite ori din răbdări) A se înfuria. 63 (Îlv) A-și ~ din răbdări A nu mai avea răbdare. 64 (Înv; îlv) A-și ~ din piele A nu mai putea de bucurie. 65 (D. pete) A se curăța. 66 (D. culori) A se decolora la spălat sau la soare. 67 (Îlv) A ~ la liman A scăpa teafăr. 68 (Îal) A reuși un lucru foarte dificil. 69 (Îal) A ajunge la o țintă, la un scop. 70 (Îlv) A ~ la covrigi (sau la pepeni) A sărăci. 71 (Îal) A falimenta. 72 (Înv; îlv) A ~ la văpsea (sau ~ la capăt bun) A sfârși cu bine. 73 (Înv; îlv) A ~ la obraze A parveni. 74 (Îe) A ~ la larg A ajunge în loc deschis. 75 (Îae) A se simți liber. 76 (Îe) A ~ basma (sau batistă) curată A nu mai fi bănuit de nimic rău. 77 (Îe) A ~ tobă de carte A deveni foarte învățat. 78 (Înv) A fi consecința a ceva. 79 (Înv; la măsurători, la operații aritmetice) A fi egal cu... 80 (D. semănături) A recolta o anumită cantitate de pe o unitate de suprafață. 81 (Înv) A se emite un act. 82 (Înv) A se realiza. 83 (Înv) A se sfârși într-un anumit fel. 84 (Înv) A dispărea. 85 (Înv) A pleca. 86 (Înv) A-și lua rămas-bun de la cineva. 87 (Înv) A părăsi pe cineva sau ceva. 88 (Înv) A se lăsa de ceva. 89 (În superstiții; îe) A-i ~ cuiva de bine A-i merge bine. 90 (În superstiții; îe) A-i ~ cu rău (sau de-a-ndoaselea) A-i merge rău. corectat(ă)

inși v vz ieși

iși v vz ieși

înși v vz ieși

se² c vz să

se¹ [At: PSALT. HUR. 54^r/8 / V: sine (D: sie, sieși, îvr, șie, șieși / Ac: (îvr) sinemi, sineți, sinene, sinevă, sinele, sineși, (înv) săneș / D: își / A: (îvp) să / E: ml se] 1 prf Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor despre care se vorbește și care sunt obiectul asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului al căror subiect sunt. Se ferește de mine. 2 prf (Îf sine) Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor despre care se vorbește și care sunt, reciproc, obiectul asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului al cărui subiect sunt Se bat ca chiorii. 3 prf (Îf accentuată sine, la p. 3, înv. și la p. 2, 4, 5, 6). Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor aspra cărora se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului, subliniind perticiparea singulară a subiectului la acțiune, izolat de alte subiecte posibile Se cunoaște pe sine <se întrece pe sine însuși. 4 prf (Îf neaccentuate își, și-, -și, ș-) Înlocuiește numele persoanelor în folosul cărora se acționează, accentuând implicarea lor în acțiune Chemându-l să-și aleagă o carte... 5 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; indică posesiunea) Care este al persoanei despre care se vorbește. 6 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; d. o parte a corpului, indică apartenența) Care aparține persoanei despre care se vorbește. 7 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; indică dependența) Care se află într-o anumită legătură (de rudenie) cu persoana despre care se vorbește. 8 aps (Îf neaccentuate își, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvârșit etc. de persoana despre care se vorbește. 9 ppr (Îvp; îf accentuată sine; precedat de diverse prepoziții; p. 3, înv, p. 2, 4, 5, 6) Înlocuiește numele persoanei care săvârșește acțiunea, asupra căruia se răsfrânge acțiunea etc. Luă cu sine și pe fiul cel mic. Furară tot de pe lângă sine. 10 ppr (Reg; îlav) De sine Morocănos Om de sine. 11-12 ppr (Îljv) De (la sau, înv, din, dintre) sine (sau, înv, sineși, sinele) sau înv, singur de (sau de la, din dintru) sine (sau însuși) sau de sine singur (ori însuși) (Care este făcut) din inițiativă proprie. 13-14 ppr (Îal) (Care este realizat) cu (sau prin( mijloace, resurse proprii. 15-16 ppr (Îal) (Care acționează) independent (de cineva sau ceva). 17-18 ppr (Îrg; îljv) Fără sine ((În mod) neechilibrat. 19-20 ppr (Îrg; îal) (Ca) nebun. 21-22 ppr (Îljv) De sine stătător (Care poate exista sau se poate menține) prin puterile sale, prin însușirile care îl caracterizează, nedepinzând de nimeni sau de nimic. 23-24 ppr (Îljv) În sine (sau, înv, pentru sine, de sineși) (Care există) prin (sau în) ceea ce are esențial sau specific. 25-26 ppr (Îal) (Care există) în (sau prin) el însuși. 27 ppr (Înv; îla) În sine Neamestecat. 28 ppr (Îe) A fi (sau a se înțelege, a vorbi etc.) de la sine (înțeles) sau (înv) de la sine (sau de sineși) se înțelege A se subînțelege. 29 ppr (Îae) A fi evident. 30 sm (Îf sine, înv, sineși; de obicei art) Ceea ce fiecare (în mod potențial sau real, conștientizat ori nu) este pentru el însuși. Si: eul. 31 sm (Pex; îaf) Entitate materială și spirituală. 32 sm (Îlav) În (sau, înv, întru) sine (sau sine-mi, sine-ți, sine-și etc) sau în sinea mea (sau ta, lui etc.) În gândul cuiva (fără a fi exteriorizat). 33 sm (Înv; îe) A-și veni în sine A-și reveni (dintr-o stare proastă, anormală etc.). 34 sm (Îvr; îe) A-și ieși din ~ A nu se mai comporta normal. 35 sm (Îvr; îe) A se afla aflară din sineși A fi bolnav psihic. 36 sm (Înv; precedat de diverse pp) Propria persoană. 37 sm (Înv; precedat de diverse pp) Suprafață. 38 sn (Înv; pex; precedat de diverse pp) Interior. 39 pnh (P. 3) Cineva Se cere să încetați. 40 prf (Indică diateza reflexivă; scoate în evidență subiectul) Înlocuiește numele unei persoane sau ale unor persoane care, ca subiecte, au o anumită stare, devenire sau participă intens, au un interes special etc. Se bucură de cadou. 41 prf (P, 3, 6) Arată că acțiunea are loc fără a sugera cine o săvârșește Ce ți se va întâmpla?. 42 prf (P. 3, 6) Înlocuiește numele persoanei sau ale persoanelo asupra cărora se răsfrînge acțiunea săvârșită de altcineva Se aud zgomotele străzii. corectat(ă)

sine prf vz se¹

sineși prf vz se¹

SELF MADE MAN (self med men) (engl.) = Ajuns prin sine, prin muncă. Stephenson a fost un self made man.

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții. – Din lat. se.

SIE pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. – Lat. sibi.

SIEȘI pron. refl. (Forma accentuată de dat., pers. 3, pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. [Pr.: si-eși] – Sie + [î]și.

SINE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. A trece din interior în exterior. 1. (Despre ființe) A părăsi un loc, o încăpere, limitele a ceva. Ieși liniștit și abia cînd ajunse în poartă apucă la fugă spre acareturile lui Vrabie. CAMILAR, TEM. 141. Dar într-o dimineață, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. ◊ Expr. A ieși ca din pușcă = a ieși foarte repede. Ies ca din pușcă, sar în birje și alerg acasă. CARAGIALE, O. II 286. ◊ (Determinat prin «afară») Iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa. CREANGĂ, P. 189. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ◊ Expr. A ieși afară = a elimina materiile fecale, a avea scaun. ◊ (Determinarea arată locul părăsit) Părea că se vorbise toate lighionile ca să nu iasă de prin culcușurile lor. ISPIRESCU, L. 288. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor miei. CREANGĂ, P. 4. Acum ea, tristă, din cort ieșise Și cu ochi umezi lung se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 21. ◊ (Determinarea arată direcția acțiunii sau locul unde se săvîrșește) Iese rîzînd prin dreapta. DAVIDOGLU, M. 11. Plumbul... a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Determinarea arată locul unde ajunge sau unde se oprește cineva) După aceea ieși la scară, bătu de trei ori în palme și iată o cărucioară. ISPIRESCU, L. 188. Pornesc împreună, să iasă la drum, pe unde arată spînul. CREANGĂ, P. 204. Un car coperit cu o rogojină și întovărășit de doi oameni dete să iasă în ulița mare. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Expr. A ieși la liman v. liman. A ieși în lume v. lume. A ieși la lecție v. lecție. A ieși (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva. Mi-au ieșit muncitorii înainte și mi-au vorbit de parcă mă cunoșteau de cînd lumea. BARANGA, I. 160. Îmi ieși tata înainte bucuros. Mă sărutară veseli cei din casă. SADOVEANU, O. VIII 10. Încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, O. A. 221. A ieși în calea cuiva v. cale. ◊ (Determinarea arată sau sugerează scopul acțiunii) Umbla numai în zdrențe cînd ieșea la cîmp. PREDA, Î. 115. Toți care sînteți învoitori pe moșia domnului Gherasie... să ieșiți la muncă, să-i sădiți via. STANCU, D. 55. Adesea ieșea... la vînătoare, ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisosea. ISPIRESCU, L. 42. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ A pleca în oraș. Ba nu, da n-a plecat la țară, a ieșit așa. CARAGIALE, O. II 273. 2. (Despre lucruri, fenomene etc.) A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Moșneagul... se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde-a ieșit acel glas. CREANGĂ, P. 79. De sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz. EMINESCU, O. I 80. Calul era numai spumă: mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. A ieși la iveală v. iveală. A ieși la lumină v. lumină. A ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decît cele din jur, a fi proeminent. Cornișa iese în relief; b) a se remarca în mod deosebit, a se releva. A ieși din comun v. comun. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice cînd cineva depune un efort prea mare. Trezîndu-se, gîndeai că va să-i iasă Sufletul, așa zbiera de tare. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. A-i ieși (cuiva) un sfînt din gură = a spune o vorbă nimerită. Haidem să pornim la drum. – Că bine zici, dascăle Zaharie; parcă ț-a ieșit un sfînt din gură. CREANGĂ, A. 126. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-i ieși (cuiva) nume rău (sau vorbe) = a se răspîndi bîrfeli pe socoteala cuiva. Decît să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuiește o zicătoare: decît să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. ISPIRESCU, L. 273. Albo, Albo de la munte! Ce-ai pus fesciorul pe frunte Că ți-au ieșit vorbe multe. ALECSANDRI, P. P. 267. ◊ (Despre astre) Niciodată n-o să iasă Luna – palida crăiasă – Să te-nvăluie cu raze. BENIUC, V. 18. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele. EMINESCU, O. I 186. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țeară; Dar luna iese tîrziu, Nu poci mere și să viu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Despre erupții ale pielii și alte fenomene patologice; construit cu dativul) Uite ce blîndă mi-a ieșit pe trup! CREANGĂ, P. 264. ◊ (Despre manifestări spirituale, în special despre publicații) Nici la celelalte nu prea pot învăța, cu slova asta nouă care a ieșit. CREANGĂ, A. 87. Aștept banii acești făgăduiți ca să plătesc tiparul broșurii mele care iese în săptămîna asta. GHICA, A. 504. Cînd au murit boierii aceia, ieșise și un cîntec. NEGRUZZI, S. I 185. ◊ (Despre noutăți, mode, obiceiuri etc.) A ieșit obicei ca miresele să poarte beteală la cununie. ȘEZ. VII 67. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. Am sămănat grîu de vară Ș-o ieșit numai secară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ce-am semănat n-au ieșit. ALECSANDRI, P. P. 228. ♦ (Despre ființe) A se naște din..., a-și trage originea, a proveni. Ce iese din pisică șoareci mănîncă. 3. A părăsi o stare, o situație, o împrejurare (pentru a trece în alta). De-acum înainte tot așa are să-ți fie, pănă ce-i ieși din slujba spînului. CREANGĂ, P. 222. ◊ Expr. A-și (rar a) ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni) = a-și pierde răbdarea, cumpătul, a se enerva. [Directorul] pe lucrători îi frigea cu amende. Pe ucenici îi lua de urechi și-i aducea ca pe un plocon șefilor din ateliere. Nu-și ieșea din sărite. PAS, Z. I 283. Strigă gazda, ieșind din răbdare întru auzul atîtor laude. NEGRUZZI, S. I 77. A-și ieși din minți = a înnebuni. A-și ieși din balamale v. balama. ♦ A se abate, a încălca (o hotărîre, o decizie etc.). Nu ieșea c-o iotă din asprimile regulamentului. VLAHUȚĂ, N. 184. Umblu tot cu binișorul pe lîngă dînsa și nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba. CREANGĂ, O. A. 67. Nu ieși din hotărîrea maică-sa. id. P. 4. 4. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge, a izbuti, a reuși, a deveni. A ieșit primul la examen. ▭ A trecut vremea ăluia mai tare și a silniciei. În Rusia, după ce au fost dărîmate boieriile și lăcomiile, iată ieși dreptate pentru omul muncitor. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Expr. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. O învăță cum să facă să iasă și de astă dată biruitoare. ISPIRESCU, L. 18. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși după voie. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac. CARAGIALE, P. 144. ◊ (Impersonal) Numai să dea dumnezeu să iasă cum cred eu. REBREANU, R. I 241. (Expr.) Cum o ieși, să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat așteptat. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități, a unei afaceri etc. Nimic, nimic, dar tot ai ceva. Iese pîinea. Eu n-am nici atît. SAHIA, N. 95. Are să ne iasă și de cheltuială. CREANGĂ, P. 161. Noi așa ne dăm solia, Ca să ne iasă simbria. TEODORESCU, P. P. 180. ♦ (În legătură cu socoteli, calcule etc.) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. Cît ți-a ieșit la adunare? Problema mi-a ieșit. 6. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se decolora, a-și pierde fața; a trece o culoare în alta (la spălat). Bluza a ieșit la spălat.

PUSTIU¹, pustiuri, s. n. 1. Loc sălbatic, fără vegetație, de obicei acoperit cu nisip, cu o populație foarte rară; deșert, pustie. Nimic nu poți surprinde în tot pustiul acesta de apă argintie. BART, S. M. 22. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri. EMINESCU, O. I 45. Mă credeam pierdut, întocmai ca un călător în pustiurile Africii. ALECSANDRI, P. 46. Fig. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? EMINESCU, O. I 137. ◊ Loc. adv. (Transilv.) În pustiu = în zadar, degeaba. Bădiță de la Sibiu, Nu-nșela murgu-n pustiu, Că măicuța ți-o spus bine, Că nu mă dă după tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A pustiu = a jale, a moarte. Aud... un glas femeiesc cîntînd, a pustiu, o doină. La TDRG. Cînii cum îl văd La el se răped și latră-a pustiu Și urlă-a morțiu. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Expr. (În formule de imprecație) Ducă-se pe (mai rar în) pustiu = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba. N-o să-i pun ei mîna în gît, nu! Una ca asta, ducă-se pe pustiu! DEMETRIUS, C. 29. Să nu aibă vreo nălucă, În pustiu ducă-s-ar, ducă! ALECSANDRI, P. P. 5. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbîndă, de pierdere, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. 2. Loc sau regiune în care nu locuiesc oameni; pustietate, singurătate. Mă oprii în drum și căutai împrejur... tăcere, noapte și pustiu. HOGAȘ, M. N. 64. Aduna lume de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său. CREANGĂ, A. 13. Ghioaga și săgeata lui Fac pustiul codrului. Cerbul moare, urșii pier și vulturii cad din cer. ALECSANDRI, P. II 89. ◊ Fig. În tot pustiul gîndurilor mele ești numai tu. CAMIL PETRESCU, T. II 271. ◊ Expr. A fi pustiu = a nu exista nici un semn de viață. Se opriră și se uitară împrejurul lor. Era pustiu și liniște: numai despre oraș se mai auzea zuruitul trăsurilor. SLAVICI, N. II 287. A face pustiu = a pustii. 3. Fig. Plictiseală, singurătate apăsătoare; supărare, durere, mîhnire. Vîntule, nebunule... Ia mai bine, dacă poți, Chinurile de la toți Și povara inimii Și pustiul lacrimii. PĂUN-PINCIO, P. 43. Ah! de cîte ori voit-am Ca să spînzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui! EMINESCU, O. I 105. Ia-mi dorul din inimioară, Că pustiul mă omoară. TEODORESCU, P. P. 307.

SE pron. refl. (Forma neaccentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele) 1. Arată că persoana care face lucrarea este aceea care o și suferă. Se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi. EMINESCU, O. I 56. ◊ (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Abia trecură patru luni... și el se bolnăvi de ochi. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Pitiți șoptesc în umbră; Se ghiontesc, rîd pe-nfundate. IOSIF, V. 46. (Una dintre persoanele angajate în acțiune are rol de subiect, iar cealaltă rol de complement introdus prin prep. «cu») Îi spune toată întîmplarea, după cum se înțelesese cu baba. CREANGĂ, P. 177. 2. Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. 3. Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale. Se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. Va suferi să se calce astfel jurămintele? NEGRUZZI, S. I 51. Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4.

SIEȘI pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Ce spune marele poet despre bătrînul său prietin se potrivește și sieși. SADOVEANU, E. 57.

SINE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin «însuși») 1. (Precedat de prep. «pe» sau, învechit, «pre», avînd funcțiune de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede cît îi de frumușel. CREANGĂ, P. 244. Începu a se întreba pre sine ce gînganie bipedă este el pe lume. NEGRUZZI, S. I 202. 2. (Precedat de prepoziții, are funcțiune de atribut, complement indirect sau circumstanțial) În fond nu avea sentimente de dragoste decît pentru sine însăși. REBREANU, R.I 186. S-a uitat lung pe foaia lui înainte de a o iscăli, a zîmbit mulțumit de sine, apoi a iscălit. CARAGIALE, O. II 244. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă... Cînd pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. EMINESCU, O. I 132. Te strînge-n brațe la sine De rîde inima-n tine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, prin propriile forțe. A-și reveni în sine v. reveni. ◊ (Învechit și arhaizant, compus cu forma neaccentuată a pron. refl. «-și», mai rar cu formele neaccentuate ale pron. pers. «-mi», «-ți» etc.) Doamna Ecaterina Bălușescu, aceea pe care nu pot eu s-o sufăr, aceea care nu se uită niciodată la mine, care privește parcă în sineși, parcă se coboară în sufletu-i măreț, înfășurat într-o mîndrie de gheață. SADOVEANU, O. V 685. Dacă cumva vrei să dormi și nu-ți vine de sineși somnul, apoi pune capul pe pernă și ascultă. ODOBESCU, S. III 44. Noi de sine-ne să facem o despărțire. GHICA, A. 156.

ȘIE pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime-n lume. EMINESCU, O. I 80. – Forme gramaticale: (neaccentuate) și, și-, -și-, -și, își.

ieși vb. IV în a ieși cu cineva A avea relații de intimitate cu cineva ◊ „Daniel iese cu Ioana.”

A IEȘI ies intranz. 1) (în opoziție cu a intra) A trece din interior în exterior; a pleca afară; a părăsi un spațiu sau un mediu (închis). ~ din clădire. ~ din pădure. Ies la plimbare. ◊ ~ cuiva înainte a întâmpina pe cineva. 2) A ajunge undeva. ~ la marginea șoselei. ~ primul la finiș. ◊ ~ la liman v. LIMAN. 3) A-și face apariția; a se lăsa văzut; a deveni vizibil. Soarele ieși de după nori. ◊ ~ la lumină (sau la iveală) a deveni cunoscut. ~ la suprafață a) a deveni vizibil; a apărea; b) a deveni cunoscut. ~ de sub tipar a fi editat; a apărea pe calea tiparului. A nu-i ~ din cap (ceva) a fi urmărit în permanență (de un gând, de o idee); a fi obsedat. A-i ~ vorbe rele (cuiva) a fi vorbit de rău. 4) A trece de anumite limite. Apa a ieșit din maluri. Aluatul a ieșit din formă. 5) A-și face apariția prin creștere. Grâul iese. Copilului i-au iesit dintii. 6) A se trage dintr-un neam oarecare; a fi de o anumită origine; a-și avea obârșia; a proveni; a coborî; a deriva. ~ dintr-o familie de țărani. ◊ ~ din comun a fi neobișnuit. 7) A înceta de a mai fi într-o stare, poziție sau funcție. ~ din directorie. ~ din criză. ◊ A-și ~ din sărite (sau din fire, din răbdări, din țâțâni) a-și pierde calmul; a se enerva. ~ din joc a) a înceta să mai participe la un joc; b) a nu mai fi părtaș la o acțiune. ~ basma curată a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A-și ~ din minți a) a-și pierde calmul; b) a înnebuni. 8) A rezulta în urma unui efort; a da rezultatul scontat. Scenariul îi iese. ◊ A-i ~ cuiva ceva după plac a-i reuși cuiva ceva. Cum va ieși cum va fi. ~ din mâna cuiva a fi realizat de cineva. A-i ~ pe nas v. NAS. 9) (despre calcule, probleme etc.) A fi rezolvat corect; a da rezultatul cerut. 10) A-și pierde culoarea inițială (la spălat, la soare); a se decolora; a se șterge; a se spălăci. Rochia a ieșit în apă. /<lat. exire

SE pron. refl. (sine, sie, sieși, își, și) 1) (indică persoana care îndeplinește și suferă acțiunea) Se spală pe față. ◊ De la sine fără participarea cuiva. În sinea mea (ta, sa etc.) în conștiința mea (ta, sa etc.). 2) (indică valoarea impersonală sau personal-generalizatoare a acțiunii) Se luminează. Se zice. /<lat. se

ducă-se-pe-pustii! int. exclamațiune prezervativă împotriva necuratului. ║ m. 1. fam. dracul: acolo șade ducă-se-pe-pustii; 2. pop. epilepsie: îi apucă ducă-se-pe-pustii AL.

ieșì v. 1. a trece dinăuntru în afară: a ieși din casă; 2. a înceta de a mai fi în serviciu: a ieșit dela stăpân; 3. a se libera, a se scăpa: a ieșit dintr’o încurcătură; 4. a dispare (de colori): haina a ieșit la spălat; 5. a rezulta: au ieșit mulți bani la vânzare; 6. a se răspândi: i-a ieșit nume rău; 7. a răsări, a apare: i-au ieșit bube pe obraz. [Lat. EXIRE].

se pr. 1. reflexiv: se laudă; 2. impersonal: se zice. [Lat. SE].

sine pr. servind de complinire: 1. el însuș: se gândi în sine; 2. ființă, fire: a-și veni în sine. [Lat. SE (cu acelaș sufix intensiv ca la mine, tine)].

ĭes și (vechĭ) es, a ĭeșí v. intr. (lat. ĕx-eo, -ire, d. ex, din, și ire, a merge; it. escire, uscire, pv. vfr. eissir, uissir, cat. vsp. exir. – Ĭes, ĭeșĭ, ĭese, ĭeșim, ĭeșițĭ, ĭese [lit. ĭes]: treĭ chĭurasate ĭese [Ĭorga, Neam. Rom. 5, 1282]. Toate păsările cîntă, Ĭese mîndrele și-ascultă [P. P. din Bc., Neam. Rom. Pop. 5, 710]; ĭeșeam; să Ves, să ĭeșĭ, să ĭasă, să ĭeșim, să ĭeșițĭ, să ĭasă. V. per, sul, reușesc). Trec din ăuntru afară: ĭes afară din casă. Încetez un serviciŭ, mă las de o ocupațiune: a ĭeși de la stăpîn, ĭes din armată. Mă liberez, scap: a ĭeși dintr’o încurcătură. Mă discolorez saŭ dispar (vorbind de colorĭ): albastru ĭese la spălat, la soare (saŭ de soare). Rezult, vin: din vînzare ĭ-a ĭeșit un cîștig bun. Mă răsăîndesc, mă lățesc: ĭ-a ĭeșit nume răŭ. Răsar, apar: ĭ-aŭ ĭeșit bube pe obraz, acest ziar ĭese în fie-care zi. Devin, ajung: acest copil va ĭeși om mare. A ĭeși pe uscat (vorbind de o corabie), a se cĭocni de uscat și a rămînea înțepenită acolo. A ĭeși la capăt saŭ la căpătîĭ, a învinge o greutate, a ajunge la bun rezultat. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a nu-ĭ călca ordinu. A ĭeși saŭ a-țĭ ĭeși din mințĭ (ca rus. sŭ umá shoditĭ), a turba, a înebuni, a-țĭ perde capu. A ĭeși din chestiune, a începe să vorbeștĭ despre alt-ceva. A ĭeși din balamale, a-țĭ perde sărita, a te înfuria. Foc îĭ ĭeșea din ochĭ, ochiĭ îĭ ĭeșeaŭ din cap de furie, era grozav de furios. Eŭf. A ĭeși afară, a te duce la latrină.

îșĭ, V. și (pron.)

sie V. șie.

síne ac. accentuat al luĭ el (din maĭ vechiu sene, din se, să, ca *me, mă, mine. V. mine). Vechĭ. Azĭ rar. Pe el, pe ĭa, pe eĭ, pe ele: Rîde dracu, de porumbe negre, și pe sine nu se vede (Prov.). Dușmaniĭ s’aŭ lovit pe sine. In sine, în el, în ĭa, în eĭ, în ele: îșĭ zise, ișĭ ziseră în sine (cugetă, cugetară). În parte, considerat independent: ideĭa în sine. La sine, către el: trase la sine mîncarea. De sine stătător, independent. A-șĭ veni în sine, a-șĭ veni în fire (el, eĭ). De la sine, din îndemnu luĭ saŭ al lor, fără sila nimănuĭ: bou, boiĭ intră în staul de la sine. A-șĭ ĭeși din sine, a fi fără sine, a-șĭ ĭeși din fire, a fi afară din fire (de furie, de frică). A-șĭ veni în sine, a-șĭ veni în fire, în simțirĭ. – În sinea luĭ, în sinele luĭ și chear în sinea mea, in sinele meŭ, locuțiunĭ pline de răŭ gust ale cărturarilor vechĭ și noĭ îld., în gîndu luĭ, în gîndu meŭ saŭ în sine, în mine: el ișĭ zise în sine, eu îmĭ ziseĭ în mine.

!ducă-se-pe-pustii (pop.) s. m., g.-d. art. lui ducă-se-pe-pustii

ieși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ies, 3 sg. iese, imperf. 1 ieșeam; conj. prez. 1 sg. să ies, 3 să iasă

se/se-/-se/-s- pr. neacc. (Se-aduce.; ducându-se; S-a dus. Dusu-s-a.)

sie/sieși pr. d. acc., neacc. își, și (Și l-a cumpărat.), și- (Și-a cumpărat-o.), -și (cumpărându-și), -și- (cumpărându-și-o)

+sine² s. n. (un sine pesimist)

+sine (de ~) loc. adj., loc. adv. (mănăstire ~, a locui ~)

sine¹ pr. ac. (Se iubește numai pe ~.)

sine (de ~ stătător) loc. adj. m., pl. de sine stătători; f. sg. și pl. de sine stătătoare

sinele s. n. art.

și³, și-, -și, -și- pr. v. sieși

ducă-se-pe-pustii s. m., g.-d. lui ducă-se-pe-pustii; pl. ducă-se-pe-pustii

ieși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ies, 3 sg. iese, imperf. 3 sg. ieșea; conj. prez. 3 să iasă

s-¹, -s- pr. v. sine

se, se-, -se v. sine

sie / sieși pr. d. acc., neacc. își, și (și l-a cumpărat), și- (și-a cumpărat cartea), -și (cumpărându-și), -și- (cumpărându-și-o) pr. d. acc.

sine pr. ac. acc., neacc. se, se- (se-aduce), -se (ducându-se), s- (s-a dus), -s- (dusu-s-a)

și², și-, -și, -și- v. sieși

ducă-se-pe-pustii s. m.

ieși vb. (sil. ie-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ies, 3 sg. iese, imperf. 3 sg. ieșea; conj. prez. 3 sg. și pl. iasă

sieși pr. d. acc., neacc. își, și, și-, -și, -și-

sine pr. ac. acc., neacc. se, se- (se-aduce), -se (ducându-se), s- (s-a dus), -s- (dusu-s-a)

iasă (v. ieși)

ieși (ind. prez. 3 sg. iese, conj. iasă)

ducă-se-pe-pustii.

iasă 3 conj. (dela verbul a ieși).

ies, ieși 2, iese 3; iasă 3 conj., ieșeam 1 imp., ieșire inf. s.

își pron. dat. (își face, dar: nu-și face, nu și-a făcut).

sieși.

ieși (ies, ieșit), vb. – 1. A părăsi un loc plecînd afară. – 2. A pleca de acasă, a se duce. – 3. A părăsi o poziție, o situație dificilă. – 4. A se elibera, a scăpa. – 5. A se distinge, a se evidenția. – 6. A defeca. – 7. A apărea, a se ivi, a se manifesta. – 8. A se naște, a răsări, a crește. – 9. A proveni, a rezulta. – 10. A se publica, a se face cunoscut. – 11. A părăsi, a abandona, a pune capăt. – 12. A avea o izbucnire neașteptată. – 13. A întrece măsura, a depăși limitele. – 14. (Despre pete) A se șterge, a dispărea. – 15. A ajunge la un rezultat, a obține, a cîștiga ceva. – 16. A se întîmpla, a avea loc, a se produce. – 17. A manifesta anumite calități. – 18. A juca la un joc de cărți cînd vine rîndul cuiva. – 19. A interveni cu o declarație. – 20. La unele jocuri, a cîștiga. – Var. (înv.) eși. Mr. es, ișii, ișită; megl. ies. Lat. exῑre (Diez, I, 164; Pușcariu 770; Candrea-Dens., 815; REW 3018; DAR), cf. it. escire (calabr. ssi, escere), prov., v. fr. eissir, cat., v. sp. exir. – Der. ieșire, s. f. (acțiunea de a ieși și rezultatul ei; încetare; părăsire; rezultat); ieșitură, s. f. (parte ieșită în afară, proeminență); ieșitoare, s. f. (înv., ieșire, poartă; privată).

se pron. refl. – Arată că persoana care îndeplinește o acțiune este și aceea care o suferă. – Var. Munt. să. Mr. se. Lat. se (REW 7761), conservat în toate limbile romanice. Ca și în sp. are și valoare de pron. nehotărît: se spune = fr. on dit; șade cum se șade = „șade ca toată lumea”.

sine pron. – El însuși. Lat. se, modelat ca mine, tine, pentru a evita prezența unui cuvînt monosilabic în poziție tonică, cf. lat. sese, sp. consigo. Se folosește ca mine (pron. pers. de persoana a-III-a, la cazurile prepoziționale; înv., acuzativ fără prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric”, sens cu care se folosește ca s.: în sinea lui < în sine „înlăuntrul său”, în sinea mea „pentru mine” etc.; și, de asemeni, cu posesivul enclitic în sine-mi, în sine-ți, în sineși. În sec. XIX s-a folosit pentru a traduce pref. auto-; sineiubire (egoism); sinestătător (autonom) etc. Dintre aceste formații s-au păstrat în limbă numai sinucidere și sinucigaș.

COMPOS SUI (lat.) stăpân pe sine – A rămâne în toate împrejurările compos sui.

CRESCENTEM SEQUITUR CURA PECUNIAM (lat.) creșterea avuției aduce după sine grija – Horațiu, „Ode”, III, 16, 17.

EXIT EXEUNT (lat.) iese, ies – Formulă prin care autorii dramatici indică ieșirea din scenă a unui personaj sau a mai multor personaje deodată.

LICET IPSA VITIUM SIT AMBITIO, FREQUENTER TAMEN CAUSA VIRTUTEM EST (lat.) chiar dacă ambiția este în sine un viciu, deseori ea este un stimulent pentru virtuți – Quintilian, „De institutione oratoria”, 1, 2, 22.

RES IPSA LOQUITUR (lat.) lucrul vorbește de la sine – E limpede, e de la sine înțeles.

a ieși basma curată expr. a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă.

a ieși cu alai expr. a se isca o ceartă / un scandal / o încăierare (între mai multe persoane).

a ieși cu scandal / cu șucăr mare expr. a se ajunge la un conflict violent.

a ieși din calendar expr. (prst.) a refuza continuarea relației cu un client.

a ieși din joc expr. 1. (cart.) a renunța la continuarea unei partide de cărți. 2. (d. o firmă, o companie, o grupare mafiotă) a ieși din competiție; a da faliment.

a ieși în față expr. (deț.) 1. a accepta o provocare la bătaie. 2. a recunoaște o abatere.

a ieși în treabă expr. (intl.) a ieși la furat.

a ieși la aeriseală expr. (intl. ) a ieși la furat.

A IEȘI LA FURAT a chiti la piață, a fi plecat în vâjâială, a ieși în treabă, a ieși la aeriseală / la cules / la maidan, a ieși pe ogor, a schimba aerul, a scoate.

a ieși la intersecție expr. a avea o întîlnire.

a ieși la interval (cu ceva) expr. a plăti tratația (cuiva), a face cinste (cuiva).

a ieși la maidan expr. (intl.) 1. a se face cunoscut în lumea interlopă. 2. a ieși la jefuit. 3. a practica prostituția.

a ieși la pepeni expr. 1. a face o afacere proastă, a nu reuși într-o acțiune. 2. a sărăci.

a ieși la promincă expr. 1. (d. caii participanți la cursele de trap) a efectua încălzirea dinaintea cursei. 2. (deț.) a efectua plimbarea zilnică în perimetrul penitenciarului.

a ieși la spălat expr. 1. (d. pete de murdărie) a se curăța, a dispărea. 2. (fig.) a nu conta, a nu avea importanță.

a ieși la strâns daruri expr. (intl.) a ieși la furat.

a-i ieși (cuiva) cartoful expr. (pop.) a i se vedea (cuiva) degetul mare de la picior prin ciorapul rupt în vârf.

a-i ieși capul prin păr expr. (adol.) a fi tuns zero.

a-i ieși oasele prin piele expr. a fi sfrijit / slăbănog.

a-i ieși ochii din cap expr. 1. a se holba (de uimire, de groază etc.). 2. a se speti / istovi muncind.

a-i ieși părul prin căciulă expr. 1. a i se urî cu așteptatul. 2. a o duce greu.

a-i ieși pe nas expr. a avea necazuri mari.

a-i ieși pe ogor expr. (intl.) a ieși la jefuit.

a-i ieși peri albi expr. a-și face griji; a fi tracasat / suprasolicitat / stresat.

a-i ieși porumbelul (pe gură) expr. (glum.) a rosti involuntar adevărul sau soluția unei probleme dificile, pe care încearcă s-o rezolve mai multe persoane.

a-i ieși tărâța pe nas expr. a se enerva.

a-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta expr. a nu reține ceea ce i se spune, a nu asculta sfaturile primite.

a-și ieși din fire / din pepeni / din țâțâni expr. a se înfuria, a-și pierde cumpătul

a-și ieși din mână expr. a nu-și regăsi ritmul obișnuit într-o activitate, a-și pierde eficiența.

DUCĂ-SE-PE-PUSTII s. v. aghiuță, demon, diavol, drac, epilepsie, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

IEȘI interj. afară!, marș!, pleacă!

IEȘI vb. 1. a merge, (înv. și pop.) a purcede. (Să ~ puțin în grădină.) 2. a se elibera, a se libera, a scăpa. (A ~ din închisoare.) 3. a ajunge, a da. (Drumul ~ în sat.) 4. v. germina. 5. v. apărea. 6. a-i apărea, a-i da. (Copacului îi ~ frunzele.) 7. v. țâșni. 8. a se naște, a proveni. (Ce ~ din pisică șoareci mănâncă.) 9. v. defeca. 10. v. urina. 11. a ajunge, a deveni. (A ~ doctor.) 12. v. apărea. 13. v. decolora. 14. a se isprăvi, a se sfârși, a se termina. (Cum o ~, să iasă.)

ducă-se-pe-pustii s. v. AGHIUȚĂ. DEMON. DIAVOL. DRAC. EPILEPSIE. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.

IEȘI interj. afară!, marș!, pleacă!

IEȘI vb. 1. a merge, (înv. și pop.) a purcede. (Să ~ puțin în grădină.) 2. a se elibera, a se libera, a scăpa. (A ~ din închisoare.) 3. a ajunge, a da. (Drumul ~ în sat.) 4. a germina, a încolți, a miji, a răsări. (A ~ grîul.) 5. a apărea, a se arăta, a se ivi. (A ~ iarba.) 6. a-i apărea, a-i da. (Copacului îi ~ frunzele.) 7. a țîșni. (Petrolul ~ cu putere din pămînt.) 8. a se naște, a proveni. (Ce ~ din pisică șoareci mănîncă.) 9. (FIZIOL.) a defeca, (pop.) a se căca, a se cufuri, a se scîrnăvi, a se spîrcîi, (reg.) a se spurca. 10. (FIZIOL.) a (se) urina, (pop.) a se pișa. 11. a ajunge, a deveni. (A ~ doctor.) 12. a apărea, a se publica, a se tipări. (A ~ un nou tom din dicționar.) 13. a se decolora, a se spălăci, (reg.) a se serbezi, a se spălătoci. (Țesătura s-a rărit și a ~ la spălat.) 14. a se isprăvi, a se sfîrși, a se termina. (Cum o ~, să iasă.)

A ieși ≠ a intra, a vârî

Nu cumva să iasă cine știe ce! (rus. Не позволяйте ничему выходить наружу) – cuvintele profesorului Belicov din povestirea lui Cehov: Omul din cutie. Expresia e folosită de obicei ca avertisment, ca semnal de alarmă, spre a atrage atenția asupra unui pericol posibil, sau asupra unui lucru ce nu trebuie întreprins. Uneori, se citează în glumă, în ironie. LIT.

ducă-se-pe-pustii s.m. (pop. și fam.) 1. dracul, diavolul. 2. epilepsie.