6 intrări

Articole pe această temă:

47 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ciu sf [At: PSALT (1651), 28/9 / V: ci, (rar) șu~ / Pl: ~te / E: alb shute] 1 Femela cerbului Si: cerboaică, (pop) ciutălină. 2 Specie mai mică decât cerbul, cu coarnele lătărețe la vârf, ca o frunză mică de palmier. 3 (Înv; șîs) ~ de pădure Fiară sălbatică. 4 (Fig) Epitet dat unei femei tinere, suple și grațioase. corectată

CIÚTĂ, ciute, s. f. Femela cerbului; cerboaică. ♦ Epitet dat unei fete sau femei tinere suple, cu mișcări vioaie și pline de eleganță. – Cf. alb. shutë.

CIÚTĂ, ciute, s. f. Femela cerbului; cerboaică. ♦ Epitet dat unei fete sau femei tinere suple, cu mișcări vioaie și pline de eleganță. – Cf. alb. shutë.

CIÚTĂ, ciute, s. f. 1. Femela cerbului; cerboaică. Din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o ciută cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. SADOVEANU, O. III 361. Cînd și puii ciutelor Ațipesc prin crîng, Eu mă plec tăcutelor Gînduri ce mă frîng. TOMA, C. V. 96. Împrejuru-ne s-adună... Bouri nalți cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Regional; uneori determinat prin «de pădure») Sălbăticiune, fiară, dihanie. Și cine-i tata dumitale?...Tata e ciută nevăzută, și încă nici un om nu i-a ieșit în cale pe care să nu-l omoare. RETEGANUL, P. V 40. I-a zis: De ești om pămîntean, întră, iar de ești ciută de pădure, să te duci mai afund într-însa. SBIERA, P. 207.

CIÚTĂ ~e f. 1) Femelă a cerbului; cerboaică. ~ cenușie. 2) fig. Femeie suplă și elegantă. /Cuv. autoht.

ciută f. femeiușcă cerbului: ciute sprintene de munte EM. [Lit. fiară ciută].

cĭútă f., pl. e (d. cĭut). Cerboaĭcă.

ciut1, ~ă a [At: CANTEMIR, I. 1.1, 126 / V: (reg) șut / Pl: ~úți, ~e / E: ns cf alb shut] 1 (D. vite) Căruia i s-au tăiat coarnele. 2 (D. vite) Căruia i-au picat coarnele. 3 (D. vite) Cu ambele coarne lăsate în jos. 4 (D. vite) Fără un corn. 5 (Rar; d. vite) Care are coada tăiată. 6 (D. animale, mai ales d. câini) Cu urechile mici (sau fără urechi) Cf ciul. 7 (D. lâna oilor) De o culoare deosebită. 8 (Trs; d. oameni îf șut) Stângaci. 9 (Trs; fig; d. oameni îf șut) Tont.

șut8, ~ă a [At: VICIU, GL. / Pl: șuți, ~e / E: nct] (Reg; d. mâncăruri) Picant.

CIUT, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre animale cornute) Care este fără coarne, cu coarnele tăiate sau căzute. [Var.: (reg.) șuț, -ă adj.] – Cf. alb. shut.

CIUT, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre animale cornute) Care este fără coarne, cu coarnele tăiate sau căzute. [Var.: (reg.) șuț, -ă adj.] – Cf. alb. shut.

IÁRBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar1. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.

MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar1. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.

ȘUT3, -Ă adj. v. ciut.

CIUT, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre vite și alte animale cornute) Fără coarne. Bou ciut. Capră ciută,Ochilă vedea, toate cele... și numai înghețai ce da dintr-însul: Că e laie, Că-i bălaie; Că e ciută, Că-i cornută. CREANGĂ, P. 247. O țiu de coarne, se uită, Și tot strigă că e ciută! PANN, P. V. I 93. – Variantă: (regional) șut, -ă (ȘEZ. III 10, TEODORESCU, P. P. 401) adj.

MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafață lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, P. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Măsea de minte v. minte. ◊ Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteț și priceput să se descurce; abil, șmecher. Tinerețea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viață au făcut să se zică despre olteni că au «douăzeci și patru de măsele»). VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu-l durea pe cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine... nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, T. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam.. așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară... și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-are ce pune(n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici cît să puie pe-o măsea = prea puțin, foarte puțin, insuficient. Îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu! ISPIRESCU, U. 84. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, și-l mînîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Compus: măseaua-ciutei = mică plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu flori frumoase roșii-purpurii aplecate și frunze cu pete roșii-brune (Erythronium dens caniș). 2. Fiecare dintre bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții care învîrtește piatra de deasupra morii. Lovi c-un ciocan în șele De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Colț, dinte de fier ascuțit al grapei, ia încrucișarea legăturilor de la chingi. Grapa pe părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ. XXI 83. 4. Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; ureche. ♦ Cui cu care sînt prinse cele două blăni care leagă tălpile săniei de-a dreptul de proțap. 5. Cui cu o floare colțuroasă și ascuțită care se fixează de jur împrejur pe tălpile bocancilor.

CIUT ciútă (ciuți, ciúte) și substantival (despre animale cornute) Care este lipsit de coarne; fără coarne. /Cuv. autoht.

ciut a. lipsit de un corn (despre vite). [Termen înrudit cu ciot, trunchiu, și însemnând lit. trunchiat].

șut a. Mold. ciut (de coarne): vacă șută de un corn. [Șerb. ȘUT].

cĭut, -ă adj. (var. din cĭunt, ca cĭot din cĭont. Rudă cu ung. csut, cĭunt, suta, cĭut; sîrb. bg. alb. šut, cĭut; ceh. šuta koza, capră cĭută; pol. szuty, rut. šuta. Rudă și cu vsl. bg. košúta, sîrb. kóšuta, cĭută, cerboaĭcă, de unde vine și numele de familie unguresc Kossut și chear lat. Cossutianus, menționat de Tacit). Fără coarne: capră cĭută. – În vest șut.

arată toate definițiile

Intrare: Ciută
Ciută nume propriu
nume propriu (I3)
  • Ciu
Intrare: ciută
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ciu
  • ciuta
plural
  • ciute
  • ciutele
genitiv-dativ singular
  • ciute
  • ciutei
plural
  • ciute
  • ciutelor
vocativ singular
  • ciu
  • ciuto
plural
  • ciutelor
Intrare: ciut
ciut adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ciut
  • ciutul
  • ciutu‑
  • ciu
  • ciuta
plural
  • ciuți
  • ciuții
  • ciute
  • ciutele
genitiv-dativ singular
  • ciut
  • ciutului
  • ciute
  • ciutei
plural
  • ciuți
  • ciuților
  • ciute
  • ciutelor
vocativ singular
plural
șut2 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șut
  • șutul
  • șutu‑
  • șu
  • șuta
plural
  • șuți
  • șuții
  • șute
  • șutele
genitiv-dativ singular
  • șut
  • șutului
  • șute
  • șutei
plural
  • șuți
  • șuților
  • șute
  • șutelor
vocativ singular
plural
Intrare: iarba-ciutei
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • iarba-ciutei
plural
genitiv-dativ singular
  • ierbii-ciutei
plural
vocativ singular
plural
Intrare: măseaua-ciutei
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • măseaua-ciutei
plural
genitiv-dativ singular
  • măselei-ciutei
plural
vocativ singular
plural
termen biologic (I2)
  • canis
Erythronium (gen de plante)
gen de plante (I2.1)
  • Erythronium
termen biologic (I2)
  • dens
Intrare: părul-ciutei
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • părul-ciutei
plural
genitiv-dativ singular
  • părului-ciutei
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

ciut șuț șut

  • 1. (Despre animale cornute) Care este fără coarne, cu coarnele tăiate sau căzute.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 3 exemple
    exemple
    • Bou ciut. Capră ciută,
      surse: DLRLC
    • Ochilă vedea, toate cele... și numai înghețai ce da dintr-însul: Că e laie, Că-i bălaie; Că e ciută, Că-i cornută. CREANGĂ, P. 247.
      surse: DLRLC
    • O țiu de coarne, se uită, Și tot strigă că e ciută! PANN, P. V. I 93.
      surse: DLRLC

etimologie:

ciută

  • 1. Femela cerbului.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: cerboaică 3 exemple
    exemple
    • Din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o ciută cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. SADOVEANU, O. III 361.
      surse: DLRLC
    • Cînd și puii ciutelor Ațipesc prin crîng, Eu mă plec tăcutelor Gînduri ce mă frîng. TOMA, C. V. 96.
      surse: DLRLC
    • Împrejuru-ne s-adună... Bouri nalți cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte. EMINESCU, O. I 101.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Epitet dat unei fete sau femei tinere suple, cu mișcări vioaie și pline de eleganță.
      surse: DEX '09 DEX '98
  • 2. regional Uneori determinat prin «de pădure»:
    exemple
    • Și cine-i tata dumitale?... – Tata e ciută nevăzută, și încă nici un om nu i-a ieșit în cale pe care să nu-l omoare. RETEGANUL, P. V 40.
      surse: DLRLC
    • I-a zis: De ești om pămîntean, intră, iar de ești ciută de pădure, să te duci mai afund într-însa. SBIERA, P. 207.
      surse: DLRLC

etimologie:

iarba-ciutei

etimologie:

măseaua-ciutei canis Erythronium dens

  • 1. compus botanică Mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis).
    surse: DEX '09 DLRLC NODEX

etimologie:

părul-ciutei

etimologie: