3 intrări

34 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ȚUGÚI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.[1] corectată

  1. Am corectat forma de plural (țugui în original) și am eliminat paranteza [Prez. ind. și: țuguiez] din final (aferentă verbului țuguia). — gall

țugui1 [At: LB / V: (reg) țucui, țuclui, ~glui, ~e sf, ~ghii sn / Pl: ~uri, ~e / E: ns cf țicui1] 1 sn Vârf ascuțit al unor ridicături de teren Si: (reg) cucui1 (6). 2 sn (Reg) Deal nu prea înalt și ascuțit. 3 sn (Reg) Deal înalt și izolat, despărțit prin văi și șesuri de alte dealuri. 4 sn (Reg) Deal mic și rotund Si: colină1, dâmb (1), movilă. 5 sn (Reg) Teren ridicat. 6 sn Parte ascuțită a unor articole vestimentare, a unor construcții etc. Si: (rar) țuguitură, (reg) cucui1 (2). 7 a În formă ascuțită. 8 sn (Reg) Țurțur1 (1). 9 sn (Reg; îf țuclui) Colț de stâncă. 10 sn (Reg) Smoc de păr de pe creștetul capului Si: moț1, (reg) cucui, pupui1. 11 sn (Reg) Smoc de pene de pe capul păsărilor Si: moț1, (reg) cucui1 (4), pupui1, țuguiaș (1). 12 sn (Îvr; îf țuclui) Proeminență pe toarta unui urcior de lut, prin care se bea apă. 13 sn (Îvr; îaf) Trenă1 la rochie.

ȚUGÚI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.

ȚUGÚI, țuguie, s. n. Partea cea mai înaltă, de formă conică, a unui deal sau a unei movile; vîrf ascuțit, îndreptat în sus, al unor obiecte (mai ales al căciulii și al acoperișului). După ce-și scutură luleaua de țuguiul semeț al opincii lui de cauciuc, porniră. GALAN, B. I 83. Și-a pus în față, între genunchi, căciula mare cu țuguiul turtit. STANCU, D. 264. I-a întors spatele, intrînd în șandramaua scundă, cu țuguiul acoperișului de șindrilă ca o... glugă veche și mucedă. C. PETRESCU, A. R. 52. Ne arată la stînga, în fund, printre cheliile munților, un țugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. VLAHUȚĂ, R. P. 112.

ȚUGÚI ~ie n. 1) Parte conică a unui vârf de deal sau de munte. 2) Vârf ascuțit al unor obiecte. Acoperiș cu ~. /Orig. nec.

2) țugúĭ și -ĭéz, a v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.

1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.

ȚUGUIÁ, țúgui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.

țuclui[1] sn vz țugui1 corectată

  1. În original, incorect tipărit: țiclui LauraGellner

țuguia [At: CARAGIALE, O. IV,7 / V: (reg) ~glu~ / Pzi: ~iez, țugui / E: țugui1] 1-2 vtr A (se) ascuți spre vârf. 3-4 vtr A (se) înălța în formă de țugui1 (6). 5-6 vtr (D. buze, gură) A (se) strânge rotunjind și întinzând(u-se) înainte. 7 vr (Reg) A se cățăra.

ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.

ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vîrf (în formă de țugui); a se ridica, a se înălța în formă de țugui. Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. ♦ Tranz. A strînge buzele, rotunjindu-le și întinzîndu-le înainte. Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99.

A SE ȚUGUIÁ pers.3 se țuguiáză intranz. A deveni subțire spre vârf; a se face asemănător cu un țugui. /Din țugui

A ȚUGUIÁ ~iéz tranz. A face să se țuguieze. ~ buzele. [Și țugui] /Din țugui

țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].

țuguiu (țugluiu) n. 1. pisc de munte; 2. Vârf de stog ascuțit; 3. vârf în genere. [Dintr’un primitiv țuc (cf. țucluiu), înrudit cu cioc].

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

!țuguia1 (a ~) (a strânge buzele) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țugui, 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 1 și 2 sg. să țugui, 3 să țuguie; ger. țuguind

+țuguia2 (a se ~) (a se ascuți) vb. refl., ind. prez. 3 se țuguie, imperf. 3 pl. se țuguiau; conj. prez. 3 să se țuguie; ger. țuguindu-se

!țuguia (a ~) vb., ind. prez. 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 3 să țuguie; ger. țuguind

țuguiá vb., ind. prez. 1 sg. țuguiéz/țugúi, 3 sg. și pl. țuguiáză/țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țuguiéze/țugúie; ger. țuguínd

țuguia (ind. prez. 3 sg. și pl. țuguiază, 1 pl. țuguiem)

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ȚUGÚI s. țuguitură, (reg.) țuțui. (~ul unui obiect.)

ȚUGUI s. țuguitură, (reg.) țuțui. (~ unui obiect.)

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ȚUGUI, D. (Drj 30); -u, Ion, 1800 (Costieni, reg. Ploiești), < subst. (vîrf ascuțit)

Intrare: Țugui
Țugui nume propriu
nume propriu (I3)
  • Țugui
Intrare: țugui
substantiv neutru (N65)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • țugui
  • țuguiul
  • țuguiu‑
plural
  • țuguie
  • țuguiele
genitiv-dativ singular
  • țugui
  • țuguiului
plural
  • țuguie
  • țuguielor
vocativ singular
plural
Intrare: țuguia
țuguia1 (1 -i) verb grupa I conjugarea I
verb (VT104)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • țuguia
  • țuguiere
  • țuguiat
  • țuguiatu‑
  • țuguind
  • țuguindu‑
singular plural
  • țuguie
  • țuguiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • țugui
(să)
  • țugui
  • țuguiam
  • țuguiai
  • țuguiasem
a II-a (tu)
  • țugui
(să)
  • țugui
  • țuguiai
  • țuguiași
  • țuguiaseși
a III-a (el, ea)
  • țuguie
(să)
  • țuguie
  • țuguia
  • țuguie
  • țuguiase
plural I (noi)
  • țuguiem
(să)
  • țuguiem
  • țuguiam
  • țuguiarăm
  • țuguiaserăm
  • țuguiasem
a II-a (voi)
  • țuguiați
(să)
  • țuguiați
  • țuguiați
  • țuguiarăți
  • țuguiaserăți
  • țuguiaseți
a III-a (ei, ele)
  • țuguie
(să)
  • țuguie
  • țuguiau
  • țuguia
  • țuguiaseră
țuguia2 (1 -iez) verb grupa I conjugarea a II-a
verb (VT213)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • țuguia
  • țuguiere
  • țuguiat
  • țuguiatu‑
  • țuguind
  • țuguindu‑
singular plural
  • țuguia
  • țuguiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • țuguiez
(să)
  • țuguiez
  • țuguiam
  • țuguiai
  • țuguiasem
a II-a (tu)
  • țuguiezi
(să)
  • țuguiezi
  • țuguiai
  • țuguiași
  • țuguiaseși
a III-a (el, ea)
  • țuguia
(să)
  • țuguieze
  • țuguia
  • țuguie
  • țuguiase
plural I (noi)
  • țuguiem
(să)
  • țuguiem
  • țuguiam
  • țuguiarăm
  • țuguiaserăm
  • țuguiasem
a II-a (voi)
  • țuguiați
(să)
  • țuguiați
  • țuguiați
  • țuguiarăți
  • țuguiaserăți
  • țuguiaseți
a III-a (ei, ele)
  • țuguia
(să)
  • țuguieze
  • țuguiau
  • țuguia
  • țuguiaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

țugui, țuguiesubstantiv neutru

  • 1. Vârf de deal sau de munte. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Ne arată la stînga, în fund, printre cheliile munților, un țugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. VLAHUȚĂ, R. P. 112. DLRLC
    • 1.1. prin generalizare Vârful ascuțit al unor obiecte. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote După ce-și scutură luleaua de țuguiul semeț al opincii lui de cauciuc, porniră. GALAN, B. I 83. DLRLC
      • format_quote Și-a pus în față, între genunchi, căciula mare cu țuguiul turtit. STANCU, D. 264. DLRLC
      • format_quote I-a întors spatele, intrînd în șandramaua scundă, cu țuguiul acoperișului de șindrilă ca o... glugă veche și mucedă. C. PETRESCU, A. R. 52. DLRLC
etimologie:

țuguia, țuguiverb

  • 1. reflexiv A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. DEX '09 DLRLC
    • format_quote Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. DLRLC
    • format_quote Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. DLRLC
    • 1.1. tranzitiv A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. DEX '09 DLRLC
      • format_quote Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. DLRLC
      • format_quote Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. DLRLC
      • format_quote Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. DLRLC
      • format_quote Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99. DLRLC
etimologie:
  • țugui DEX '09

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.