ȚUGUIA, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vîrf (în formă de țugui); a se ridica, a se înălța în formă de țugui. Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. ♦ Tranz. A strînge buzele, rotunjindu-le și întinzîndu-le înainte. Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99.