înclina² [At: ALECSANDRI, T. 1514 / V: in~ / Pzi: înclin / E: fr incliner, lat înclinare] 1-2 vtr A-și modifica poziția prin deplasarea părții superioare în jos sau într-o parte Si: a (se) apleca. 3 vr A face o plecăciune, ca formă de salut Si: a (se) pleca, a se închina. 4 vr (Fig; d. soare, stele etc.) A coborî spre asfințit Si: a apune, a scădea. 5 vr (D. zi) A se apropia de sfârșit. 6 vr (Fig) A se declara de acord cu cineva din convingere sau din respect, de frică etc. Si: a accepta, a admite. 7 vi (Fig) A fi dispus să... 8 vi (Fig; udp „de”) A se simți atras, a avea vocație pentru ceva Si: a (se) apleca. 9 vr (Înv; nob) A lua pe cineva pe lângă sine. 10 vrr (Înv; fig; udp „cu”) A avea legături de dragoste cu cineva. 11 vr (Reg; udp „cu”) A se întovărăși.

înclina¹ vt [At: COSTINESCU / Pzi: înclin / E: în- + clin¹] (Trs; nob) A pune clini¹ (5) la o cămașă, la o haină.

ÎNCLINA, înclin, vb.I. 1. Refl. A se îndoi ușor (spre pămînt, în jos), a se pleca. V. încovoia. Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină... Sau o floare ce pe țărmuri de pîraie se înclină. MACEDONSKI, O. I 71. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină. EMINESCU, O. I 79. Copilița se înclină, Ca o floare de grădină. ALECSANDRI, P. P. 206. ◊ Tranz. Dima și Fomete au înclinat capetele și au tăcut, ațintindu-și ochii asupra pămîntului. GALAN, Z. R. 30. ♦ A se pleca în fața cuiva în semn de salut, de admirație sau de devotament. V. închina. Tudor și Bîrnovă se înclinară, cu ochii plini de admirație neprefăcută. SADOVEANU, O. VII 83. Vei saluta trecătorii... Te înclini pînă la pămînt. SAHIA, N. 102. Străinu-n cale-i se înclină Și pe genunchi cade cu dor. ALECSANDRI, P. III 334. 2. Tranz. A apleca un corp, a-i da o poziție aplecată, a mări înclinația unui corp. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A se coborî (către asfințit); (p. ext. despre zi) a se apropia de sfîrșit. Ceasul e în deseară și ziua se înclină! GALACTION, O. I 34. Soarele se înclina. C. PETRESCU, S. 178. Soarele cam binișor S-a-nclinat către sfințite. COȘBUC, P. II 127. 3. Refl. Fig. A se lăsa convins, a admite, a aproba, a accepta, a se închina. Mă înclin în fața argumentelor tale. 4. Intranz. Fig. (Urmat de o completivă indirectă) A fi dispus să... Înclin să cred că e sincer. ▭ Cu atît mai puțin era înclinat să guste în acele împrejurări măreția peisajului. VORNIC, P. 188. ♦ A avea înclinație, a simți vocație, atracție (pentru o disciplină, o meserie etc.). Înclină spre inginerie. 5. Refl. reciproc. Fig. (Învechit) A avea legături de dragoste cu cineva. Oh, cît eram de liniștită pînă a nu mă înclina cu tine. FILIMON, C. 103. Lăsă toate ce avea și se înclină cu un ibovnic. GORJAN, H. II 121.

ÎNCLINA vb. I. tr., refl. A (se) apleca (în jos sau într-o parte); a (se) îndoi. ♦ refl. A se pleca în fața cuiva, a se ploconi. ♦ refl. (Fig.) A fi convins, a se convinge. ♦ (Fig.) intr. A fi dispus să... [p. i. înclin, 3,6 -nă, var. inclina vb. I. / < fr. incliner, cf. lat., it. inclinare].

ÎNCLINA vb. I. tr., refl. a (se) apleca (în jos sau într-o parte); a (se) îndoi. II. refl. 1. a se pleca în fața cuiva. 2. (fig.) a fi convins, a se convinge. III. intr. (fig.) a fi dispus să... ◊ a se simți atras de ceva. (< fr. /s’/incliner, lat. inclinare)

A ÎNCLINA înclin 1. tranz. A face să se încline; a apleca. 2. intranz. fig. A simți atracție, predispoziție (pentru ceva). ~ spre muzică.[Sil. în-cli-] /<fr. incliner, lat. inclinare

A SE ÎNCLINA mă înclin intranz. 1) A-și schimba poziția normală, lăsându-se pe o parte. 2) (despre obiecte verticale) A lua o poziție oblică; a se apleca. 3) fig. (despre aștri) A se lăsa spre orizont; a asfinți; a apune; a declina; a coborî; a scăpăta. Soarele înclină spre asfințit. 4) v. A SE ÎNCHINA. /<fr. incliner, lat. inclinare

înclinà v. 1. a pune în pieziș, a îndrepta în jos: a înclina capul; 2. a fi aplecat: acest plan inclină; 3. a avea aplecarea sau dispozițiunea: a înclina la pace; 4. a-și îndoi corpul, a se prosterna: se inclina înaintea lui Dumnezeu.

inclina v vz înclina²

INCLINA vb. I. v. înclina.

*inclín, a -á v. tr. (lat. inclino, -áre. V. închin). Plec, aplec: a inclina capu. V. intr. Îs aplecat: acest zid inclină spre nord. Fig. Am aplicațiune, tind: acest copil inclină spre muzică. V. refl. Mă închin, mă aplec: mă inclin înaintea luĭ Dumnezeŭ.

înclina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înclin, 3 înclină; conj. prez. 1 sg. să înclin, 3 să încline

înclina (a ~) vb., ind. prez. 3 înclină

înclina vb., ind. prez. 1 sg. înclin, 3 sg. și pl. înclină

înclin.

ÎNCLINA vb. v. apune, asfinți, coborî, dispărea, pieri, pleca.

ÎNCLINA vb. 1. apleca. 2. v. povârni. 3. v. strâmba. 4. v. prosterna.

ÎNCLINA vb. 1. a (se) apleca, a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 2. a (se) apleca, a (se) lăsa, a (se) pleca, a (se) povîrni, a (se) prăvăli, (pop. și fam.) a (se) hîi. (Casa s-a ~ pe-o parte.) 3. a (se) apleca, a (se) lăsa, a (se) strîmba, (pop. și fam.) a (se) hîi, (reg.) a (se) șoldi. (Stîlpul de telegraf s-a ~.) 4. a se închina, a se pleca, a se prosterna. (Se ~ adînc în fața lui.)

A (se) înclina ≠ a (se) îndrepta

înclina, înclin, vb. I (reg.) a pune clini la o cămașă.