ADÂNC, -Ă, (I) adânci, adj., (II) adâncuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) până la adânci bătrânețe = (a trăi) până la o vârstă înaintată. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adâncă. ♦ Greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Pădure adâncă. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzații, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desăvârșit, deplin, total. O liniște adâncă. II. S. n. 1. Parte adâncă, adâncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior), străfund. ◊ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prăpastie, abis. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins; p. ext. loc ascuns, așezat departe. – Lat. aduncus.

ALERGĂTOR, -OARE, alergători, -oare, adj., subst. I. Adj. Care aleargă. ◊ Piatră alergătoare (și substantivat, f.) = piatra de moară care se învârtește spre a măcina boabele. Păsări alergătoare (și substantivat, f.) = păsări din țările calde, având picioare lungi, cu care aleargă foarte repede. II. S. m. și f. 1. Atlet care concurează la probe de alergări. 2. (Rar) Curier (însărcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S. f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la războaiele de țesut țărănești. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau ținute anumite animale și în care se organizau vânători. – Alerga + suf. -ător.

CÂMP, câmpuri, s. n. și (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe un teren fără accidente prea mari. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. Câmp de luptă. ◊ (Astăzi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva își desfășoară activitatea; activitate, muncă, producție. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca cele care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = porțiune anatomică pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.

CÂMPIE, câmpii, s. f. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmp. – Câmp + suf. -ie.

ERUDIȚIE, erudiții, s. f. Cunoaștere temeinică a uneia sau mai multor științe; cultură vastă. [Var.: (înv.) erudițiune s. f.] – Din fr. erudition, lat. eruditio, -onis.

ÎNTINS², -Ă, întinși, -se, adj. 1. Încordat, lungit (prin tragere de unul sau de ambele capete). 2. Desfășurat în lungime sau pe toată suprafața. ◊ Loc. adv. Cu brațe(le) întinse = cu mare dragoste. Cu pânzele întinse = (despre ambarcații) cu pânzele desfășurate. ♦ (Despre corturi; p. ext. despre tabere) Așezat, fixat. 3. (Despre piei, țesături etc.) Fără crețuri sau îndoituri; netezit, neted. 4. (Despre mers, zbor etc.; adesea adverbial) Care duce direct la țintă; p. ext. încordat, grăbit, zorit². 5. (Despre elemente care formează un șir) Care prezintă o succesiune neîntreruptă. 6. Cu suprafață mare, vast. ◊ Loc. adv. Pe scară întinsă = în proporții foarte mari. – V. întinde.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MARE², mări, s. f. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adânci și sărate, de pe suprafața Pământului, care de obicei sunt unite cu oceanul printr-o strâmtoare; parte a oceanului de lângă țărm; p. ext. ocean. ◊ Expr. Marea cu sarea = mult, totul; imposibilul. A vântura mări și țări = a călători mult. A încerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sunt minime. Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe. ♦ Fig. Suprafață vastă; întindere mare; imensitate. ♦ Fig. Mulțime (nesfârșită), cantitate foarte mare. – Lat. mare, -is.

UNIVERSAL, -Ă, universali, -e, adj. 1. Care aparține Universului, privitor la Univers; care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce există și este comun tuturor; care se referă la toate ființele sau lucrurile luate în considerație într-un caz dat; general, obștesc. ◊ (Adverbial) Universal valabil. ◊ (Substantivat, n.) Există o unitate dialectică între universal și particular. ◊ (Log.) Judecată universală = judecată care afirmă (sau neagă) un predicat în legătură cu totalitatea sferei subiectului. (Jur.) Legatar universal = moștenitor unic al unei averi disponibile. ♦ Mondial. 2. Care se bucură de o mare faimă; vestit, ilustru, celebru. 3. Care posedă cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. 4. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații, bun pentru mai multe situații. ♦ (Substantivat, n.) Mandrină de strung. – Din fr. universel, lat. universalis.

VAST, -Ă, vaști, -te, adj. (Despre spații, terenuri, construcții etc.) Care este foarte întins, care se întinde până departe; de mari dimensiuni, de mari proporții. ♦ (Despre abstracte) De mare anvergură, de amploare; bogat; complex. – Din fr. vaste, lat. vastus.

VASTITATE s. f. Însușirea a ceea ce este vast; întindere mare, imensitate; complexitate. – Din fr. vastite, lat. vastitas, -atis.

ANVERGURĂ, anverguri, s. f. 1. Desfășurare, întindere. ◊ Loc. adj. De mare anvergură = pe plan mare; vast, atotcuprinzător. 2. Distanță între extremitățile aripilor unui avion. ♦ Distanță între vârfurile aripilor întinse la păsări, fluturi și liliac. – Din fr. envergure.

SPAȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; la sg.) Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulțime de puncte care prezintă anumite proprietăți. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh; porțiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură. ◊ Spațiu aerian = porțiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat și în care acesta își exercită suveranitatea. Spațiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera Pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafață, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfășoară o acțiune; cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte; distanță, interval. ◊ Spațiu verde = suprafață acoperită de vegetație în perimetrul unei așezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; p. ext. unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.

FUNDAL, fundale, s. n. 1. (În artele plastice) Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat, din care se detașează elementele principale ale compoziției. 2. Vast element arhitectonic sau natural care constituie fondul perspectivei frontale a unei construcții. ♦ Pânză, decor care acoperă fundul unei scene de teatru, în direcția opusă sălii. [Pl. și: fundaluri. – Var.: fondal s. n.] – Din it. fondale (după fund¹).

PANORAMIC, -Ă, panoramici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Care ține de panoramă (1), privitor la panoramă, de panoramă. ◊ Fotografie panoramică = fotografie, luată de obicei din avion, care cuprinde un peisaj vast. Ecran panoramic = ecran de cinematograf de formă semicirculară, cu lățimea mult mai mare în raport cu înălțimea. 2. S. n. (Cin.) Cadru vizual cuprinzător obținut prin deplasarea aparatului de filmat sau a camerei de televiziune în jurul unui ax orizontal sau vertical, fără ca operatorul să-și părăsească locul. – Din fr. panoramique.

PENTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat. ◊ Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire. ◊ Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul..., în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.

OCEAN, oceane, s. n. Vastă întindere de apă sărată de pe suprafața globului, delimitată de continente. ◊ Oceanul planetar (sau mondial) = totalitatea oceanelor și a mărilor, cu legătură între ele, formând o singură masă lichidă. ♦ Fig. Întindere nemărginită, noian, imensitate; mulțime nemărginită. – Din lat. oceanus, germ. Ozean, fr. océan.

PRELARG s. n. (Rar) Întindere vastă, spațiu întins. ◊ Loc. prep. În prelargul = în largul, pe întinsul, în cuprinsul. – Pre² + larg.

PUSTIU, -IE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustie s. f.] – Din bg. pustinja.

ȘES, ȘEASĂ, (1) șese, adj., (2, 3) șesuri, s. n. 1. Adj. (Despre pământuri, regiuni) Neted, întins; plan. 2. S. n. Întindere vastă de pământ, fără diferențe (mari) de nivel, situată la mică altitudine; câmpie; suprafață plană de pământ situată într-o depresiune. 3. S. n. Parte a corpului animalelor, cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. – Lat. sessus.

EPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care exprimă, în formă de narațiune, idei, sentimente, acțiuni etc. ale eroilor unei întâmplări reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre principalele genuri literare, care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu o relativă obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile lor cu mediul înconjurător. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proporții vaste; grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare aparținând genului epic. – Din fr. épique, lat. epicus.

OROGEN, orogene, s. n. (Geol.) Regiune vastă a scoarței terestre unde au avut loc mișcări tectonice intense care au dus la formarea unui lanț muntos cutat. – Din orogeneză (derivat regresiv).

LARG, -Ă, (I) largi, adj. (II) larguri, s. n. I. Adj. 1. Care ocupă o suprafață mare, care este extins în toate direcțiile; întins, vast. ◊ Expr. În lumea largă = a) în locuri depărtate, departe; b) pretutindeni. 2. De dimensiuni mari; lat. ◊ Loc. adv. Pe larg = în mod amplu, amănunțit. ♦ (Despre recipiente sau cavități) Cu dimensiunea transversală mare; p. ext. cuprinzător, încăpător. ◊ Expr. Mână largă, se zice despre un om generos sau cheltuitor. ♦ (Despre veșminte) De o croială bogată, care permite mișcarea liberă a corpului; care este prea mare față de dimensiunile unei persoane. ◊ Expr. A da (ceva) cu mâneci largi = a da bucuros, cu voie bună; a fi darnic. ♦ (Despre gesturi, mișcări etc.) Desfășurat în toată amploarea. ♦ Fig. Care nu este meschin, care este liber, generos, înaintat. Vederi largi. II. S. n. 1. (Articulat; urmat de determinări în genitiv care indică o suprafață) Întreaga suprafață (a unui loc); partea mai largă (a unui loc). ♦ Loc pe mare depărtat de țărm. ◊ Loc. adv. În larg = departe de țărm, pe apă. 2. Loc deschis care se întinde departe în toate direcțiile; întindere mare, spațiu vast. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) la (sau în) largul său = a fi (sau a se simți) în deplină libertate, nestingherit. – Lat. largus.

LUNG, -Ă, lungi, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are o lungime mare, ale cărui capete sunt depărtate unul de altul. ◊ Expr. A avea mâna lungă (sau degete lungi) sau a fi lung de mână (sau de, în degete) = a avea obiceiul să fure, a fi hoț. A fi lung în (sau de) limbă sau a avea limbă lungă = a vorbi prea mult și, mai ales, a spune ce nu trebuie; a fi limbut. ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde lungi. 2. De statură mare; înalt. ◊ Expr. A cădea cât este de lung = a cădea lungindu-se pe jos. 3. (Despre suprafețe) Care se întinde pe o distanță mare; p. ext. vast. 4. (Despre mâncăruri) Apos, diluat. ◊ Expr. Zeamă (sau ciorbă) lungă = a) mâncare slabă, fără gust, proastă; b) vorbire anostă, fără conținut. 5. Care durează mult timp; îndelungat. ◊ Silabă (sau vocală) lungă = silabă (sau vocală) care are o durată de pronunțare mai mare decât durata medie. ◊ Expr. Zile (sau ani) lungi = timp îndelungat (care s-a scurs greu). Vorbă lungă = vorbărie inutilă. II. Adv. Mult, îndelung; adânc. ◊ Expr. A se uita (sau a privi) lung (la cineva sau la ceva) = a privi mirat, nedumerit sau mult și atent, insistent, cu reproș (la cineva sau la ceva). III. S. n. (De obicei articulat) Lungime; întindere. ◊ Loc. adv. și prep. De-a (sau în) lungul = în direcția lungimii; pe lângă, pe marginea...; de la un capăt la altul. ◊ Expr. În lung și în lat (sau larg) = în toate direcțiile, peste tot, pretutindeni. A nu-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = a fi obraznic. – Lat. longus.

MEREU, -EIE, merei, -eie, adv., adj. I. Adv. 1. Fără răgaz, neîncetat, neîntrerupt, continuu, întruna; la intervale scurte. ♦ Din ce în ce mai mult. Se depărtează mereu. 2. (Reg.) Încet, fără grabă, domol; alene, liniștit, potolit. II. Adj. 1. (Înv. și reg.) Care se întinde unul după altul; neîntrerupt; p. ext. care se întinde până departe, întins, vast. 2. (Reg.; la pl.; despre ființe) Mulți, numeroși. – Cf. magh. merö „rigid, fix”.

MONGOLIC, -Ă, mongolici, -ce, adj. Mongol (2). ◊ Limbi mongolice = familie de limbi vorbite de către mongoli (1) pe un vast teritoriu din Asia. – Din fr. mongolique.

CONSTRUI, construiesc, vb. IV. Tranz. 1. A forma un întreg (o clădire, o mașină etc.) legând în mod trainic și în ordinea cerută părțile lui componente după un plan prestabilit; a realiza o construcție de proporții vaste, care necesită lucrări numeroase, variate și complexe. 2. A desena o figură geometrică. 3. (Lingv.) A așeza cuvintele în frază ținând seama de regulile gramaticale sau de efectul stilistic urmărit. ♦ Refl. (despre părțile de vorbire) A se folosi în anumite construcții gramaticale. – Din fr. construire, lat. construere.

ENCICLOPEDIC, -Ă, enciclopedici, -ce, adj. Care are caracter de enciclopedie; p. ext. vast, cuprinzător. – Din fr. encyclopédique.

ENCICLOPEDISM s. n. 1. Sistemul și principiile enciclopediștilor (mai ales ale celor francezi din sec. XVIII). 2. Erudiție vastă, multilaterală. – Din fr. encyclopédisme.

ERUDIT, -Ă, erudiți, -te, adj. (Adesea substantivat) Care posedă cunoștințe temeinice și vaste în urma unor studii îndelungate; savant, învățat. ♦ (Despre opere științifice) Care dovedește cunoștințe vaste și aprofundate. – Din fr. érudit, lat. eruditus.

SAVANT, -Ă, savanți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) cu cunoștințe vaste și temeinice, care creează în domeniul științei; erudit. 2. Adj. Care conține multă știință, care denotă știință sau, p. ext., artă, pricepere, măiestrie. Lucrare savantă. – Din fr. savant.

SISTEMATIZAT, -Ă, sistematizați, -te, adj. Care este organizat, reunit, dispus într-un sistem. Noțiuni sistematizate. ♦ (Despre orașe) Înzestrat cu lucrări edilitare efectuate după un plan vast. – V. sistematiza.

SPAȚIOS, -OASĂ, spațioși, -oase, adj. Care ocupă o suprafață mare, cu mult spațiu; larg, încăpător; vast. [Pr.: -ți-os] – Din fr. spacieux.

SUPERANGULAR, superangulare, adj. (În sintagma) Obiectiv superangular = obiectiv fotografic care se utilizează pentru peisaje vaste, pentru interioare etc. – Super- + angular.

Îngust ≠ larg, lat, vast

Limitat ≠ ilimitat, infinit, nelimitat, vast, nemărginit

Redus ≠ căpos, deștept, erudit, inteligent, isteț, mărit, numeros, vast

Scurt ≠ lung, vast

Vast ≠ limitat, redus

BOGAT adj. 1. abundent, bun, îmbelșugat, îndestulat, mare, mănos, (înv. și reg.) belșugos, spornic, (înv.) sățios. (Recoltă ~.) 2. v. fertil. 3. prosper. (Regiune ~.) 4. avut, înstărit, situat (pop.) chiabur, cuprins, (reg.) bănos, (Transilv.) găzdac, (prin Munt.) taxidit. (Țăran ~.) 5. căpătuit, chivernisit, îmbogățit, înavuțit, înstărit, pricopsit, (pop. și depr.) ajuns. (Om ~.) 6. v. îmbelșugat. 7. abundent, copios, îmbelșugat, îndestulat, (fig.) princiar. (O masă ~.) 8. v. fastuos. 9. luxos, prețios, scump. (Haine ~.) 10. v. învolt. 11. des, îmbelșugat, învolt. (Cu păr ~.) 12. v. amplu. 13. întins, mare, vast. (Are o experiență ~.)

CUPRINZĂTOR adj. 1. v. întins. 2. v. spațios. 3. v. voluminos. 4. v. amplu. 5. v. vast.

DESFĂTAT adj. v. captivant, cuceritor, cuprinzător, desfătător, fascinant, fermecător, încântător, întins, larg, mare, răpitor, seducător, vast.

ENCICLOPEDIC adj. v. vast.

INCOMENSURABIL adj. v. colosal, enorm, imens, nemărginit, nemăsurat, nesfârșit, vast.

ÎNTINS adj., s. 1. adj. (TEXT.) tensionat. (Fire ~.) 2. adj. v. încordat. 3. adj. larg, lăbărțat, lărgit, lățit. (Un pulover ~ în urma spălării.) 4. adj. (înv.) tins. (Picior ~.) 5. adj. v. desfăcut. 6. adj. lung, prelung. (Un șir ~ de oameni.) 7. adj. v. culcat. 8. adj. v. instalat. 9. adj. v. pus. 10. adj. uns. (Untul era ~ pe pâine.) 11. adj. amplu, cuprinzător, larg, mare, vast, (înv. și reg.) mereu, (înv.) desfătat. (Un spațiu ~.) 12. adj. amplu, larg, mare. (Știrea ocupa un spațiu ~ în ziar.) 13. adj. larg, spațios, vast. (Bulevarde ~.) 14. s. v. cuprins. 15. s. v. suprafață. 16. adj. neted, plan, șes. (Un loc ~.) 17. adj. neted. (Piele ~.) 18. adj. v. bogat. 19. adj. v. iute.

LARG adj. 1. v. întins. 2. v. spațios. 3. amplu, întins, mare. (Știrea ocupa un spațiu ~ în ziar.) 4. întins, spațios, vast. (Bulevarde ~.) 5. întins, lăbărțat, lărgit, lățit. (Un pulover ~.) 6. lat, mare. (Pălărie cu boruri ~.) 7. liber, (înv. și pop.) slobod. (O legătură prea ~.) 8. v. amplu.

MARE adj. 1. v. întins. 2. amplu, întins, larg. (Știrea ocupa un spațiu ~ în ziar.) 3. v. dezvoltat. 4. v. spațios. 5. v. voluminos. 6. v. gros. 7. v. mășcat. 8. v. înalt. 9. v. lung. 10. v. majuscul. 11. v. adânc. 12. v. crescut. 13. v. lat. 14. v. holbat. 15. v. numeros. 16. v. apreciabil. 17. v. bogat. 18. v. ridicat. 19. v. exorbitant. 20. v. matur. 21. v. puternic. 22. v. intens. 23. v. violent. 24. v. important. 25. important, însemnat. (O zi ~ din viața lui.) 26. v. deosebit. 27. v. evident. 28. v. celebru. 29. v. ales. 30. (înv.) vel. (~ spătar.) 31. (înv.) velit. (Boier ~.) 32. adânc, intens, profund, puternic, viu. (O impresie, o emoție ~.) 33. v. acut. 34. bogat, întins, vast. (Are o experiență ~.) 35. v. fastuos.

MEREU adj. v. continuu, cuprinzător, degerat, etern, înghețat, întins, larg, mare, necontenit, necurmat, neîncetat, neîntrerupt, nesfârșit, paralizat, permanent, perpetuu, vast, veșnic.

NECULTIVAT adj., s. 1. adj. v. înțelenit. 2. adj. neexploatat, nelucrat, virgin. (Vaste terenuri ~ în Africa.) 3. adj. deșert, gol, pustiu, sălbatic, vid, (înv. și reg.) săcret, (înv.) pustiicios, pustiit. (Un loc, un ținut ~.) 4. adj., s. v. incult.

NEMĂRGINIT adj. 1. colosal, enorm, imens, nemăsurat, nesfârșit, vast, (livr.) incomensurabil. (O suprafață ~.) 2. v. imens. 3. complet, deplin, desăvârșit, infinit, total, (fig.) orb. (Are o încredere ~ în el.)

PANORAMĂ s. 1. v. panoptic. *2. (fig.) frescă. (Scriitorul ne oferă o vastă ~ a societății.)

SPAȚIOS adj. 1. cuprinzător, încăpător, larg, mare. (O cameră ~oasă.) 2. întins, larg, vast. (Bulevarde ~oase.)

UNIVERSAL adj. 1. v. mondial. 2. general, obștesc. (Pace ~.) 3. v. vast.

VAST adj. 1. v. nemărginit. 2. v. întins. 3. întins, larg, spațios. (Bulevarde ~.) 4. cuprinzător, enciclopedic, universal. (Cunoștințe ~; spirit ~.) 5. v. bogat.

vast adj. m., pl. vaști; f. sg. vastă, pl. vaste

AMPLU ~ă (~i, ~e) Care este desfășurat larg; întins; vast. [Sil. am-plu] /<fr. ample, lat. amplus

CĂRTURĂRIE f. rar Cunoștințe vaste. [Art. cărturăria; G.-D. cărturăriei; Sil. -ri-e] /cărturar + suf. ~ie

CÂMP ~uri n. 1) Întindere vastă de pământ cu suprafața uniformă fără accidente însemnate de teren; câmpie; șes. ◊ A lua (sau a apuca) ~ii a se duce unde-l duc ochii; a pleca orbește (de disperare, de supărare etc.). A bate ~ii a o lua razna; a spune lucruri neverosimile. 2) Întindere de pământ în afara unei localități. În plin ~. 3) Teren semănat cu culturi agricole. 4) Loc unde se desfășoară o anumită activitate. ~ de luptă. ~ de observație. 5) Fondul unui tablou, a unei țesături etc. 6) Spațiu în care se exercită acțiuni de forță asupra corpurilor. ~ magnetic. ~ electric. [Pl. și câmpi în expresii] /<lat. campus

CÂMPIE ~i f. Întindere vastă de pământ, situată la o altitudine mică; șes; câmp. [Art. câmpia; G.-D. câmpiei; Sil. -pi-e] /câmp + suf. ~ie

COMPETENT ~tă (~ți, ~te) 1) Care dispune de informație vastă; cu cunoștințe profunde. 2) Care poate să se ocupe de o anumită problemă; în drept să studieze o afacere. Autoritate ~tă. Judecată ~tă. /<fr. compétent

CONTINENT ~e n. Suprafață vastă de pământ limitată total sau parțial de mări sau de oceane. /<fr. continent, lat. continens, ~ntis

CULTURĂ ~i f. 1) Totalitate a valorilor materiale și spirituale create de omenire pe parcursul istoriei. 2) fig. Cunoștințe vaste în diferite domenii, pe care le posedă cineva. 3) arheol. Totalitate a vestigiilor materiale și spirituale, descoperite în urma săpăturilor arheologice, caracteristice pentru un anumit areal, într-o anumită epocă. 4) agr. Ansamblu de lucrări agrotehnice necesare plantelor agricole. 5) Teren cultivat cu un anumit fel de plante. 6) Creștere a unor animale. ~a viermilor de mătase. 7): ~ de bacterii creștere în laborator a bacteriilor; colonie de bacterii obținută în laborator pentru scopuri științifice. 8): ~ fizică ansamblu de metode și sisteme de educație fizică care contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc. [G.-D. culturii] /<fr. culture, lat. cultura

CUNOȘTINȚĂ ~e f. 1) Posedare a unor informații speciale. ◊ A lua ~ de ceva a se pune la curent cu ceva. A aduce la ~ a informa pe cineva despre ceva. În ~ de cauză cu competență. 2) la pl. Totalitate a informațiilor pe care le deține cineva. ~e vaste. 3) Persoană cunoscută. ◊ A face ~ a cunoaște pe cineva. [G.-D. cunoștinței] /a cunoaște + suf. ~ință

DOC² docuri n. 1) Bazin vast, înconjurat de cheiuri și destinat încărcării/descărcării navelor. 2) Construcție specială, situată pe malul unui asemenea bazin, destinată reparației și lansării pe apă a navelor. /<engl., fr. dock

DOCT ~tă (~ți, ~te) Care posedă cunoștințe vaste și temeinice; cu orizont larg; erudit; savant. /<fr. docte, lat. doctus

EPIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care exprimă în versuri fapte eroice. Poem ~. ◊ Gen ~ gen literar care include creațiile cu caracter narativ în proză sau în versuri. 2) Care are proporții vaste, meritând a fi reflectate într-o epopee. Evenimente ~ce. /<fr. épique, lat. epicus

ERUDIȚIE f. Cunoaștere profundă și temeinică a uneia și a mai multor științe; cultură vastă și temeinică.[G.-D. erudiției] /<fr. érudition, lat. eruditio, ~onis

FRESCĂ ~ce f. 1) Pictură murală monumental-decorativă, executată pe tencuiala încă umedă. 2) fig. Operă literară vastă care prezintă un tablou de ansamblu al unei epoci sau al unei societăți. [G.-D. frescei] /<fr. fresque

GLACIAR¹ ~ă (~i, ~e) Care ține de glaciație; propriu glaciației. * Perioadă ~ă perioadă geologică caracterizată prin suprafețe vaste acoperite de ghețari. [Sil. -ci-ar] /<fr. glaciaire

ÎNTINDERE ~i f. 1) v. A ÎNTINDE și A SE ÎNTINDE. 2) Loc întins; spațiu vast; cuprins. /v. a (se) întinde

ÎNVĂȚAT ~tă (~ți, ~te) și substantival 1) v. A ÎNVĂȚA și A SE ÎNVĂȚA. 2) Care este specializat în cercetări științifice având cunoștințe vaste într-un anumit domeniu; savant. /v. a învăța

LARG¹ ~gă (~gi) 1) Care se întinde pe o suprafață mare; care are limite extinse; vast; întins. ◊ În lumea ~gă pe diferite meleaguri; în depărtări. 2) Care permite să încapă mult; încăpător; spațios. Vas ~. Cameră ~gă. ◊ A descrie (sau a povesti) pe ~ a descrie sau a povesti cu lux de amănunte; amănunțit. Mână ~gă darnic; generos. Vederi ~gi cunoștințe profunde și receptive față de nou, față de progres. /<lat. largus

OCEAN ~e n. 1) Vastă întindere de apă sărată, care ocupă spațiul dintre continente. 2) fig. Întindere sau mulțime nemărginită. ◊ ~ul planetar (sau mondial) totalitate a oceanelor și mărilor de pe globul pământesc care comunică între ele. [Sil. -cean] /<lat. oceanus, fr. océan, germ. Ozean

PAMPAS ~uri n. 1) (în zona subtropicală a Americii de Sud) Câmpie vastă acoperită cu iarbă înaltă și arbuști. 2) Vegetație care acoperă această câmpie. /<fr. pampa, sp. pampas

PANORAMĂ ~e f. 1) Priveliște vastă, care poate fi contemplată din depărtare și de la înălțime; vedere circulară. 2) fig. Viziune de ansamblu. ~a istoriei literare. 3) Tablou de mari dimensiuni cu obiecte în relief în prim-plan, executat pe peretele unei încăperi circulare, iluminat într-un anumit fel și destinat a fi privit din centru. 4) Clădire circulară în care este expus un asemenea tablou. 5) Spectacol de bâlci cu participarea scamatorilor, acrobaților și a animalelor exotice. 6) Expoziție a figurilor de ceară; panoptic. /<fr. panorama, germ. Panorama

SAVANT¹ ~ta ( ~ți, ~te) m. și f. Persoană specializată în cercetări științifice, având cunoștințe vaste într-un anumit domeniu; învățat. /<fr. savant

SAVANT² ~tă (~ți, ~te) 1) Care posedă cunoștințe vaste și profunde; erudit; doct. 2) Care conține multă știință. Lucrare ~tă. /<fr. savant

UNIVERSAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de univers; propriu universului. Gravitație ~ă. 2) Care caracterizează lumea întreagă; caracteristic pentru întreg globul pământesc. Istorie ~ă. 3) Care are cunoștințe din toate domeniile; cu cultură vastă; enciclopedic. 4) Care se referă la o totalitate de obiecte sau ființe; caracteristic pentru o anumită clasă de obiecte sau ființe. Remediu ~. Principiu ~. 5) (despre mașini, unelte, aparate) Care poate exercita mai multe operații; bun pentru executarea mai multor operații. /<fr. universal, lat. universalis

VAST, vastă (vaști, vaste) 1) (despre suprafețe, terenuri, regiuni) Care este de dimensiuni extrem de mari; foarte întins; imens. 2) (despre construcții) Care este de proporții foarte mari; cu mult spațiu; spațios. Catedrală vastă. Sală vastă. 3) Care depășește cu mult strictul necesar sau un nivel obișnuit. Cunoștințe vaste. Cultură vastă. 4) Care se impune prin număr, cantitate. Un grup vast de copii. /<fr. vaste, lat. vastus

VASTITATE f. rar Caracter vast; imensitate. [G.-D. vastității] /<fr. vastité, lat. vastitas, ~atis

FAZENDĂ s.f. (Rar) Plantație vastă din Brazilia. [< port., fr. fazenda].

OCEAN s.n. Întindere vastă de apă sărată care acoperă suprafețele dintre continente. ◊ Ocean planetar = ansamblul oceanelor și mărilor globului terestru. ♦ (Fig.) Întindere nemărginită. // (În forma oceano-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) ocean”. [Pron. o-cean, pl. -ne, -nuri. / cf. fr. océan, lat. oceanus, gr. okeanos].

AMFITEATRU s.n. 1. (Ant.) Vastă incintă circulară, avînd o arenă în mijloc, înconjurată de trepte și tribune unde ședeau spectatorii în timpul jocurilor publice. 2. Sală (de curs sau de spectacole) cu locurile așezate în plan înclinat. 3. Configurație a unor terenuri dispuse în etaje circulare. [Pron. -fi-te-a-. / cf. fr. amphithéâtre, lat. amphiteatrum, gr. amphitheatron].

ANVERGURĂ s.f. 1. Distanța dintre extremitățile aripilor unui avion. 2. (Rar) Desfășurare. ◊ De mare anvergură = făcut pe plan mare; vast. [< fr. envergure].

ASTRONOMIC, -Ă adj. Referitor la astronomie. ♦ (Fig.) De proporții uriașe, vast, imens. [Cf. lat. astronomicus, ngr. astronomikos, it. astronomico, fr. astronomique].

VAST, -Ă adj. Întins, de dimensiuni foarte mari, de mari proporții. ♦ Complex; care se extinde în multe domenii. [< fr. vaste, it. vasto, lat. vastus].

VASTITATE s.f. Calitatea a ceea ce este vast; imensitate, întindere uriașă. [Cf. fr. vastité, lat. vastitas].

CONTINENT s.n. Întindere vastă de pămînt, mărginită de mări și de oceane. [< fr. continent, cf. it. continente, lat. continens].

ENCICLOPEDIC, -Ă adj. De enciclopedie; cuprinzător, mare, vast. [< fr. encyclopédique].

ERUDIT, -Ă adj. Cu cunoștințe vaste; învățat, savant. ♦ (Despre opere științifice) Care arată erudiție, cunoștințe multe și profunde. [Cf. fr. érudit, lat. eruditus – cioplit, instruit].

ERUDIȚIE s.f. Cunoaștere aprofundată a uneia sau a mai multor științe (dobîndită mai ales prin lecturi); cultură vastă. [Gen. -iei, var. erudițiune s.f. / cf. fr. érudition, lat. eruditio].

FUNDAL s.n. 1. Fondul decorativ al unui tablou sau al unui panou sculptat; vast element arhitectonic sau natural care constituie fondul perspectivei frontale a unei construcții. 2. Perete mobil sau decor care constituie fundul scenei unui teatru. [< it. fondale, după fund].

IMENS, -Ă adj. Foarte mare, nemărginit; vast. ♦ Nenumărat, enorm. ♦ Foarte important. [< fr. immense, it. immenso, lat. immensus].

prealat, -ă, adj. (înv.) foarte lat, foarte întins, extrem de vast.

MONGOLIC, -Ă adj. Care aparține mongolilor, referitor la mongoli. ◊ Limbi mongolice = familie de limbi aglutinante, vorbite pe un vast teritoriu din Asia și din Europa. [< fr. mongolique].

OROGEN s.n. (Geol.) Regiune vastă a scoarței terestre în care au avut loc mari mișcări tectonice. [< fr. orogène].

șesime, șesimi, s.f. (înv.) 1. câmpie vastă. 2. (în forma: șățime) însușirea de a fi plan, neted, drept.

SAVANT, -Ă adj. Cu cunoștințe vaste și profunde; (foarte) învățat; erudit. ♦ Care arată multă erudiție. // s.m. și f. Învățat, om de știință. [< fr. savant < savoir – a ști].

SISTEMATIZAT, -Ă adj. Organizat, dispus într-un sistem. ♦ (Despre orașe) Înzestrat cu lucrări edilitare făcute după un plan vast. [< sistematiza].

STADION s.n. Teren vast (înconjurat cu tribune pentru spectatori), special amenajat pentru desfășurarea competițiilor sportive. [Pron. -di-on. / < germ. Stadion].

UNIVERSAL, -Ă adj. 1. Care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot și este comun tuturor lucrurilor; general. ♦ adv. Universal valabil. 2. (Log.; despre judecăți) Al cărei predicat se referă la întreaga sferă a subiectului. ♦ (Jur.) Legatar universal = moștenitor unic al unei averi disponibile. ♦ Mondial. 3. Care posedă cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. 4. (Despre unelte, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații. // s.n. Mandrină de strung. [< fr. universel, it. universale, lat. universalis].

AMPLU, -Ă adj. larg, întins, vast, dezvoltat; cu amănunte multe. (< fr. ample, lat. amplus)

BALZACIANISM s. n. ceea ce este specific operei balzaciene, care configurează un vast și viguros tablou al societății franceze sub Restaurație, sesizând raporturile social-economice existente în cadrul capitalismului premonopolist. ◊ imitație a operei lui. (< balzacian + -ism)

CIRC s. n. 1. Construcție vastă descoperită, de forma unui amfiteatru, unde aveau loc jocurile publice (la romani). 2. Reprezentație al cărei program cuprinde numere de gimnastică, acrobație, dresaj de animale etc. 3. Incinta circulară unde se desfășoară spectacolele de circ (2). 4. Depresiune circulară în regiunile înalte ale munților, formată prin eroziune sau prin acțiunea unui ghețar. ♦ ~ lunar = crater lunar. (< fr. cirque, lat. circus)

CONTINENT¹ s. n. întindere vastă de uscat, mărginită de mări sau de oceane. (< fr. continent, lat. continens)

ENCICLOPEDIC, -Ă adj. cu caracter de enciclopedie; vast. (< fr. encyclopédique)

ENCICLOPEDISM s. n. 1. caracter enciclopedic; erudiție vastă. 2. (med.) sindrom caracterizat prin tendința de a desfășura o activitate politematică în diverse domenii ale artei și științei. (< fr. encyclopédisme)

ERUDIT, -Ă adj. (și s.) care posedă cunoștințe vaste; învățat, savant. ◊ (despre opere științifice) care dovedește erudiție. (< fr. érudit, lat. eruditus)

ERUDIȚIE s. f. cunoaștere temeinică, aprofundată a uneia sau a mai multor științe; cultură vastă. (< fr. érudition, lat. eruditio)

EURI- elem. „larg, cuprinzător, vast”. (< fr., germ. eury-, cf. gr. eurys)

FAZENDĂ s. f. plantație vastă de trestie de zahăr, cacao sau cafea etc. în Brazilia. (< port., fr. fazenda)

FUNDAL s. n. 1. fond decorativ al unui tablou, al unui panou sculptat; vast element arhitectonic sau natural care constituie fondul perspectivei frontale a unei construcții. 2. pânză, decor care închide scena unui teatru. (< it. fondale)

GEOSINCLINAL s. n. vastă depresiune a scoarței terestre, care se scufundă progresiv și unde au loc modificări vulcanice și de acumulare de depozite sedimentare, în pante detritice (fliș.). (< fr. géosynclinal)

IMENS, -Ă adj. foarte mare, nemărginit; vast. ◊ nenumărat, enorm. ◊ (fig.) foarte important. (< fr. immense, lat. immensus)

OCEAN¹ [-CEAN] s. n. 1. întindere vastă de apă sărată care separă continentele. ◊ ~ planetar = ansamblul oceanelor și mărilor globului terestru. 2. (fig.) întindere nemărginită; imensitate. (< fr. océan, lat. oceanus, gr. okeanos)

OROGEN s. n. regiune vastă a scoarței terestre cu mari mișcări tectonice. (< fr. orogène)

PANORAMĂ s. f. 1. priveliște de natură cu orizont larg, văzută din depărtare și de la înălțime. 2. (fig.) expunere generală a unui subiect vast; frescă. 3. tablou mare aplicat pe peretele unei încăperi rotunde, care primește lumina de sus, dând spectatorului aflat în mijlocul încăperii iluzia unei imagini reale; (p. ext.) clădirea însăși. 4. spectacol de bâlci cu scamatorii; acrobații etc. 5. panoptic (2). (< fr. panorama, germ. Panorama)

POLJE s. f. vastă depresiune închisă din regiunile carstice, cu fundul plat. (< fr. poljé)

PRATOSTEPĂ s. f. regiune de climat arid din zona temperată, cu mici insule de pădure într-o vastă întindere de stepe. (< prato- + stepă)

SAVANT, -Ă I. adj., s. m. f. (om de știință) cu cunoștințe vaste și profunde; erudit. II. adj. 1. care denotă multă erudiție. 2. (lingv.; despre cuvinte, construcții) împrumutat (recent) din greacă sau latină; format din elemente grecești sau latinești; (p. ext.) folosit de oamenii instruiți, livresc. ◊ care are la bază limbile și cultura greco-latină; cult. ◊ (despre limbi) folosit ca limbă de cultură. (< fr. savant)

SUBCONTINENT s. n. parte vastă, delimitată, a unui continent. (după fr. sous-continent)

TEATRU s. n. I. 1. arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol dramatic, muzical, coregrafic etc. 2. instituție artistică destinată reprezentării spectacolelor. 3. totalitatea lucrărilor dramatice ale unui popor sau autor; dramaturgie. 4. profesiunea de actor sau de regizor. 5. spectacol, reprezentație scenică. ♦ a face (sau a juca) ~ = a se preface. II. loc unde se petrece, se desfășoară un eveniment, o acțiune. ♦ ~ de război = vast spațiu terestru, maritim, aerian în care se duc acțiuni militare de mare importanță politico-strategică; (în trecut) ~ de operații = teritoriu unde se desfășoară acțiuni de luptă. (< fr. théâtre, lat. theatrum, gr. theatron, germ. Theater)

UNIVERSAL, -Ă I. adj. 1. care se extinde la întregul univers, care cuprinde tot ce există. ◊ comun unei totalități cuprinzătoare de entități; general. 2. (log.; despre judecăți) al cărei predicat se referă la întreaga sferă a subiectului. ◊ mondial. 3. care posedă cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. 4. (despre unelte, aparate) care poate fi folosit la mai multe operații. II. s. n. mandrină de strung. (< fr. univesel, lat. universalis)

VAST, -Ă adj. de dimensiuni, de proporții foarte mari; întins, larg. ◊ spațios. ◊ care se extinde în multe domenii; complex, bogat. (< fr. vaste, lat. vastus)

VASTITATE s. f. calitatea a ceea ce este vast. ◊ imensitate. (< fr. vastité, lat. vastitas)

larg (largă), adj. – 1. Lat. – 2. Spațios, extins. – 3. Liber, vast, comod, încăpător. – 4. Amplu, maiestuos. – 5. Liberal, generos. – 6. (Adv.) În mod amplu, cu lărgime, comod. – 7. (S. n.) Lărgime, lățime. – 8. (S. n.) Loc deschis, spațiu, distanță. – 9. (S. n.) Spațiu liber, libertate, latitudine. – 10. (S. n.) Întinsul mării. – Mr., megl. largu, istr. lǫrg. Lat. largus (Pușcariu 943; Candrea-Dens., 950; REW 4912; DAR), cf. it., sp., port. largo, prov. larc, cat. llarg, fr. large, alb. largë (Philippide, II, 645). Sensurile 4, 5 și 10 sînt împrumuturi literare din fr. large. Der. lărgime, s. f. (lățime, amploare; spațiu liber, latitudine, libertate); lărgămînt, s. n. (înv., lărgime, amplitudine); larghețe, s. f. (liberalitate, generozitate), din it. larghezza; lărgi, vb. (a mări; a extinde, a dilata), cf. mr. lărgescu, istr. lărjesc (după Pușcariu 943 și Candrea-Dens., 951, dintr-un lat. *largῑre, În loc de largῑri); lărgitor, adj. (măritor); lărgitoare, s. f. (măritor pentru mănuși sau încălțăminte); prelarg, s. n. (extensiune, lărgime), cuvînt creat de Odobescu, drept paralelă la prelung. Cf. alerga.

ocean (oceane), s. n. – Vastă întindere de apă sărată. – Var. (înv.) ochean. Fr. océan, și mai înainte din gr. ỏϰεανός (sec. XVII). – Der. oceanic, adj., din fr. océanique.

vast s. m. – 1. Pumn, mînă. – 2. Lovitură de pumn. Țig. vast (Graur 194; Juilland 179). Cuvînt de argou, der. văstui, vb. (a pălmui); văstuială, s. f. (bătaie).

a cardi un vast expr. (intl.) a lovi cu pumnul.

a da cu vastu’ expr. (intl.) a fura din buzunare.

ABBASIZI, dinastie de califi arabi (750-1258) de Bagdad. Întemeiată de Abū’l-Abbas, descendent din Abbas (unchiul lui Mohamed). A. au luat puterea în urma unei răscoale, detronînd pe Omeiazi. În timpul A., arabii au atins cea mai mare putere, stăpînind un vast terit. care cuprindea, în timpul maximei lor expansiuni, o fîșie din S Franței, cea mai mare parte din Pen. Iberică, N Africii, Orientul Mijlociu și Apropiat, pînă la hotarele Indiei, iar știința, cultura și arta au cunoscut o mare înflorire. Cei mai cunoscuți califi din dinastia A. au fost: Mansur, Harun-al-Rașid și Mamun. În 945 au fost lipsiți de puterea laică de către dinastia Buizilor. După căderea califatului (1258), A. s-au mutat la Cairo, unde și-au păstrat situația de conducători religioși pînă la cucerirea Egiptului de către turci (1517).

ABILENE, oraș în S.U.A. (Texas); 108 mii loc. (1984, cu suburbiile). Mari expl. de petrol și gaze naturale. Utilaj petrolier, mașini agricole. Centru comercial al unei vaste zone agricole. Universitate.

AFGHANISTAN, Republica ~, stat în partea central-sudică a Asiei: 652,2 mii km²; 15,81 mil. loc. (1989; 52,3 la sută pastuni, 20,3 la sută tadjici, 8,7 la sută uzbeci, 8,7 la sută harazani etc.). Limbi de stat: pasthu și persana. Cap.: Kabul. Orașe pr.: Kandahar, Herat, Mazar-i-Sharif, Jalalabad. Este împărțit în 30 prov. Relief predominant muntos, mai înalt în partea centrală (M-ții Hindukush) și mai coborît în N (spre valea fl. Amu-Daria) și în S (vastă zonă endoreică străbătută de rîul Helmand). Climă temperat-continentală, cu influențe musonice în SE. Expl. de gaze naturale, huilă, sare, min. neferose și pietre semiprețioase (lapislazuli). Se cultivă 12,4 la sută din terit. țării (2,66 mii ha sînt irigate) cu grîu (2,9 mil. t. 1988), orez (490 mii t. 1988), secară, porumb (839 mii t. 1988), bumbac ș.a. Legumicultură, pomicultură (781 mii t. fructe 1988) și viticultură (450 mii t. struguri 1988). Se cresc seminomad ovine (17 mil. capete 1988), bovine (3,6 mil. capete 1988) și caprine (2,8 mil. capete 1988). Industria produce țesături, ciment, îngrășăminte chimice, covoare, produse alim., încălț. ș.a. C. f.: 7 km. Căi rutiere: 18,8 mii km. Moneda: 1 afghani = 100 puls. Exportă gaze naturale (c. 40 la sută), fructe (c. 30 la sută), covoare, lînă, bumbac ș.a. și importă autovehicule, produse petroliere, alim., textile, cereale ș.a. – Istoric: În antic. și ev. mediu, terit. A. a fost stăpînit succesiv de perși, greci, parți, sasanizi, arabi, mongoli ș.a. Constituit în 1747 sub conducerea lui Ahmad Șah Durrani, statul afgan a fost supus de Marea Britanie în urma a două războaie (1839-1842 și 1878-1880). După cel de-al treilea război anglo-afgan (mai-iunie 1919), Marea Britanie a recunoscut independența A., proclamată la 28 febr. 1919. În perioada 1919-1929 au fost înfăptuite o serie de reforme din inițiativa emirului Amanullah. În timpul celui de-al doilea război mondial, A. își menține neutralitatea declarată în 1939. La 17 iul. 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) este înlăturat, monarhia este abolită, iar A. se proclamă republică. La 27 apr. 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidul Democratic al Poporului (comuniștii), divizat în două facțiuni aflate în conflict. În ultimele zile ale anului 1979, U.R.S.S. invadează A.; președintele Hafiz Ullah Amin este ucis, iar puterea este încredințată lui Babrak Karmal. Invazia declanșează un lung și sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape 6 mil. de afgani s-au refugiat în Pakistan și Iran. La 4 mai 1986, Babrak Karmal este înlăturat, puterea fiind preluată de Muhammad Najibullah; guvernul sovietic, apreciind ca o greșeală invazia, semnează cu S.U.A. la 14 apr. 1988, un acord, mediat de O.N.U., privind retragerea trupelor sovietice din A., operațiune încheiată la 15 febr. 1989. Forțele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 febr. 1989), care continuă lupta. Najibullah încearcă o serie de tratative cu rebelii, dar ele eșuează, ceea ce duce la continuarea războiului civil. În urma presiunilor interne și externe președintele Mohammad Najibullah a demisionat (16 apr. 1992), punîndu-se astfel capăt regimului comunist din A. Cele mai mari grupări rivale ale rezistenței (Hezb-i-Islami condusă de Gulbuddin Hekmatyar și Jamiat-i-Islami condusă de Ahmed Shah Massud) au hotărît (24 apr. 1992) crearea unui consiliu interimar pentru guvernarea țării pînă la alegerile legislative. Neînțelegerile dintre cele două grupări s-au amplificat, provocînd numeroase victime și distrugeri materiale.

ALBA IULIA, municipiu în partea central-vestică a țării, pe dr. Mureșului, reșed. jud. Alba; 73.177 loc. (1991). Nod rutier. Întreprinderi constr. de mașini (utilaje pentru ind. mat. de constr. și pentru cea a lemnului), de piese turnate din fontă pentru mașini-unelte, de piel., blănărie și încălț., de mat. de constr. (produse refractare) și alim. (panificație, băuturi alcoolice, vinuri etc.); ateliere de reparații. Articole din porțelan; fabrică de covoare. Centru pomicol și viticol. Centru turistic. Universitate (1991). În A.I. se păstrează urmele unei bazilici romanice din sec. 11. Catedrala Sf. Mihail. de stil romanic cu elemente de structură și decorație gotice (1250-1291), cu adăugiri și prefaceri succesive pînă în sec. 17. Cetatea rezidită în anii 1716-1738. Palat (sec. 13-18), fostă reședință a lui Mihai Viteazul. Biserică ortodoxă din Maieri (1713). Numeroase clădiri din sec. 18 (Biblioteca Battyáneum, Mănăstirea Trinitarienilor, Palatul Bethlen, Palatul Apor) și din sec. 19 („Babilonul”, azi adăpostește Muzeul Unirii și „Sala Unirii”). Catedrala Reîntregirii (1922). Așezare dacică; sediul, după cucerirea romană, al legiunii XIII Gemina; în jurul castrului au luat naștere două orașe Apulensis și Colonia Nova Apulensis. Menționat documentar prima dată în 1097; a fost capitala principatului Transilvaniei (1542-1690). La 1 nov. 1599, Mihai Viteazul a intrat în A.I., realizînd unirea politică a celor trei țări românești sub cîrmuirea sa. Important centru al tipăriturilor românești (sec. 17). Locuitorii orașului au participat la Revoluția de la 1848-1849. La 1 dec. 1918 aici a avut loc Adunarea Națională care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. La 15 oct. 1922, în A.I. a avut loc, la Catedrala Reîntregirii, încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria, simbolizînd actul unirii tuturor provinciilor istorice românești cu Țara, sub sceptrul aceluiași monarh. La 6 mai 1928 a fost organizată de Partidul Național-Țărănesc, în cadrul unei vaste campanii de răsturnare a guvernului liberal, o adunare la care au participat c. 100.000 de cetățeni. La 1 dec. 1990, la A.I. s-a sărbătorit pentru prima oară ziua națională a României. Declarat municipiu în 1968. S-a mai numit și Bălgrad.

ALBERTI, Leon Battisti (1404-1472), arhitect, pictor, sculptor și scriitor renascentist italian. A publicat primul tratat modern de pictură, în care preconizează tipul de perspectivă al Renașterii (perspectivă albertiană) și un tratat de arhitectură. Opere: Palatul Rucellai și fațada Bisericii Santa Maria Novella din Florența, Biserica San Francisco din Rimini. A scris o comedie în latină, iar în italiană eseuri filozofice-morale (tratatul „Despre familie”). Pentru vastele preocupări umaniste, considerat prototip al omului Renașterii.

ALEXANDRU MACEDON (356-323 î. Hr.), rege al Macedoniei (336-323 î. Hr.). Fiu al lui Filip II și discipol al lui Aristotel. După reprimarea răscoalei orașelor grecești, inițiată de Teba (335 î. Hr.), a început lunga campanie împotriva Imp. Persan. A trecut Helespontul, a învins armata persană la Granicos (334 î. Hr.) și Issos (333 î. Hr.) și a cucerit Fenicia și Egiptul. După Bătălia decisivă de la Gaugamela (331 î. Hr.) împotriva lui Darius III, a cucerit (330-327 î. Hr.) provinciile din centrul Imp. Ahamenid: Babilonul, Susa, Ecbatana, Persepolis. După campania din N Indiei (327-326 î. Hr.) a murit la Babilon în vîrstă de 33 de ani. Întemeietor a peste 70 de orașe care-i poartă numele. Domnia lui A. marchează începutul perioadei elenistice. După moartea sa, vastul imperiu a fost împărțit între generalii săi, denumiți, diadohi.

ALOR SETAR (ALOR STAR), oraș în N Malaysiei (Malaya), în apropierea graniței cu Thailanda, centrul ad-tiv al statului Kedah; 71,7 mii loc. (1980). Aeroport. Centru comercial al unei vaste reg. agricole (orez).

AMAZON, 1. Rio Amazonas, fl. în America de Sud (Perú, Columbia și Brazilia). Cele două izv. ale sale, Marañón (considerat izv. pr.) și Ucayali (care confl. în amonte de Iquitos) își au originea în Anzii Peruvieni la 5.250 m alt. și respectiv la 4.000 m alt., la numai 160 km de coasta Oc. Pacific. Se varsă în Oc. Atlantic printr-un vast estuar. Lungime: c. 6.400 km de la izv. rîului Marañón; 7.025 km de la izv. rîului Apurimac, afl. al lui Ucayali, descoperit de o expediție americană la 15 oct. 1971. Bazin hidrografic: 7,18 mil. km². Este fl. cu cel mai mare debit din lume (212.377 m³/s la vărsare) și fl. care își are originea la cea mai mare alt. Afl. pr.: pe dr. Purús, Madeira, Tapajós, Xingú, Tocantins, iar pe stg. Putumayo, Japurá, Rio Negro. Navigabil pentru vase de mare tonaj pînă la Manaus (1.600 km de la gura de vărsare, iar pentru cele de tonaj mijlociu pînă la Iquitos în Perú, la 3.700 km de gurile de vărsare). Porturi pr.: Belém, Santarém, Obidos, Manaus, Iquitos. Fluxul pătrunde pe A. în amonte pînă la c. 1.000 km, sub forma unui val înalt de 4,5 m, numit poroca. Lățimea fl. în zona de vărsare este de 80 km. 2. Cîmpia Amazonului (Amazonia), cîmpie aluvială, cea mai mare din America de Sud (c. 5 mil. km²), situată în zona ecuatorială, în bazinul fl. Amazon. Lungime: c. 3.000 km (V-E). Lățime: 300-2.000 km. Are un relief monoton, cu alt. medii de 200 m și cu pante cu înclinări foarte mici, unde rîurile se despletesc, formînd întinse zone mlăștinoase. Climă ecuatorială umedă în V (3.000 mm precipitații/an) și subecuatorială în E (temp. medie anuală 23-28 °C). Este acoperită de păduri ecuatoriale cu peste 4.000 de specii arborescente (selvas) și cîteva asociații vegetale (Igapo, várzea și été). Faună bogată.

AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat; 42,2 mil. km²; c. 727 mil. loc. (1990); se încadrează între 83°40′ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) și 55°59′ lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord și A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică și insulară și separate prin can. Panamá. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol și gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada Centrală, M-ții Apalași), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile și Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ții Stîncoși), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile și subtipurile climatice. Astfel, estremitățile de N și de S (Canada, Ins. Țara de Foc și Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică și subarctică, respectiv, antarctică și subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depășește 10 °C)iar precipitațiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud Patagonia septentrională și Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18-24 °C) și mai coborîte iarna (-3 și -6 °C), iar precipitațiile sînt variabile. Zona de climă tropicală și cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de N, în N A. Centrale, în Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco și în N Pampei argentiene. Temperaturile medii sînt ridicate (26-28 °C vara și 10-15 °C iarna), însă precipitațiile scad de la E (c. 1.000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcția meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care uneori aduc în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate și precipitații sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuatorială este proprie părții meridionale a A. Centrale, C. Orinocului și celei mai mari părți a Pod. Guayanelor și Braziliei. Ea se caracterizează prin existența a două anotimpuri: unul ploios (vara) și unul uscat (iarna), cu temperaturi anuale mari (22 și 24 °C), amplitudinile medii mici și precipitații abundente (peste 1000 mm). Zona de climă ecuatorială ocupă C. Amazonului și porțiuni din Pod. Guyanelor și Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 și 25 °C), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitațiile sînt foarte abundente (peste 2000 mm), se produc zilnic și au două maxime echinocțiale. Vestul cordilier și andin prezintă în funcție de latitudine, altitudine și de poziția pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli și de la nivelul mării către vîrfurile munților. Pe podișurile interioare montane, clima este de nuanță continentală, iar în reg. montane înalte și în cele de latitudini mari clima este rece, existînd și o glaciație actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezența celui mai bogat fl. în apă de pe pămînt (Amazon), precum și a a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurențiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, São Francisco, Paraná (America de Sud). În A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) și lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urșilor (în America de Nord), Poopó, Toro, San Martin (în America de Sud).

AMONOIDÉE s. f. pl. Subclasă vastă de moluște cefalopode fosile, larg reprezentată în Paleozoicul superior, îndeosebi în Mezozoic, la sfîrșitul căruia dispar. Au cochilie externă plan spirală sau excepțional plană, ornamentată cu coaste radiare, noduri, creste, spini, formele netede fiind caracteristice zonelor adînci (Ammonoidea).

AMU-DARIA, rîu în Asia central-sudică. Lungime: 2.540 km. Izv. din M-ții Hindukusk de la 4.900 m alt., trece prin Kirghizia, Tadjikistan, Uzbekistan (formează granița cu Afghanistanul), Turkmenia și se varsă printr-o deltă în L. Aral. Afl. pr.: Vahš (pe dr.) și Pianj (pe stg.). Separă pustiurile Karakum de Kîzîlkum. Vaste sisteme de irigație. Vechiul nume: Oxus.

ANGELESCU, Constantin (1869-1948, n. Craiova), medic și om politic român. Prof. univ. la București. Fruntaș al Partidului Național-Liberal. Ministrul Instrucțiunii (1918-1919, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937), prim ministru (1933-1934), consilier regal (1938-1940). Activitate pentru desăvîrșirea statului unitar român. Vast program de construcții școlare care-i poartă numele. A murit în închisoare. M. de onoare al Acad. (1934).

ARÁB, -Ă (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (la pl.) Popoare din grupa limbilor semitice care locuiesc în țările din Orientul Apropiat și în N Africii. A. sînt de religie musulmană (majoritatea sunniți, iar o parte însemnată, în Siria, Liban, Iraq și Yemen, șiiți) și creștină (copții din Egipt, maroniții din Siria, Liban și Iordania etc.). A. au avut un rol important în istoria și cultura evului mediu. În sec. 7-8 au cucerit un teritoriu vast, de la M-ții Pirinei pînă la hotarele Indiei, influențînd modul de viață, cultura, arta, știința popoarelor supuse și a celor învecinate. După primul și mai ales după al doilea război mondial, s-au constituit ca state independente: Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Sudan, Siria, Liban, Iraq, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Mauritania, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bahrain, Somalia, Djibouti. ♦ Persoană aparținînd unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține arabilor sau țărilor arabe, privitor la arabi sau la țările arabe; arabic, arabesc. ♦ Artă a. = artă la baza căreia se află sinteza originală dintre elementele bizantine, mesopotamiene și iraniene la care s-au adăugat influențele tradiției locale. Principale construcții (moschei, palate, mausolee, fortărețe) au trăsături caracteristice proprii, printre care curtea interioară încadrată de porticuri. S-au dezvoltat artele decorative (mozaicul, ceramica, prelucrarea metalelor, covoarelor etc.), cultivînd cu precădere ornamentul pur geometric și floral. O deosebită înflorire au cunoscut miniatura și caligrafia. Centre renumite: Bagdad, Cairo, Granada, Córdoba. Sin. artă musulmană sau islamică. ♦ Cifră a. = simbol grafic, reprezentînd unul din elementele sistemului de numerație cel mai utilizat (zecimal). Alfabet a. = alfabet propriu limbii arabe, alcătuit din 28 de litere care notează consoanele; pentru vocale se folosesc accente deasupra sau dedesubtul consoanelor. Cuvintele sînt scrise cursiv de la dreapta la stînga. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică (cu scrie proprie) vorbită de arabi. Ca limbă de cult este răspîndită îndeosebi în Asia și în unele țări africane. ♦ (Despre cai) Care aparține unei rase pentru călărie și tracțiune ușoară, originară din Pen. Arabia.

ARISTARH din Samothrace (c. 215-145 î. Hr.), critic și filolog grec. Prototipul criticului sever, dar drept. Operă vastă (peste 800 titluri) și variată (ediții critice, comentarii ale autorilor antici, tratate de morfologie și sintaxă).

ATENEUL ROMÂN 1. Edificiu cultural în București. Construit în stil eclectic, între 1886 și 1888, după planurile arhitectului A. Galleron, prin stăruința lui Constantin Esarcu. Cuprinde două săli de concerte și săli de expoziții. Sediul filarmonicii „George Enescu”. 2. Societate științifică, literară și artistică, fondată la București, în 1865; președinte: C. Esarcu. Vastă activitate culturală (conferințe, expoziții, concerte), prin care a întemeiat, în România, tradiția universităților populare. 3. Publicație culturală editată de A. (1). A apărut la București, lunar, cu întreruperi, între 1866 și 1895.

AZTÉC, Ă (< fr. {i}) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi amerindiene din reg. centrală a statului Mexic, din familia de limbi uto-aztecă. A., una dintre ramurile populației cicimecilor, au coborît stepele nordice ale Mexicului precolumbian și au cucerit și supus terit. ale triburilor învecinate (toltecii, mixtecii, huaxtecii, olmecii și zapotecii) întemeind o vastă stăpînire în reg. Americii Centrale. Între 1325 și 1370 au ocupat ins. din L. Texcoco unde și-au fondat capitala statului, Tenochtitlán (astăzi Ciudad de Mexico), dînd naștere unei strălucitoare civilizații căreia i-au pus capăt conchistadorii spanioli conduși de Hernán Cortés (1519-1521). ♦ Persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care aparține a (1), privitor la a. ♦ Arta a. v. artă precolumbiană.

BACIU, Ion (n. 1931, Bratelu, jud. Sibiu), dirijor român. Prof. univ. la Iași; dirijor al filarmonicii din același oraș. Vast repertoriu universal și românesc (predilecție pentru creația enesciană).

BALMACEDA, José Manuel (1840-1891), om politic chilian. Ales președinte în 1886, a inițiat un vast program de modernizare pe baza resurselor ei naturale. Politica sa a provocat un război civil, care s-a încheiat prin înlăturarea din funcție. S-a sinucis.

BALZAC, Honoré de (1799-1850), romancier francez. Scriitor de prodigioasă fecunditate (c. o sută de nuvele și romane, reunite sub titlul „Comedia umană”). A configurat un vast și viguros tablou critic al societății franceze sub Restaurație, sesizînd cu o rară intuiție raporturile social-economice (declinul aristocrației, ascensiunea burgheziei, obsesia banului). Pictor de moravuri și de caractere, unul dintre cei mai mari creatori de tipuri vii, bine individualizate; a excelat în descifrarea legăturilor existente între fizionomia spirituală a eroilor și mediul în care trăiesc aceștia. În opera lui B., fantezia romantică se îmbină cu forța observației realiste, cu exactitatea științifică a descrierilor și a analizei psihologice. A avut o covîrșitoare influență asupra evoluției romanului. Op. pr.: „Gobseck”, „Pielea de sagri”, „Eugénie Grandet”, „Moș Goriot”, „Cézar Birotteau”, „Țăranii”, „Iluzii pierdute”, „Verișoara Bette”, „Vărul Pons”.

ADÎNC², -Ă, adînci, adj., I. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) pînă la adînci bătrînețe = (a trăi) pînă la o vîrstă înaintată. ◊ Fig. (Adverbial) A privi adînc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adîncă. Pădure adîncă ♦ Greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Adîncul frunziș al codrului (ODOBESCU). ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior; profund. Suspin adînc. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea profundă a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Jos, grav. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund. Adînca erudiție a acestui dascăl (NEGRUZZI). 2. Desăvîrșit, deplin, total, nemărginit. O liniște adîncă domnea în pădure (SADOVEANU). – Lat. aduncus.

BENIN 1. Stat african constituit din populația edo în sec. 12 în delta fluviului Niger. Regatul B. cunoaște apogeul dezvoltării sale în sec. 15-16; ocupat de britanici în 1897, este inclus în protectoratul Nigeria. 2. Republica Populară B., stat în V Africii, pe țărmul golfului cu același nume; 112,6 mii km²; 4,6 mil. loc. (1989). Limba de stat: franceza. Cap.: Porto Novo. Orașe pr.: Cotonou, Natitingou, Abomey. Este împărțit în șase provincii. Relief predominant de cîmpie (presărată cu lagune în regiunea țărmului) și dealuri joase (sub 400 m). Doar în NV alt. trece de 900 m. Climă subecuatorială (în S) și tropicală (în N). Păduri cu esențe prețioase (teck, mahon ș.a.) și savane vaste (în N). Expl. de petrol (restrînse); resurse de min. de fier, aur, titan, fosfați naturali. Economie agrară: plantații de cauciuc, arbori de cafea, cocotieri, bumbac; se mai cultivă igname (850,0 mii t, 1988), manioc (725 mii t, 1988), batate, arahide (67 mii t, 1988), legume. Prelucr. primară a produselor vegetale: ulei de palmier (40 mii t, 1988). Fabrici de cherestea, ciment, încălț., textile ș.a. C. f.: 579 km. Căi rutiere: c. 7 mii km. Moneda: 1 C. f. a. franc = 100 centimes. Exportă: încălț. (c. 40 la sută), bumbac, palmist, cafea ș.a. și importă: bunuri de larg consum, utilaje, mijloace de transport, produse alim., textile, combustibili ș.a. – Istoric. Î n sec. 15, în regiune au pătruns portughezii, iar în sec. 17, olandezii, francezii și englezii, care au întemeiat așezări pe coastă. Denumirea inițială a țării a fost Dahomey, stat creat la începutul sec. 17 și care sub regele Gezo (1818-1859) devine unul dintre cele mai înfloritoare regate ale Africii Occidentale. Între 1889 și 1894 Regatul Dahomey este cucerit de francezi care-l transformă în colonie (1896) și-l includ în Africa Occidentală Franceză (1904-1958). În dec. 1958 devine republică autonomă în cadrul Comunității Franceze, iar la 1 aug. 1960 își proclama independența sub numele de Dahomey. La 18 oct. 1973 este constituit Consiliul Național al Revoluției, organul legislativ suprem, iar la 30 nov. 1975, Partidul Revoluției Populare a B., partid unic de guvernămînt care decide schimbarea denumirii statului în Republica Benin. Din dec. 1989, Adunarea Națională este dizolvată și înlocuită cu un Înalt Consiliu al Republicii, B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă și executivă este exercitată de președinte și de Înaltul Consiliu al Republiciii. 3. Golf al Oc. Atlantic, la V de delta Nigerului, scăldînd coastele Beninului și ale Nigeriei de V.

BENXI, oraș în NE Chinei (Liaoning); 1,4 mil. loc. (1984, cu suburbiile). Centrul unui vast bazin minier (huilă și min. de fier). Termocentrală. Combinat metalurgic. Ciment.

BUZUNAR antreu, bonjur, bughelar, caraiman, caraman, căldură, cegmegea, clapsă, coajă, a doua la căldură, extremă, flanc, găleată, gușă, jeb, la clapsă, la crăcan, la prima, la stradă, mușama, ploscă, poznar, prima la căldură, primărie, pungă, răsuflătoare, sarsana, scoarță, sertar, a treia la căldură, tuflă, vast.

BERNINI, Giovanni Lorenzo (1598-1680), sculptor, arhitect și pictor italian. Reprezentant de frunte al barocului. Operă vastă, cu influențe în multe țări europene. Prolifică activitate de sculptor: statui („David”, „Sf. Tereza”), grupuri statuare („Apolo și Dafne”), portrete-bust, plăci comemorative. Lucrări în care combină creația arhitecturală cu cea de sculptură (baldachinul și tronul Sf. Petru din bazilica San Pietro, Roma). Printre operele de arhitectură: „Scala Regia” din Palatul Vatican, Biserica Andrea al’ Quirinale, ambele la Roma.

A FURA a achiziționa, a agăța, a aporta, a apreta, a arde, a avea mâna lungă, a bali, a blătui, a buli, a cabota, a cardi, a căduli, a cărăbăni, a ciordi, a ciuguli, a ciupi, a-și completa efectele, a coti, a cujbi, a da cu cioarda / cu jula / cu panacotu’ / cu racu’ / cu vastu / cu zula, a da extemporal, a da la spate, a da pui de giol, a da recital, a da șapte degete și-o fugă bună, a dosi, a executa, a extrage, a face ceva la stânga, a face curățenie, a face cinci ori cinci douăzeci și cinci, a face harim-narim, a face număru’ cinci, a face piața / plinul, a face pui de giol, a face recepția, a fi lung de gheară / de mână, a furgăsi, a gioli, a golgăni, a goli, a hașli, a hăli, a horșchi, a îmbrățișa, a întoarce, a întoarce cu acul (pe cineva), a întoarce (pe cineva) de gologani, a înțepa, a juli, a-i lăsa (cuiva) doar de zugrăvit, a lăsa (pe cineva) inginer, a lăsa țuț, a lua caleaua / canciogul, (d. hoții care au o sursă legală de venituri) a lucra extern, a mangli, a mătura locul, a mușca, a palma, a panacota, a panghi, a pașli, a paște, a pescui, a pișca, a prădui, a pune cazmaua / mâna, a pungăși, a răcui, a sălta, a sălta în laterală, a sălta ploconul, a sări (pe cineva) din portofel, a servi, a servi (pe cineva) la flanc, a sfeterisi, a speria, a șparli, a șpringui, a șterge, a șterpeli, a șuti, a o trage groasă, a tira, a trosni, a umbla cu lama, a umbla prin chimire, a umfla, a ușchi, a vămui, a vântura mălaiul, a zuli.

A LOVI a adormi, a aldui, a anestezia, a ara, a bulăni, a buli, a cardi un vast, a căpăci, a cârmi una, a ciurui la alivanti, a da bine cu bucata, a da cuiva un Yoko, Tom și Jerry (arte marțiale), a i-o da (cuiva) din fundul triajului, a da la oglinzi, a da peste bot, a decapota, a face (cuiva) onoarea, a împăna, a îndoi (cuiva) caroseria / speteaza, a lovi la directă, a lovi sub centură (în box), a lua (cuiva) grupa sanguină, a mirui, a-i pune (cuiva) belciug, a scăi la fas (pe cineva), a scoate (cuiva) plombele, a servi la directă, a servi la îngrijire, a smardi, a-i strămuta (cuiva) căpriorii, a-i strâmba ghidonul cuiva, a șterge, a șterge mucii cuiva (în box), a-i trage (cuiva) una de adoarme în Gara de Nord / de joacă zaruri cu măselele din gură / de se plictisește în aer, a trăsni, a-i umfla (cuiva) botul.

BOGART [bɔgɔ:t], Humphrey (1899-1957), actor american de film. Creatorul unor personaje cărora le conferă gravitate dramatică în cadrul unui repertoriu vast și divers („Șoimul maltez”, „Casablanca”, „Key Largo”, „Revolta de pe Caine”, „Calea cea grea”).

BOLLAND, Jean zis BOLLANDUS (1596-1665), iezuit din Țările de Jos. A inițiat vasta culegere Acta sanctorum (1630-1668). Opera sa a fost continuată de Congregația bollandistă.

ALERGĂTOARE, alergători, s. f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a se face urzeala. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau ținute anumite animale și în care se organizau vînători. – Din alerga + suf. -(ă)toare.

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.

BRĂILA 1. Municipiu situat în E Cîmpiei Române, port pe stg. Dunării, reșed. jud. cu același nume; 249.633 loc. (1991). Pr. centru industrial: energie electrică (termocentrala de la Chiscani, 1.950 MW), metalurgie feroasă (laminate din oțeluri aliate, sîrmă, fier-beton, lanțuri, cuie etc.), constr. de mașini și utilaje pentru lucrări de constr. (excavatoare pe pneuri și șenile, rulouri compresoare, gredere, screpere), constr. și reparații de nave fluviale (remorchere, șlepuri, cargouri de pînă la 7.500 tdw, drăgi etc.), constr. de utilaje pentru fabrici de ciment, pentru uzine de aluminiu, pentru ind. celulozei și hîrtiei, și de prelucr. a lemnului, constr. de vagoane siderurgice, de rotoare pentru turbine hidroenergetice etc. Ind. mat. de constr. (șamote, mortar refractar, prefabricate din beton, cărămidă), celulozei și hîrtiei (inclusiv pe bază de stuf), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri), conf., chim. (fibre artificiale, celofan, folii impermeabile), alim. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică, muzeu de istorie și de artă. Monumente: geamie (sec. 17), transformată în biserică ortodoxă în 1831. Numeroase edificii din sec. 19 (Cazarma Veche, Magistratura Orașului, Spitalul Vechi, hanuri cu o arhitectură specifică). Locuită neîntrerupt din neolitic, așezarea a fost menționată documentar în 1368. Pr. port al Țării Românești (sf. sec. 14); cucerit de turci (1540), împreună cu terit. din jur, a fost transformată în raia (1542), numită Ibrail, și stăpînită timp de aproape trei sec. Cetatea, construită de turci în sec. 16, a fost dărîmată în iarna 1828/1829, iar orașul și terit. din jur restituite Țării Românești prin Pacea de la Adrianopol (1829); în sec. 19, B. a devenit cel mai de seamă port al Țării Românești, îndeosebi pentru cereale. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în SE României, în NE C. Române, pe cursul inf. al Dunării; 4.724 km² (1,99% din supr. țării); 403.856 loc. (1991), din care 67% în mediul urban; densitate: 82 loc./km². Reșed.: municipiul Brăila. Orașe: Făurei, Ianca, Însurăței. Comune: 39. Relieful aparține în exclusivitate părții de NE a C. Române, reprezentată prin mai multe subunități (C. Călmățuiului sau Bărăganul Central, C. Brăilei sau Bărăganul de Nord și C. Siretului inferior), în care singurele zone accidentate sînt văile rîurilor, crovurile cu cuvete lacustre. Luncile rîurilor Siret, Buzău și Călmățui constituie subunități distincte în cadrul cîmpiei, iar lunca Dunării, numită și Balta Brăilei, este cea mai mare (96.000 ha), fiind îndiguită, desecată și redată circuitului agricol. Clima este temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni friguroase. Temp. medie anuală este de 10,4°C, înregistrîndu-se amplitudini mari (25,2°C) între iarnă și vară. Pe terit. jud. B., la stația meteorologică Ion Sion s-a înregistrat maxima absolută a țării (44,5°C la 10 aug. 1951). Precipitațiile însumează, în medie, 400-500 mm anual. Vînturile dominante bat dinspre N și NE (crivățul și suhoveiul). Rețeaua hidrografică este constituită în pr. din cursurile inf. ale Siretului, Buzăului, Călmățuiului și Dunării. În zona cursului inf. a Siretului se remarcă un puternic fenomen de subsidență al scoarței terestre, reflectat prin convergența rîurilor, aluvionarea intensă a acestora și meandrare. Resurse naturale: zăcăminte de țiței (Ianca, Făurei, Ulmu, Bordei Verde, Bărăganul) și gaze naturale (Ulmu, Oprișenești), expl. de argile (Brăila, Făurei, Însurăței, Grădiștea) și nisipuri, izv. cu ape minerale (Însurăței). Economia: În 1989, structura prod. globale industriale, scotea în evidență ca ramură pr. ind. constr. de mașini și prelucrarea metalelor (27,7%) reprezentată prin Șantierul naval și Întreprinderea „Promex” S.A. din Brăila. Alte ramuri cu ponderi importante în prod. ind. a jud. B. sînt: ind. chimică, 14,1% (Combinatul de fibre artificiale din Chiscani); ind. energiei electrice (termocentrala Brăila-Chiscani); metalurgiei feroase (Întreprinderea „Laminorul” din Brăila produce oțeluri aliate, laminate de diferite profile, fier-beton etc.), celulozei și hîrtiei (Chiscani), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri la Brăila), textilă și a conf. (Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), mat. de constr. (ciment, prefabricate din beton la Brăila, cărămizi la Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), alim. (paste făinoase, biscuiți, brînzeturi, lapte praf, produse din carne, dulciuri, conserve de legume și fructe, zahăr etc.). Agricultura beneficiază de condiții pedoclimatice favorabile și de vaste lucrări de hidroameliorații (379.579 ha irigate, locul 2 după jud. Constanța). Din totalul supr. agricole a jud. B. (381.081 ha, 1989), 337.182 ha revin terenurilor arabile destinate în cea mai mare parte culturilor de plante uleioase (81.242 ha), porumb (72.548 ha), grîu și secară (69.127 ha), plante de nutreț (32.874 ha), floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, legume, pepeni, tutun etc. O largă dezvoltare au culturile legumicole în sere (Chiscani, Surdila-Găiseanca). Viticultura ocupă supr. restrînse în zona localit. Însurăței, Ianca, Făurei, Șuțești, Urleasca. În 1990, sectorul zootehnic dispunea de însemnate efective de animale provenite din mari complexe de creștere a porcinelor (412,4 mii capete), ovinelor (396,1 mii capete), bovinelor (153 mii capete) și păsărilor (2.404,9 mii capete). Prezența Dunării și a unor lacuri mari pe terit. jud. B. (Jirlău, Ciulnița, Lacu lui Traian, Bătrîna ș.a.) determină o intensă activitate de pescuit. Căile de comunicație (1990): jud. B. dispune de o însemnată rețea de căi ferate (168 km lungime, din care 126 km electrificate), rutiere (1.150 km, din care 202 km modernizate) și fluviale. Prin portul fluvio-maritim Brăila, situat la 171 km de Marea Neagră, se efectuează transporturi de mărfuri și călători către și dinspre Marea Neagră, dar și cu porturile fluviale din amonte. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 175 școli generale, 17 licee, două teatre de stat (unul dramatic și altul de păpuși la Brăila), 91 cinematografe, 284 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are valențe turistice determinate de așezarea sa pe Dunăre, la intersecția fluxului turistic dinspre Moldova spre litoralul Mării Negre și Delta Dunării și invers. Vestigii ale trecutului (așezarea geto-dacică de la Brăilița, necropola de la Chiscani, ruinele cetății Brăila etc.). Obiective naturale (Balta Brăilei, de interes cinegetic și pescuit sportiv, Popina Blasova – monument al naturii – unde există un punct turistic nautic pentru concursuri internaționale, Pădurea Viișoara de lîngă Însurăței ș.a.). Stațiunea balneoclimaterică Lacu Sărat. Indicativ auto: BR.

transgresiune, (engl.= transgression) proces geologic de înaintare a mării spre ariile continentale ca urmare a înălțării nivelului eustatic. Prin t. linia de țărm înaintează spre continent, iar suprafețele ocupate de ape cresc. Coloana litostratigrafică formată în timpul unei t. desfășurate în faze cronologice succesive constituie o serie transgresivă. În funcție de amploarea fenomenului, t. pot fi locale sau generale, acestea din urmă afectând suprafețe vaste ale planetei (de ex.: t. din Cret. sup.). Cauzele t. sunt de natură tectonică (mișcări de coborâre a scoarței terestre în zonele de platformă, deplasări ale scoarței în ariile labile afectate de orogeneze, fenomene de subducție a plăcilor tectonice) sau de natură climatică (încălzirea climatului după o perioadă glaciară ce determină topirea ghețarilor și, implicit, creșterea nivelului eustatic). V. și regresiune.

ANVERGURĂ s. f. 1. (Franțuzism, în expr.) De mare anvergură = pe plan mare; vast, atotcuprinzător. 2. Distanța dintre extremitățile unei aripi de avion. – Fr. envergure.

aleatorică, muzică ~ (aleatorism) (< lat. alea „zar”; engl. aleatoric music, indeterminacy; fr. musique aléatorique), muzică supusă hazardului. P. ex., noțiunea a înglobat vastul câmp de situații din muzica post-serială* (v. și dodecafonie), unde a intervenit indeterminarea, ca o relație de ambiguitate ce tulbură demarcația competențelor dintre compozitor și interpret*. Nu lipsit total de „strămoși”, între care și acea sortisatio (lat.: muzică întâmplătoare) menționată de tratatele sec. 16 (în opoziție cu compositio – lat.: „muzică fixată”), a. se leagă până la un punct de fenomenul larg al improvizației*. Din perspectiva nivelurilor la care operează indeterminarea, se pot distinge două tipuri de situații: 1. Compozitorul își consideră formulată lucrarea o dată cu precizarea structurilor*, lăsând interpretului, în măsură mai mare sau mai redusă, libertatea modului de articulare și de suprapunere a acelor structuri precum și opțiunea asupra duratei operei. 2. Compozitorul propune un plan ferm pentru macrostructura piesei, interpretul având de concretizat nivelul microstructural sau având variate opțiuni pentru configurarea detaliilor la specia de evenimente pe care le articulează în cadrul acelui plan ferm. La acest nivel a. poate afecta unul, mai mulți sau toți parametrii* muzicii, în care se cuprind și specia și numărul instr. sau vocilor (2). Situațiile precedente se pot găsi și reunite în variate proporții, finalitatea fiind aceeași: stimularea capacității de inițiativă a interpretului și/sau obținerea unor sunete sau țesături acustice cu anumite însușiri globale. În evoluția muzicii contemporane, indeterminarea a fost un asalt împotriva serialismului instituționalizat. Reacția s-a conturat mai întâi în sânul școlii amer., unde a fost susținută ideologic de de John Cage. În acest sens a. muzical s-a definit ca un curent artistic. Prin a. au trecut, generând forme de realizare foarte diverse, compozitorii din avangarda muzicală a anilor ’60 și ’70. Indeterminarea, mai precis, aproximarea scriiturii, și-a avut o origine și în interiorul compoziției seriale, după ce practica mai îndelungată a sistemului a scos în evidență inutilitatea aplicării acelui determinism pur, unde fiecare sunet în parte trebuie să fie un element al unui șir controlat. Când s-a observat că, peste o anumită densitate a evenimentelor pe unitatea de timp, structura urmărită se poate obține mai economic prin operațiuni statistice (v. stochastică, muzică), s-a recurs la aproximarea detaliilor, practică larg răspândită în partiturile școlii moderne poloneze. Momentul de maximă implicare a a. a fost reprezentat prin grafism și prin (germ.) Textkomposition, forme de aproximare care justifică greu conceptul european de compoziție (1) și pun sub semnul întrebării dreptul de autor, având mai degrabă contingențe cu libera improvizație* inspirată din jazz* și din tradițiile extra-europ. De altminteri, manifestele unor teoreticieni ai a. (Cornelius Cardew, Michael Nyman) au propus anularea barierelor dintre activitățile muzicale de grup și cele individuale, dintre profesioniști și amatori, dintre condiția de executant și cea de auditor, dintre muzica de concert (1) și cea aspirând la o ecologie sonoră, care să neutralizeze zgomotele nocive ale orașului, în fine, dintre muzica-obiect-de-artă, personal și muzica înțeleasă ca obiect-sonor-pur-și-simplu însuflețit de un grup de oameni. Dar, dincoace de cazurile-limită, care trascend în mod programatic noțiunea de artă, a. muzical este cultivat pe scară largă la ora actuală, ca un corespondent al gândiri care discerne mai multe trepte de situare a realității în spațiul rațiunii, prin forme răspunzând muzical gândirii probabilistice și legilor operaționale ale logicii polivalente.

armonie (< gr. ἀρμονία, de la vb. ἀρμόζω „a reuni”, după Euripide, fiică a lui Zeus și a soției lui, Kadmus, după alții, a lui Ares și a Afroditei) I. Concept fundamental al gândirii muzicale cu multiple implicații filosofice atât din punct de vedere istoric cât și sistematic. Pornind de la sistemul consonanțelor* perfecte, demonstrate cu monocordul* și exprimate prin raporturile matematice 6/12, 6/9, 6/8 = 1/2, 2/3, 3/4 ale octavei*, cvintei* și cvartei*, școala lui Pitagora este aceea care imprimă conceptului muzical al a. un sens universal, în virtutea căruia cosmosul și tot ce este în el se supune principiului a., care reunește elementele contrarii. Astfel vechii greci au intuit lumea drept o ordine muzicală. Concepută pe baza unei antinomii dualiste generale, în cadrul unei filosofii ce poartă denumirea de noetică, această eliberare a conceptului din sensibilitatea imediată a permis întrebuințarea lui speculativă în cele mai variate ipostaze filosofice din antic. cea mai îndepărtată până în prezent. Sunt de necuprins aici multiplele nuanțe imprimate conceptului de a. în cultura omenirii. Totul este a. și măsură, a. constituind nu numai o consecință a relațiilor, dar și un scop, un ideal al perfecțiunii. A. este o temă majoră a filosofiei antice. Pitagora, Heraclit, Platon, Aristotel, Plotin ș.a. se preocupă de latura speculativă a conceptului. Pe de altă parte latura strict muzicală, ai cărei reprezentanți îl aveau în frunte pe Aristoxen din Tarent, se sprijină pe realitatea acustică judecată cu simțul. Astfel, noesis (νόησις), domeniul rațiunii și aisthesis (αἴσθησις), domeniul simțurilor devine criteriile celor două mari școli axate pe conceptul a. în care intră teoreticienii vechi (οἱ παλαιοί), adepți ai liniei noetice, așa-numiții canonicieni, și cei noi (οἱ νεώτεροι), orientați în sens estetic și care poartă numele de armonicieni sau muzicieni, dar care nu se confundă cu practicienii fonastici, organici, ai muzicii de toate zilele. Nu trebuie uitată nici atitudinea sceptică față de dezvoltarea dialectică, metafizică a conceptului a., care facilitează interpretarea sa realistă. Lui Sextus Empiricus îi datorăm în acest sens o scriere intitulată Împotriva muzicienilor. Astfel se conturează din dezvoltarea filosofiei gr. abordarea conceptului a. de pe poziții noetice, estetice, sceptice și mistice. Scrierile enciclopedice ale școlii alexandrine, ale lui Ptolemeu, Aristide Quintilian ș.a., permit o reconstruire a sistemului a. El se desfășoară pe trei planuri distincte: cosmic, uman și organic, cuprinzând o vastă problematică speculativă, inclusiv aceea cuprinsă în noțiunea antică și medievală de a. a sferelor, în care mat. joacă un rol deosebit, în primul rând prin faptul de a fi adus fenomenul muzical sub control, dând astfel posibilitatea rațiunii de a-l examina ca obiect. Datorită numerelor și raporturilor ce le exprimă, cosmosul armonic devine inteligibil. Pornind de la acele miraculoase începuturi, când Pitagora se străduia să izvodească pentru auz un instr. neînșelător [canonul (1)] așa cum e compasul și rigla pentru ochi, mat. a rămas până astăzi în strânsă corelație cu muzica. Însuși sistemul a. este investit cu o structură mat., bazat fiind pe cifra perfectă 3. Așa cum l-a reconstituit Rudolf Schäfke, din izvoare antice, cele trei planuri ale sale sunt: φνσιϰόν (naturalis) cu A) ἀρμονία τοῦ ϰόσμου (musica mundana) B) ἀρμονία τῆς ψνχῆς (musica humana) C) ἀρμονία ἐν ὀργάνοις (musica intrumentalis [artificialis]); I. ὑλιϰόν (= studiul materialului teoretic): a) ton (φθόγγος, τò ἠρμοσμένον) = armonica; b) ritm (χρόνος, ῥνθμός) = ritmica {μέλος, τέλειον} c) cuvânt (γράμμα, σνλλαβή, τό λεγόμενον, λόγος, λέξισ) = [metrical], text [gramatică]; II. ἀπεργαστιϰον, ἐνεργητιϰόν = χρηστιϰόν studiul despre creația productivă, compoziția -practic: a) μελοποιία 1. λῆφις 2. μῖξις 3. χρῆσις b) ῥνθμοποιία c) ποίησις III. ἐξαγγελτιϰόν, ἐρμηνεντιϰόν studiul despre creația reproductivă, interpretarea: a) ὀργανιϰόν = instrument b) ᾠδιϰόν = voce c) ὑποϰριτιϰόν = reperare corporală, teatru și artă coregrafică. Prin intermediul scrierilor lui Boethius, conceptul de a. este preluat de către teoreticienii ev. med. de limba lat. unde se identifică cu musica. Disciplina a. intră astfel în cadrul celor șapte arte liberale: gramatica, retorica și dialectica (trivium); aritmetica, geometria, muzica și astronomia (quadrivium*). Scolastica imprimă conceptului a. o puternică nuanță mistică, simbolic-matematică. Sf. Augustin, care scrie cele șase cărți ale sale despre muzică, Cassiodor și întreaga patristică și scolastică sunt tributari, în sens neopitagoreic și neoplatonic, unei ideații armonice supreme („a. eternă”), cu toate că prin Hucbald, Odo de Cluny și Guido d’Arezzo începe să se profileze linia unei teorii* practice a muzicii, care va duce la formularea conceptului a. ca disciplină a compoziției (2) muzicale (a., III, 2). Totuși, sensul noetic al a. preocupă filosofia Renașterii* și a epocilor următoare. Cusanus, Paracelsus, Bruno interpretează conceptul în sens rațional. Descoperirea spectrului armonic al sunetului de către Mersenne (Harmonie universelle, 1636) concordă cu noi speculații cosmologice la Kepler (Harmonices mundi, 1619). Tipică pentru baroc* este formularea de către Leibniz a conceptului de a. prestabilită, drept legătura necesară între monade. De asemenea, a. dintre trup și suflet, pe care o întâlnim și la Descartes, constituie o preocupare filosofică pe care filosofia iluministă o va extinde la raportul dintre natură și spirit (Wolf, Kant, Baumgarten), idee pe care o va relua mai ales Goethe. De altfel întreaga filosofie romantică (Fichte, Schelling, Schiller ș.a.) până în pragul epocii moderne, și inclusiv aceasta, se folosește de conceptul a. în cele mai diverse aspecte, dar nu atât în sensul de a. prestabilită cât de sinteză a elementelor evolutive contrare. Din imensa literatură ce angajează mai îndeaproape muzica, subliniem aici mai ales preocupările de reconstituire istorică a conceptului (Thimus, Schäfke). Din acest punct de vedere se preconizează în timpul nostru reînvierea unei cunoașteri armonice, față de cea faptică, prin simțuri, lumea și întreaga ei alcătuire constituind astfel o ordine armonică (Hans Kayser). II. (harmonia) În teoria gr. antică, concordanța perfectă, în cadrul unei octave*, a tuturor sistemelor consonante. De la acestă noțiune, a. (ἀρμονία) a devenit în practica muzicală un termen sinonim cu sistemele* purtând denumiri etnice (a. dorică, a. frigică, a. lidică etc.) (v. eh; mod (I, 1); systima teleion; greacă, muzică). III. 1. (în muzica europ.) Dimensiune a texturii muzicale care, prin opoziție cu melodia*, reprezintă structura spațială (verticală) a acesteia. Împreună cu polifonia*, se integrează conceptului celui mai general de multivocalitate*. 2. În sens restrâns, știința și disciplina (echiv. germ. Harmonielehre) construirii structurilor verticale (acordurilor*), a înlănțuirii și funcțiilor (1) lor. Acordul identificat cu trisonul (odată cu recunoașterea terței* ca interval consonant) subsumează o seamă de fenomene proprii muzicii europ. Între sec. 17-19: gamă*, interval* (ca dispoziție simultană și, totodată, succesiv-melodică), consonanță*, disonanță*, cadență (1), alterație*, modulație*, cuprinse toate în fenomenul general al tonalității (1). ♦ Practica muzicală a Renașterii*, care a pus tot mai mult accentul pe gândirea acordică și pe stilul monodiei* acompaniate (evidențiate atât prin „urcarea” melodiei principale la vocea (2) superioară cât și prin impunerea „basului fundamental” ca voce de bază, purtătoare și determinantă a acordului – Rameau), a înlocuit treptat polif. prin procedeul basului cifrat*. O anumită nediferențiere a treptelor*, cu excepția momentelor de cadență, în practica basului cifrat și a a. treptelor (germ. Stufenharmonik), duce curând la stabilirea principalelor funcții de T, D, S. O altă consecință a statornicirii gândirii armonice este unificarea modurilor* medievale apusene prin generalizarea sensibilei* (componentă, dealtfel, a acordului de D în major*) și canalizarea acestora spre modelul unic, al modului major, cu „dublul” său minor* (Zarlino). După descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental și, mai ales, aplicarea acestora de către Rameau la fenomenul armonic, gândirea teoretică asupra a. capătă o bază (fizical-)obiectivă ce va dăinui până la începutul sec. 20, generând, între altele și lanțul nesfârșit al disputelor din jurul dualismului*. Ceea ce Rameau inovează, prin celebrul său Tratat (1722), în practica a., este identitatea octavei* pe întregul spațiu muzical, ceea ce a condus la o anume tipizare a acordurilor, în așa fel încât, dublările fundamentalei* sau cvintei* (mai rar terței*) acordului, precum și răsturnările* sale nu-l disting principial de starea sa directă. Etapa următoare în teoretizarea a., cu unele consecințe și asupra pedagogiei acesteia, rămasă încă tributară a. treptelor, este marcată de funcționalitate, care, deși acționa în muzica vie, din punct de vedere principial este desăvârșită de Riemann. Funcționalitatea rămâne baza tuturor teoretizărilor în cadrul concepțiilor fenomenologice (Mersmann), ale energetismului* (Kurth) și polarismului* (Karg-Elert, Reuter), chiar dacă se recunoaște că o seamă de fenomene ale a. din muzica postromantică (supusă, începând cu Tristan de Wagner, cromatizărilor* continue, suspendării rezolvării disonanțelor, enarmoniei (2), echivocului tonal – v. atonalism), nu mai pot fi întotdeauna explicate în lumina unei concepții tonal-funcționale. Reactualizarea polif., în special a celei liniare (v. liniarism), pe de o parte, și cultivarea tehnicii dodecafonice* (pentru care a. reprezintă doar o organizare verticală a sunetelor seriei*), ar părea că au eliminat a. din preocupările compozitorilor sec. 20. Deși aceasta nu mai are importanța centrală din etapele anterioare, a. continuă să se dezvolte în virtutea unor principii noi (cele ale funcționalismului devenind, în parte, inoperante). O pondere mai mare a melodismului (ca și în polif., paralel resuscitată), va impune unele suprapuneri intervalice – inclusiv pe cele de cvarte* – care merg până la înlocuirea trisonului, relații și cadențe de tip modal, etajări bi- și politonale*, structuri sonantice în care consonanța și disonanța se află într-un alt echilibru decât în a. clasică.

Ars Antiqua (cuv. lat., „artă veche”), termen adoptat de istoria muzicii pentru desemnarea perioadei premergătoare celei numite Ars Nova* și cuprinsă între cca. 1160-1325. Încă spre sfârșitul sec. 11 pe teritoriul Franței începuseră a se forma, în cadrul importantelor așezăminte ecleziastice (mănăstirile Sf. Martial și Sf. Victor), adevărate școli muzicale. Tradiția astfel creată a cunoscut înflorirea prin Școala de la Notre Dame. Faima acesteia, considerată ulterior adevăratul centru al A. s-a datorat străluciților membri ce au alcătuit-o și ale căror nume sunt primele păstrate în istoria muzicii culte europene: Albert(us), Léonin (Leoninus) și Pérotin (Pérotinus) (supranumit de contemporani, pentru prodigioasa activitate și uimitorul talent, Pérotin le Grand). A. se caracterizează prin dezvoltarea genurilor liturgice polifonice* într-un proces paralel, de interdeterminare, cu evoluția notației* muzicale, de la reperele alfabetice și prin neume-accent (1) până la scrierea pe portativul* cu 4 linii. Dezvoltarea formelor* a avut la bază tendința firească a vocilor (2) superioare tenorului (3) de a se mișca tot mai liber, în valori de durată (1) mai scurte. Genurile respective s-au constituit prin adăugarea succesivă a vocilor, „în straturi”, având la bază fie o melodie de Cantus planus* (în organum* și motetus*), fie un cânt lat. liturgic netradițional (în conductus*). Numărul de voci, considerând și tenorul, le conferea denumirea duplum, triplum* sau quadruplum*. Organum pe vocalize (1) sau ornamentat* se alcătuia din tenorul liturgic riguros care-și augmenta* mult valorile pentru sincronizarea cu vocea (vox organandi, căreia i se putea adăuga o a doua voce și rareori o a treia) îmbogățită mult cu melisme*. În funcție de caracterul solemn al marilor sărbători bis., soliștii și corul (uneori susținut instr.) interpretau lucrări de genul organum. Cele compuse de Pérotin, de ample proporții (depășind adesea durata de 25 min.) denotă un excepțional simț al formei prin contrastul și echilibrul pe suprafețe muzicale mari, realizate cu ajutorul unor procedee simple, ca: imitația*, variațiunea (1) ritmică și dezvoltarea melodică a celulelor tematice de bază. Dintre cele mai interesante, rămân până azi: Alleluia Nativitas (triplum), Viderunt (quadruplum) și Sederunt (quadruplum). Organum s-a păstrat, ca gen, în cadrul ecleziastic și stă la originea motetului, dispărând spre sfârșitul sec. 13. Spre deosebire de acesta, motetus s-a transformat perpetuu, creând condițiile favorabile tranziției spre Ars Nova și constituind adevărata origine a polifoniei renascentiste. Conductus, inițial cu text pios, va tinde spre laicizarea subiectelor, păstrând însă lb. lat. Important este cazul în care autorul polif. nu preia melodia tenorului, ci o alcătuiește el însuși, astfel compozitorul aflându-se, pentru prima oară în istoria muzicii, în fața colii albe de hârtie în momentul începerii lucrului. Pe la 1260, Pérotin, colegii și elevii săi au alcătuit un repertoriu muzical vast, ce a cunoscut o rezonanță universală. Manuscrise-copii ale acestei culegeri s-au păstrat în Anglia, Scoția, Italia și Spania, iar mărturii de interpetare a lucrărilor conținute au fost găsite la mai mult de un secol de la moartea lui Pérotin.

BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km²; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.

vast adj. m., pl. vaști; f. vastă, pl. vaste

BRAZILIA, Republica Federativă a Braziliei, stat în America de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (7,4 mii km de țărm); 8,5 mil. km²; 147,4 mil. loc. (1989). Limba oficială: portugheza. Cap.: Brasilia. Orașe pr.: São Paulo. Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Recife, Salvador, Fortaleza, Porto Alegre. Este format din 24 state, trei terit. și un district federal. Relief predominant de podiș (Podișul Braziliei în S, Podișul Guyanelor în N) care coboară treptat în bazinul depr. Amazonului. Zona litorală concentrează peste 1/3 din pop. țării. Rețea hidrografică bogată: Amazon (3.165 km între granițele țării), Paraná și afl. acestora. Climă ecuatorială, subecuatorială, tropicală și subtropicală. Vegetație bogată: păduri tropical-umede (60% din supr. țării) și savane cu pîlcuri de arbori (campos) sau cu ierburi xerofite (caatinga). Expl. de min. de fier (85,6 mil. t export, 1988), aur, diamante, bauxită (7,7 mil. t, 1989), staniu (44 mii t, 1988), petrol (29,8 mil. t, 1989), huilă, șisturi bituminoase ș.a.; mari expl. forestiere. Ind. B., diversificată, produce energie electrică (214,1 miliarde kWh, 1988), fontă (23,9 mil. t, 1988), oțel (26,1 mil. t, 1989), aluminiu (0,9 mil. t, 1988), mașini agricole, autovehicule (1,04 mil. buc., din care 313,2 mii autoturisme, 1989), îngrășăminte chim., ciment (26,5 mil. t, 1989), hârtie, zahăr (8,5 mil. t, 1988), conserve de carne, țesături de bumbac, mătase și lînă, articole de piele și încălț. ș.a. Terenurile cultivate reprezintă 9,1% din supr. țării; cafea (1,3 mil. t, 1988, 24% din prod. mondială), cacao, cocotieri, bananieri (5,1 mil. t banane, locul 1 pe glob), ananas, citrice (15,3 mil t. portocale, 1988, locul 1 pe glob), manioc ș.a. Se mai cultivă cereale (42,5 mil. t, din care 24,7 mil. t porumb și 11,8 mil. t orez), soia (18 mil. t, locul 2 pe glob), arahide, bumbac. Viticultură. Creșterea animalelor beneficiază de o vastă bază furajeră (19,7% din supr. țării este ocupată de pășuni); se cresc bovine (134,1 mil. capete, 1988), porcine (32,7 mil. capete, 1988), ovine (20 mil. capete, 1988), caprine (11 mil. capete, 1988). C. f.: 36,3 mii km. Căi rutiere: 1,5 mil. km. Rețea navigabilă internă: 35 mii km; flota maritimă comercială: 4,5 mil. t. Moneda: 1 cruzeiro = 100 centavos. Exportă produse agricole (1/3) din care cafea (10% din totalul exporturilor), mașini, utilaje și mijloace de transport, produse siderurgice, min. de fier, produse petroliere ș.a. și importă combustibili (c. 1/3), mașini și utilaje ind., produse chim., mijloace de transport ș.a. Turism. – Istoric. Locuit în vechime de triburi amerindiene (guarani, tamoios, tupinambas ș.a.), terit. B. a fost cucerit în prima jumătate a sec. 16 de portughezi. În 1815, ca urmare a mișcării de eliberare națională, a fost lichidat statul colonial, iar la 7 sept. 1822 B. s-a declarat imperiu independent. În 1888 a fost abolit sclavajul. În 1889, B. s-a proclamat republică federativă. La sfîrșitul sec. 19 a început să se dezvolte industria. După primul război mondial (în care B. a fost de partea Antantei) s-a intensificat pătrunderea în economia țării a capitalului străin, mai ales american. În 1930, în urma luptei pentru putere dintre conservatori și liberali, puterea a fost preluată de de aceștia din urmă, în frunte cu G. Vargas. În 1942, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. În 1960, capitala B. s-a mutat de la Rio de Janeiro în noul oraș Brasilia. Președinții J. Kubitschek (1956-1961) și J. Goulart (1961-1964 ), care au luat unele măsuri pentru consolidarea economiei naționale, au fost răsturnați prin lovituri de stat militare. După revenirea la o conducere civilă (1985), o nouă constituție a intrat în vigoare (1988). Instabilitatea politică nu a influențat dezvoltarea economică a B., care a devenit principala putere a Americii Latine. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, compus din Senatul Federal și Camera Deputaților, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte. Președintele Fernando Collor de Mello, acuzat de corupție și confruntat cu un val de nemulțumiri sociale, a fost suspendat din funcție în urma unei hotărîri parlamentare; a demisionat la 29 decembrie 1992. Itaman Augusto Cantiero Franco a depus jurămîntul, devenind președintele B. în aceeași zi. 2. Podișul Braziliei sau Brazilian (Planalto Central), pod. situat în America de Sud (SE Braziliei) între C. Amazonului (la N), Gran Chaco și La Plata (la V) și Oc. Atlantic (la E). Alcătuit dintr-o platformă străveche cu relief variat. Pe latura de E este brăzdat de sierre cristaline paralele cu țărmul Oc. Atlantic, cu înălțimi între 800 și 2.000 m. Alt. max.: 2.884 m (Pico de Bandeira). Spre interior se desfășoară o altă linie de sierre, paralelă cu prima. Către V. alt. sierrelor scade treptat într-un pod. înalt, care ocupă centrul de V P.B. În N și V acestui pod., alt. sînt de 500-600 m. Climă ecuatorială în N și subecuatorială și tropicală în centru și S. Rețeaua hidrografică are dispoziție radială, fiind formată din afl. ai Amazonului, ai rîului Purús și din cele care se varsă direct în Oc. Atlantic.

CALDERON DE LA BARCA, Pedro (1600-1681), dramaturg spaniol. Tipic reprezentant al barocului, a adus în teatru o puternică forță meditativă, un ascuțit simț dramatic și un stil somptuos, încărcat de simboluri și metafore. Vasta sa operă cuprinde comedii de capă și spadă („Doamna nevăzută”), drame profane („Judecătorul din Zalamea”), filozofice și religioase („Viața este un vis”, „Magul făcător de minuni”). Cel mai important autor de autos sacramentales („Marele teatru al lumii”).

CALLAS, Maria (pseud. Mariei Kalogeropoulos) (1923-1977, n. New York), soprană americană de origine greacă. Voce de mare întindere. Repertoriu vast, de la coloratură la roluri dramatice („Norma” și „Puritanii” de Bellini, „Traviata” de Verdi, „Lucia di Lammermour” de Donizetti ș.a.). A cînta pe scena Scalie din Milano și la Metropolitan Opera din New York.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

CANADA, stat în America de Nord; 9,97 mil. km² (inclusiv 755,2 mii km² de ape interioare); 26,25 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: engleza și franceza. Cap.: Ottawa. Orașe pr.: Montréal, Toronto, Vancouver, Winnipeg, Edmonton, Calgary, Québec. Pop. urbană: 76%. Este împărțit în 10 prov. și două terit. Relieful C. este foarte variat. În SE se dezvoltă ramurile de N ale sistemului muntos al Apalașilor, cu alt. reduse. Spre V se întinde vasta peneplenă, modelată de ghețarii cuaternari, a Scutului Canadian (50% din supr. țării), dispus în jurul G. Hudson. Podișul Preriilor este încadrat de scutul Canadian și Cordilieri (M-ții Stîncoși și M-ții Coastei; alt. max. 6.050 m în vf. Logan). Terit. C. este străbătut de mari fluvii (Sf. Laurențiu, Columbia, Mackenzie ș.a.). În SE, la granița cu S.U.A., se află cel mai mare sistem lacustru de pe glob (Superior, Huron, Erie, Ontario); dispune de alte mari lacuri de interior (Winnipeg, Lacul Sclavilor, Lacul Urșilor ș.a.). Arh. Arctic, ce depășește 80° lat. N, are un relief muntos cu alt. ce trec de 3.000 m. Climă temperată cu nuanțe oceanice spre țărmuri și continentală în interior. În N, climă aspră polară. Expl. de petrol (79,25 mil t, 1988), gaze naturale (99,37 miliarde m³, 1988, locul 3 pe glob), cărbuni (69,5 mil. t, 1989), min. de fier (39,8 mil. t. export, 1989), nichel (214 mii t, 1988, locul 1 pe glob), azbest (661 mii t, 1987), aur (114.951 kg, 1987), platină, cupru, zinc (1,35 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), plumb, uraniu (13.233 t, 1988, locul 1 pe glob), radiu, cobalt, antimoniu, bismut, molibden (12.388 t 1988, locul 2 pe glob), wolfram, săruri de potasiu (7,6 mil. t 1967, locul 2 pe glob). Mare producție de energie electrică (503,5 miliarde kWh, 1988, din care 66% se realizează în hidrocentrale). Ind. C. prelucrează petrol și produce oțel (15,1 mil. t, 1988), fontă (9,5, il. t, 1988), nave, automobile (1 mil. buc., 1988), utilaj forestier, aparatură electronică, avioane, aluminiu (1,53 mil. t, 1988) etc. C. dispune de un vast patrimoniu forestier (38,9% din terit.) pe baza căruia s-a dezvoltat o puternică ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (9,7 mil. t hîrtie de ziar, 1989, locul 1 pe glob). Ind. chimică (coloranți, cauciuc sintetic, fire și fibre sintetice), a mat. de constr. (ciment, 11,9 mil. t, 1988), alim. (conserve, pește, lactate) și textilă sînt bine dezvoltate. Se cultivă 5% din terit. țării cu grîu (24,4 mil. t, 1989), ovăz (3,55 mil. t, locul 3 pe glob), orz (11,7 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), secară, porumb (6,4 mil. t, 1989), plante furajere, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun. Pomicultură în SV țării. Creșterea intensivă a animalelor: bovine (12,2 mil. capete, 1989), porcine (10,6 mil. capete, 1988), ovine (728 mii capete, 1989), se practică pe pășuni naturale (3,5% din terit.) și pe baza plantelor furajere. Pescuit (1,6 mil. t, 1988) și vînătoare. C. f.: 93,5 mii km. Căi rutiere non-urbane: c. 900 mii km, din care 133,5 mii km de autostrăzi. Parc auto: 11,7 mil. autoturisme, 3,5 mil. vehicule comerciale, 33.728 pipe-line-uri (1988). Flota comercială: 3.38 mil. t (1988). Turism (40,5 mil. turiști, 1986). Moneda: 1 dollar (canadian) = 100 cents. Exportă autovehicule, utilaje, echipament ind. (c. 40%), combustibili, hîrtie și produse din hîrtie, produse agricole, lemn, minereuri, produse siderurgice ș.a. și importă mijloace de transport (inclusiv subansamble), mașini și utilaje, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse textile, chimice ș.a. – Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene și de eschimoși (în partea de N a țării), C. a fost colonizată, începînd din sec. 17, de francezi. În urma Războiului de Șapte Ani (1756-1763), C. a fost inclusă în Imp. Britanic. La sfîrșitul sec. 18 s-a intensificat imigrația în C. din Marea Britanie, S.U.A. și din alte țări. În urma răscoalei din 1837, condusă de W. Mackenzie și L.J. Papineau, guvernul englez a fost nevoit să introducă cîteva reforme cu caracter liberal; în 1867, C. a primit statutul de dominion. A participat la primul război mondial alături de Antanta. În 1939, C. a întrat în război împotriva Germaniei hitleriste. C. este membră a N.A.T.O. (din 1949); nu face parte din Organizația Statelor Americane. La conducerea țării au alternat Partidul Liberal și Partidul Conservator Progresist, guvernarea celui dintîi fiind în ansamblu de mai lungă durată. Un loc important în viața politică l-a ocupat efortul populației francofone din Québec de a-și conserva identitatea lingvistică și culturală. Potrivit Constituției din 1982, C. este monarhie parlamentară, în cadrul Commonwealth-ului, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. De facto, statul este condus de un parlament federal bicameral, compus din Senat și Camera Reprezentanților, și de un guvern național.

CANGZHOU, oraș în E Chinei (Hebei), la S de Tianjin; 293,6 mii loc. (1986, cu suburbiile). Port pe Marele Canal. Centrul unei vaste zone agricole. Ind. textilă și alim.

estetica muzicii. Născută o dată cu înflorirea marilor școli filozofice ale antichității, reflecția despre muzică se identifică în culturile tradiționale ale Indiei, Chinei, ca și în vechea Eladă, cu investigarea legilor universului pe baza analogiilor dintre sunet și număr, dintre rezonanța sunetului și posibilitățile umane de asimilare rituală a ordinii pe care o sugerează. Prin Pitagora, muzica se vede inclusă printre „științele numărului”, iar în vremea lui Platon ea încununa o inițiere gradată ce cuprindea aritmetica, geometria, sferica (sau astronomia) și „armonia sferelor”, știință sistemică a coordonării mișcării corpurilor în timp și spațiu. Atașată idealului de armonie (I), ordine, proporționalitate*, gândirea despre muzică traversează întreg ev. med. europ., ale cărui tratate se inspiră din scrierile lui Nicomachus, Theon din Smirna (sec. 2 e. n.), Boetius (sec. 4), adică cele care situează muzica în vestitul quadrivium* al disciplinelor matematice. Ecoul tardiv al acestui mod de gândire îl constituie monumentala lucrare a lui Johannes Kepler Harmonices mundi (1618) în care regulile consonanței* muzicale sunt deduse din geometria euclidiană a poligoanelor inscriptibile, găsindu-și apoi aplicarea în structura sistemului solar, asupra căreia autorul formulează pe această bază legile care îi poartă numele. Valențele expresive pe care le conțin artele „muzicale” aflate în simbioză (poezia, dansul, muzica) sunt evocate prin filiera gândirii aristotelice care reconsideră atât conceptul prin care artele își vădesc analogiile cu lumea înconjurătoare – acele de imitație (mimesis) – cât și pe cele de ethos (1) (caracter) sau catharsis (purificare) prin care muzica îndeosebi își afirmă afinitățile cu lumea interioară a omului, cu afectele (v. afectelor, teoria). O exaltare a acestei doctrine se poate remarca abia după ce umanismul renascentist inaugurează în mentalitatea europ. ideea autonomiei limbajului artistic și a surselor de inspirație. Specificitatea relațiilor diferitelor arte cu natura cât și cu idealul uman își găsește locul în sistemele de anvergură elaborate de marii filosofi care încearcă să delimiteze misiunea fiecăreia. Iluminismul fr. prin Diderot sau Roussseau, filosofia clasică germ. prin Kant și Schelling caută să nuanțeze ipotezele privitoare la specificul frumosului artistic și al expresivității muzicale. Prin Hegel, își face loc viziunea dialectică a evoluției artelor spre umanizare și spiritualizare ce consacră muzica drept artă romantică a subiectivității pure, aflată în vecinătatea punctului culminant în care se află poezia. Prin Schopenhauer, virtuțile muzicii sunt ridicate deasupra oricărei ierarhii, ea constituind chintesența universului și în același timp modelul pe care se întemeiază însuși sistemul filosofic al autorului. Apogeul limbajului muzical în perioada romantismului* contribuie la transformarea în patrimoniul componisticii și al criticii muzicale a meditației despre muzică, inaugurând astfel o gândire elaborată „din interiorul” acestei arte. Schumann, Listz, Berlioz, Wagner, marii creatori ai sec. 19 exprimă în operele lor literare opinii de mare finețe și profunzime asupra universului artistic, preconizând o înfrățire a artelor, de felul programatismului* sau al noului sincretism* inaugurat de Wagner în drama sa muzicală. Excesului de literaturizare a muzicii i se va opune criticul vienez Hanslick printr-o teorie asupra „frumosului muzical” conceput în spirit kantian ca desfășurare de „forme sonore în mișcare”, independentă de orice asociații subiective. Ea va fi contracarată la rândul ei de doctrina lui Volkelt și a lui Lipps asupra „empatiei” (germ. Einfühlung) ca factor fundamental al propagării emoției estetice pentru ca la începutul sec. nostru teoria energetismului* a lui Ernst Kurth să preconizeze o interconectare a proceselor pur sonore cu fluxul tensiunilor psihice (v. psihologia muzicii). Independent de aportul diferitelor „poetici” scrise de muzicieni prestigioși care continuă explicarea muzicii de pe pozițiile propriului limbaj sau tendințe (Debussy, Stravinski, Schönberg, Webern, Honegger, Messiaen, Prokofiev, Boulez, Xenakis ș.a.) ca și de vastul domeniu al muzicologiei*, e. se vede constituită ca patrimoniu relativ autonom, în care diferitele contribuții își au ca suport fie instrumentele criticii de artă tradițională și ale analizei*, fie disciplinele științifice sau filosofice. Astfel se poate remarca orientarea sociologică a scrierilor unui Th. Adorno ca și a multor cercetători, aceea psihologică a lui L. Meyer, Giselè Brelet, E. Ansermet, A. Schering, S. Langer, D. Cook, după cum etnologia servește unor generalizări teoretice în lucrările lui B. Asafiev, V. Țukerman, L. Mazel sau A. Daniélou. Se încearcă o delimitare a patrimoniului expresiei muzicale pornind de la conceptele stilistice fundamentale, ca în scrierile lui Riemann, D. Cuclin, Zofia Lissa, C. Dahlhaus, P. Bentoiu, sau se încearcă analogii – pe baza funcției de comunicare a artei – cu informatica și semiotica (A. Moles, U. Eco, Faltin-Reinecke ș.a.). Diferitele cercetări contemporane de morfologie a artelor (E. Souriau, M. Dufrenne, Munro) conțin de asemenea observații interesante cu privire la arta muzicală ca de altfel și ale gânditorilor ca G. Lukács, N. Hartmann sau Alain ce elaborează ample sisteme de estetică ce cuprind întreg domeniul expresiei artistice. V. fenomenologia muzicii.

CAROL V (CAROL QUINTUL), rege al Spaniei sub numele de Carol I (1516-1556) și împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană (1519-1556), din dinastia Habsburg. A reunit sub autoritatea sa teritorii atît de vaste (Germania, cea mai mare parte a Pen. Italice, Spania împreună cu posesiunile din America), încît se spunea că în imperiul său „Soarele nu apune niciodată”. Urmărind crearea unei monarhii catolice universale, a condus lupta împotriva Reformei și a purtat războaie cu Franța (pentru dominația în Pen. Italică), cu Imperiul Otoman și împotriva principilor protestanți; a abdicat și a împărțit imperiul între fratele său Ferdinand I (Germania) și fiul său Filip II (Spania, Țările de Jos, Italia și coloniile americane).

frecvență (< lat. lit., frequentia; fr. fréquence; it. frequenza; germ. Frequenz; engl. frequency) (Fiz.), numărul de perioade* sau numărul de oscilații complete (dus-întors) efectuate într-o secundă de un corp care vibrează (ex.: coarda la a vl. vibrează cu f. de 440 oscilații complete pe secundă). Unitatea de f. este hertzul* (simbol Hz), de la numele marelui Fizician german H. Hertz (1857-1894): 1 Hz = 1 oscilație completă/s. În unele lucrări vechi, mai ales străine (fr. etc.), f. este dată în cicli/secundă (c/s) sau în perioade/secundă (per/s) și chiar în vibrații/secundă; de asemenea, prin oscilație (vibrație) se subînțelege acolo nu o oscilație în sensul arătat, ci numai jumătate (oscilație simplă). În acest fel, f. cu care vibrează diapazonul (5) se consideră a fi 880 c/s, în loc de 440. ♦ Factorului obiectiv „f. unui sunet” îi corespunde factorul subiectiv „senzația de înălțime” a sunetului respectiv. Astfel, sunetele scării muzicale suitoare sunt corespondentele psiho-fiziol. ale unor f. crescătoare. Unei anumite f. îi corespunde un sunet pe care urechea îl percepe totdeauna de aceeași înălțime*: „grav” dacă f. este mică, „înalt” (acut) dacă este mare. Senzația de înălțime este influențată de timbru* și de intensitatea* de emisie a sunetului (un același sunet pare urechii mai jos dacă este puternic). Numeroase date statistice au arătat că domeniul sunetelor audibile se întinde în câmpul de f. de c. 16-16.000 Hz (10 octave*), pentru un ascultător otologic normal (persoană sănătoasă, în vârstă de 18-25 de ani, cu auzul normal). Din infinitatea de sunete a acestui vast câmp sonor (considerând și f. exprimate prin numere zecimale), muzica tradițională utilizează numai 109, pe care le poate emite orga* mare modernă (v. și electronică, muzică). Sunetele acestea formează scara completă a sunetelor muzicale, de la cel mai grav (do = 16,35 Hz în scar temperată*) și până la cel mai acut (do = 8.372 Hz, id.). În acest diapazon (5) de 9 octave [v. octavă (3)] se înscriu – ocupând porțiuni mai restrânse sau mai largi în diferite zone ale scării – întinderile tuturor celorlalte instr. muzicale, inclusiv vocea (1) umană. ♦ Noțiunea de f. nu a fost cunoscută în antic. și ev. med. Vreme de aproape 3 mil., înălțimea sunetelor s-a determinat prin comparație cu sunetele date de porțiuni de lungime diferită a coardei de monocord* (sonometru), instr. a cărui invenție și largă utilizare sunt atribuite lui Pitagora. În 1638, G. Galilei scrie că numărul de vibrații este corelativul fizic al înălțimii sunetelor; el definește raportul a 2 vibrații diferite drept caracteristică (măsură) a înălțimii relative a 2 sunete și arată în ce fel depinde vibrația unei coarde de lungimea, tensiunea și masa ei. Fostul său discipol, M. Mersenne, i se datorează prima determinare absolută a unor f., publicată în 1636. După apariția în 1729 a lucrării lui Euler (v. bibliogr.), f. a devenit baza generală de determinare a înălțimii sunetelor. Astăzi există diferite aparate pentru măsurarea cu precizie a f.

legendă, titlu aplicat, începând din perioada romantică, unor creații de tip foarte diferit, de la piese instrumentale (cele 2 l. pentru pian de Liszt: Predica Sf. Francisc de Assisi către păsări și Sf. François de Paule mergând pe valuri; Legenda pentru trp. și pian de George Enescu) până la vaste lucrări vocal-simf. (L. dramatică Damnațiunea lui Faust de Berlioz). Denumirea se explică prin substratul programatic* al acestor lucrări (subiecte inspirate din povestiri religioase și profane), sau prin simplul ton narativ.

CEHOV, Anton Pavlovici (1860-1904), scriitor rus. Opera sa, vastă frescă a societății ruse, denunțînd mediocritatea existenței cotidiene, relevă o profundă cunoaștere a sufletului uman. Creator de atmosferă, înzestrat cu un deosebit simț al observației, împletește umorul subtil, amar, cu lirismul discret, într-un limbaj de o mare economie a mijloacelor de expresie (nuvelele „Salonul nr. 6”, „Ordinul Anna”, „Omul în cutie”; piesele „Pescărușul”, „Unchiul Vania”, „Trei surori”, „Livada cu vișini”).

modulație I. (Fiz.) Variația în timp (după o anumită lege, corespunzătoare unui mesaj de transmis) a unuia din parametrii unui semnal purtător. În cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, se utilizează m. de amplitudine* sau de frecvență*. În fenomenul bătăilor* acustice are loc o m. de amplitudine a undei care rezultă din suprapunerea altor două de frecvență apropiată, m. manifestată prin întăriri și slăbiri perioadice (v. perioada (2)) ale sunetului rezultant. Cercetările electroacustice arată că efectul vibrato* vocal are un caracter complex, constând din variații periodice simultane de frecvență, de intensitate* și de timbru* ale sunetului emis; aceste variații se repetă, în mod normal, de c. șase ori pe secundă. Diferențele de frecvență sunt de c. un semiton* în cazul vocii și de c. un sfert de ton (v. microinterval) în cazul instr. muzicale la care se poate obține acest efect. Diferențele de intensitate sunt foarte mici (2-3 dB). În tremolo* vocal, m. de amplitudine este minimă, pe când cea de frecvență mare (7-10 perioade*/s), ceea ce dăunează calității emisiei sonore. II. Procesul schimbării unui centru tonal [v. tonalitate (2)] cu un altul sau a unei configurații modale* [ori sonore, organizată, și delimitată, îndiferent în ce sistem (II)] cu o alta. M. este deci proprie organizărilor muzicale nu numai pe baza principiului subordonării sunetelor (gravitație), care reclamă un centru bine determinat și afirmat sonor (unele moduri, gamele* sistemului tonal, sau unele configurații sonore ce posedă un centru stabil), ci și întregului sistem modal (deci și modurilor care nu sunt constituite pe o ierarhie a sunetelor). Astfel, simpla schimbare a unei configurații modale cu alta, fără a implica un proces complex, se poate numi propriu-zis m. Ideea existenței unui proces clasic, prin care se efectuează m. în cadrul tonalității (1) ar putea infirma această părere. Dar tot tonalitatea ne-a obișnuit cu m. bruscă în care nu este implicat nici un proces tehnic ci doar unul psihologic. Și tot tonaliștii, prin lărgirea conceptului tonal, ne-au obișnuit cu zone tonale comune în care m. își pierde la un moment dat funcția, zonele tinzând spre o „nebuloasă” fapt ce, până la urmă, a dus la atonalitate* (v. și dodecafonie). Astfel, în ideea tonalității lărgite, schimbarea unei anumite configurații sonore, care se afirmă psihologic pe o suprafață muzicală mai amplă, cu o alta, care se va afirma în continuare, implică ideea de m. Mergând mai departe cu raționamentul și considerând, într-o accepție europ., atât sistemul tonal cât și cel serial*, cazuri particulare ale unui modalism lărgit, vom constata că ideea de m. ar corespunde și serialismului atunci când se produce o schimbare de serie* (și nu o schimbare de formă sau transpoziție* a seriei). Mai mult, Șt. Niculescu tratând intersecția categoriilor sintactice prin trecerea de la o sintaxă (2) la alta (cu ajutorul elementelor comune), numește un atare proces „m. de sintaxă”. Tragem de aici concluzia că m. în sensul larg al cuvântului, înseamnă o schimbare (tehnică și psihologică) de stare a unei configurații sonore bine afirmate (stabile) cu o alta ce se va afirma ulterior. Bineînțeles acesta este aspectul abstract al m., considerând și sistemul temperat* ca o parte a sistemului modal netemperat, ce cuprinde totalitatea muzicilor extraeuropene (un sistem extrem de vast și bogat, în care m. acționează, în primul rând, la nivel psihologic, presupunând un proces foarte complicat de semnficații legate de stare). ♦ Practic, în muzica europ., unde termenul este folosit atât în teoria (2) muzicii (în studiul melodiei*) cât și în armonie (III, 1-2) reclamând un proces de schimbare a centrului sonor de pe un sunet pe altul, cu sau fără schimbarea modului, distingem două aspecte: m. în sistemul tonal și în sistemul modal (în accepția europ.). Prin m. în sistemul tonal (impropriu numită modulație; D. Cuclin propune termenii: tonulație – pentru trecerea dintr-o tonalitate în alta fără a se schimba modul, respectiv: Do-La; tono-m. – pentru schimbarea tonalității și a modului respectiv: Do-la; m. pentru schimbarea modului respectiv: Do-do), se înțelege un proces de trecere de la o tonalitate la alta ce urmează anumite reguli bazate pe înlănțuirile tonale urmărind două criterii: gradul de afirmare a noii tonalități și gradul de înrudire a tonalităților (v. cercul cvintelor). După primul criteriu determinăm: inflexiunea modulatorie (se „atinge” pe o suprafață mică o altă tonalitate, revenindu-se la cea de la care s-a plecat), m. pasageră (se ajunge într-o tonalitate care nu se afirmă, ci are doar funcție de tranziție spre o alta) și m. definitivă (unde se afirmă și se stabilește o altă tonalitate pe o suprafață muzicală mai mare). Cel de-al doilea criteriu se referă la m. la tonalități apropiate (deci la cele înrudite de gradul I – la relativă*: Do-la și la-Do; la D: Do-Sol; la relativa D: Do-mi; la Sd: Do-Fa; la relativa Sd: Do-re) și m. la tonalități depărtate pe scara cvintelor care presupune un proces mai complex, unde măiestria compozitorului este pusă la încercare. În acest sens se utilizează procedee ca: m. prin tonalități tranzitorii, prin progresii* modulatorii melodice sau arm., prin schimbarea modului (la omonimă*: Do-do), prin pasaje cromatice (cromatismul* în armonie: a se analiza muzica lui R. Wagner, R. Strauss etc.), prin substituirea de funcțiuni* (prin trepte* comune), prin enarmonie (2) (melodică sau armonică) și prin m. bruscă (folosind situații psihologice). ♦ În sistemul modal, procesul m. prezintă o multitudine de posibilități. Totuși, câteva principii mai des întâlnite, considerate generale pentru modurile sferei muzicale europ., se cer menționate: inflexiunea prin trepte mobile, schimbarea configurației modului păstrându-se tonica finală* (v. metabolă), schimbarea atât a tonicii cât și a configurației modale, m. prin fragmente și zone modale caracteristice sau comune etc. Dintr-un punct de vedere teoretic mai nou, în sistemul tonal și în cel modal păstrarea configurației tonale sau modale și schimbarea centrului (tonicii) nu constituie o modulație și o transpoziție (de ex. Do-La = transpoziția configurației gamei Do major – a configurației tonale model – pe sunetul La, de unde rezultă gama La major). Acest fel de a privi lucrurile ar reprezenta o extindere a concepției teoriei seriale* asupra sistemului de organizare tonală sau modală. În sfera teoriei tonale este infirmat un asemenea mod de gândire (corect, în schimb aplicat ulterior unor practici muzicale deja constituite, dar ceea ce nu înseamnă că nu poate fi utilizat în analiza unor principii tonale!), procesul m. definindu-se în limitele accepției clasicismului* muzical, bazat pe culoarea particulară a fiecărei tonalități și pe latura afectiv-psihologică a modurilor (major*-minor*). Cu toate că în perioada renascentistă au existat unii compozitori vizionari în tratarea procesului m. ca Gesualdo da Venosa (poate pentru că armonia tonală încă nu-și stabilise toate coordonatele în mod precis), epoca clasică a impus un principiu restrictiv care, încetul cu încetul, începând cu ultimele lucrări mozartiene și cu Beethoven, s-a deschis, lăsând loc cromatismului ce a dominat perioada romantică. M. cromatică și cea enarmonică culminează în muzica lui R. Wagner, ca mai apoi lărgirea tonalității să ducă la pierderea coordonatelor clasice în ceea ce privește procesul m., ajungând în sec. 20 într-o stare incertă. De pildă, în concepția lui Hindemith, m. înseamnă o trecere de la o zonă tonală la alta unde „diferențierea ponderii acordice ne permite să alcătuim serii de acorduri* în care să se afle opuse, la un moment dat, două tonalități bine distincte”. Astăzi s-ar impune, datorită revenirii la ideea de centru, o reevaluare, bineînțeles pe alte coordonate, a procesului m.

CERNĂTESCU, Radu (1894-1958, n. Huși), chimist român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași. Lucrări în domeniul chimiei fizice, anorganice, analitice și biochimiei. Autor a numeroase metode analitice de dozare a unor elemente chimice. Vastă activitate de cercetare în domeniul chimiei combinațiilor complexe.

neoclasicism, orientare cu caracter istoricizant afirmată în componistica primei jumătăți a sec. 20, cu precădere în deceniile 2-4 dar cu notabile ramificări și dincolo de acest interval. Faimoasa deviză a „întoarcerii la Bach” atribuită lui Stravinski (1924) – și pe care Nadia Boulanger continua să o propage în anii ’30 la cursurile sale de compoziție (2) de la École Normale din Paris – a exprimat în esență o anumită frondă „revivalistă” a unei părți a compozitorilor începutului de sec.; împotrivirea acestora atât față de excesele literaturizante și hipertrofia formală proprii romantismului* târziu cât și față de psihologismul exacerbat al expresionismului a născut, prin contrast, năzuința revenirii la „un spirit de echilibru și reținere” (Gisèle Brelet) și a restabilirii valorilor „pur muzicale” ale discursului – între altele, pregnanța și claritatea tematicii (v. temă) și a formei – trăsături regăsibile în muzica epocilor mai vechi. Atitudinea neoclasică este prin definiție duală: ea este, pe de o parte, explicit referențială – fiindcă presupune raportarea deliberată a creatorilor de modele (de formă, scriitură, stil*) ale trecutului muzical pre-romantic, în speță clasic (v. clasicism) dar mai ales ante-clasic – iar pe de altă parte, esențialmente modernă, în sensul libertății pe care compozitorii o manifestă în „interpretarea” (Craft) modelelor în cauză, a largii disponibilități (estetice, stilistice, tehnice) cu care sunt abordate / tratate „obiectele” muzicale tradiționale. Dimensiunea modernă a n. este determinată atât de recurgerea la cuceririle de limbaj ale sec. 20 – ca de ex. libera folosire a totalului cromatic, sau reformele în domeniul modalului (v. mod) – cât și, adesea, de ironia sau spiritul parodic al evocării, de diferitele grade de distorsiune aplicate datelor moștenite, dovezi evidente ale distanțătii creatorului față de trecutul pe care doar aparent îl „citează” [Simfonia clasică de Prokofiev (1917) oferă un exemplu grăitor în acest sens]. În virtutea acestei fidelități ambigue sau înșelătoare față de modelele istorice, demersul neoclasic este mai curând unul pseudo-restitutiv. Reacțiile de adversitate pe care n. le-a suscitat printre susținătorii muzică de avangardă (v. modernă, muzică) s-au focalizat în mare parte asupra producției neoclasice a lui Stravinski, căreia i s-au imputat caracterul „reacționar” (Adorno) și apelul la „un univers de referințe culturale” frustrant pentru „invenție” (Boulez). De altfel în cel de al 8-lea deceniu al sec. 20, unii contestatari din occid. ai muzicilor cu adresă istorică continuau să se exprime, de pe poziții ideologice de stânga, în termeni similari, denunțând în creațiile de acest tip „ideologia retrospectivistă” și înlocuirea „invenției autentice” cu „un formidabil edificiu al Amintirii” (Deliège) – o atitudine deja neconcordantă cu spiritul nediscriminator al noii epoci; căci „apariția, începând cu anii ’70, a sensibilităților postmoderne [v. postmodernă, muzică] a făcut posibilă considerarea n. nu drept regresiv sau nostalgic, ci drept o expresie a gândiri pluriforme tipic contemporane” (Whittall). Creația neoclasică a lui Stravinski ilustrează exemplar observația de mai sus, prin disponibilitatea referențială enormă a compozitorului față de orice preexistent muzical (Stravinski „citește” în felul său textele oferite de istorie), disponibilitate ce o anticipă pe aceea caracteristică psihismului postmodern. Caracterul pseudo-restitutiv al compozițiilor „neo”-stravinskiene rezidă în faptul că aici și-au găsit aplicarea o sumă de principii și tehnici prin care compozitorul a revoluționat muzica veacului; printre acestea, o extrem de personalizată artă a mixajelor de identități muzicale eterogene: tematice, arm. (v. armonie), polif. (originale sau à la manière), citate* de varii proveniențe și „comentarii” ale acestora etc., articulate în veritabile „scenarii” intertextuale (chiar și cu privire la prima și cea mai ortodox-neoclasică creație a lui Stravinski, baletul „Pulcinella” compus „pe teme, pe fragmente și piese de Pergolesi”, R. Vlad observa că „aportul personal al creatorului vizează din plin dimensiunea armonică”). Punctele de referință ale n. sunt în principal cele furnizate de muzica sec. 17-18 în mai mică măsură de clasicismul vienez și foarte frecvent de epoca barocă (v. baroc) – neobarocul constituindu-se într-un segment central al istorismului muzical neoclasic. Distinctive pentru direcția neobarocă sunt revenirile la forme, genuri*, gramatici muzicale (v. sintaxă (2)) proprii componisticii preclasice (baroce): de la formele / gramaticile polif. (v. polifonie) de tip contrapunctic-imitativ (v. contrapunct) sau de tipul variației* polif., la cele omofone*, înglobând eventual și polif. (suita* și sonata* preclasică), la formele concertante (concerto grosso*) sau la forme / genuri vocal.-orch. (orat.*, cantata*), proprii aceleiași epoci. În planul limbajului, liniarismul* polif. a reprezentat replica cea mai importantă a neobarocului la polif. „istorică” barocă și totodată modalitatea cea mai radicală de a o transgresa; exacerbările motorice ale structurilor* ostinato* apar și ele, uneori, drept un pandant modern al construcțiilor polif. cu bas ostinato ale settecento-ului și în general al „cinetismului” baroc. Pe cât de vastă, pe atât de de diferențiată, în funcție nu numai de tehnicile ci și de viziunile (inclusiv asupra trecutului), mai divizate ca oricând până atunci, ale creatorilor care au produs-o, literatura neoclasică este clasificabilă tipologic după criterii diverse, nici unul dintre ele neavând însă o relevanță absolută. Căteva linii de forță ale n. pot fi totuși stabilite după criteriile relativ obiective ale a) cronologiei manifestărilor; b) consistenței și persistenței în timp ale anumitor „filoane” neoclasice; c) forței de materializare a conceptului neoclasic în anumite creații individuale. Într-un prim grup de manifestări neoclasice ce se configurează în deceniului 2 al sec. 20 se înscriu, înaintea creațiilor în acest stil, deja menționate, ale lui Prokofiev și Stravinski, contribuțiile lui Ravel (suita pentru pian Le tombeau de Couperin) și Enescu (Suita a II-a pentru orchestră) – cu precizarea faptului că locul lui Enescu în cronologia n. europ. este încă mai vechi, el fiindu-i asigurat de lucrări de această factură compuse în 1903 (Suita I pentru orchrstră, Suita a II-a pentru pian). Creațiile neoclasice ale lui Hindemith (compozitor ce pătrunde și în „eșalonul neoclasic” al deceniului 2 printr-o neo-bachiană Sonată pentru violă solo) se situează cu precădere în deceniul 3, concretizându-se în anumite lucrări aparținând seriilor Kammermusik și Konzertmusik, în ciclul vocal Das Marienleben și în Concertul pentru orchestră – „poate una din cele mai reprezentative partituri neobaroce din câte există” (W.G. Berger). N. hindemithian nu poate fi separat, în anumite cazuri, de tendințele așa-numitei Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”), dominantă în Germania anilor ’20. În afara celor trei mari zone relativ compacte și extinse în timp, reprezentate prin producțiile lui Stravinski, Hindemith și ale italienilor Respighi, Casella, Malipiero, Petrassi – ultimii, animați de idealul reevaluării moderne a tradițiilor muzicale naționale, de la gregorian (v. gregoriană, muzică), la polif., vocală renascentistă (v. Renaștere) și moștenirea instrumentală barocă – n. a mai inclus în sfera sa creații ale altor compozitori marcanți ai sec. trecut, cu abordări dintre cele mai diferite ale modelelor „vechi”: dacă Honegger (orat. Le roi David, Partita pentru două piane, Suita arhaică pentru orch.) aderă temporar la politonalitate* (susținând câ folosește acordurile politonale „în același fel în care Bach se servea de elementele arm. tonale”), Schönberg compune „cu nostalgia stilului vechi” (cum însuși declară), pe o temă, de explicită adresă barocă, dar utilizând un limbaj ultracromatic și procedee variaționale serial-dodecafonice (v. serială, muzică; dodecafonie) Variațiuni pe un recitativ pentru orgă, op. 40, în timp ce Bartók „echivalează” datul muzical baroc cu cel de extracție sau de analogie folclorică, în plan tematic (Divertisment pentru orch. de coarde, Concerto pentru orch.), inclusiv în sintaxe (2) polif. (Microcosmos, Duo-uri pentru violine); replici neobaroce la Clavecinul bine temperat apar la Hindemith (Ludus tonalis) (1942) și, în perioada postbelică, la Șostakovici (24 Preludii și fugi). O consistentă literatură neoclasică datorată unor compozitori români se configurează, în perioada inter- și postbelică, în coordonatele unor gândiri / tehnici tonal / modale, uneori cu referiri cromatice, ulterior neo-modale, uneori cu referiri mai mult sau mai puțin directe la elementul autohton, prin: Lazăr (Concerto grosso, Concertele nr. 2 și 3 pentru pian și orch.), Vancea (Preludiu, Fuga și Toccata pentru pian), Lipatti (Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde), Mihalovici (Divertisment pentru orch. mică, Preludiu și Invențiune pentru orch. de coarde, Toccata pentru pian și orch.), Silvestri (Preludiu și Fuga (Toccata) pentru orch.), P. Constantinescu (Triplu concert pentru vl., v.cel., pian și orch.), I. Dumitrescu (Concert pentru orch. de coarde), Negrea (Concert pentru orch.), Ciortea (Passacaglia și Toccata pentru orch.), Toduță (Psalmii- 23, pentru cor a cappella, 97, pentru cor mixt și orgă, 133, pentru cor mixt, soli și orch. mare; Passacaglia pentru pian) ș.a. În decursul timpului – procesul făcându-se simțit încă din anii ’30 – n. își va preschimba adesea calitatea de stil în aceea de componență stilistică cu caracter aluziv, prin incorporări ale „trimiterilor” de tot felul la clasic sau baroc în sinteze sau chiar în caleidoscoape complexe polireferențiale. Absorbit în cele din urmă în fenomenalitatea postmodernă, gestul pseudo-restitutiv își va desăvârși, istoric, devenirea.

MARE¹, mari, adj. 1. Care depășește dimensiunile obișnuite. ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros care, la mînă, se poate opune celorlalte degete. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa (pe cineva) dezamăgit. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast. ◊ Expr. În mare = după un plan vast; în linii generale. ♦ Înalt. Un deal mare ne desparte (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Au umplut un sac mare, mare (SBIERA). ♦ (În expr.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat; adînc. Apă mare. 2. În cantitate însemnată, abundent, mult; numeros. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla; a inunda. ♦ (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. 3. De lungă durată. 4. În grad înalt; intens, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el (SADOVEANU). ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). Ziua-mare = moment al dimineții cînd lumina devine intensă. ♦ (Despre sunet, voce) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, strigînd. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic. Ger mare. ♦ (Adverbial, pop.) Din cale-afară, peste măsură. A să fie Mare mult omor! (ALECSANDRI). ♦ Grav. Greșeală mare. 5. Adult, matur, vîrstnic; (la comparativ) mai bătrîn. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni matur, adult. 6. Vestit, renumit, ilustru. 7. Care ocupă un rang superior, sus-pus. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț. A trage a mare = a-și da ifose; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. Mare și tare = influent, puternic. ◊ (Substantivat) Mai-marele = căpetenie, șef. ♦ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. 8. Important, de seamă; hotărîtor. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte bombastice; promisiuni goale. ♦ Deosebit, ales. Mare cinste. – Lat. mas, maris.

MEREU², -EIE, merei, adj. (Reg.) Care se întinde pînă departe; întins, vast. – Comp. magh. merö „absolut”.

orchestră (fr. din gr. orchestra – v. tragedie (1)), ansamblul instrumentiștilor care execută împreună o lucrare muzicală. O. este, în general, o formație stabilă, cu un număr precis de membri, organizată în vederea susținerii de concerte (1). Ea poate funcționa ca o instituție independentă (de tipul filarmonicilor*) sau poate aparține unei instituții artistice cu profil lateral (radiodifuziune, teatru muzical etc.). Ținând seama de numărul și felul instrumentelor folosite, de repertoriul (1) executat și de modalitățile de prezentare în public, există: o. simfonică, constituită după o schemă precisă de organizare cuprinzând instr. de coarde, instr. de suflat din lemn și din alamă precum și instr. de percuție, totalizând în mod obișnuit 80-100 instrumentiști; sub conducerea unui dirijor, o. simf. prezintă în public lucrări simf. alese din vastul repertoriu existent ce cuprinde muzică din sec. 18-20; o. de operă, având în general aceeași alcătuire cu o. simf., dar fiind destinată susținerii rolului de acomp. în spectacolul de operă* și balet*; îi este rezervat un spațiu special al sălii, numit fosa* de o.; o. de cameră, formație mai restrânsă, cu un număr variabil de instr. (între 10-30) alcătuită în funcție de necesitățile pieselor executate; acestea aparțin fie repertoriului vechi, anterior clasicismului* (secolele 16-18), fie celui contemporan; în general fiecare instr. are un rol distinct, o participare (partidă*) independentă ca în muzica de cameră*, instr. reprezentând spre deosebire de o. simf. partide* individuale, iar prezența dirijorului nu este întotdeauna necesară; o. de coarde, ansamblu instr. format numai din instr. de coarde cu arcuș (vl. I și II, vle., vcli., c-bași); pentru executarea basului continuu*, în lucrările din epoca barocă*, este introdus și clavecinul*; o. de instr. vechi, specializată în interpretarea cât mai fidelă a muzicii din Renaștere* și baroc, cuprinde doar instr. de epocă; o. de instrumente de suflat cuprinde, dintre participantele o. simf., numai instr. de suflat din lemn și alamă; repertoriul, mai restrâns, este completat cu transcripții* și aranjamente*; o. de muzică militară, (fanfara (6)), ansamblu mai mare de suflători cuprinzând, alături de instr. de suflat obișnuite, diferite instr. speciale care, prin sonoritatea lor puternică, sunt utile în concertele prezentate în aer liber; instr. de percuție* sunt de asemenea larg prezentate; o. de jazz* se bazează în principal pe instr. de suflat. (cl., sax., trp., trb.) și percuție; spre deosebire de grupările de soliști care se sprijină pe improvizație*, o. mare de jazz (big band) utilizează și aranjamente scrise; o. semisimfonică, formație cu rol de acomp. în spectacole de cântece și dansuri; o. de muzică ușoară și de dans și alte forme asemănătoare (o. de estradă, de salon, de promenadă), sunt asambluri instr. specializate în prezentarea repertoriului de divertisment, componența instrumentală fiind foarte variabilă; o. de muzică populară, specializată în prezentarea unui repertoriu folc. național, cuprinde instr. tradiționale ale respectivului popor.

vast, vasturi s. n. (intl.) buzunar cu bani.

CHATEAUBRIAND [șatobriã], François-René, viconte de (1768-1848), scriitor francez. Călătorii în America, Anglia, Orient; ministru sub Restaurație. Proza sa, dominată de sensibilitate și imaginație (vasta lucrare doctrinară „Geniul creștinismului”, romanele „Atalá”, „René”, „Martirii”), a influențat mult romantismul prin pasiunea pentru natură, exotism, singurătate, prin expansiunea eului și mai ales prin elocința și muzicalitatea stilului. Capodopera sa rămîne scrierea autobiografică „Memorii de dincolo de mormînt”.

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

CICLÓPIC, -Ă (< it.; ciclop) Caracteristic ciclopilor (1); uriaș. ♦ Zid c. = construcție vastă și masivă alcătuită din blocuri mari de piatră brută, practicată în arhitectura preelenică și atribuită, potrivit mitologiei grecești, ciclopilor (ex. la Micene, Tirint etc.).

Agapia, m-re în jud. Neamț (com. Agapia), ctitorie a hatmanului Gavriil și a soției sale Liliana, zidită între 1644 și 1647, vast ansamblu monastic cu numeroase adăugiri și transformări, mai ales cele din 1823. Interiorul a fost pictat în 1858-1860 de către Nicolae Grigorescu.

sincretism, noțiune de ordin filozofic-estetic care, particularizată la artă desemnează contopirea într-un tot indivizibil a unor elemente provenite din domenii artistice diferite. Implicarea muzicii în formele sincretice de artă are o vechime milenară. Anumite obiceiuri folclorice (ca de pildă, cele legate de sărbătorile de iarnă), genuri sau subgenuri ale muzicii pop. românești (călușarii*, paparudele*, jocurile* cu strigături* etc.) păstrează reminiscențele s. originar ale artelor, care comporta și fuziunea elementului estetic cu cel magic-religios. Pentru muzică, cea dintâi întruchipare exemplară a s. pe planul artei culte o constituie tragedia* antică elină. Produs al Renașterii* – și deci împărtășind idealul acesteia de resuscitare a valorilor antic. clasice – opera* preia o dată cu modelul tragediei antice și specificul sincretic al acesteia (îmbinând acțiunea dramatică cu muzica vocală* și instrumentală*, baletul*, jocul de scenă, elementele de plastică a spectacolului). Convenționalismul ce se instaurează, în a doua jumătate a sec. 19, în genul operei – ca urmare a absolutizării cantabilității*, a conformării fără rezerve la normele de bel-canto* dictate de opera it. a timpului – afectează nu numai forța dramatică a lucrărilor ci și caracterul lor sincretic. Revigorarea pe aceste planuri a creației (și spectacolului) de operă este realizată de drama muzicală wagneriană (v. operă), al cărei s. comportă o dublă origine: pe de o parte – din nou – în vechea tragedie gr. iar pe de altă parte, în idealul romantic de sinteză a artelor. Diametral opus asocierii convenționale (pe baza unor analogii de suprafață) a modalităților artistice, s. dramei muzicale, rol al unei concepții unice – cea a lui Wagner însuși – reprezintă un tot organic, o reală sinteză; corespondențele de ordin structural și semantic stabilite între muzică și textul poetic (între altele și prin sistemul leitmotivelor*), consensul acestor reprezentări cu cea teatrală (mișcare scenică, lumină, decor) sunt definitorii pentru s. wagnerian ca și pentru acțiunea psihologică complexă pe care el este menit să o exercite asupra publicului. S. cultivat ca ideal estetic de poezia simbolistă – punând în valoare „virtualitățile sincretice ale cuvintelor”, inclusiv „darurile lor muzicale” (R. Sommer) – poate fi considerat drept complementar celui wagnerian, desigur sub rezerva deosebirii dintre caracterul încifrat, virtual al celui dintâi și cel real, efectiv al ultimului. Revirimentul s. artistic în a doua jumătate a sec. 20 are loc sub impulsul unor cerințe socio-estetice complexe (privind îndeosebi transformarea raportului creație-receptare, creator-public, democratizarea și defetișizarea artei etc.) cuprinzătoare forme de spectacol sincretic, polivalent, marea diversitate a acestor forme precum și caracterul lor prin excelență neșablonat. Spectacolul înglobează de această dată modalități de expresie desprinse din contextul lor – artistice și para-artistice – (fragmente de reprezentări teatrale sau plastice, structuri muzicale cvasi-autonome, efecte sonore, proiecții, mișcări sau atitudini coregrafice sau extrase din cotidian etc.) și devenite astfel mai apte să fuzioneze în întregul sincretic. O bună parte a noilor forme de s. sunt variante sau derivate ale spectacolului teatral cunoscut sub denumirea de happening, de la care au moștenit structura liberă, fluctuantă, imprevizibilul desfășurării (rezultat al improvizației* colective pe osatura unor elemente date). Rolul și ponderea elementului muzical în complexul sincretic sunt, în aceste condiții, variabile: de la simpla prezență în cadrul happening-ului (de semnalat totuși că inițierea acestor „forme de teatru” revine, în 1952, unui compozitor, anume J. Cage) la un aport ambiental în spectacolele „sunet și lumină”, în sfârșit, la coordonarea și chiar supraordonarea tuturor celelalte componente ale ansamblului sincretic în producții de felul „spectacolului total” sau al „teatrului instrumental” (cu origini în happening), în care muzica constituie nu numai materia artistică de bază a manifestării ci și fundamentul ei structural. Dominația muzicii în aceste din urmă producții sincretice se exercită fie în modalități improvizatorice ale muzicii aleatorice* (situație în care, prin caracterul ei eminamente actual, muzica răspunde dezideratului general al acestor spectacole, anume relativizarea deosebirilor dintre creator, interpret și public, prin antrenarea lor – reală sau potențială, în fluxul sincretic), fie în forme determinate structural, care asigură, fără echivoc, compozitorului paternitatea de concepție a întregului spectacol. În vastele sinteze audio-vizuale pe care la cele mai multe din noile forme de s. le comportă, tehnicile de înregistrării* și prelucrării electro-acustice contribuie, incontestabil, nu numai la lărgirea sferei de reprezentări a spectacolelor ci la însăși atragerea compozitorului pe făgașul acestui gen de creație.

solfegiu (< it. solfeggio < it. solfa „note* muzicale”) 1. Compoziție* didactică creată pentru exerciții vocale de citire a muzicii și a notării ei pentru dicteu*. 2. Disciplină de bază pentru descifrarea melodiilor și pentru a dezvolta auzul și simțul frazării (2) în elementele sale esențiale (ritm*, dinamică (1), culoare și stil*), cu ajutorul solfegierii*. Presupune o bună cunoaștere a teoriei* generale a muzicii și cuprinde două părți: a) intonarea notelor pronunțând denumirile silabelor în măsura* indicată la cheie* sau numai scandând aceste denumiri, fără a le cânta, și b) dictarea muzicală (dicteul) și notarea respectivă, după auz. Se deosebește de vocaliză*, care se execută pronunțând numai vocale, în general pe un număr mare de note. Există o vastă literatură cuprinzând s., compuse de specialiști vechi și moderni în învățământul cântului (N. Vaccai, P. Concone, G. Crescentini, F. Abt, G. Duprez, Luetgen, I. Dumitrescu ș.a.).

cal, cai s. m. Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus). ♦ Calul năzdrăvan = cal fantastic, prezent într-o arie mitologică vastă, având la români două calități: mijloc de transport aero-spațial viu și sfătuitor al eroului. – Din lat. caballus.

CISEK, Oscar Walter (1897-1966, n. București), scriitor și critic de artă german din România. Proză evocînd pitorescul etnografic (nuvele „Tătăroaica”, romanele „În fața porților”, „Fluviul fără sfîrșit”); romanul „Pîrjolul”, vastă frescă realistă a răscoalei lui Horea. Studii de artă.

Horez (Horezu, Hurez, Hurezu), m-re în jud. Vâlcea (satul Romanii de Jos, orașul Horez), important și valoros complex monastic, cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească, principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Ansamblul m-rii cuprinde m-rea propriu-zisă (1690-1697), bolnița, ctitorie a doamnei Maria (1696), Schitul sf. Apostoli, ctitorit de starețul Ioan (1698) și Schitul sf. Ștefan (1703), ctitorit de Ștefan, fiul lui Constantin Brâncoveanu. Aici a luat naștere în sec. 18 și a funcționat vestita Școală de pictură de la Horez. Bogată colecție de artă (icoane, argintărie, cărți vechi ș.a.). Întregul complex a fost restaurat între 1960 și 1975.

CÎMPÍE (< cîmp) Formă majoră de relief cu suprafață netedă sau ușor ondulată, cu alt. de obicei pînă la 200 m, cu o structură geologică omogenă, rezultată în general din acumularea materialelor transportate de rîuri; șes. Ocupă cea mai mare parte din supr. Pămîntului. Cea mai vastă c. din lume este C. Amazonului (c. 5 mil. km²). După geneză se deosebesc c. de acumulare (formate prin depunerea în regiunile depresionare a depozitelor de nisipuri, argile și pietrișuri) și c. de eroziune (realizate prin acțiunea apelor curgătoare care distrug treptat un relief accidentat și mai vechi, netezindu-l; peneplenă). C. de acumulare pot fi: piemontane, de glacis, lacustre, tabulare, de subsidență, de divagare, de nivel de bază, deltaice, eoliene, glaciare, de loess, fluvio-glaciare, marine (c. de abraziune și c. de acumulare litorală) etc. C. de eroziune pot fi: colinare, de terase, fluviatile, pediplene etc. ◊ C. abisală = reg. ce cuprinde fundul oceanelor situată sub 4.000 m adîncime. Cuprinde 29,7% din supr. globului și 41,8% din relieful submers. Este brăzdată de șanțuri abisale, lanțuri muntoase, ins. vulcanice și platouri (ex. vulcanul Mauna Loa, Platoul Bermudelor) ce se înalță pînă la supr. apei.

labirint, labirinturi s. n. 1. Construcție cu multe camere și galerii, în care orientarea este dificilă. ♦ Fig. Încurcătură de drumuri; p. ext. problemă, situație fără ieșire. 2. (În mitologia greacă) Construcție vastă, cu nenumărate galerii, înălțată de către Dedal în insula Creta la porunca regelui Minos. A slujit ca închisoare Minotaurului. – Din fr. labyrinthe, lat. labyrinthus.

CLIVE [claiv], Robert, baron de Plassey (1725-1774), general englez. Rol important în cucerirea și consolidarea stăpînirii engleze în India. În 1757 a înfrînt armatele franceze și ale nababului din Bengal la Plassey, cucerind un vast teritoriu.

Sadova, m-re în com. Sadova, jud. Dolj, ctitorită în lemn de boierii Craiovești către anul 1500 și amintită documentar încă din anul 1530. Bis. actuală, Sf. Nicolae, a fost ridicată de Matei Basarab în 1633. Vast ansamblu de pictură originală, afectat de intervenții ulterioare (1852 și 1903). Bis. bolniței, zidită de Constantin Brâncoveanu (1692-1693), este azi în ruină.

Slatina, m-re în com. Drăceni, jud. Suceava, principala ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu (1561) și unul dintre marile ansambluri monastice din Moldova. Este alcătuită dintr-o vastă incintă patrulateră, întărită cu ziduri înalte și turnuri de colț, trapeză, chilii și construcții anexe.