solfegiu (< it. solfeggio < it. solfa „note* muzicale”) 1. Compoziție* didactică creată pentru exerciții vocale de citire a muzicii și a notării ei pentru dicteu*. 2. Disciplină de bază pentru descifrarea melodiilor și pentru a dezvolta auzul și simțul frazării (2) în elementele sale esențiale (ritm*, dinamică (1), culoare și stil*), cu ajutorul solfegierii*. Presupune o bună cunoaștere a teoriei* generale a muzicii și cuprinde două părți: a) intonarea notelor pronunțând denumirile silabelor în măsura* indicată la cheie* sau numai scandând aceste denumiri, fără a le cânta, și b) dictarea muzicală (dicteul) și notarea respectivă, după auz. Se deosebește de vocaliză*, care se execută pronunțând numai vocale, în general pe un număr mare de note. Există o vastă literatură cuprinzând s., compuse de specialiști vechi și moderni în învățământul cântului (N. Vaccai, P. Concone, G. Crescentini, F. Abt, G. Duprez, Luetgen, I. Dumitrescu ș.a.).