AFECTARE. Subst. Afectare, emfază, patos, exagerare, exagerație (rar). Retorism, prețiozitate (rar), retorică (peior.), gongorism. Fandoseală (fam.), fasolire (fam.), ifos, izmeneală (fam.), ostentație. Înfumurare, închipuire, îngîmfare, mîndrie, mîndrire (rar), orgoliu, fatuitate (livr.), vanitate, ighemonicon (grecism înv.); trufie, trufă (înv.), aroganță, morgă (livr.), semeție, ocoșie (reg.), fudulie, fală, făloșie (reg.); prezumție (livr.), supraestimare, grandilocvență (livr.), grandomanie, megalomanie. Artificialitate, artificiozitate (rar); manierism, bufonerie, cabotinism, bufonadă (rar), caraghioslîc, comicărie. Prefăcătorie, disimulare, simulare, simulație, ipocrizie, fățărnicie, fariseism. Mofturi (fam.), fasoane (fig., fam.), nazuri (pop. Și fam.), mutre (fam.), grimase, fițe (fam.), ifose, marafeturi (pop. Și fam.). Bufon, saltimbanc, comediant (fig.), cabotin; fandosit (fam.), sclifosit (fam.), izmenit (fam-). Adj. Afectat, emfatic, patetic, exagerat. Retoric, prețios, bombastic, gongoric, înflorit (fig.), pretențios, pompos, umflat (fig.), grandilocvent (livr.). Fandosit (fam.), sclifosit (fam.), fasolit (fam.), izmenit (fam.). Înfumurat, închipuit, îngîmfat, mîndru, împăunat (reg.), umflat îb pene, plin de sine, fălos, ocoș (reg.), fudul, încrezut, trufaș, semeț, vanitos, orgolios, țîfnos (pop.), cu nasu-n sus. Prefăcut, ipocrit, disimulat, fățarnic, fariseic. Teatral, manierat, căutat, nenatural, artificial, artificios (rar); bufon (rar), caraghios, comic. Mofturos, năzuros. Vb. A fi afectat, a (se) afecta (rar), a se fandosi (fam.), a se fasoli (fam.), a se sclifosi (fam.), a-și da aere, a se izmeni (fam.), a face fasoane, a-și da ochii peste cap, a se grozăvi, a face pe grozavul, a se făli (peior.), a se făloși (reg.), a se fuduli, a călca popește, a se umfla în pene; a se înfumura, a se îngîmfa, a se împăuna, a fi închipuit, a ține nasul sus, a nu-i ajunge cu prăjina la nas. A mima, a se maimuțări, a juca teatru, a poza (peior.); a face mutre; a cocheta, a se da în spectacol; a face nazuri, a face fițe (fam.), a-și da ifose. V. capriciu, exagerare, grandilocvență, îngîmfare, mîndrie, ostentație.

áger, -ă adj. (lat. ágilis, d. ágere, a lucra. V. agil). Sprinten, ĭute, vioĭ: luptător ager. Fig. Pătrunzător, inteligent: ochĭ agerĭ, minte ageră, om ager la minte. Vechi. Dîrz, sumeț, trufaș. S. m. Vechĭ Agent al diavoluluĭ. Adv. Cu agerime.

AROGANT adj. impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (O atitudine ~.)

AUTOMULȚUMIRE. Subst. Automulțumire, mulțumire de sine, autoliniștire, autoamăgire. Amăgire, iluzie. Încîntare, autoîncîntare, narcisism; amor propriu, orgoliu, suficiență (rar), vanitate; îngîmfare, infatuare, ifos, înfumurare; trufie, trufă (înv.), trufâșie (înv.), superbie (rar), semeție, aroganță, ocoșie (reg.), fudulie, fală, fâloșenie, făloșie (reg.), lăudăroșenie, lăudăroșie (rar), împăunare, fanfaronadă. Supraapreciere, supraestimare, prezumție. Narcis; fanfaron. Înfumurat, trufaș, arogant. Adj. Mulțumit de sine, încîntat de sine. Orgolios, plin de orgoliu, vanitos; îngîmfat, înfumurat, suficient, încrezut, infatuat, superb (rar), trufaș, împăunat, arogant, semeț, mîndru, ocoș (reg.), fudul, fălos (pop.), lăudăros, lăudăcios (rar). Narcisic (livr.), narcisiac (livr.), narcisist (livr.). Vb. A fi mulțumit de sine, a fi încîntat de sine, a fi plin de sine, a fi încrezut, a se culca pe o ureche, a se culca pe lauri; a se îngîmfa, a se înfumura, a se infatua, a se crede cel mai grozav, a se crede (a se socoti) buricul pămîntului, a nu se da pe cineva; a se lăuda, a se fuduli, a se împăuna, a se furlandisi (fam.), a se semeți, a se făli (peior.), a se mîndri, a se făloși (reg.), a-și face reclamă, a-și lăuda marfa, a-și da importanță (ifose), a-și da (a-și lua) aere, a se îngîmfa. V. afectare, exagerare, îngîmfare, ostentație.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu bățul, cu biciul etc. Erau zdrențuiți de bătăi, unii cu vînătăi. DUMITRIU, B. F. 154. Desigur, numai din pricina firii lui pe dos i s-a părut lui Cănuță două palme mult mai dureroase decît bătaia de deunăzi. CARAGIALE, O. I 326. Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = lovituri date la palmă ca pedeapsă (în școala din regimul burghezo-moșieresc). Bătaie de moarte (sau bătaie soră cu moartea sau un pui de bătaie) = bătaie strașnică. Argatului îi făgădui o sfîntă de bătaie soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 153. Doamne Negru-vodă, Nu pot, vai de mine, Io să merg cu tine... Stăpînul m-o bate Bătaie de moarte. TEODORESCU, P. P. 461. Bătaie cu (sau de) flori = serbare organizată în trecut, primăvara, la care participanții își aruncau flori unii altora. Cupeul lui era cel mai gătit cînd se dădeau la șosea bătăile de flori. PAS, Z. I 225. ◊ Expr. A da (sau a trage cuiva) o bătaie sau a lua (pe cineva) la bătaie = a bate. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. A se lua la bătaie = a se încăiera, a se bate. A mînca (o) bătaie = a primi bătaie (de la cineva). A stinge (sau a snopi, a prăpădi, a zvînta) în bătăi (pe cineva) = a bate (pe cineva) zdravăn. L-au prăpădit în bătăi pe pădurar. SADOVEANU, N. F. 72. A da bătaie = a face (ceva) foarte repede, a zori, a grăbi. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap = frămîntare a minții, încordare; p. ext. trudă, muncă, osteneală. Hm! cîtă bătaie de cap ca să te ia vizitiu! PAS, L. I 93. Făcu ce făcu și-l puse și pe dînsul la bună rînduială, ca și pe ceilalți doi, dar cu mai mare bătaie de cap. ISPIRESCU, L. 201. Bătaia de cap a tuturor era să-l scape pe gardian. VLAHUȚĂ, O. A. 161. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; faptă urîtă. Pentru asemenea bătaie de joc vei fi eliminat din școală. SADOVEANU, N. F. 145. A lua în bătaie de joc = a lua în batjocură, în rîs. Cine te-a pus la cale să mă iei, tocmai pe mine, în bătaie de joc? CREANGĂ, P. 83. Cal de bătaie v. cal. 2. Bătălie, luptă; război. V. atac, harță. Alb-împărat vesti pe cei doi gineri să vie cu oștile lor în ajutor, strînse și oastea lui și porniră la bătaie. VISSARION, B. 40. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Ferentarul ager și cu lungă chică Intră în bătaie fără nici o frică. BOLINTINEANU, O. 15. ♦ (Învechit) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștii. BĂLCESCU, O. II 113. 3. (în expr.) A pune la bătaie (o sumă de bani, o cantitate de alimente, de băutură etc.) = a oferi (o sumă de bani, o cantitate de alimente sau de băutură etc.) spre a fi cheltuită sau consumată de către alții. Se propti cu mîinile în masă, trufaș, căci se știa cu zece lei, din care puse jumătate la bătaie. PAS, L. I 11 II. 1. Lovire, de obicei repetată, a unui obiect de (sau cu) altul; izbire, izbitură. Bătaia ciocanului. ◊ Bătaia porumbului (sau păpușoiului) = desfacere a boabelor de porumb de pe cocean, prin lovirea repetată a acestuia cu un băț. Mă apuc și dau porumbul jos din pod și pune-l, nene, La bătaie. PREDA, Î. 79. Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. Deși vorbi aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor, zdruncinînd liniștea pădurii ca o bătaie grea de aripă. REBREANU, N. 68. O bătaie de aripi turbură deodată liniștea nopții și un glas de cocoș răsună limpede. SANDU-ALDEA, U. P. 173. ◊ Expr. A fi la bătaie = (în jocul cu mingea, despre una dintre cele două echipe) a fi la conducerea jocului, cînd jucătorii echipei trebuie să lovească mingea cu bastonul și apoi să parcurgă cele două culoare (de ducere și întoarcere), apărîndu-se de loviturile jucătorilor echipei adverse. ♦ (Concretizat; în opoziție cu urzeală) Bătătură, băteală. Îndesește bătaia și își deapănă tortul Din care și-or țese lelițele portul. DEȘLIU, G. 47.. ♦ Scornirea peștelui și a vînatului; hăituiala, goană. Bătăiași, pe fugă-ndatăî Vîntul bate de minune, Luați bătaia sus, din piscuri! La ODOBESCU, S. III 88.2. Ciocănire, lovire, pocănire (în ușă, în fereastră etc.). Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă?... – Omule pisica noastră... – Nu-i bătaie pisicească... Ci-i bătaie ciocoiască. TEODORESCU, P. P. 340. ♦ Zvîcnire, palpitație puternică a inimii, a pulsului, p. ext. a pieptului (datorită unei emoții etc.). Recunoșteam în mine, după bătaia inimii, senzația fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte. SADOVEANU, N. F. 26. În curind tăcerea se făcu așa de adîncă, încît își auzeau bătăile inimii. BUJOR, S. 36. Cînd pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri. EMINESCU, O. I 82. 3. Sunet (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcțiune. Nu izbuti decît să audă bătaia pendulei. DUMITRIU, B. F. 47. De peste arături bătăile tractoarelor, mînate de tractoriștii din al doilea schimb, se auzeau limpezi și puternice. MIHALE, O. 488. Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncetat. COȘBUC, P. I 289. 4. Distanță (adesea luată ca unitate de măsură) pînă la care ajunge un proiectil, o săgeată etc.; curba descrisă de un proiectil; p. ext. distanță pînă la care poate ajunge vederea cuiva, rază vizuală. Ajunse la o bătaie bună de săgeată. SADOVEANU, N. F. 80. Tîrgu-Neamțu se afla aproape, la o bătaie de săgeată pe drum drept. SADOVEANU, F. J. 531. Făcind cotul scării, îi ies în bătaia ochilor. CARAGIALE, N. S. 39. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor). Mai faci un pas și intri în bătaia puștii. GALAN, Z. R. 226. 5. (În legătură mai ales cu anumite fenomene naturale, ale căror denumiri determină de obicei cuvîntul) a) Suflare (a vîntului), adiere. Gheorghe Dima a întins așadar pielea iepurelui pe două brațe de stuh și a așezat-o în bătaia vîntului să se usuce mai repede. GALAN, Z. R. 51. Grîul în floare pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. COȘBUC, P. II 62. b) Cădere (a ploii, a grindinei etc.). Stătea pe gînduri în bătaia ploii. ▭ Blana groasă a cînelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. SADOVEANU, O. II 552. c) Dogoreală, arșiță. Mobila cazonă... se dezmințea greoaie sub bătaia razelor calde. SAHIA, N. 71. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 410. d) Lumină. În bătaia farurilor, coamele drepte ale brazdelor își aruncau umbrele alungite înainte, în negrul pămînturilor. MIHALE, O. 201. Moșneagul tăcu și zîmbi, iar paharele pline sticleau în bătaia luminărilor. SADOVEANU, O. V 57. [Baioneta] n-a sclipit... de loc în bătaia soarelui. Era plină de unsoare. SAHIA, N. 69. 6. Lătrat (scurt și ritmic) al clinilor. Bătaia copoilor începu iar, acu mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. SADOVEANU, O. III 361. Pîrvu... se depărta cu pasul domol, în bătaia cînilor. VLAHUȚĂ, N. 131. ♦ (Rar) Cîntec al păsărilor de pădure. În amurgul prelungit pînă către ora 11, am auzit și bătaia privighetorii. SADOVEANU, C. 41.

BĂȚOS adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, megaloman, îngâmfat, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

bățos adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. MEGALOMAN. ÎNGÎMFAT. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

botos adj. v. AROGANT. BOSUMFLAT. IMPERTINENT. INSOLENT. IREVERENȚIOS. ÎMBUFNAT. ÎNDRĂZNEȚ. NECUVIINCIOS. NEOBRĂZAT. NERESPECTUOS. NERUȘINAT. OBRAZNIC. SEMEȚ. SFIDĂTOR. SFRUNTAT. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ.

BOTOS adj. v. arogant, bosumflat, impertinent, insolent, ireverențios, îmbufnat, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș.

BRÎU, brîie, s. n. I. 1. Cingătoare lată (purtată de obicei de țărani și țărance), făcută dintr-o țesătură de lînă (mai rar de in, de mătase) sau din piele. Purta strai de mătasă fără brîu. SADOVEANU, N. P. 272. [Scamatorul] începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare. SAHIA, N. 66. Mlădiul trup i-l încingea Un brîu de-argint. COȘBUC, P. I 57. ◊ Poale-n brîu sau plăcinte poale-n brîu = plăcinte făcute din bucăți pătrate de aluat, ale căror capete se aduc peste umplutura de brînză. A intrat în foișor... îmbujorată la obraz și purtînd un chersin de plăcinte poale-n brîu chiar atunci scoase din cuptor. SADOVEANU, N. P. 55. ◊ Expr. A sta cu mîinile în brîu = a sta inactiv, a nu face nimic. ♦ Cingătoare lată (roșie, albastră sau neagră) pe care o poartă preoții, ca semn al unui grad ierarhic. ♦ Fig. Cerc. Flăcăii, făcînd brîu împrejurul carului, jucau de duduia pămîntul. BUJOR, S. 35. ♦ Fig. Dungă. Cînd plouă, vara, cîteodată, Un brîu de foc pe cer s-arată, Iar noi îi zicem curcubeu. COȘBUC, P. I 125. 2. Partea corpului pe care o încinge brîul; mijloc. Se întorsese către doamna Vorvoreanu și n-o privea în ochi, ci mai jos, către brîu. DUMITRIU, B. F. 147. Crescuseră [holdele] încît ajungeau omului pînă la brîu. CAMILAR, TEM. 48. [Cînepa] era crudă și pînă la brîu de înaltă. CREANGĂ, O. A. 57. ◊ Fig. La brîu se arăta, trufașă, o călimară de tinichea. PAS, L. I 20. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Pînă la (sau în) brîu = pînă la mijloc. Tăbăcarii munceau goi pînă la brîu. PAS, L. I 70. M-am cufundat [în lac] pînă la brîu. SADOVEANU, N. F. 59. Arde grîu-n flăcări pîn’ la brîu crescut. MACEDONSKI, O.I 187. ◊ Expr. A fi cu cuțitul la brîu = a fi arțăgos. 3. Ornament constituit dintr-o dungă colorată, trasă orizontal de-a lungul pereților sau înconjurînd ușile și ferestrele (v. bordură, chenar); ornament în relief (făcut din tencuială sau cioplit în piatră) care încinge zidurile exterioare ale unei clădiri sau încadrează ușile și ferestrele (v. mulură, ciubuc). Ferestrele mici, unele din ele numai dintr-un geam, iar de jur împrejurul lor și a prispei a tras gospodina casei brîie albastre și roșii. PĂUN-PINCIO, P. 116. ♦ Fig. Cu badana de foc pe cer Apusul trage brîie. LESNEA, I. ♦ Pervaz, părcan. Dan, în picioare, rezemat de brîul ferestrei își stăpînește respirarea ca să n-o deștepte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 130. 4. Lanț, șir. Brîu de coline. II. Numele unui dans popular la care jucătorii se prind, pe la spate, cu mîinile de brîiele vecinilor, sau își pun mîinile pe umerii vecinilor de joc; p. ext. melodia acestui dans. Scripcarul isprăvește brîul cu o trăsătură lungă de arcuș. BUJOR, S. 101. ◊ Brîul de mînă, brîul de doi, brîul nevestei, brîul ursăresc = varietăți ale dansului descris mai sus. – Pl. și: brîuri (SP. POPESCU, M. G. 87), (rar) brîne (HOGAȘ, DR. II 130).

Calvin, (Ioan) m. fundatorul protestantismului, în Franța și Elveția. La Geneva fu capul, trufaș și tiran, al unei adevărate teocrații (1509-1564).

capră (capre), s. f. – 1. Mamifer rumegător paricopitat, cu părul lung, cu coarne. – 2. Poreclă dată grecilor (sec. XVII-XIX), deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. – 3. Numele unui joc de copii. – 4. Joc pentru priveghiul morților, în care se folosește o secure învelită în piele reprezentînd o capră; este de asemenea un joc popular în noaptea de ajun a Crăciunului. – 5. Aparat de gimnastică pentru sărituri. – 6. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, susținute de o scîndură transversală. – 7. Scaun al vizitiului, la trăsuri. – 8. Compas de dogar. – Mr., megl. capră, istr. cǫpre. Lat. capra (Pușcariu 279; Candrea-Dens., 248; REW 1647; DAR); cf. alb. kjepër, it. capra, prov., cat., sp. cabra, fr. chèvre. Der. căproi, s. n. (piedestal al vîrtelniței); căpresc, adj. (de capră); căprește, adv. (în felul caprelor); căprișor, s. m. (plantă erbacee, Cyperus flavescens, Cyperus fuscus); căprit, s. n. (căprior); căpriță, s. f. (dim. al lui capră; săricică, Atriplex litoralis); căpraș, s. m. (vizitiu al unei trăsuri de închiriat care nu este a sa); căpriu, adj. (căprui); căpros, adj. (mîndru, trufaș); căprui, adj. (cafeniu), care ar putea reprezenta un lat. *capruneus, cf. caprunus › prov. cabrun. Der. neol.: caprifoi, s. m. (arbust ornamental); caprimulg, s. m. (varietate de rîndunică); caprin, adj. (de capră); capricorn, s. n. (constelație zodiacală; semn al zodiacului reprezentat printr-un țap); Caprifoi (var. caprifoi), nu este cuvînt pop., astfel încît nu este posibilă der. directă din lat. caprifolium (Densusianu, Hlr., 162; Pușcariu 283; REW 1852), abandonată de DAR.

CASTEL, castele, s. n. 1. Casă mare medievală, prevăzută cu turnuri și creneluri, înconjurată cu ziduri și cu șanțuri, servind ca locuință fortificată seniorilor feudali; fortăreață, cetățuie; (astăzi) casă mare și luxoasă, imitînd arhitectura medievală. In marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșiatice ale mărețului castel. VLAHUȚĂ, O. AL. 145. Stă castelul singuratic, ogiindindu-se în lacuri. EMINESCU, O. I 152. Ce castel e acesta? întrebă Sobiețchi cînd, ridicînd capul, zări pe sprînceana dealului înălțîndu-se trufașă dinaintea lui cetățuia Neamțu. NEGRUZZI, S. I 168. ◊ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere. 2. (În expr.) Castel de apă = construcție specială, de obicei de beton armat, în care se fac rezerve de apă, în vederea alimentării, prin conducte, a unei fabrici, a unei aglomerări umane etc.

CAUDINE adj. f. pl. (Numai în expr.) A trece sub furcile (sau sub furci) caudine = a impune condiții umilitoare (după o înfrîngere totală). S-ascundă trufașul lor chip în togă, plîngînd de rușine l-om trece sub furci caudine. COȘBUC, P. I 155.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau undeva; a păși. ◊ Expr. A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile, comportarea cuiva. A călca strâmb (sau alături cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduită stabilite. A călca cu stângul = a porni prost la o acțiune; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pășind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre bărbătușul păsărilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a străbate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încălca pustiind și prădând. ♦ (Fam.) A veni fără veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A bătători pământul, iarba, semănăturile printr-o călcare repetată cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ◊ Expr. A călca apa = a se menține la suprafața apei înotând în poziție verticală. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale voințe. 2. A nu respecta o hotărâre, o lege, o obligație etc. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. – Lat. calcare.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a păși. ◊ Expr. A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile, comportarea cuiva. A călca strâmb (sau alături cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduită stabilite. A călca cu stângul = a porni prost la o acțiune; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pășind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre bărbătușul păsărilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a străbate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încălca pustiind și prădând. ♦ (Fam.) A veni fără veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A bătători pământul, iarba, semănăturile printr-o călcare repetată cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ◊ Expr. A călca apa = a se menține la suprafața apei înotând în poziție verticală. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale voințe. 2. A nu respecta o hotărâre, o lege, o obligație etc. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. – Lat. calcare.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. (Urmat de determinări locale sau modale) A pune piciorul pe ceva sau undeva; a păși. Calcă parcă altfel. Are mersul mai mult sărit. SAHIA, N. 97. Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii și pe velințele... așternute prin palat, de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. Purcelul calcă înainte pe covoare. CREANGĂ, P. 38. ◊ (Arătînd felul de a merge, de a păși) A călca înțepat. Calcă în vîrful picioarelor. Calcă ușor. ▭ Sentinela umbla pe puntea de tablă de fier. Avea cizme țintuite, călca greu, și tot șlepul gol și uriaș răsuna ca un clopot. DUMITRIU, N. 135. ◊ Expr. (Rar) A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. Cum o să-și răsucească mustața de grozav printre tineret, o să calce din pod. DELAVRANCEA, S. 39. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stîngaci; a face o gafă. A călca în urma cuiva = a merge după cineva, a urma pe cineva. Nici un os nu mai găsea, Că-n urma voinicilor Calcă ceata lupilor. ALECSANDRI, P. P. 262. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile sau obiceiurile cuiva. Calcă pe urmele tatălui-său. A călca... = a) a umbla ca... Barba și punga... te făcea să calci a popă. CREANGĂ, A. 86; b) a promite să ajungă... A călca strîmb (sau într-aiurea sau alături cu drumul) = a se abate de la linia bunei conduite, a face o faptă nepermisă. Iubești pe alta... Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea. ALECSANDRI, T. 1017. A călca cu stîngul = a începe ceva greșit; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva bine. ◊ Tranz. Simții că m-a călcat oarecine pe rochie. ISPIRESCU, L. 236. ◊ (Expr.) A nu mai călca iarbă verde = a nu mai trăi, a muri, a fi mort. Pînă cînd va călca el... iarbă verde, noi n-om fi... în ticnă. SBIERA, P. 241. A călca apa = a înota în poziție verticală, mișcînd numai picioarele. Fana călca apa și știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mînă sau cu amîndouă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. ♦ Tranz. A apăsa cu piciorul pe piciorul altcuiva pentru a-i face semn sau a-i da să înțeleagă ceva. Cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o călca pe picior... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A trece peste ceva pășind pe deasupra. Ercul Erculean, Căpitan rîmlean, Calcă peste piatră. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. NEGRUZZI, S. I 52. 2. Intranz. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «pe», «prin», «în», «pe la») A intra, a veni undeva, a se abate. Tata l-a poftit să nu mai calce pe la voi. PAS, Z. I 253. Aici sîntem pe moșia unei gheonoaie care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Mi-a hotărît să nu-i mai calc în casă, de cînd i-am zis că se dă cu roș. ALECSANDRI, T. I 40. ◊ Tranz. (în expr.) A călca pragul (sau casa) cuiva = a intra undeva, a merge la cineva. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul. CARAGIALE, O. III 34. Eu casa nu i-o voi mai călca. RETEGANUL, P. TV 4. A călca pragul = a ieși din casă. Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. 3. Tranz. (Cu privire la un drum, la o regiune etc.) A cutreiera, a colinda, a străbate. Toată [pădurea] o călcă, pînă ajunse la o căsuță. RETEGANUL, P. IV 13. De cînd mă simt bărbat, Multe țări eu am călcat. ALECSANDRI, P. I 97. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. 4. Tranz. Fig. (Subiectul e dușmanul, hoții etc.; cu privire la om, țară, hotar, casă) A da năvală, a intra (pe neprevăzute) și a lua în stăpînire; a încălca pustiind, prădînd sau jefuind. L-au călcat într-o noapte hoții și erau să-l taie. PAS, Z. I 26. Din porunca domniei, Roșea îl călcase noaptea și-l ridicase din pat de lîngă jupîneasă. SADOVEANU, Z. C. 228. Nu care cumva să fi trecut să calce țara turcului? ISPIRESCU, M. V. 60. Subprefecții călcară peste noapte casa din Curechi, unde dormea liniștit Crișanul, și-l prinseră legat. ODOBESCU, S. III 533. ◊ Fig. (Subiectul e primejdia, durerea etc.) Pe noi ne-a călcat mare jale. GALACTION, O. I 255. Măi, podar...! Trage podul, Să trec Oltul, C-aicea te calcă focul Și te prăpădesc cu totul. TEODORESCU, P. P. 292. ♦ (Familiar) A veni fără veste undeva sau la cineva, a face cuiva o vizită (pe neașteptate). Peste vreo opt zile, m-a călcat d. Guță iar, și iar mi-a șters carboava. CARAGIALE, M. 284. II. Tranz. (De obicei determinat prin «în» sau «sub picioare») 1. A strivi, a zdrobi, a nimici. Omul în frămîntarea luptei nu mai e om. Îl lovești, nu-l doare. Cade și alții îl calcă, nu simte. DELAVRANCEA, A. 46. Să călcăm în picioare și cal și călăreț. ISPIRESCU, M. V. 23. Calu-i turbă, mușcă, sare... Calcă trupuri sub picioare. ALECSANDRI, P. II 16. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ◊ Fig. Vijelia-ngrozitoare... calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania în picioare! ALECSANDRI, P. A. 82. Săracă și-a mea inimă, Cum o calcă răii-n tină! ANT. LIT. POP. I 30. Noi, țăranii, vai de noi, Ne-au fript hoții de ciocoi! Ne mănîncă din sudoare Și ne calcă în picioare. ANT. LIT. POP. I 558. ◊ (Subiectul este un vehicul) Trenul a călcat un călător. ♦ A bătători, a îndesa, a frămînta ceva printr-o călcare repetată cu picioarele: a) a bătători pămîntul, iarba, semănăturile; b) a tescui cu picioarele strugurii în lin. Și voi veți călca poate în picioare Strugurii putrezi de copți. BENIUC, V. 26; c) a frămînta cu picioarele lutul. Fata... călcă lut și lipi cuptorul. CREANGĂ, P. 287. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A învinge, a înfrînge o pornire sau un sentiment. Calcă, mîndro, pe mînie, Acum mi-a trecut și mie. HODOȘ, P. P. 189. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a se hotărî la o acțiune învingînd anumite sentimente care îl opreau. A văzut-o orășanca. s-a întunecat. Și-a călcat totuși pe inimă și i-a spus: Să ne ajuți la gospodărie, fată. STANCU, D. 17. 2. (Cu privire la o hotărîre, un angajament, o obligație, o lege etc.) A nu respecta, a nesocoti. Și-a călcat cuvîntul. a își propusese de atîtea ori să nu mai vorbească despre lucrurile acestea și totuși mereu își călca hotărîrea. REBREANU, R. I 43. Nu voia să calce sfatul bătrînilor! SBIERA, P. 42. Aș călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul. NEGRUZZI, S. I 38. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. Unde să m-ascund? A!... în dulapul ist cu rochii... Nu-s călcate rochiile, dar le-oi călca eu. ALECSANDRI, T. I 40. Ba îmbracă pe cucoana... ba gătește duducile... ba calcă rochii de bal... ba arde nucușoară de sprîncene. ALECSANDRI, T. I 126. [Cămașa] să ți-o calc apoi frumos. TEODORESCU, P. P. 308.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau undeva; a păși. ◊ Expr. A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stîngaci; a face o gafă. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile cuiva. A călca strîmb (sau alături cu drumul) = a se abate de la linia bunei conduite. A călca cu stîngul = a începe ceva greșit; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva bine; a izbuti. (Tranz.) A nu mai călca iarba verde = a muri. A călca apa = a înota în poziție verticală. ♦ A trece pășind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre păsări) A face să fecundeze. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. ◊ Expr. (Tranz.) A călca pragul (sau casa) cuiva = a intra undeva, a merge la cineva. 4. Tranz. A cutreiera, a străbate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încălca pustiind și prădînd. ♦ (Fam.) A veni fără veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici (cu picioarele). ♦ A bătători pămîntul, iarba, semănăturile printr-o călcare repetată cu picioarele; a tescui strugurii cu picioarele. ♦ Intranz. A înfrînge o pornire sau un sentiment. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a se hotărî la o acțiune învingînd anumite sentimente. 2. A nu respecta o hotărîre, o obligație etc. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. – Lat. calcare.

CETĂȚUIE, cetățui, s. f. Diminutiv al lui cetate; fortăreață, fort; întăritură naturală (de obicei o ridicătură de pămînt). Pe deasupra de prăpăstii sînt zidiri de cetățuie. EMINESCU, O. I 75. Voi observa că numirea acestei localități [Horodiște] dă însăși o foarte întemeiată bănuială cum că aci a fost o întăritură sau mai bine o cetățuie. ODOBESCU, S.II 179. Zări pe sprinceana dealului înălțîndu-se trufașă dinaintea lui cetățuia Neamțului. NEGRUZZI, S. I 168. La Războieni, pe hotar din susul satului Porceștii din dreapta Jiului, se află și acum o cetățuie. BĂLCESCU, O. I 31. ◊ (Poetic) Din cetățuia strălucirii Coboară razele de lună. GOGA, P. 25.

ciocoiu m. 1. odinioară, slujitor însărcinat cu strângerea dărilor: ciocoii făceau multe supărări săracilor; 2. slugă boierească: boierii și ciocoii; 3. nume dat de țărani arendașilor de moșii, funcționarilor și nobililor: a ieșit Bujor în țară, pe ciocoi îi bagă în fiară POP.; 4. parvenit: ciocoiu cu falca largă, cu ceafa ’n veci plecată AL.; 5. fig. om servil, smerit cu cei mari și trufaș cu cei mici; 6. nume dat în batjocură membrilor partidului conservator. [Ciocoiul, strângător de dări (sensul cel mai vechiu al vorbei), e identic cu ciocoiul, pasăre cu ciocul tare și foarte mâncăcioasă, voracitatea fiind comună amândurora; din cauza cruzimii lor, poporul i-a asemănat cu cioclii (de unde ciocloavă), iar pretențiunile lor ridicule se oglindesc în nume desprețuițoare ca ciocorofleac, ciocorofleandură.

cocor (cocori), s. m. – Pasăre migratoare (Grus cinerea). – Var. cocoară (-ori), s. f. (pană, penaj; model de broderie; stîlp, semn de hotar). – Megl. cocor. Sl. kokorĭ, kokora „creț” (Drăganu, Dacor., V, 341; DAR), nume care s-a dat cocorului datorită moțului său care pare încrețit. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, este legat de lat. ciconia; pentru Cihac, II, 494, der. din mag. Diferențierea semantică între m. și var. sa f. nu este absolută, confundîndu-se frecvent. – Der. cocorat, adj. (cu picioarele lungi; creț); cocorăței, s. m. pl. (narcisă, Narcissus peoticus); cocoreț, adj. (Olt., mîndru, trufaș); cocoroși (var. încocora, cocoroșa), vb. (a face să se mîndrească; a face curte), cf. bg. kokorjă se. – Comp. cocobarză, s. f. (Trans., barză); cocostîrc, s. m. (barză), cu stîrc, cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 107 și Pușcariu, Lr., 22 (cf. alb. sterkoko, din sl. strŭkŭ).

colț (-ți), s. m. – 1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

3) e conj. (lat. ĕt, și). Vechĭ. Ĭar, și: Dumnezeŭ trufașilor potrivește-se, e smeriților dă bunătate (Ps. S. 173, 5).

fală s. f. – 1. Glorie. – 2. Pompă, fast, strălucire. – 3. Splendoare, măreție. – 4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. – Var. (înv. hvală, hfală). – Megl. falbă. Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich, Slaw. Elem., 51), cf. bf. fal(ba), sb. fala. În megl. direct din bg. Sec. XVII. – Der. făleț, adj. (mîndru, trufaș), cf. sl. hvalĭcĭ, înv. și în Trans. de Vest; făli, vb. (înv., a slăvi; refl., a se lăuda, a se mîndri), din sl. hvaliti, cf. sb. faliti, bg. falim; fălie, s. f. (înv., fast, pompă; înv., orgoliu); falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș); fălnicie, s. f. (orgoliu, vanitate); fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut); făloși, vb. refl. (a se lăuda); făloșenie, s. f. (lăudăroșenie); fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la făli cu -ău, ca mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din mag. faló „mîncău”; după Lacea, Dacor., V, 399, din mag. füll „ureche”; DAR îl consideră necunoscut). Cf. pohvală.

FALNIC, -Ă, falnici, -e, adj. 1. Măreț, impunător, mîndru. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Azi e soarele mai falnic! lumea azi e mai voioasă! ALECSANDRI, P. A. 72. ◊ (Adverbial) Ceahlăul, ridicîndu-și falnic fruntea peste grinduri, ne privește încă din negurile depărtării. VLAHUȚĂ, O. AL. I 173. Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mînă, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romînă. EMINESCU, O. I 148. 2. (Despre persoane) Trufaș, semeț, mîndru. Pe poarta deschisă intră vodă, între boieri, falnic. SADOVEANU, O. VII 108. Peste cîteva clipe, răcorit, se înfipse falnic în pragul cancelariei. REBREANU, R. I 115. Am mîncat pîne, legume, Ș-am umblat falnică-n lume. HODOȘ, P. P. 140.

FALNIC adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

FALNIC adj. 1. grandios, impozant, impresionant, impunător, maiestos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.) 2. arătos, aspectuos, frumos, impozant, (pop.) mîndru. (O casă ~.) 3. glorios, strălucit, (înv.) fălos. (Un ~ viitor.)

FALNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care manifestă fală; plin de sine; încrezut; mândru; fudul; măreț; îngâmfat; înfumurat; semeț. 2) Care are o ținută impresionantă; cu aspect senzațional. 3) (despre persoane) Care denotă demnitate și mândrie; plin de demnitate și mândrie; trufaș; semeț. /fală + suf. ~nic

FALNIC adj. 1. grandios, impozant, impresionant, impunător, maiestuos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mândru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vârfurile ~ ale munților.) 2. v. frumos. 3. glorios, strălucit, (înv.) fălos. (Un ~ viitor.)

falnic adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

făleț, -eață, adj. (reg.) fălos, mândru, fudul, trufaș, arogant, lăudăros.

făléț, -eață adj. (reg.) 1 Care este mîndru, trufaș. 2 Care este lăudăros. • pl. -eți, -ețe. / făli¹ + -eț.

FĂLOS, -OASĂ, făloși, -oase, adj. 1. Trufaș, semeț, falnic (2). Cine fuge colo în vale cu brîul descins... cu turbanul desfăcut?... Sultanul cel fălos... RUSSO, O. A. 35. 2. (Rar) Impunător, măreț, falnic (1). Flotele puternice, ș-armatele făloase... Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Dar nici bradul cel fălos Nu-i ca badiu de frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. 3. (Rar) Mîndru (de cineva, de ceva). Nu-s eu fată ca oricare: Mama poate fi făloasă Că mă are. COȘBUC, P. I 103.

fălos adj. v. ARĂTOS. CHIPEȘ. FALNIC. FRUMOS. FUDUL. GLORIOS. GRANDIOS. GRANDOMAN. IMPOZANT. IMPRESIONANT. IMPUNĂTOR. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MAIESTOS. MĂREȚ. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. SPLENDID. STRĂLUCIT. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

FĂLOS, -OASĂ, făloși, -oase, adj. (Pop.) 1. Mândru, fudul (de cineva sau de ceva). ♦ (Peior.) Trufaș, semeț, îngâmfat. 2. Impunător, măreț, impozant. ♦ (Înv.) Glorios; slăvit. – Fală + suf. -os.

FĂLOS ~oasă (~oși, ~oase) pop. 1) (despre persoane) Care are multă fală; cu multă fală. 2) (despre manifestările oamenilor) Care denotă fală mare; cu fală mare. Mare ~. 3) Care denotă demnitate și mândrie; falnic; semeț; trufaș. /fală + suf. ~os

FĂLOS adj. v. arătos, chipeș, falnic, frumos, fudul, glorios, grandios, grandoman, impozant, impresionant, impunător, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, maiestos, măreț, megaloman, mândru, orgolios, semeț, splendid, strălucit, trufaș, țanțoș, vanitos.

FRÎNGE, frîng, vb. III. Tranz. 1. (Mai ales cu privire la obiecte tari) A rupe (de obicei în două părți) prin lovire, îndoire sau apăsare puternică. De cîte ori se întorcea tata de la oraș, aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile. SAHIA, N. 32. Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat Un brad din fața casei. COȘBUC, P. I 258. Din teiul sfînt și dulce o ramură să frîngi. EMINESCU, O. I 129. Au lovit într-un loc vîrtos, încît puțin au lipsit de a-și frînge sapa. DRĂGHICI, R. 80. ◊ Expr. Na-ți-o bună, că ți-am frînt-o! = na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! v. frînt. Na-ți-o bună, că ți-am frînt-o, zise Trăsnea. CREANGĂ, O. A. 90. ◊ Refl. Au dat zmăul să se lupte din fugă și i-au crăpat calul; au mai dat și din sabie și i s-au frînt sabia. SBIERA, P. 93. Brazii trufași ai codrilor se frîngeau cu glasuri de trăsnet. HOGAȘ, M. N. 176. ♦ (Cu privire la oase, p. ext. la membrele corpului) A fractura, a rupe. Plumbul... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. De aș prinde puiușorul, Pe loc i-aș frînge piciorul. ALECSANDRI, P. P. 331. ◊ Expr. A-și frînge (sau a-i frînge cuiva) gîtul = a muri într-un accident (sau a omorî, a ucide); fig. a-și ruina situația (sau a ruina situația cuiva) prin întreprinderi nereușite. Am spus eu că ăsta are să-i frîngă gîtul lui Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. N-am chef să-mi frîng gîtul pe șosele. REBREANU, R. I 153. Or fugi de mine toți tinerii. – Or fugi?... Pentru ce? – De frică să nu-și frîngă gîtul cînd or cerca s-ajungă pînă la mine. ALECSANDRI, T. I 340. A-și frînge mîinile = a-și împreuna mîinile și a-și îndoi cu putere degetele (în semn de durere, deznădejde sau regret). Florica povestea și plîngea, iar bătrînii își frîngeau mîinile ascultînd. REBREANU, R. II 58. Fata se frămînta desperată; se învîrtea prin casă frîngîndu-și mîinile, nehotărîtă, neștiind ce trebuie să facă. BART, E. 337. Și plîngea, plîngea, Mînile-și frîngea, Căci așa mult, biata, Își iubise fata. COȘBUC, P. II 162. Moare! țipă Tudora, frîngîndu-și mîinile. VLAHUȚĂ, O. AL. I 41. ♦ Fig. A ucide, a omorî. Nea Ghiță mă privește pe subt frunte ca hoțul; dac-ar putea, m-ar frînge. SADOVEANU, M. C. 143. Manoli, Manoli, Meștere Manoli! Zidul rău mă strînge... Copilașu-mi frînge! ALECSANDRI, P. P. 190. ♦ Refl. (Despre o masă de apă, despre valuri) A se lovi (de mal, de stînci etc.) împrăștiindu-se în valuri mici. Munți de ape ce se frîng de maluri. NECULUȚĂ, Ț. D. 28. ♦ (Despre linii) A se întrerupe, a se îndrepta brusc în jos. (Poetic) Linia... de deasupra [Hasmașului Mare] trecînd întunecată și zimțuită dintr-o parte în alta a cerului, se frînge deodată la mijloc. BOGZA, C. O. 13. ♦ Refl. Fig. A se curma. Glasul lui Iordache se frînse. DUMITRIU, N. 62. O nespusă melancolie îi coprinse sufletul. Gîndurile se frîngeau neisprăvite. D. ZAMFIRESCU, R. 76. 2. Fig. (Cu privire la inimă sau la suflet ca sediu al sentimentelor) A întrista, a îndurera, a mîhni. Cînd ești tristă, doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Maica noastră, nu mai plînge, Plînsu-ți inima ne frînge! BOLINTINEANU, O. 91. Doru sufletul mi-l frînge! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ Refl. Taci, drăguță, nu mai plînge, Că-n piept inima-mi se frînge. ALECSANDRI, P. P. 211. 3. Fig. (Cu complementul «mijlocul») A se îndoi de mijloc, a se apleca. Știa să joace, să-și frîngă mijlocul și să treacă frumos prin cerc. VLAHUȚĂ, N. 107. ◊ Refl. Sărind de la pămînt, se frîngeau din șale scăpînd armele. CAMILAR, N. I 48. Ca lovit de un glonte, Neagu se frinse în două. BART, E. 212. Și mijlocul mi se frînge, De greul păcatelor, De sarcina armelor. ALECSANDRI, P. P. 255. 4. Fig. A înfrînge, a învinge, a birui. Cereștii ochi, cu-o dulce putere de nespus, Mi-au frînt împotrivirea. TOMA, C. V. 151. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I 265. ♦ A birui (în luptă). Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul I-am frînt! ALECSANDRI, P. A. 143.

FUDUL adj. grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit.

fudul (fudulă), adj. – Orgolios, mîndru, trufaș, încrezut. – Mr., megl. fudul. Tc. fodul (Șeineanu, II, 175; Lokotsch 613), cf. ngr. φουντούλης, alb. fodulj, bg. fudulin, sb. fodul, v. esp. fodolí (Eguilaz 399). – Der. fuduli, vb. refl. (a se mîndri, a se făli); fudulie, s. f. (orgoliu, mîndrie, îngîmfare; testicul de berbec); fudulache, s. m. (zăpăcit, aiurit). – Prin rom. se explică rut. fuduljia, fudelnyi și fudulyty sja (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 408; Berneker 282).

FUMUROS adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

fumuros adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

GRANDIOS adj. 1. impozant, impunător, maiestos, măreț, monumental, splendid, superb, (rar fig.) trufaș. (Un palat ~.) 2. v. fastuos. 3. impunător, maiestos, măreț, (rar) august. (Imagine ~oasă.) 4. măreț, splendid, strălucitor, (înv.) vederos. (Un spectacol ~.) 5. falnic, impozant, impresionant, impunător, maiestos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mândru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vârfurile ~oase ale munților.) 6. maiestos, măreț, solemn, (înv.) solemnel. (O noapte ~oasă.)

GRANDIOS adj. 1. impozant, impunător, maiestos, măreț, monumental, splendid, superb, (rar fig.) trufaș. (Un palat ~.) 2. bogat, fastuos, luxos, mare, pompos, somptuos, splendid, strălucit, strălucitor, (livr.) magnific, (fig.) sclipitor. (Un alai ~; o solemnitate ~.) 3. impunător, maiestos, măreț, (rar) august. (Imagine ~.) 4. măreț, splendid, strălucitor, (înv.) vederos. (Un spectacol ~.) 5. falnic, impozant, impresionant, impunător, maiestos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.) 6. maiestos, măreț, solemn, (înv.) solemnel. (O noapte ~.)

GRANDOMAN adj. fudul, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țifnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit.

GULERAT, -Ă, gulerați, -te, adj. 1. Care poartă guler (înalt și scrobit); p. ext. care face parte din clasa dominantă, care are caracteristicile acestei clase; trufaș, arogant, obraznic. Rar se întîmpla să pice la Văcărești și un mușteriu gulerat care, casier fiind, ori contabil, ori director la vreo întreprindere mare, furase mult. PAS, Z. IV 111. Ciocoii gulerați Sint la inimă spurcați. BOLLIAC, O. 191. Latră, ciocoi gulerat, Că eu astăzi n-am mîncat. ALECSANDRI, P. P. 250. ◊ (Substantivat) Trăiesc bine boierii, gulerații! STANCU, D. 9. Hai la poliție! – Nu pune mîna, gule- ratule! ALECSANDRI, T. 57. 2. (Despre animale) Cu o dungă albă în jurul gîtului. Oaie gulerată. Porumbel gulerat. ▭ Umbli sărind din gard în gard, Ca un cîne gulerat. ȘEZ. I 211.

IMPERTINENT adj. arogant, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neinfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.)

IMPOZANT adj. 1. arătos, aspectuos, falnic, frumos, (pop.) mîndru. (O casă ~.) 2. grandios, impunător, maiestos, măreț, monumental, splendid, superb, (rar fig.) trufaș. (Un palat ~.) 3. falnic, grandios, impresionant, impunător, maiestos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.)

IMPRESIONANT adj. 1. duios, emoționant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.) 2. zguduitor, (fig.) dramatic. (A avut un sfîrșit ~.) 3. spectaculos, (livr.) spectacular. (Un salt ~.) 4. falnic, grandios, impozant, impunător, maiestos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.)

IMPUNĂTOR adj. 1. grandios, impozant, maiestos, măreț, monumental, splendid, superb, (rar fig.) trufaș. (Un palat ~.) 2. grandios, maiestos, măreț, (livr.) august. (Imagine ~.) 3. falnic, grandios, impozant, impresionant, maiestos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.)

INDIVIDUALISM. Subst. Individualism, egoism, spirit individualist, egolatrie, egotism, egocentrism (livr.); exclusivism, intoleranță. Vanitate, înfumurare, ambiție, mîndrie, amor propriu, orgoliu, trufie. Interes personal, interes meschin, meschinărie. Sectarism, separatism. Individualist, egoist, egotist, egocentric (livr.), separatist, exclusivist. Adj. Individualist, egoist, egotist, egocentric (livr.), egolatru; exclusivist. Vanitos, înfumurat, ambițios, orgolios, trufaș; meschin, profitor. Încăpățînat, îndărătnic; indisciplinat, anarhic. Sectarist, separatist. Vb. A fi individualist, a fi egoist; a se înfumura, a se ambiționa, a se îndărătnici; a proceda în mod abuziv (samavolnic); a abuza. Adv. (În mod) egoist, individualist; de unul singur. V. indisciplină, împotrivire, îngîmfare, neprincipialitate, nesociabilitate, singurătate.

INFATUAT adj. fudul, grandoman, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit.

INSOLENT adj. arogant, impertinent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~; o atitudine ~.)

IREVERENȚIOS adj. arogant, impertinent, insolent, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~; atitudine ~.)

împotrivésc v. tr. (d. potrivă). Opun. V. refl. Mă opun, rezist. – Vechĭ mă protivesc: Dumnezeŭ trufașilor protivește-se (Ps. S. 173, 5).

înalt (înaltă), adj. – 1. Care se ridică mult în sus. – 2. De statură mare. – 3. Superior, eminent. – 4. (Înv.) Mîndru, trufaș. – 5. (S. n.) Înălțime. – Var. nalt, înnalt. Mr. (a)naltu, megl. nalt. Lat. altus (Pușcariu 802; Candrea-Dens., 836; REW 387; DAR), cf. alb. naljtë, it., sp., port. alto, prov. aut, fr. haut, cat. alt. Prezența lui în- a fost explicată diferit, ca reprezentant al lat. in alto, adv. folosit ca adj. (REW; DAR) sau ca influență a vb. înălța (Pascu, I, 34). S-ar explica poate mai bine din rațiuni de fonetică sintactică, pe baza unor expresii ca în altul (cerului), din alt, înțelese ca în nalt, din nalt; ceea ce ar explica și preferința pop. pentru forma nalt, în loc de înalt. Cf. ALR, I, 60. Der. înălța (mr. analțu, megl. nalț), vb. (a ridica; a urca; a ridica în slăvi; a dura, a construi, a edifica; refl., a se împăuna), care poate fi la fel de bine der. intern de la înalt, ca și un lat. *altiāre (Diez, I, 17; Pușcariu 803) sau *inaltiāre (Candrea-Dens., 837; REW 385; DAR), cf. it. alzare, sard. altsare, prov. aussar, fr. hausser, cat. alsar, sp. alzar, port. alcąr; înălțător, adj. (sublim); înălțare, s. f. (ridicare; sărbătoare creștină care se ține la 40 de zile de Paști; mîndrie, trufie); înălțător, s. n. (dispozitiv de ochire la puști, tunuri etc.); înălțat, adj. (luminat, strălucit, titlu onorific); înălțătură, s. f. (înălțime); înălție, s. f. (înv., Alteță); înălțime, s. f. (distanță de la nivelul pămîntului pînă la un punct; Alteță); preaînălța, vb. (a slăvi), din sl. prĕvŭznosti, sec. XVI, înv.; preaînălțat, adj. (luminat).

ÎNĂLȚA, înalț, vb. I. 1. Tranz. A face să fie înalt; a îndrepta în sus, a ridica. Să înalțe o prăjină și în vîrful ei să puie o mahramă roșie. ISPIRESCU, L. 127. ◊ Fig. Însărcinarea aceasta îi plăcea... fiindcă i se părea că-l înalță deasupra tuturor. REBREANU, I. 31. Armonie!... Tu dai cîntecului aripi și-l înalți de la pămînt. MACEDONSKI, O. I 88. ◊ Expr. A (sau a-și) înălța ochii = a-și ridica privirile (spre cer, spre o persoană etc.; atestat în forma nălța). Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății. EMINESCU, O. I 199. ♦ Refl. A se îndrepta în sus, a se ridica. Coruri noi răsună-n țară nouă, Pădurea crește tînără și deasă, Și din țărînă proaspătă și groasă Se-nalță holde-n rouă. BENIUC, V. 146. De după dealuri depărtate, Deasupra codrilor pustii, Se-nalță luna. VLAHUȚĂ, O. A. 30. Îl răpește din mijlocul lor și se înalță cu dînsul în sus. ISPIRESCU, L. 99. O vede... înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ Fig. Odinioară, cîte un păstor necărturar se înalță pe aripi de gînduri și de visuri, cîntînd sfios frumusețea veșnic schimbătoarelor lucruri. SADOVEANU, E. 16. Se-nalță-n mintea-ți aiurită Stafia vremilor uitate. IOSIF, PATR. 79. N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn’ la ceruri. ALECSANDRI, O. 90. Mii de glasuri... s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, M. 10. ◊ Intranz. (În expr.) A înălța din umeri = a ridica ușor umerii (în semn de neștiință, de nedumerire, de nepăsare etc.). ♦ Refl. (Rar, urmat de determinarea «pe cal») A încăleca. Curînd se înălțară pe cai. Tropotele deodată treziră singurătatea dumbrăvii din preajma drumului. SADOVEANU, O. I 502. 2. Refl. A deveni mai înalt, a crește. Fruntea ți s-a-nălțat. ARGHEZI, P. T. 9. 3.. Tranz. A construi. În piața Victor Hugo din Paris, altă generație... i-a înălțat marelui poet o statuie. SADOVEANU, E. 228. ◊ Refl. pas. Constantin Brîncoveanu a pus să se înalțe din temelie sau să se rezidească mănăstiri și biserici. IST. R.P.R. 211. 4. Refl. (Despre clădiri înalte, monumente etc.) A se ivi, a apărea deodată înaintea ochilor. Vezi tu, tovarășe, orașul Cum se înalță pe-nserat Ca o cetate fermecată...? FRUNZĂ, Z. 40. Zări... înălțîndu-se, trufașă, dinaintea lui cetățuia Neamțu. NEGRUZZI, S. I 168. 5. Tranz. (Cu privire la voce, glas) A ridica. Versurile urmau în liniște și bătrînul înălța glasul, îl scobora în note grele, făcînd să răsune încăperea scundă. DUNĂREANU, CH. 79. ♦ Refl. (Despre glas) A se auzi (cu claritate, tare). Glasul se înălța limpede din umbră. SADOVEANU, O. I 432. 6. Tranz. (Învechit, cu privire la oameni) A ridica într-un rang superior, într-o funcție importantă. Șeful de post a fost înălțat în grad și mutat undeva, la oraș. DUMITRIU, P. F. 55. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere moral, a înnobila. Armonia înalță sufletul și-l mîngîie. ALECSANDRI, T. I 288. ♦ Refl. Fig. A se perfecționa, a se desăvîrși. Mintea înălțîndu-se... știe observa. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Refl. A se mîndri, a se arăta trufaș. Cine se înalță se smerește. NEGRUZZI, S. I 250. – Variantă: nălța (ALECSANDRI, P. I 144) vb. I.

ÎNCHIPUIT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

închipuit adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

ÎNCREZUT adj. fudul, grandoman, infatuat, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?)

ÎNDRĂZNEȚ adj. 1. brav, curajos, cutezător, dîrz, inimos, neînfricat, semeț, viteaz, (livr.) intrepid, petulant, temerar, (rar) bărbat, (înv. și pop.) voinic, (înv.) hrăbor, neînfricoșat. (Om ~.) 2. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Un tînăr ~.) 3. (fam.) înfigăreț, înfipt. (Este cam ~.)

ÎNFOIAT,-Ă, înfoiați, -te, adj. 1. (Despre păr, despre coada sau coama animalelor, despre penele păsărilor) Umflat (ca niște foale), răsfirat, zbîrlit. O veveriță cu coada înfoiată. ▭ Cu aripile înfoiate, cu creasta înălțată, cu ochii de mărgele privind trufaș spre cer, cocoșul a străpuns zorile: Cucurigu! PAS, L. II 49. ♦ (Despre haine) Care stă departe de trup, larg, creț, învolt. Se îmbulzeau... jupînese cu rochiile înfoiate. C. PETRESCU, A. R. 7. 2. (Despre pămînt) Afînat. Grăpatul... are de scop de a netezi bucata arată... și de a îndesa sau pături pămîntul înfoiat prin arare. PAMFILE, A. R. 61. ♦ (Regional, despre ape) Care și-a mărit volumul; crescut, revărsat. Se făcu din ea o apă mare, o dunăre! dar nu mai era lată, dar nu mai era-nfoiată! RETEGANUL, P. I 40. 3. (Rar, despre copaci sau ramuri) Cu frunză bogată. Arabescuri... formate din ramuri înfoiate. ODOBESCU, S. II 188. Paltin înfoiat, Subțire și nalt. TEODORESCU, P. P. 459. ◊ Varză înfoiată = varză cu foile afînate, cu miezul rar, neîndesat.

ÎNFUMURAT adj. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit.

ÎNGÂMFA, îngâmf, vb. I. Refl. A se mândri, a se fuduli, a se făli; a fi încrezut, a fi trufaș, a se infatua. [Prez. ind. și: (înv.) îngâmfez] – În + gâmfa (înv. și reg. „a se umfla” < lat.).

ÎNGÂMFA, îngâmfez, vb. I. Refl. A se mândri, a se fuduli, a se făli; a fi încrezut, a fi trufaș, a se infatua. [Prez. ind. și: (înv.) îngâmf] – În + gâmfa (înv. și reg. „a se umfla” < lat.).

ÎNGÂMFAT adj. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, megaloman, megalomanic, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țâfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pâșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?)

ÎNGÎMFA, îngîmf, vb. I. Refl. (Despre oameni) A fi încrezut, a avea o atitudine trufașă; a se fuduli, a se mîndri, a se crede, a se făli, a se umfla în pene. Fiul împăratului era mîndru nevoie mare, fiindcă zîna numai cu dînsul juca... Și unde se rotea pe lîngă dînsa și se îngîmfa ca un curcan. ISPIRESCU, L. 311. Murgul se scula, La stăpîn mergea Și-astfel îi grăia: Stăpîne, stăpîne... Șoimul s-a-ngîmfat Și s-a lăudat Că-n fugă m-o-ntrece. TEODORESCU, P. P. 63. – Prez. ind. și: (învechit) îngîmfez (ALEXANDRESCU, M. 63).

ÎNGÎMFARE. Subst. Îngîmfare, înfumurare, iactanță (rar), fatuitate (livr.), infatuare, suficiență, prețiozitate (rar), aroganță, morgă (livr.), prezumție (livr.), închipuire; țîfnă (pop.), mîndrie, mîndrire (rar), ifos (fam.), ocoșeală (reg. și ir.), orgoliu, vanitate, trufie, trufă (înv.), trufășie, semeție, fudulie, fală, făloșie (rar), țanțoșie (rar); laudă (de sine), lăudăroșenie, lăudare, lăudăroșie (rar); împăunare, afectare, fanfaronadă. Supraapreciere, supraestimare, supraevaluare. Grandomanie, megalomanie. Dispreț, disprețuire, desconsiderare, desconsiderație, sfidare. Îngîmfat, înfumurat, arogant, închipuit, trufaș, semeț; fanfaron, grandoman, megaloman. Adj. Îngîmfat, înfumurat, iactant (rar), infatuat, prețios, arogant, prezumțios (livr.), închipuit, încrezut, nărtos (fig., rar), țîfnos (pop.), mîndru, orgolios, vanitos; trufaș, semeț, fudul, ocoș (reg., ir.), fălos (pop.), țanțoș; lăudăros, lăudăcios (rar), fanfaron, împăunat (rar), umflat în pene, plin de sine, plin de ifose, cu nasul pe sus, cu nasul (cu nările) în vînt, cu fumuri, înfipt ca cioara în par, coborît cu hîrzobul din cer. Disprețuitor, sfidător. Megaloman. Vb. A fi închipuit, a fi înfumurat, a fi încrezut, a se îngîmfa, a se înfumura, a se încrede (pop.), a se infatua, a se închipui, a se mîndri, a se semeți, a se fuduli, a se făli, a se făloși (reg.), a se furlandisi (fam.), a se lăuda; a se împăuna, a se umfla în pene, a se umfla în nări, a-și burzului creasta, a pune căciula pe o sprînceană, a-și băga fumuri în cap, a i se sui (a i se urca) (cuiva) la cap, a-și lua aere, a-și da ifose, a-și da importanță; a se grozăvi, a face pe grozavul, a se afecta, a se supraaprecia, a se supraestima, a fi plin de sine, a se ține mare (și tare), a ține (a ridica) coada sus, a ședea cu coada bîrligată, a călca popește, a fi mîndru ca un păun, a ține nasul pe sus, a fi cu nasul în vînt, a nu-și cunoaște (vedea) lungul (vîrful) nasului, a merge cu nasul pe sus, a fi (a umbla) cu capul mare, a nu-i ajunge prăjina la nas, a nu-l mai încăpea cămașa, a se crede buricul pămîntului, a se crede căzut (coborît cu hîrzobul) din cer. A disprețui, a desconsidera, a sfida, a trata cu dispreț, a nu lua în seamă (pe cineva), a se uita la cineva ca din pod. Adv. Cu îngîmfare, cu aroganță, cu trufie, cu ifos, cu fală. V. afectare, automulțumire, capriciu, dispreț, grandilocvență, ostentație.

ÎNGÎMFAT adj. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?)

ÎNȚEPAT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

înțepat adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT, MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

LIFTĂ, lifte, s. f. 1. Nume de ocară dat cotropitorilor (mai ales turci sau tătari) ale căror armate invadau țara noastră, dedîndu-se la devastări și prădăciuni. Și eu rămîn să mor pe-aici Cu liftele păgîne. COȘBUC, P. I 77. Nu căta că-s vechi de zile: în tinerețele mele M-am bătut cu multe lifte, care de care mai rele. HASDEU, R. V. 60. Săriți cu toții pe liftele trufașe, Viteazul Ștefan-vodă vă cheamă-n vitejie. ALECSANDRI, P. III 202. 2. Termen de ocară cu care este denumit un om rău, cîinos; p. ext. un animal rău. Să piei din ochii mei, liftă. CAMILAR, N. II 241. Hei! fiară veninoasă! Liftă necredincioasă! ALECSANDRI, P. P. 138.

litfă m. 1. neortodox, eretic ca Litfenii (în sec. XIV ei erau încă idolatri): alei! fiară veninoasă, litfă rea necredincioasă POP.; 2. aplicat popoarelor catolice în luptă cu Românii (și în special Polonilor și Ungurilor): săriți cu toții pe litfele trufașe! AL.; 3. (ironic) străin, venetic: au umplut moșia de litfe blestemate AL.; 4. neam cumplit: cazaci, capcâni și alte lifte spurcate CR. [Vechiu-rom. Litfa, Lituania].

LOKI (în mitologia scandinavă), zeul focului, în același timp distrugător și creator. Dispune de forța metamorfozelor nelimitate; are înfățișare atractivă și este inventiv, dar trufaș, fără stăpânire de sine, cultivând perfidia, păcatul, răul universal, dar și căldura marilor pasiuni. L. este unul dintre cei mai enigmatici și contradictorii zei din panteonul universal; poate fi identificat, pe de-o parte, cu Satana, iar pe de alta, cu omul obișnuit, parcurgând o ascensiune de la primitivism la civilizație.

MAIESTOS adj. 1. grandios, impozant, impunător, măreț, monumental, splendid, superb, (rar fig.) trufaș. (Un palat ~.) 2. grandios, impunător, măreț, (rar) august. (Imagine ~.) 3. falnic, grandios, impozant, impresionant, impunător, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.) 4. grandios, măreț, solemn, (înv.) solemnel. (O noapte de vară ~.) 5. avîntat, semeț. (Un zbor ~.)

mare adj. – 1. De vîrstă majoră. – 2. Cu dimensiuni și proporții însemnate. – 3. Însemnat, notabil, de categorie socială ridicată. – 4. (S. m.) Om de vază, persoană remarcabilă. – Mr. mare, megl. mari, istr. mǫre. Lat. mās, mărem „mascul” (Diez; Miklosich, Rum. Unters., II, 23; Pușcariu 1027; Candrea-Dens., 1048; Tiktin; Candrea; Rosetti, I, 169). Schimbarea de sens a fost explicată de Tiktin, printr-o încrucișare, puțin probabilă, cu magnus; și de Bourciez 180 prin faptul că masculul e în general mai mare ca femela. Mai probabil, trebuie să se pornească de la confuzia normală între mare ca vîrstă și mare ca dimensiune, specifică în toate idiomurile, cf. s-a făcut mare (a crescut sau s-a făcut bărbat). Fără îndoială, această der. a fost respinsă de REW 5231, cf. Philippide, II, 720. Alte explicații sînt și mai puțin convingătoare: dintr-un cuvînt anterior lat., pus în legătură cu v. irlandez már (Meyer, Alb. St., IV, 83); de origine celtică (Sköld, IF, XLIII, 188); din v. germ. mari (Scriban); sau din lat. mare „mare” (Spitzer, Mitt. Wien., I, 294; G. Bonfante, Il problema dell’ aggettivo e il rom. mare, în Boll. Istituto di Linque estere, Genova, V, 3-9). Der. măreț, adj. (superb, mîndru; maiestuos, impunător, grandios), pentru a cărui der. cf. Densusianu, GS, II, 9 (după Pușcariu 1027, dintr-un lat. *maricius, mai puțin probabil cu suf. rom. -eț); măreție, s. f. (maiestuozitate, splendoare; mîndrie); mări, vb. (a face mare; a augmenta, a crește; a glorifica); mărie, s. f. (înv., mărime; Alteță, Maiestate); mărime, s. f. (amplitudine; dimensiune; importanță; cantitate; persoană importantă); mărire, s. f. (creștere; dezvoltare; om de vază); preamări, vb. (a înălța, a glorifica); măros, adj. (Trans., trufaș). Comp. maimare, s. m. (căpetenie, șef), cf. Candrea-Dens., 1048 (după părerea echivocă a lui Pascu, Beiträge, 17, din ngr. μαϊμάρης „arhitect”, cf. maimar); maimărie, s. f. (demnitate, preeminență); mărinimos, adj. (generos), compus artificial după lat. magnanimus; mărinimie, s. f. (generozitate).

MĂREȚ adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

măréț, -eáță adj., pl. f. ețe (d. mare și suf. eț). Strălucit, magnific, impunător: armată măreață. Strălucit, glorios: mărețele războaĭe ale luĭ Ștefan cel Mare. Rar. Mîndru, trufaș: om măreț. Adv. În mod măreț: armata se desfășura măreț.

măreț adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

MĂREȚ adj. 1. grandios, impozant, impunător, maiestos, monumental, splendid, superb, (rar fig.) trufaș. (Un palat ~.) 2. grandios, impunător, maiestos, (rar) august. (Imagine ~.) 3. grandios, splendid, strălucitor, (înv.) vederos. (Un spectacol ~.) 4. falnic, grandios, impozant, impresionant, impunător, maiestos, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.) 5. grandios, maiestos, solemn, (înv.) solemnel. (O noapte ~.)

măros adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

MĂROS adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

MÂNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. 1. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. 2. S. f. pl. art. Iele. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.

MÂNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.

MÂNDRU adj. 1. v. demn. 2. semeț, țanțoș, (pop.) dârz, fălos. (Un mers ~.) 3. v. îngâmfat. 4. v. trufaș.

mândru a. 1. care are un sentiment de nobilă încredere în meritul său: mândru de numele ce poartă; 2. cărui îi place să disprețuiască pe semenii săi: e foarte mândru; 3. foarte frumos, splendid, superb (aplicat la ființe și la lucruri): m’am însurat c’o mândră crăiasă POP. dulci și mândre primăveri EM. [Vechiu-rom. mândru, înțelept = slav. MÕDRŬ; apoi, peiorativ, care se crede înțelept, de unde fudul, trufaș]. ║ m. cel ce e mândru.

MEGALOMAN adj. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Om ~.)

mîndru, -ă adj. (vsl. mondrŭ, priceput, germ. munter, vioĭ, treaz). Vechĭ. Înțelept. Azĭ. Plin de o nobilă încredere în meritu luĭ, al familiiĭ saŭ al țăriĭ luĭ: Românu e mîndru de numele de Român. Trufaș, fudul, orgolios, îngînfat: adevăratu nobil nu e mîndru de averea luĭ. Frumos, superb, splendid: o mîndră fată, niște mîndre plaĭurĭ. S. f. Fată orĭ femeĭe frumoasă, ĭubită. Mîndra nopțiĭ, jalapa. Adv. Cu mîndrie.

MÎNDRU adj. 1. demn. (O ținută ~.) 2. semeț, țanțoș, (pop.) dîrz, fălos. (Un mers ~.) 3. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?) 4. orgolios, semeț, trufaș, (rar) superb. (Manifestă un ~ dispreț pentru cei din jur.)

MÎNDRU², -Ă, mîndri, -e, adj. 1. Plin de încredere în forțele, în însușirile sale, în care se vede satisfacția, mulțumirea de însușirile proprii. Vom împărți dreptate tuturora, zise Alexăndrel, ridicînd mîndru capul. SADOVEANU, O. VII 157. Era mîndru și frumos ca un zmeu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 9. 2. Cu încredere exagerată în însușirile proprii; fudul, îngîmfat, trufaș, orgolios. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. Iubesc o fată frumoasă... fata Genarului, om mîndru și sălbatec. EMINESCU, N. 13. 3. Fericit, mulțumit; onorat. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, L. 21. 4. Frumos, minunat, falnic, măreț. Cutrieram cîmpul cu florile și mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile. CREANGĂ, A. 117. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, O. I 149. Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, O. II 207. ◊ (Adverbial) Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I 83.

Modest ≠ arogant, fudul, încrezut, infatuat, înfumurat, îngâmfat, lăudăros, mândru, orgolios, trufaș, vanitos, prezumțios, semeț

MONUMENTAL adj. 1. statuar. (O imagine ~.) 2. grandios, impozant, impunător, maiestos, măreț, splendid, superb, (rar fig.) trufaș. (Un palat ~.)

MORGĂ¹ s. f. atitudine, comportare trufașă, disprețuitoare; sentiment exagerat al propriei valori. (< fr. morgue)

NARĂ nări f. 1) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale la om și la unele animale. * Cu nările (sau cu ~a) în vânt a) în plină goană; b) cu multă grabă; c) plin de sine; trufaș. A se umfla în nări (sau a-și umfla nările) a-și da aere. 2) Orificiu pe bordul unei nave, prin care este trecut lanțul ancorei. [G.-D. nării] /<lat. naris

nărtos adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. NĂSOS. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

NĂRTOS adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, năsos, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

NECUVIINCIOS adj. 1. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.) 2. deșănțat, imoral, impudic, indecent, nerușinat, obscen, pornografic, scabros, scîrbos, trivial, vulgar, (livr.) licențios, (înv. și pop.) scîrnav, slobod, (reg.) porcotos, (fam.) deșucheat, porcos, (fig.) decoltat, deocheat, îmbăiat, picant, piperat, porcesc, spurcat. (Comportare, glumă ~.)

NEÎNFRÂNAT adj. v. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș.

neînfrînat adj. v. AROGANT. ÎMPERTINENT. INSOLENT. IREVERENȚIOS. ÎNDRĂZNEȚ. NECUVIINCIOS. NEOBRĂZAT. NERESPECTUOS. NERUȘINAT. OBRAZNIC. SEMEȚ. SFIDĂTOR. SFRUNTAT. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ.

NEOBRĂZAT adj. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.)

NERESPECTUOS adj. 1. nepoliticos, (livr.) ireverențios. (Ești cam ~!) 2. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.)

NERUȘINAT adj. 1. arogant, impertinent, insolent, irevențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.) 2. corupt, decăzut, depravat, desfrînat, destrăbălat, dezmățat, imoral, pervertit, stricat, vicios, (livr.) libertin, (rar) deșănțat, (pop. și fam.) parșiv, (pop.) deșucheat, (înv. și reg.) rușinat, (reg.) șucheat, teșmenit, (înv.) aselghicesc, demoralizat, spurcat. (Duce o viață ~.) 3. deșănțat, imoral, impudic, indecent, necuviincios, obscen, pornografic, scabros, scîrbos, trivial, vulgar, (livr.) licențios, (înv. și pop.) scîrnav, slobod, (reg.) porcotos, (fam.) deșucheat, porcos, (fig.) decoltat, deocheat, îmbălat, picant, piperat, porcesc, spurcat. (O glumă ~.)

NERUȘINOS adj. v. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș.

nerușinos adj. v. AROGANT. IMPERTINENT. INSOLENT. IREVERENȚIOS. ÎNDRĂZNEȚ. NECUVIINCIOS. NEOBRĂZAT. NERESPECTUOS. NERUȘINAT. OBRAZNIC. SEMEȚ. SFIDĂTOR. SFRUNTAT. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ.

NIMICIE s. f. (Rar, învechit) Nimicnicie. Spre... a stigmatiza trufașa nimicie, el a inspirat omului amorul pentru trecut. ODOBESCU, S. I 462. Priviți-i!... goi și sarbezi, ca robi trăiți în lanțuri!... Ologi, ciuntiți, o! doamne, reduși la nimicie. ALECSANDRI, P. III 477. – Variantă: nimiccie (NEGRUZZI, S. I 191) s. f.

OBRAZNIC adj., s. 1. adj. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrânat, (fam.) tupeist, (pop. și fam.) țâfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Un om ~.) 2. s. v. obrăznicătură.

OBRAZNIC adj., s. 1. adj. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Un om ~.) 2. s. obrăznicătură. (E un ~!)

ORGOLIOS ~oasă (~oși, ~oase) Care are mult orgoliu; cu mult orgoliu; vanitos; infatuat; trufaș. [Sil. -li-os] /orgoliu + suf. ~os

ORGOLIOS, -OASĂ adj. Plin de orgoliu; mîndru, trufaș. [Pron. -li-os. / < orgoliu + -os, cf. it. orgoglioso].

ORGOLIOS, -OASĂ adj. plin de orgoliu; vanitos, mândru, trufaș. (< it. orgoglioso)

*orgoliós, -oásă adj. (fr. orgueilleux). Barb. Trufaș.

ORGOLIOS adj. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Un om ~.)

OSTENTAȚIE. Subst. Ostentație, paradă (fig.), provocare, provocație (rar); etalare, etalaj, exhibiție. Afectare, prețiozitate (rar), retorism, emfază, grandilocvență. Aroganță, îngîmfare, înfumurare, infatuare, iactanță (rar), prezumție (livr.), fală, făloșie (reg.), fudulie, țanțoșie (rar), trufie, trufă (înv.); orgoliu, vanitate; fanfaronadă, lăudăroșenie, lăudăroșie (rar), grozăvire (fam. și depr.). Dispreț, disprețuire, desconsiderare, desconsiderație, bravadă, sfidare. Arogant, îngîmfat, înfumurat, trufaș; fanfaron; exhibiționist. Adj. Ostentativ, ostentatoriu (rar), provocator, demonstrativ; exhibiționist, exhibitoriu (rar). Afectat, prețios, retoric (peior.), emfatic, teatral, nenatural, bombastic, umflat (fig., fam.), grandilocvent. Arogant, îngîmfat, fumurat, infatuat, iactant (rar), prezumțios (livr.), plin de sine, bățos (fig.), țanțoș, fudul, trufaș; orgolios, vanitos; fanfaron, lăudăros, lăudăcios (rar), fălos (pop. și peior.). Disprețuitor, sfidător. Vb. A face paradă de..., a face caz de..., a parada (livr. și ir.), a exhiba (rar), a etala, a arbora (fîg.), a-și da importanță, a se uita de sus, a-și da (a-și lua) aere, a se umfla în pene, a se da în spectacol; a se îngîmfa, a se înfumura, a se infatua, a se făli (pop.), a se făloși (reg.), a se fuduli, a se furlandisi (fam.); a se lăuda, a se făli, a-și face reclamă, a face pe grozavul, a se grozăvi (fam. și depr.). A disprețui, a desconsidera, a sfida, a desfide. Adv. (În mod) ostentativ, demonstrativ etc. cu ostentație; cu dispreț; fățărnicește. V. afectare, automulțumire, capriciu, dispreț, grandilocvență, îngîmfare.

PARCERE SUBIECTIS ET DEBELLARE SUPERBOS (lat.) să cruți pe cei supuși și să-i zdrobești pe cei trufași – Vergiliu, „Eneida”, VI, 853. Anchise, tatăl lui Enea, îl povățuiește cum trebuie să se poarte un conducător.

pășin (pășină), adj. – (Mold.) Îngîmfat, mîndru, trufaș. – Var. pîșin. Sl. pyšanu (Candrea).

PÂȘIN adj. v. agreabil, blajin, blând, bun, domol, fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, pașnic, plăcut, reticent, reținut, rezervat, rușinos, semeț, sfiicios, sfios, timid, trufaș, țanțoș, vanitos.

pâșin a. Mold. smerit, liniștit: o vezi cât e de pâșină CR. [Vechiu-rom. pășen, trufaș = slav. PYȘANŬ, înfumurat].

pîșen, -ă adj. (vsl. pyšanŭ, part. d. pyšati sen, a se mîndri, a fi mîndru; rus. pyšnyĭ, mîndru, luxos; pol. pyszny). Vechĭ. Trufaș. Azĭ. Nord (pîșin). Modest prefăcut, ipocrit, spăsit (după ce va fi trecut pin înț. de „rezervat”): moșu tăcea mereŭ pîșin (CL. 1910, 4, 215. Oltenița?. – Și în Șez. 30, 167). – Greșit scris pășean la Cdr.

pîșin adj. v. AGREABIL. BLAJIN. BLÎND. BUN. DOMOL. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. PAȘNIC. PLĂCUT. RETICENT. REȚINUT. REZERVAT. RUȘINOS. SEMEȚ. SFIICIOS. SFIOS. TIMID. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

PRĂPĂSTUIRE, prăpăstuiri, s. f. Acțiunea de a (se) prăpăstui; prăvălire, rostogolire; distrugere, moarte. Brazii trufași ai codrilor se frîngeau cu glasuri de trăsnet și umpleau depărtările întunecoase și goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci! HOGAȘ, M. N. 177.

PREAÎNĂLȚAT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

PREZUMȚIOS adj. v. arogant, fudul, grandoman, impertinent, infatuat, insolent, ireverențios, încrezut, îndrăzneț, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, orgolios, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, vanitos.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

RUȘINAT adj. v. ademenit, amăgit, arogant, corupt, decăzut, degradat, depravat, desfrânat, destrăbălat, dezmățat, imoral, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, înjosit, înșelat, momit, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, pervertit, sedus, semeț, sfidător, sfruntat, stricat, trufaș, țanțos, umilit, vicios.

SCALD, scalzi, s. m. Nume dat vechilor poeți scandinavi. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43.

SCEPTRU, sceptre, s. n. Toiag sau baston frumos împodobit, purtat (mai ales odinioară) de suverani, ca semn al autorității supreme. Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ (Metaforic) În mînă cu sceptru de flori, Cu stea de lumină pe frunte, Treci mîndră cu pașii ușori Din vale în munte. NECULUȚĂ, Ț. D. 56. ♦ Demnitate, putere, autoritate; conducere, domnie. Mîna care-a dorit sceptrul universului și gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. A uni, subt un singur sceptru, provințiile romîne. NEGRUZZI, S. I 271.

SCROBIT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, rigid, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

seméț (Munt.) și suméț (Mold. Trans). -eáță adj., pl. etĭ, ețe (d. vsl. sŭmĭeti, a îndrăzni). Rar azĭ. Foarte mîndru, plin de încredere în sine, dîrz, trufaș. – Vechĭ și să, sî-, si-. La Dos. sîmăț.

SEMEȚ adj. 1. v. falnic. 2. v. avântat. 3. v. curajos. 4. mândru, țanțoș, (pop.) dârz, fălos. (Un mers ~.) 5. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țâfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pâșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?) 6. mândru, orgolios, trufaș, (rar) superb. (Manifestă un ~ dispreț pentru cei din jur.) 7. v. obraznic.

SEMEȚ ~eață (~eți, ~ețe) și adverbial 1) Care exprimă demnitate și mândrie; plin de demnitate și mândrie; falnic; trufaș. 2) Care se remarcă prin curaj; curajos; îndrăzneț. 3) rar Care are o părere exagerată despre calitățile sale; plin de sine; mândru; fudul; încrezut; măreț; îngâmfat; înfumurat; falnic. /Orig. nec.

SEMEȚ, -EAȚĂ, semeți, -e, adj. 1. Mîndru, falnic, măreț; (depreciativ) trufaș, sfidător, obraznic. Încălărat și mai semeț decît Alexandru Machedon, sălta în tarniță badea Ghiță Botgros. SADOVEANU, N. P. 77. În privirea lui deșteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeț... are ceva din măreția blîndă a naturii care-l înconjoară. VLAHUȚĂ, R. P. 80. Domnind semeț și tînăr pe roinicele stoluri, Căror a mea ființă un semizeu părea. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Munții își ridicau crestele semețe în înaltul cerului sau își duceau pereții netezi ai prăpăstiilor, spre funduri. BOGZA, C. O. 27. Străjuiau pe înălțimi ruine semețe în falduri de iederă. M. I. CARAGIALE, C. 38. ◊ (Adverbial) Sergentul jandarmilor din sat a înaintat semeț prin mulțime. SAHIA, N. 68. El se uită la dînsa semeț... hotărît... să-i spuie că e liber și că va face ce va voi cu libertatea sa. D. ZAMFIRESCU, R. 166. ◊ (Substantivat) Cine ești tu, semețule, de îndrăznești să ai îndrăzneala de a te prezenta dinaintea noastră? ALECSANDRI, T. I 416. 2. Îndrăzneț, curajos. Mai sînt regiuni neexplorate și lumi între pămînt și cer Spre care turiști semeți se-ndreaptă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 6. Voi care-ați umblat pe uliți, fără haine, fără pîine... Ridicînd în lupta vieții frunți semețe de eroi... V-a fost frig și v-a fost foame, însă nu v-ați umilit. MACEDONSKI, O. I 96. Dar unde-i Despot, să-l lăudăm în față De fapta lui de astăzi, frumoasă și semeață? ALECSANDRI, T. II 110. ♦ Plin de avînt, de elan; avîntat. Din roze ceruri ciocîrlia zvonește cîntece semețe. MACEDONSKI, O. I 159. Deasa citire a cărții tale ar aprinde în mine un... dor semeț. ODOBESCU, S. III 13. – Variantă: (regional) sumeț, -eață (HOGAȘ, M. N. 176, ALECSANDRI, T. 1441, NEGRUZZI, S. I 45) adj.

SEMEȚI, semețesc, vb. IV. Refl. 1. A se făli, a se mîndri, a se lăuda, a-și da importanță; (depreciativ) a se fuduli, a se îngîmfa, a deveni trufaș. D-apoi, mătușă, nici neguțătorii din alte părți nu sînt mai prejos, s-a semețit străinul. SADOVEANU, D. P. 150. Mulți voinici se potricăliseră semețindu-se cu ușurință că va scoate la capăt o asemenea însărcinare. ISPIRESCU, L. 218. 2. A îndrăzni, a prinde curaj; a căpăta încredere. Cînd turcii de pe margine văzură trecerea sultanului cu atîta oștire asupra Ungariei, începură a se semeți. BĂLCESCU, O. II 171. – Variantă: (regional) sumeți (STANCU, D. 39, C. PETRESCU, C. V. 154, ODOBESCU, S. I 82) vb. IV.

SFRUNTAT adj. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrânat, (pop. și fam.) țâfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Un om ~; atitudine ~.)

SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanță lichidă, de culoare roșie, compusă din plasmă și globule (albe și roșii), care circulă prin artere și vine, asigurînd nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. SADOVEANU, O. VII 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roșește, obrazul lui Comșa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. Atunci sîngele cerbului odată a și început a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. ◊ Sînge roșu (sau arterial) = sîngele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) = sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulația sîngelui = mișcarea sîngelui în vine și artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge = hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînge rece = animale (pești, reptile, batracieni și nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. ◊ Loc. adj. De sînge = de culoare roșie. Văzînd înainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. SADOVEANU, O. A. IV 72. (Despre cărnuri fripte) În sînge = care a rămas puțin crud și își păstrează sîngele. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge v. lacrimă. ◊ Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-i lua (sau a-i lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. ◊ Compuse: sînge-de-nouă-frați (sau sîngele-dracului sau sîngele-zmeului) = rășină de culoare roșie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzînd, răspîndește un miros plăcut; sîngele-voinicului = plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roșii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri și grădini (Lathyrus odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. Îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulți, cu sîngele-voinicului și albăstrele. SAHIA, N. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creștină) sîngele-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele-domnului. CREANGĂ, P. 258. Săteanul de munte numai rar... cinstește sîngele-domnului. ȘEZ. I 39; (familiar) sînge-de-prună = țuică. 2. (Metaforic, în locuțiuni și expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) ◊ Loc. adj. și adv. Cu sînge rece v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. ◊ Expr. A-și păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-i da etc.) sîngele la cap (în față sau în obraz) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice. Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. SADOVEANU, O. VII 91. Și atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, O. I 80; b) a se înfuria. Se încruntă și tot sîngele îi năvălește în față. SAHIA, N. 53. Și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sîngele-n obraz. COȘBUC, P. I 252. A nu mai avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la față (de emoție). Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. A-i îngheța (cuiva) sîngele în vine sau a îngheța sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfierbînta din cauza mîniei, supărării etc. Simțea că începe să-i clocotească sîngele. REBREANU, I. 81. A-și face (sau a-i face cuiva) sînge rău, a-și pune (sau a pune cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ți mai face atîta sînge rău. DUMITRIU, N. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul... CREANGĂ, P. 136. Oleu, soro, ce-ți mai faci îndată sînge rău? CONTEMPORANUL, V_I 99. De m-ai tăia (sau de ai tăia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuțit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrșie, p. ext. de progenitură, familie, neam) O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. Cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele și patria lor, voi apăra nația mea pînă la cel din urmă suspin. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la același tată și de la aceeași mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. ◊ Loc. adj. De sînge = de neam, de familie. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sînge. EMINESCU, N. 3. Cu (sau de) sînge albastru = de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. RALEA, O. 67. ◊ Expr. Sîngele apă nu se face = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... – Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba-dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A fi de același sînge cu cineva (sau a fi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeași familie cu cineva. A avea (ceva) în sînge = a fi obișnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). ♦ Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab. La CADE. 4. (Metaforic, mai ales în locuțiuni și expresii, exprimă ideea de violență, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. adv.) La sînge = drastic, pînă la distrugere. Pînă la sînge = pînă țîșnește sîngele. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluș de rășină-n gură. SADOVEANU, O. A. IV 67. ◊ Expr. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. REBREANU, I. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!... CARAGIALE, O. I 102. ♦ (Exprimă ideea de omor, crimă, p. ext. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă, și mîndră te-ndreaptă Spre țărmuri de sînge și plîns neudate, Spre țărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-așteaptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăți agonisite cu multe și mari vărsări de sîngiuri. PISCUPESCU, O. 15. A vărsa sînge = a omorî. Împăratul Roș avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A fi omul sîngelui sau a fi iubitor (sau dornic, setos) de sînge = a fi crud, ucigaș. A face să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-și băga mîna în sînge v. băga (I 1). A primi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). ♦ (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, și-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. BENIUC, V. 7. ◊ Expr. A-și da (sau a-și vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-și da viața pentru cineva sau ceva. 5. (Învechit, la pl.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor; p. ext. omoruri, crime. Îmi pare că mă aflu în locuinț-adîncă A unei groazneci iezme, ce sîngiuri o hrănesc. ALEXANDRESCU, M. 94. Îi spală zăbunele Și-i curăță armele... De siropuri ienicerești Și de sîngiuri păgînești. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Omul sîngiurilor = călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, și... aruncă jos securea. ISPIRESCU, M. V. 8. Oamenii sîngiurilor = tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă, înzeită libertate, și deși oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. BĂLCESCU, la ODOBESCU, S. III 495. Orașele s-au întemeiat din nou...copiii robiți întorsu-s-au iarăși.... dar oamenii sîngiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri! și copiilor tăi le-a rămas robia. RUSSO, O. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace... se bolnăvesc de sînge. ȘEZ. III 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poți să-i tai vîrful urechilor... și, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147.

SPRINȚAR, -Ă, sprințari, -e, adj. Zglobiu, nebunatic, neastîmpărat. Margareta era sprințară, șăgalnică și neastîmpărată. Avea șaptesprezece ani. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit de rîs. CREANGĂ, A. 3. ♦ Sprinten, iute, jucăuș. Noaptea, în fundul apei... mișună... crapi cu spinări pămîntii, zvîrlugi sprintene și sprințare ca fulgerul, plătici cu solzi de zăpadă. STANCU, D. 205. ◊ Fig. Șoaptele au revărsat, sprințare și aprige, ca un nor de lăcuste. GALAN, Z. R. 5. ♦ Fig. Hoinar, nestatornic. Mă făceam tot mai neastîmpărat și dorul mieu era acum nemărginit; căci sprințar și înșălător este gîndul omului. CREANGĂ, A. 36. ♦ (Despre persoane) Ușuratic. Fiind ea cîndva cam sprințară, s-a avut bine c-un flăcău. SADOVEANU, N. F. 123. ♦ Fig. Îndrăzneț, trufaș. De unde Vin acele cuvinte sprințare A lui? BUDAI-DELEANU, Ț. 223.

SUFICIENT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

SUPERB adj. v. mândru, orgolios, semeț, trufaș.

SUPERB ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care se impune prin măreție; plin de măreție și lux; splendid; magnific. 2) Care este uimitor de frumos; splendid; celest; divin. 3) (despre situații, poziții) Care se caracterizează prin proprietăți excelente. 4) rar (despre persoane și despre manifestările lor) Care denotă aroganță și mândrie; plin de trufie și dispreț; semeț; trufaș. /<fr. superbe, lat. superbus

SUPERB, -Ă adj. 1. Splendid, măreț, impunător; impresionant. 2. Neobișnuit de frumos. ♦ Foarte bun, foarte gustos. 3. (Rar) Mîndru, trufaș. [Cf. fr. superbe, lat. superbus].

SUPERB,-Ă, superbi, -e, adj. 1. Plin de grandoare, măreț, impunător, impresionant. În splendida țară de la picioarele munților Făgăraș... Oltul întîlnește cei mai frumoși oameni din cîți i s-au ivit vreodată pe maluri. E o frumusețe plină de armonie și strălucire, părînd un elogiu superb al ființei umane. BOGZA, C. O. 280. Poporul nostru muncitor a creat acel monument superb și genial, care se cheamă poezia populară. GHEREA, ST. CR. II 244. ◊ (Ironic) Vreau să spun că nu mă sperii. Vreau să-ți spun că te cunosc... Tăcerile dumitale! Singurătatea dumitale! Fruntea dumitale copleșită de gînduri! Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60. 2. Foarte frumos, excepțional de frumos. Tinerele fire de verdeață Cresc superbe, pline de viață. BENIUC, V. 74. Erau doi. Un domn bătrîn și simpatic, cam demodat cu umbrela lui cenușie. Celălalt, un tînăr înalt și musculos, cu umerii lați și cu mijloc subțire; un exemplar superb și bronzat. C. PETRESCU, C. V. 351. Se luminează de ziuă. Un soare superb anunță dimineața. SAHIA, N. 27. ♦ Foarte bun. Cum nu sînt un șoarec, doamne – măcar totuși are blană, Mi-aș mînca cărțile mele – nici că mi-ar păsa de ger... Mi-ar părea superbă, dulce o bucată de Homer. EMINESCU, N. 43. 3. (Rar) Mîndru, semeț; (peiorativ) orgolios, îngîmfat, trufaș. Lui Mitras, preot credincios A fost bătrînul – ce folos! Aproape stinși sînt dacii săi, Ba sînt dărmați superbii zei, Și geme vîntul peste ei, Și urlă fioros! COȘBUC, P. II 303. În cartea-ți... tu vorbești, amice, cu un despreț superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său și să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. ODOBESCU, S. III 15.

SUPERIORITATE s.f. Însușirea și starea a ceea ce este superior; atitudine (trufașă) a celui care se crede superior. [Pron. -ri-o-. / cf. fr. supériorité].

SUPERIORITATE s. f. Faptul de a fi (sau a se crede) superior altora; stare a ceea ce este superior; atitudine (trufașă) a celui care se crede superior. Titu rîse cu superioritate. REBREANU, I. 74. Tot atunci oastea turcă se bucura de toate avantagele cîte se nasc din superioritatea disciplinei militare. HASDEU, I. V. 70. Și poate că acel amestec de înțelepciune și nebunie m-a făcut... să te iubesc și să mă înclin înaintea superiorității tale. GHICA, A. 75.

SUPRANUME (PORECLĂ) s. n. (< supra < fr. supra-, lat. supra, cf. it. sopra- + nume, după fr. surnom): 1. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o distinge, printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță, de o altă persoană cu același nume, ca de exemplu (la romani) Publius Cornelius Scipio Africanus („cel care a învins pe africani, pe cartaginezi”), Lucius Tarquinius Superbus („cel trufaș”), M. Manlius Capitolinus („cel care a salvat Capitoliul de gali”), Numerius Decinius Samnitul („cel din Samnium”), Fabius Maximus Cunctator („cel care în războiul cu cartaginezii a folosit tactica întârzierii”; „cel care întârzie”) etc. 2. nume dat unei persoane, de obicei în bătaie de joc, în legătură cu o caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale, ca de exemplu (în istoria României) Radu al II-lea Prasnaglava („chelul”), Iuga Ologul, Petru Șchiopul, Mihnea vodă cel Rău, Aron Tiranul, Mihnea vodă Turcitul etc. S. se dau și unor animale: Moș Martin (= ursul), pintenatul (= cocoșul), urechilă (= iepurele, măgarul); codoi (somnul), ruginoasă (= caracudă) etc.

ȘULHETIC adj. v. arogant, drăcos, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, neastâmpărat, nebun, nebunatic, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, sprințar, trufaș, țanțoș, vioi, zăpăcit, zbânțuit, zburdalnic, zglobiu, zurliu, zvăpăiat, zvânturat, zvânturatic.

TOREADOR, toreadori, s. m. Luptător cu taurii (în Spania și în sudul Franței). Ca un trufaș toreador M-am înarmat, și în arenă M-am coborît provocător. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 183. – Pronunțat: -re-a-.

TRUFAȘ adj. 1. v. îngâmfat. 2. mândru, orgolios, semeț, (rar) superb. (Manifestă un ~ dispreț pentru cei din jur.) 3. v. obraznic.

trufaș a. 1. prezumpțios, plin de trufie: om trufaș; 2. superb: împodobită în haine trufașe OD.; [Din vechiu-rom. trufă, trufie = gr. bizantin TRYPHÈ, desfătare, moliciune: trufaș, însemnează lit. om molatec, fastuos].

TRUFAȘ adj. v. falnic, grandios, impozant, impresionant, impunător, maiestuos, măreț, monumental, semeț, splendid, superb.

trufaș adj. m., pl. trufași; f. trufașă, art. trufașa, pl. trufașe

Trufaș ≠ modest

TRUFAȘ, -Ă, trufași, -e, adj. 1. Plin de trufie, peste măsură de mîndru, de orgolios, de fălos; arogant, îngîmfat, înfumurat. Am dus în spinare dușmănia neîmpăcată a unor oameni puternici și trufași. GALACTION, O. I 32. Vai de mine, coniță, se poate? protestă prefectul trufaș. REBREANU, R. II 102. Umilința ce arătau către dînsul acești aspri și trufași nobili și setea cu care vînau favoarea lui înșelă pe Mihai. BĂLCESCU, O. II 263. ◊ (Substantivat) Știi cumva ținutul În care domn e lutul și face pe trufașul? Acolo totdeauna Cinstită e minciuna și nobil este lașul. MACEDONSKI, O. I. 130. ♦ Care arată trufie, care manifestă mîndrie exagerată, îngîmfare. Era el, într-adevăr, c-o înfățișare trufașă, cu sprînceana încruntată. SADOVEANU, A. L. 182. Parcă pămîntul întreg și lumea cu toate-ale lumii Strînse le ține-ntr-un pumn, așa de trufașă privire Scapără-n umezii ochi și-așa-i de cu-ncredere-n umblet. COȘBUC, P. II 63. 2. Măreț, maiestos, superb. Am ajuns în sfîrșit pe înălțimea sură și trufașă. GALACTION, O. I 346. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe. EMINESCU, O. I 43. Colo înalte rîpe se învelesc în nor, Cu creștetul fantastic, trufaș și visător. BOLINTINEANU, O. 241. Fata din piatră, sătulă și de pustiul munților și de iubirea singuratică, visa... să se arate frumoasă și împodobită în haine trufașe și în pietre nestemate. ODOBESCU, S. III 206.

trufáș, -ă adj. (d. vrom. trufă = trufie). Plin de trufie, foarte mîndru.

TRUFAȘ ~ă (~i, ~e) și substantival 1) (despre persoane) Care este plin de trufie; foarte mândru; orgolios; vanitos; infatuat. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă trufie. Vorbă ~ă. 3) Care este plin de mândrie și demnitate; măreț; falnic; semeț. /trufă + suf. ~aș

trufaș adj. m., pl. trufași; f. sg. trufașă, pl. trufașe

TRUFĂ subst., variantă la trufie. 1. Trufești s. (13 – 15 B 61). 2. Cf. Truha b., dobr. (RI XI 209). 3. Trufaș (Moț) < subst.; – ard. (Var 20); – Petriia (17 A IV 504); -ul, Ioan (Sd VI 314). 4. Cf. Trufșilă, Dima (Sd VII 39).

trufă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137).

TRUFĂȘIE, trufășii, s. f. (Înv.) Mîndrie, trufie. – Din trufaș + suf. -ie.

A SE TRUFI mă ~esc intranz. rar A deveni trufaș; a ajunge să aibă trufie. /Din trufie

TRUFIE, trufii, s. f. Atitudine arogantă, plină de mîndrie și de înfumurare; semeție, fală, înfumurare, aroganță. Sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vîlva trufiilor. ODOBESCU, S. III 206. Tirania lui crește din zi în zi o dată cu trufia lui. ALECSANDRI, T. II 51. În cîmpurile Rovinei el înfrînse trufia lui Baiazet al II-lea. BĂLCESCU, O. I 193. ◊ Loc. adv. Cu trufie = cu aroganță, trufaș. Domnul Emilian întinse cu trufie palma și primi cei cîțiva gologani. SADOVEANU, O. VIII 156. Midas... răspunse cu trufie că Pan cîntase mai frumos. ISPIRESCU, U. 110.

trufie f. mândrie deșartă. [V. trufaș].

ȚÂFNOS adj. v. arogant, bosumflat, fudul, grandoman, impertinent, infatuat, insolent, ireverențios, îmbufnat, încrezut, îndrăzneț, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, orgolios, semeț, sfidător, sfruntat, supărăcios, susceptibil, trufaș, țanțoș, vanitos.

țifraș, -ă, țifrași, -e, adj. (reg.) 1. colorat, pestriț. 2. ornamentat, împodobit. 3. dichisit, gătit exagerat. 4. țanțoș, trufaș.

VANITATE s.f. Ambiție deșartă și trufașă; trufie, înfumurare, îngîmfare. ♦ Deșertăciune. [Cf. lat. vanitas, fr. vanité].

VANITATE s. f. ambiție deșartă și trufașă; orgoliu, trufie, înfumurare, îngâmfare. ◊ deșertăciune. (< fr. vanité, lat. vanitas)

VANITOS, -OASĂ adj. Trufaș; înfumurat, îngîmfat. [Cf. fr. vaniteux].

VANITOS, -OASĂ adj. plin de vanitate; orgolios, trufaș; înfumurat. (< fr. vaniteux)

VANITOS, -OASĂ, vanitoși, -oase, adj. (Despre persoane și despre însușirile lor) Plin de vanitate; înfumurat, îngîmfat, trufaș. Afemeiat vanitos, era mîndru să se însoare cu o femeie atît de frumoasă. CAMIL PETRESCU, N. 47. Avînd o voință slabă... va ajunge la un amor propriu bolnăvicios, timid, vanitos și reflexiv. GHEREA, ST. CR. II 298. ◊ (Substantivat) Un asemenea vanitos, cu dibăcie folosit, multe și mari servicii le-ar putea mijloci. C. PETRESCU, A. R. 17.

VANITOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) și substantival Care este plin de vanitate; orgolios; trufaș; infatuat. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă vanitate. /<fr. vaniteux