ACRO- „vîrf, extremitate”. ◊ gr. akros „vîrf” > fr. acro-, it. id., engl. id., germ. akro-> rom. acro-. □ ~bat (v. -bat₂), s. m. și f., gimnast specializat în exerciții de echilibristică; ~batolit (v. bato-₁, v. -lit₁), s. n., batolit în fază incipientă de eroziune; ~batolitic (v. bato-₁, v. -litic₁), adj., referitor la faza incipientă de eroziune a unui batolit, în care apare vizibil numai vîrful acestuia; ~blasteză (v. -blasteză), s. f., ieșire a tubului germinativ prin vîrful sporului, caracteristică lichenilor; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre muguri și flori) care s-a dezvoltat în vîrful organului botanic; ~brahicefalie (v. brahi-₁, v. -cefalie), s. f., malformație datorată osificării precoce a suturii coronare, caracterizată prin dezvoltarea craniului numai în sens vertical și lateral; ~brie (v. -brie), s. f., acrogeneză*, ~carp (v. -carp), adj., (despre briofite) care formează sporogonul în vîrful ramurilor; ~carpie (v. -carpie), s. f., fructificație la vîrful ramurilor; ~cefal (v. -cefal), adj., cu craniul ascuțit și conic; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală a cutiei craniene, constînd în alungirea acesteia; sin. acrocranie; ~centric (v. -centric), adj., care are centromerul situat la unul din capetele cromozomului; ~cianoză (v. -cianoză), s. f., sindrom caracterizat printr-o colorație violacee a extremităților membrelor, datorată unor tulburări ale circulației sanguine; ~cranie (v. -cranie), s. f., acrocefalie*; ~cist (v. -cist) s. n., chist sferic și gelatinos format pe conidiofori la maturația celulelor generative; ~croic (v. -croic), adj. (despre ciuperci) decolorat la vîrful hifei în punctul de creștere; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., tulburare de nutriție cronică a extremităților corpului; ~dolihomelie (~dolicomelie) (v. doliho-, v.-melie), s. f., malformație caracterizată prin prezența unor membre anormal de lungi; ~drom (v. -drom), adj., (despre nervația frunzelor) care este convergent la vîrf; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate exagerată la nivelul extremităților membrelor; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre plante) care crește în regiunile înalte; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care cresc la altitudini alpine și subalpine; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de locuri înalte; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., pronunțare accentuată a inițialei unui cuvînt; ~gamie (v. -gamie), s. f., tip de fecundație la care tubul polinic pătrunde în sacul embrionar prin vîrful micelei; sin. acrotropie; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Care este format la vîrful unui organ. 2. (Despre plante) Care are organele de reproducere în vîrf; ~geneză (v. -geneză), s. f., creșterea în lungime la vîrful organelor vegetale; sin. acrobrie; ~gerie (v. -gerie), s. f., atrofiere senilă a pielii la nivelul extremităților; ~gin (v. -gin), adj., (despre hepatice) cu arhegoanele situate la vîrful axelor; ~lit (v. -lit₁), adj., s. n., (statuie) ale cărei extremități sînt făcute din piatră sau din marmură, iar corpul din alt material; ~macrie (v. -macrie), s. f., deformație congenitală caracterizată prin alungirea și subțierea excesivă a degetelor; ~manie (v. -manie), s. f., grad extrem de alienație mintală; ~megalie (v. -megalie), s. f., afecțiune endocrină caracterizată prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor; sin. eritromelalgie; ~melalgie (v. mel/o-₁,- v. -algie), s. f., durere localizată la extremitățile membrelor; ~micrie (v. -micrie), s. f., stare anormală caracterizată prin nedezvoltarea extremităților și a craniului; ~miotonie (v. mio-₁, v. -tonie), s. f., contracție involuntară, localizată la una dintre extremități; ~necroză (v. -necroză), s. f., direcția în care se produce necrozarea unor organe vegetale; ~pachie (v. -pachie), s. f., 1. Diformitate caracterizată prin îngroșarea extremităților. 2. Osteopatie datorată mutației calcice și caracterizată prin îngroșarea extremităților locomotorii; ~pahidermie (v. pahi-, v. -dermie), s. f., pahiacrie*; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune localizată la extremități; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., studiu al bolilor extremităților mădularelor; ~petal (v. -petal) adj., cu petale ascuțite; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre limb) cu creștere de la bază către vîrf; ~pleurogen (v. pleuro-, v. -gen₁), adj., care se dezvoltă la vîrful și pe laturile organelor vegetale; ~podiu (v. -podiu), s. n., regiune falangiană a membrelor animalelor vertebrate; ~sarc (v. -sarc), s. n., țesut cărnos format prin concreșterea ovarului cu caliciul; ~sclerodermie (v. sclero-, v. -dermie), s. f., sclerodactilie*; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., sclerodactilie progresivă; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., împerechere incompletă a doi cromozomi, legați numai la un capăt, în procesul meiotic; ~spiră (v. -spiră), s. f., tulpiniță răsucită de la vîrful seminței în germinație; ~spor (v. -spor), s. m., spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, prezent la unele specii de ciuperci; ~stih (v. -stih), s. n., poezie în care literele inițiale ale versurilor formează un cuvînt sau o propoziție; ~ton (v. -ton), adj., 1. (Despre foliole) Cu porțiunea terminală mai dezvoltată. 2. (Despre orhidee) Care are anterele concrescute, prin vîrf, cu rostelul; ~trofodinie (v. trof/o-, v. -odinie), s. f., tulburare nutrițională a extremităților, asociată cu parestezii; ~trofonevroză (v. trofo-, v. -nevroză), s. f., tulburare nevrotică a troficității extremităților; ~tropie (v. -tropie), s. f., acrogamie*; ~zom (acrosom) (v. -zom), s. m., extremitatea anterioară a spermatozoidului.

ACROZOM s. m. extremitatea anterioară a spermatozoidului. (< fr. acrosome)

ANIMALCUL, animalculi, s. m. (Biol., înv.) Spermatozoid. [Var.: animalicul s. m.] – Din fr. animalcule.

ANIMALCUL, animalculi, s. m. (Biol.; înv.) Spermatozoid. [Var.: animalicul s. m.] – Din fr. animalcule.

animalcul sm [At: DA / V: ~licul / Pl: ~i / E: fr animalcule] (Blg; înv) Spermatozoid.

animalculist sm [At: DEX² / Pl: ~iști / E: fr animalculiste] Biolog preformist din secolele XVII-XVIII, care credea că în spermatozoid se află, miniaturizat, viitorul organism.

ANIMALCULIST, animalculiști, s. m. Biolog preformist (sec. XVII-XVIII) care credea că în spermatozoid se află, miniaturizat, viitorul organism. – Din fr. animalculiste.

ANIMALCULIST, animalculiști, s. m. Biolog preformist (sec. XVII – XVIII) care credea că în spermatozoid se află, miniaturizat, viitorul organism. – Din fr. animalculiste.

ANIMALICUL s. v. spermatozoid.

animalicul s. v. SPERMATOZOID.

ANIMALICULISM s.n. Concepție (eronată) potrivit căreia în spermatozoid ar exista dinainte format viitorul organism. [< fr. animaliculisme].

ANTICONCEPȚIONAL, -Ă adj., s.n. (Mijloc) care împiedică fecundarea ovulului de către spermatozoid. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. anticonceptionnel].

ASTENO- „oboseală, slăbire, debilitate”. ◊ gr. asthenos „fără forță, slăbit” > fr. asthéno-, germ. id., engl. id., it. asteno- > rom. asteno-. □ ~bioză (v. -bioză), s. f., fază de activitate redusă care intervine temporar în viața unor specii de insecte; ~corie (v. -corie₁), s. f., oboseală pupilară; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiu științific al debilității; ~manie (v. -manie), s. f., obsesie patologică a asteniei; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat geologic puțin rezistent, de tensiune nulă, situat la o adîncime de cca 100 km; ~spermie (v. -spermie), s. f., reducere a vitalității spermatozoizilor.

ASTENOSPERMIE s. f. reducere a vitalității spermatozoizilor. (< fr. asthénospermie)

AZOO- „sterp, steril”. ◊ gr. azoos „fără viață” > fr. azoo-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. azoo-. □ ~spermie (v. -spermie), s. f., absență a spermatozoizilor din lichidul seminal.

azoospermie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr azoospermie] Lipsa spermatozoizilor din lichidul seminal.

AZOOSPERMIE s. f. absența spermatozoizilor din lichidul seminal. (< fr. azoospermie)

AZOOSPERMIE s. f. Absența spermatozoizilor din spermă, care determină sterilitatea. – Din fr. azoospermie.

AZOOSPERMIE s.f. Lipsa spermatozoizilor din lichidul seminal. [Gen. -iei. / < fr. azoospermie, cf. gr. a – fără, zoon – animal, sperma – sămînță].

AZOOSPERMIE s. f. Absența spermatozoizilor din spermă care determină sterilitatea. – Din fr. azoospermie.

BOȘ boașe n. pop. Glandă sexuală pereche care produce spermatozoizi și hormoni masculini; testicul. /Orig. nec.

CONCÉPȚIE (< lat. conceptio, -onem) s. f. 1. Fel de a vedea, vedere sau ansamblu de vederi, de idei cu privire la problemele filozofice, științifice, literare etc. ◊ (FILOZ.) C. despre lume = punct de vedere general, viziune de ansamblu asupra existenței. Din perspectiva marilor construcții ontologice clasice, filozofia este prezentată drept c. generală despre lume (Weltanschauung), vizînd constituirea unui tablou ontologic complet și definitiv care să includă o filozofie a naturii și una a omului. 2. (FIZIOL.) Proces prin care ia ființă un nou individ animal, prin fecundarea ovulului de către un spermatozoid; procreație. ◊ (REL.) C. imaculată = dogmă catolică potrivit căreia Fecioara Maria a fost ferită de păcatul originar; sărbătoare prin care Biserica catolică cinstește acest mister (8 dec.).

CONCEPȚIE, concepții, s. f. 1. Mod de a concepe, ansamblu de păreri, de idei cu privire la probleme filosofice, științifice, tehnice, literare etc. ◊ Concepție despre lume = viziune de ansamblu asupra existenței. 2. Proces prin care ia ființă un nou individ animal, în urma fecundării ovulului de către un spermatozoid; procreare, zămislire. [Var.: concepțiune s. f.] – Din fr. conception, lat. conceptio, -onis.

CONCEPȚIE, concepții, s. f. 1. Felul de a vedea sau ansamblu de păreri, de idei cu privire la probleme filozofice, științifice, tehnice, literare etc. ◊ Concepție despre lume = ansamblu de reprezentări și de idei despre lumea înconjurătoare, care tinde să îmbrățișeze toate fenomenele acesteia, natura, societatea, gândirea, omul și locul omului în lume etc. într-o interpretare unitară. 2. Proces prin care ia ființă un nou individ animal, în urma fecundării ovulului de către spermatozoid; procreare, zămislire (a unui copil). [Var.: concepțiune s. f.] – Din fr. conception, lat. conceptio, -onis.

DI- „doi, de două ori, îndoit, dublat”. ◊ gr. dis „de două ori” > fr. di-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. di-. □ ~adelf (v. -adelf), adj., s. n., (androceu) cu staminele unite prin filamentele lor, formînd două fascicule separate; ~andrie (v. -andrie), s. f., fecundare a unui ovul normal de către doi spermatozoizi; ~andru (v. -andru), adj., (despre androceu) care este format din două stamine cu filamente libere; ~bionte (v. -biont), adj., s. f. pl., (plante) care prezintă gametofitul și sporofitul separate, ducînd o viață independentă unul de celălalt; ~bioză (v. -bioză), s. f., conviețuire a epibiotului și a hipobiotului; ~cariobiont (v. cario-₁, v. -biont), s. n., organism cu aparatul vegetativ format din celule binucleate; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă binucleată; ~cariofază (v. cario-₁, v. -fază), s. f., conjugare a perechilor de nuclei haploizi, la reproducerea unor ascomicete; sin. dihaplofază; ~cariopsă (v. cari/o-₁, v. -opsă), s. f., tip de fruct uscat, format din două cariopse; ~cefal (v. -cefal), s. m., făt teratologic caracterizat prin existența a două capete unite; sin. diplocefal; ~centric (v. -centric), adj., cu două centromere; ~ceras (v. -ceras), s. m., gen fosil de lamelibranhiate, cu cochilia cu valve groase și vîrfurile răsucite în formă de corn; ~cinodont (v. cin/o-, v. -odont), s. m., gen fosil de reptile teromorfe din permian și triasic, avînd premaxilarele transformate într-un cioc cornos, iar caninii în defense; ~clin (v. -clin), adj., (despre organisme) la care organele sexuale masculine și feminine se diferențiază pe indivizi separați; ~corie (v. -corie₁), s. f., anomalie constînd în prezența a două pupile în același ochi; ~croic (v. -croic), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă proprietatea de a oferi colorații diferite după circumstanțele în care se face observarea. 2. (Despre plante) Ale căror flori sînt de două culori; ~cromatic (v. -cromatic), adj., care prezintă două culori; ~cromatopsie (v. cromat/o-, v. -opsie), s. f., anomalie a ochiului care nu poate distinge decît două dintre culorile fundamentale; ~cromofilie (v. cromo-, v. -filie₁), s. f., caracteristică a unei celule sau a unui țesut organic de a se colora și cu un acid și cu o bază; ~dactil (v. -dactil), adj., care are două degete; ~delfi (v. -delf), adj., s. m. pl., 1. adj., Cu matrice dublă. 2. s. m. pl., Marsupiale fosile carnivore mai mici decît cangurul; ~delfie (v. -delfie), s. f., malformație congenitală a aparatului genital feminin constînd în coexistența a două vagine, a două coluri și a două utere; ~dinam (v. -dinam), adj., (despre androceu) format din patru stamine, dintre care două cu filamente mai lungi și două cu filamente mai scurte; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre flori) cu două stamine lungi și cu două mai scurte; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., heterostilie cu două stamine mai lungi și cu două mai scurte prezente la labiate; ~diploid (v. diplo-, v. -id), adj., (despre organisme) cu un număr dublu de cromozomi diploizi în celulele somatice ale ambilor părinți; ~drom (v. -drom), adj., (despre un organ vegetal) răsucit de două ori; ~edru (v. -edru), adj., s. n., 1. adj., Care este determinat de intersecția a două planuri. 2. s. n., Figură geometrică formată de două semiplane mărginite de dreapta lor de intersecție; ~encefal (v. -encefal), s. n., parte a encefalului situată între trunchiul cerebral și emisferele cerebrale; ~encefalopatie (v. encefalo-, v. -patie), s. f., stare patologică a diencefalului; ~entomofilie (v. entomo-, v. -filie₁), s. f., însușire a unor plante ale căror flori sînt polenizate de anumite insecte, iar altele de alte insecte; ~fil (v. -fil₂), adj., care are două frunze; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre un organism) care provine din două linii de descendență; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre paraziți) care trăiește pe două plante gazdă; ~fotic (v. -fotic), adj., cu două fețe inegal luminate; ~ftong (v. -ftong), s. m., emisiune vocalică formată dintr-o vocală și o semivocală, pronunțate în aceeași silabă; ~gamie (v. -gamie), s. f., fenomen particular întîlnit la unele angiosperme, la care doi gameți masculi produc o dublă fecundație; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Însușire a unor viețuitoare de a avea două moduri de reproducere: sexuată și asexuată. 2. Alternare a generațiilor în ciclul de dezvoltare al unor plante; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un caracter) Condiționat de două perechi de gene sau de două gene independente. 2. (Despre un organism) Care are pe orice locus două gene cu acțiune diferită; ~genie (v. -genie₁), s. f., tip de înmulțire care se realizează prin contribuția celor două sexe; ~gin (v. -gin), adj., (despre gineceu) care este format din două pistile sau din două carpele; ~ginie (v. -ginie), s. f., stare a unui organism cu două seturi cromozomiale materne; ~glifă (v. -glif), s. f., consolă cu două caneluri în cruce; ~glosie (v. -glosie), s. f., formă de schistoglosie în care părțile laterale ale limbii nu au fuzionat; ~gnat (v. -gnat), s. m., făt teratologic cu două mandibule; ~gonie (v. -gonie), s. f. prezența atît a organelor sexuale masculine, cît și feminine; ~grafie (v. -grafie), s. f., examen radiologic care permite realizarea unei imagini în două situații funcționale diferite; ~gramă (v. -gramă), s. f., semn dublu folosit pentru a indica o articulare unică; ~haplofază (v. haplo-, v. -fază), s. f., dicariofază*; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu două perechi de nuclei haploizi; ~heteromonoxenie (v. hetero-, v. mono-, v. -xenie), s. f., dublă posibilitate de evoluție, monoxenă și heteroxenă, a unor paraziți; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., referitor la ciclul evolutiv al unor paraziți care folosesc în dezvoltarea lor două gazde; ~lemă (v. -lemă₂), s. f., raționament disjunctiv-ipotetic care pune două alternative, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Sens echivoc. 2. Operă dramatică cu două acțiuni distincte; ~megalie (v. -megalie), s. f., divizare fiziologică sau patologică a gameților masculi sau femeli în două categorii de mărimi; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., (Despre organe vegetale) Care este divizat în două părți. 2. s. m., Compus chimic rezultat din combinarea a două molecule din aceeași specie de substanțe; ~merospor (v. mero-, v. -spor), s. m., didimospor*; ~metrie (v. -metrie₂), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența unui uter dublu la aceeași femeie; ~metru (v. -metru₁), s. m., vers antic format din două măsuri sau din patru picioare; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., fuziune a doi gameți diferiți; ~monoecie (v. mon/o-, v. -oecie), s. f., prezența a două feluri de flori pe aceeași plantă; ~morf (v. -morf), adj., 1. Cu două înfățișări deosebite. 2. Care poate cristaliza sub două forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., existența a două forme deosebite la aceeași specie animală sau vegetală; sin. dimorfism; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic format din doi electrozi; ~oic (v. -oic), adj., (despre plante) care are florile femele și mascule situate pe indivizi deosebiți ai aceleiași specii; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) care are două petale; ~piren (v. -piren), adj., care are două semințe osoase; ~planetic (v. -planetic), adj., (despre zoospori) cu două stadii de mobilitate; ~plazie (v. -plazie), s. f., despicare în două a unui organ vegetal axial; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a ambelor jumătăți corporale; sin. hemiplegie dublă; ~pod (v. -pod), adj., 1. (Despre versuri) Format din două picioare metrice. 2. (Despre animale) Care are două membre sau două organe analoage picioarelor; ~podie (v. -podie), s. f., unitate metrică în prozodia antică, formată dintr-un grup de două picioare; ~pter (v. -pter), adj., s. n. pl., 1. adj., Care are două aripi. 2. s. n. pl., Ordin de insecte cu două aripi și cu aparatul bucal adaptat pentru supt. 3. s. n., Templu antic înconjurat cu două rînduri de coloane; ~silab (v. -silab), s. n., 1. Picior de vers de două silabe. 2. Cuvînt cu două silabe; ~sperm (v. -sperm), adj., (despre fructe) care conține două semințe; ~spermie (v. -spermie), s. f., fecundație la care iau parte doi gameți masculi și unul femel; ~stih (v. -stih), adj., s. n., 1. s. n., Grup de două versuri cu structută metrică (de obicei) deosebită și care formează o strofă. 2. adj., (Despre organe vegetale alterne) Dispus pe două rînduri sau serii opuse de o parte și de alta a unui ax; ~stil (v. -stil), adj., s. n., 1. s. n., și adj., (Edificiu) care are două coloane situate frontal. 2. adj., (Despre flori) Care este prevăzut cu două ostile; ~stom (v. -stom), s. m., vierme parazit de formă plată, care se instalează în ficatul erbivorelor; ~stomie (v. -stomie), s. f., duplicarea congenitală a gurii; ~trih (v. -trih), adj., (despre bacterii) care prezintă doi flageli la o extremitate; ~trop (v. -trop), adj., (despre organe vegetale) răsucit de două ori; ~xen (v. -xen), adj., (despre un parazit) care în ciclul său evolutiv se dezvoltă pe două gazde; ~zomie (v. -zomie), s. f., 1. Prezența în celulă a două garnituri cromozomice structural identice. 2. Prezența în celulele somatice haploide a doi cromozomi omologi.

FECUNDÁȚIE (< fr.) s. f. (BIOL.) Proces de unire a gametului mascul (anterozoid, spermatozoid) cu gametul femel (oosferă, ovul), în urma căruia de formează zigotul. Este urmată de reproducere. La plante, fiind consecutivă polenizării, poate fi (ca și aceasta) directă (autofecundare, autogamă) sau indirectă (f. străină, alogamă). Pentru angiosperme este caracteristică dubla f. Sin. singamie. ◊ F. în vitro = f. realizată în afara organismului matern, în condiții de laborator; experimentată din 1961.

FLAGEL s.n. 1. (Rar) Bici; mănunchi de nuiele cu care era bătut cineva. 2. (Fig.) Nenorocire mare, dezastru, calamitate, molimă, boală. // s.m. 1. Prelungire protoplasmatică filamentoasă cu ajutorul căreia anumite celule (protozoare, spermatozoizi etc.) se mișcă într-un mediu lichid. 2. Excrescență care ia naștere din tulpină și se extinde la suprafața pămîntului, dînd frunze și rădăcini și înflorind abia în al doilea an. [< lat., fr. flagellum].

FLAGEL I. s. n. 1. (ant.) bici; mănunchi de nuiele cu care era bătut cineva. 2. (fig.) nenorocire mare, dezastru, calamitate, boală. II. s. m. 1. filament mobil, la unele protozoare și spermatozoizi, la unele celule ori gameți (la alge) ca organ de locomoție. 2. tulpină secundară, uneori floriferă. ◊ ramură filiformă (la briofite). (< fr. flagelle, lat. flagellum)

FLAGEL, (1, 2) flageluri, s. n., (3, 4) flageli, s. m. 1. S. n. (Rar) Bici; mănunchi de nuiele folosit pentru flagelări. 2. S. n. Fig. Calamitate, dezastru; spec. boală, epidemie, molimă. 3. S. m. Filament mobil protoplasmatic la unele protozoare și la spermatozoizi care servește ca organ de locomoție. 4. S. m. Excrescență care ia naștere din tulpină și se extinde la suprafața pământului, dând frunze și rădăcini și înflorind abia în al doilea an. [Pl. și: (n.) flagele] – Din lat. flagellum.

flagel [At: MAIORESCU, D. IV, 482 / Pl: (1-4) ~uri, ~e sn, (5-6) ~i sm / E: lat flagellum] 1 sn (Rar) Bici. 2 sn (Rar) Mănunchi de nuiele folosit pentru flagelări. 3 sn (Fig) Calamitate. 4 sn (Fig; spc) Epidemie. 5 sm (Blg) Filament mobil protoplasmatic la unele protozoare și la spermatozoizi care servește ca organ de locomoție. 6 sm (Bot) Excrescență care ia naștere din tulpină și se extinde la suprafața pământului, dând frunze și rădăcini și înflorind abia în al doilea an.

FLAGEL, (1, 2) flageluri, s. n., (3, 4) flageli, s. m. 1. S. n. (Rar) Bici; mănunchi de nuiele folosit pentru flagelări. 2. S. n. Fig. Calamitate, dezastru; spec. boală, epidemie, molimă. 3. S. m. Filament mobil protoplasmatic la unele protozoare și la spermatozoizi care servește ca organ de locomoție. 4. S. m. Excrescență care ia naștere din tulpină și se extinde la suprafața pământului, dând frunze și rădăcini și înflorind abia în al doilea an. [Pl. și: flagele] – Din lat. flagellum.

FLAGEL² ~i m. 1) Filament mobil care servește drept organ locomotor la unele protozoare și la spermatozoizi. 2) Excrescență care crește din tulpină și se întinde la suprafața solului. /<lat. flagellum

GAMÉT (< fr. {i}; {s} gr. gamet- „soț”) s. m. (BIOL.) Celulă sexuală a plantelor și animalelor. G. se află în fază haploidă; prin unirea g. mascul (anterozoid la plante, spermatozoid la animale) cu cel femel (oosfera la plante, ovulul la animale) se formează zigotul.

GINO- „femeie, gineceu, pistil, femei, femeiesc”. ◊ gr. gyne „femeie” > fr. gyno-, germ. id., engl. id., it. gino- > rom. gino-. □ ~bază (v. -bază), s. f., parte lărgită a suportului care susține gineceul; ~cit (v. -cit), s. n., element citoplasmatic, neavînd perete celular; ~crație (v. -crație), s. f., ginecocrație*; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre o floare) cu stilele mai lungi decît staminele; ~dioecie (v. di-, v. -oecie), s. f., tip de dioecie la care florile hermafrodite și cele femele se găsesc pe indivizi deosebiți; ~dioic (v. di-, v. -oic), adj., (despre o plantă) care produce numai flori femele sau hermafrodite; ~fen (v. -fen), adj., (despre un organism) care produce celule sexuale fenotipice; ~filie (v. -filie₂), s. f., 1. Transformare a elementelor carpelare în frunze obișnuite. 2. Virescență a ovarului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., exemplare femele din generația vegetală sexuată; ~for (v. -for), s. n., peduncul care poartă gineceul; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange cu gameți femeii; ~gametofor (v. gameto-, v. -for), s. n., gametofor femel; ~gen (v. -gen₂), adj., (despre un organism) care produce celule sexuale genotipice; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) care derivă exclusiv din ou; ~geneză (v. -geneză), s. f., dezvoltare a ovulului sub influența spermatozoidului, dar fără contopirea celor doi gameți; ~id (v. -id), adj., care prezintă caractere feminine; ~merogonie (v. mero-, v. -gonie), s. f., tip de reproducere, caracterizat prin dezvoltarea unui ovul care a fost activat de un gamet mascul, al cărui nucleu nu a fuzionat cu cel al ovulului; ~monoecie (v. mon/o-, v. -oecie), s. f., tip de monoecie cu flori femele și hermafrodite pe același individ vegetal; ~monoic (v. mon/o-, v. -oic), adj., (despre o plantă) care posedă numai pistil și flori hermafrodite; ~pară (v. -par), adj., s. f., (femelă) care are numai descendenți de sex feminin; ~plastie (v. -plastie), s. f., refacere chirurgicală a organelor genitale femele; ~podiu (v. -podiu), s. n., peduncul de pe axa florală care poartă gineceul; ~spor (v. -spor), s. m., spor femel care formează la germinare un protal; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., sporange care conține macrospori; ~sporogeneză (v. sporo-, v. -geneză), s. f., macrosporogeneză*; ~stegiu (v. -stegiu), s. n., înveliș protector al gineceului; ~stemiu (v. -stemiu), s. n., formație columnară rezultată din concreșterea staminelor cu gineceul; ~tip (v. -tip), s. n., tip feminin caracteristic speciei.

GONÁDĂ (< fr.; {s} gr. gone „sămânță”) s. f. 1. Glandă reproducătoare sau sexuală a animalelor metazoare; g. femelă este ovarul, iar cea masculină, testiculul. Aceste glande conțin elementele de reproducere a individului (ovulele la femelă și spermatozoizii la mascul). La vertebratele superioare și la om produc și hormoni sexuali (testosteron, extradiol, progesteron etc.). Sin. glandă genitală. 2. Glandă sexuală embrionară înaintea diferențierii ei morfologice în ovar sau testicul.

HARTSOEKER [hártsökər] (HARTSOECKER), Nicolas (1656-1725), medic olandez. Porf. univ. la Düsseldoerf. A perfecționat unele instrumente optice (telescopul, microscopul – cu ajutorul căruia a descoperit spermatozoizii). Studii în domeniul magnetismului.

KÖLLIKER [kölikər], Rudolf Albert von (1817-1905), medic, histolog ș embriolog elvețian. Prof. univ. la Würzburg. Unul dintre fondatorii histologiei moderne. A demonstrat natura germinală a spermatozoidului.

LEEUWENHOEK [lé:vənhuk], Antonie van (1632-1723), naturalist olandez. Considerat părintele microscopiei. Din 1673, a construit o serie de microscoape cu putere de mărire însemnată, cu ajutorul cărora a descoperit și descris, protozoare, levuri, rotifere, spermatozoizi, globulele roșii; a văzut pentru prima dată circulația sângelui în capilarele unei larve de anghilă.

MICROPIL s. n. 1. orificiu al ovulului prin care pătrunde tubul polinic. 2. por în membrana oului unor insecte sau pești, prin care poate pătrunde spermatozoidul. (< fr. micropyle)

MONO- „unic, singur, o dată, singular”. ◊ gr. monos „unul singur, unic” > fr. mono-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. mono-. □ ~andrie (v. -andrie), s. f., formă de căsătorie în care femeia are un singur soț; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre un microorganism) care, în urma unei mutații, nu mai poate sintetiza un factor de creștere și supraviețuiește doar dacă i se asigură factorul de creștere absent; ~bionte (v. -biont), s. f. pl., plante la care, în ciclul lor evolutiv, gametofitul și sporofitul sînt permanent dependente unul de altul; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Celula de origine a monocitului sanguin. 2. Spor unicelular; ~carp (v. -carp), adj., s. n., 1. adj., (Despre plante) Care înflorește și fructifică o singură dată în cursul ciclului de dezvoltare. 2. s. n., Fruct format dintr-o singură carpelă; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care are un singur cap. 2. Care are un singur capitul; ~centric (v. -centric), adj., 1. (Despre o formațiune anatomică) Care prezintă un singur centru. 2. (Despre cromozomi) Cu un singur centromer; ~cer (v. -cer₁), adj., care are numai un singur corn; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre protozoare) înzestrat cu un singur flagel; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre animale) Care prezintă o singură perioadă sexuală pe an. 2. (Despre plante) Care are o perioadă de vegetație doar de un singur an; ~cinetic (v. -cinetic), adj., (despre un fascicul) care este format din particule cu aceeași viteză; ~cit (v. -cit), s. n., tip de globulă albă de dimensiuni mari, avînd o puternică acțiune fagocitară; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., reducere patologică a numărului de monocite din sînge; ~clin (v. -clin), adj., s. n., 1. adj., Care are gineceul și androceul în aceeași floare. 2. s. n., Structură monoclinală; ~clinic (v., -clinic), adj., cristalizat în forma unei prisme dreptunghiulare oblice; ~cont (v. -cont), adj., (despre un organism unicelular) prevăzut cu un singur cil sau flagel; ~crom (v. -crom), adj., care are o singură culoare; sin. monocromatic; ~cromatic (v. -cromatic), adj., 1. Monocrom*. 2. (Despre fascicule de raze) Format din radiații cu aceeași lungime de undă; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Însușirea de a fi monocrom. 2. Reproducere într-o singură culoare; ~cronic (v. -cronic), adj., care se petrece în același timp; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem de cultivare pe un teren numai a unei singure plante agricole; ~dactil (v. -dactil), adj., cu un singur deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație congenitală, constînd în prezența unui singur deget la mînă sau la picior; ~dinam (v. -dinam), adj., care are o stamină mai lungă decît celelalte; ~fag (v. -fag), adj., s. m. și f., (organism) care are ca mod de nutriție monofagia; ~fagie (v. -fagie), s. f., proprietate a unor paraziți de a se dezvolta pe o singură plantă-gazdă; ~fazie (v. -fazie), s. f., tulburare a vorbirii în care persoana repetă un singur cuvînt sau o singură propoziție; ~fil (v. -fil₂), adj., format dintr-o singură frunză; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre un organism) care provine dintr-o singură formă ancestrală; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă morbidă de singurătate; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., însușire de a avea o singură sursă sonoră; ~ftong (v. -ftong), s. m., sunet care provine din reducerea unui diftong; ~gam (v. -gam), adj., 1. Cu flori mascule și femele pe indivizi diferiți. 2. (Despre oameni) Care nu are decît un singur soț sau o singură soție; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Formă de căsătorie în care un bărbat sau o femeie nu poate avea în același timp decît o singură soție sau un singur soț. 2. (La animale) Conviețuire a unui mascul cu o singură femelă. 3. Stare a unei plante monogame; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Cu descendenți unisexuați. 2. Care este reprodus pe cale asexuată. 3. Condiționat de un singur factor genetic; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Înmulțire pe cale asexuată. 2. Înmulțire directă, fără alternare de generații sexuate și asexuate; ~genic (v. -genic), adj., 1. Care are descendenți unisexuați. 2. Care este reprodus pe cale asexuată; ~genie (v. -genie₁), s. f., condiție ca femelele să producă numai descendenți femeli; ~genopatie (v. geno-₁, v. -patie), s. f., tulburare condiționată de o singură mutație genică; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) cu un singur pistil; ~ginie (v. -ginie), s. f., stare a florilor monogine; ~gonie (v. -gonie), s. f., înmulțire pe cale asexuată; ~lepsie (v. -lepsie), s. f., hibridare prin care se transmit urmașului numai caracterele unuia dintre părinți; ~lit (v. -lit₁), adj., s. n., (monument) construit dintr-un singur bloc de piatră; ~litic (v. -litic₁), adj., format dintr-un singur bloc de piatră; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Care este format dintr-o singură parte. 2. s. m., Moleculă simplă care intră în componența polimerilor; ~morf (v. -morf), adj., (despre flori, țesuturi etc.) care prezintă o singură formă; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre un organism) care are un singur aspect morfologic; ~petal (v. -petal), adj., (despre flori) cu o singură petală; ~pil (v. -pil₁), adj., (despre un edificiu) care are numai o singură poartă; ~piren (v. -piren), adj., cu un singur sîmbure; ~placofore (v. placo-, v. -for), s. f. pl., clasă din subîncrengătura conchiflorelor, cuprinzînd cele mai primitive moluște, cu corpul acoperit dorsal cu o cochilie formată dintr-o singură placă turtită dorsoventral; ~planetic (v. -planetic), adj., (despre zoospori) care prezintă un singur stadiu de mobilitate; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a unui singur membru sau a unui grup muscular; ~pod (v. -pod), adj., care are un singur picior; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală care constă în prezența unui singur picior; ~podiu (v. -podiu), s. n., tip de ramificație a tulpinii în care axul principal crește continuu; ~scop (v. -scop), s. n., tub cu fascicul electronic, utilizat în televiziune pentru generarea unui semnal de imagine, corespunzător unei imagini fixe; ~semie (v. -semie), s. f., proprietate a cuvintelor care au doar un singur sens; ~silab (v. -silab), adj., s. n. și f., (cuvînt) format dintr-o singură silabă; sin. unisilab; ~sperm (v. -sperm), adj., (despre fructe) care are o singură sămînță; ~spermie (v. -spermie), s. f., fecundare a unui ovul de către un singur spermatozoid; ~spor (v. -spor), s. m., spor singuratic provenit fără diviziune reducțională; ~stel (v. -stel), s. n., cilindru vegetal central unic; ~stih (v. -stih), adj., (despre frunze) care este dispus pe un singur rînd; ~termie (v. -termie), s. f., anomalie în termoreglare, constînd în menținerea neschimbată a temperaturii corpului în tot cursul zilei; ~top (v. -top), adj., (despre specii vegetale) originar dintr-un singur loc; sin. monotopic; ~topic (v. -topic), adj., monotop*; ~treme (v. -tremă), s. n. pl., ordin de mamifere primitive și ovipare, cu cioc și cu corpul acoperit cu păr și cu țepi, cărora le lipsesc mameloanele, avînd ca tip ornitorincul; ~trih (v. -trih), adj., care are doar un singur fir de păr, cil sau flagel; ~trof (v. -trof), adj., 1. adj., Care are un singur fel de hrănire. 2. adj., Cu nutriție pe o singură specie gazdă; ~tropic (v. -tropic), adj., 1. adj., Care vizitează florile unei singure specii vegetale. 2. adj., Care prezintă adaptivitate redusă; ~tropie (v. -tropie), s. f., proprietate a unor elemente care au mai multe forme alotropice, de a suferi transformări într-un singur sens; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul evolutiv nu are nevoie decît de o singură gazdă. 2. adj., Care crește numai pe o singură plantă gazdă; ~xil (v. -xil), adj., s. f., 1. adj., Care este făcut dintr-un singur trunchi de copac. 2. s. f., Ambarcație primitivă realizată dintr-un singur trunchi de copac scobit; ~zoic (v. -zoic), adj., 1. (Despre animale) Care duce o viață individuală și izolată. 2. Care produce numai un singur sporozoit; ~zom (v. -zom), s. m., heterocromozom fără pereche în determinismul heterogametic; sin. cromozom accesoriu; ~zomie (v. -zomie), s. f., absență, într-o celulă sau într-un organism, a unui cromozom dintr-o pereche.

MONOSPERMIE s. f. fecundare a ovulului de către un singur spermatozoid. (< fr. monospermie)

NÄGELI [né:gəli], Karl Wilhelm von (1817-1891), botanist elvețian. Prof. univ. la Freiburg, Zürich și München. Contribuții la dezvoltarea teoriei membranei protoplasmatice. Lucrări privind istoricul evoluției ființelor vii și a variabilității și eredității speciilor. În 1844, a descoperit anteridia și spermatozoizii ferigilor.

NECRO- „moarte, necroză”. ◊ gr. nekros „moarte” > fr. nécro-, it. id., engl. id., germ. nekro- > rom. necro-. □ ~bioză (v. -bioză), s. f., alternare și distrugere a unui țesut viu, ca urmare a unor leziuni distrofice; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., ansamblu al organismelor moarte de pe fundul mărilor sau lacurilor; ~cist (v. -cist), s. n., celulă moartă; ~fag (v. -fag), adj., s. m., (animal) care se hrănește cu corpurile organismelor moarte; ~fagie (v. -fagie), s. f., caracteristică a unor animale de a se hrăni cu cadavre; ~fil (v. -fil₁), adj., s. m., (persoană) care suferă de necrofilie; ~filie (v. -filie₁), s. f., perversiune sexuală care constă în practicarea actului sexual pe cadavre; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (ciuperci) care se hrănesc saprofit pe țesuturile gazdei omorîte în prealabil cu ajutorul unor enzime; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de moarte sau de cadavre; ~gen (v. -gen), adj., (despre ciuperci) care se naște pe o plantă moartă sau pe cale de a se nimici; ~latrie (v. -latrie), s. f., cult patologic pentru morți; ~latru (v. -latru), s. m. și f., persoană care prezintă necrolatrie; ~liză (v. -liză), s. f., distrugere a unui țesut care a suferit un proces de necrozare; ~patie (v. -patie), s. f., predispoziție organică antrenînd necrozarea succesivă în diverse organe; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., citoplasmă inactivă, omoloagă celei din sămînța moartă; ~plast (v. -plast), s. n., protoplast care a suferit leziuni grave, urmate de moartea acestuia; ~spermie (v. -spermie), s. f., apariție în lichidul spermatic a spermatozoizilor morți; ~tip (v. -tip), s. n., formă biologică, în prezent stinsă și existentă numai formal; ~tomie (v. -tomie), s. f., îndepărtare pe cale chirurgicală a unui țesut osos atins de necroză; ~trof (v. -trof), adj., (despre microorganisme) care continuă să se hrănească în interiorul celulelor necrozate; ~zoospermie (v. zoo-, v. -spermie), s. f., prezența în lichidul spermatic a spermatozoizilor morți.

necrospermie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr nécrospermie] (Med) Prezență în spermă a spermatozoizilor morți, cauză a sterilității masculine.

NECROSPERMIE s. f. prezența în spermă a spermatozoizilor morți. (< fr. nécrospermie)

NECROSPERMIE s.f. (Biol.) Prezență în spermă a spermatozoizilor morți, cauză a sterilității masculine.. [Gen. -iei. / < fr. nécrospermie, cf. gr. nekros – mort, sperma – sămînță].

OLIGO- „reducere, scădere; mic, restrîns, redus”. ◊ gr. oligos „puțin, mic” > fr. oligo-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. oligo-. □ ~carp (v. -carp), adj., cu puține fructe; ~cefal (v. -cefal), adj., (despre inflorescențe) format din cîteva capitule; ~cen (v. -cen₁), adj., s. n., 1. s. n., Epocă superioară a paleogenului. 2. adj., Care aparține acestei epoci; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide terestre și dulcicole, cu corpul acoperit cu puțini peri; ~citemie (v. cit/o-, v. -emie), s. f., reducere a numărului globulelor roșii din sînge; ~cranie (v. -cranie), s. f., dezvoltare insuficientă a volumului cutiei craniene; ~crație (v. -crație), s. f., oligarhie*; ~cromie (v. -cromie), s. f., anemie produsă prin reducerea încărcăturii hemoglobinice; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie caracterizată printr-un număr mai mic decît cel normal al degetelor de la mîini și picioare; ~dendrocit (v. dendro-, v. -cit), s. n., oligodendroglie*; ~dendroglie (v. dendro-, v. -glie), s. f., celulă mică a sistemului nervos, caracterizată prin nuclei sferoizi și prelungiri citoplasmice fine; sin. oligodendrocit, oligoglie; ~dinamic (v. -dinamic), adj., 1. Cu putere slabă. 2. Care desfășoară activitate chimică în cantități foarte mici; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., acțiune de distrugere a bacteriilor din apă de către ionii metalelor grele, la o concentrație foarte mică a acestora; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., diminuare a senzației de sete; ~fag (v. -fag), adj., cu nutriție limitată la puține specii de plante; ~fagie (v. -fagie), s. f., scădere a poftei de mîncare; ~fil (v. -fil₂), adj., cu un număr mic de frunze; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre organisme) care își are originea în cîteva forme primitive; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plante) care trăiește în medii cu luminozitate slabă; ~frenie (v. -frenie), s. f., stare patologică caracterizată prin rămînerea în urmă a facultăților psihice; ~frenologie (v. freno-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul oligofreniei; ~frenopedagogie (v. freno-₂, v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., parte a defectologiei care tratează despre educarea deficienților mintali; ~genic (v. -genic), adj., (despre un caracter ereditar) controlat de un număr redus de gene; ~glie (v. -glie), s. f., oligodendroglie*; ~halin (v. -halin), adj., (despre bazine acvatice) care posedă un conținut de 0,5-3 g de clorură de sodiu la litru; ~hidroză (v. -hidroză), s. f., diminuare accentuată a secreției sudorale; ~manie (v. -manie), s. f., afecțiune psihică cuprinzînd un număr restrîns de bolnavi; ~melie (v. -melie), s. f., subțiere congenitală excesivă a membrelor sau deficiență în numărul lor; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., diminuarea frecvenței menstruației; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care prezintă un număr redus de elemente structurale. 2. (Despre un ciclu floral) Care are un număr mic de elemente constitutive; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care trăiește într-un mediu cu puțin azot; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) care posedă un număr mic de rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale prezente în apa puțin încărcată cu substanțe putrescibile, în care mineralizarea materiilor organice este terminată; ~saprobiotic (v. sapro-, v. -biotic), adj., (despre organisme) care trăiește în ape puțin contaminate; ~sialie (v. -sialie), s. f., reducere a secreției salivare; ~sperm (v. -sperm), adj., s. n., (fruct) care cuprinde un număr redus de semințe; ~spermie (v. -spermie), s. f., reducere a numărului de spermatozoizi din lichidul seminal; ~spore (v. -spor), s. f. pl., (plante) care produc un număr redus de spori sau de granule de polen; ~taxie (v. -taxie), s. f., reducere a numărului de verticile florale; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizarea oligoelementelor în scop terapeutic; ~toc (v. -toc), adj., care generează puțini muguri sau cîteva ramuri; ~trih (v. -trih), adj., (despre vegetale) puțin păros; ~trof (v. -trof), adj., (despre plante) care crește pe soluri sărace în substanțe nutritive; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Nutriție deficientă. 2. Stare a plantelor oligotrofe; ~trofofil (v. trofo-, v. -fil₁), adj., care crește în medii sărace în substanțe nutritive; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre insecte) care vizitează un număr restrîns de plante în vederea polenizării; ~zoospermie (v. zoo-, v. -spermie), s. f., cantitate mică de ejaculat, datorită scăderii secreției de spermă.

oligospermie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr oligospermie] (Blg) Scădere a numărului de spermatozoizi din lichidul seminal.

OLIGOSPERMIE s.f. (Biol.) Scădere a numărului de spermatozoizi din lichidul seminal. [Gen. -iei. / < fr. oligospermie, cf. gr. oligos – puțin, sperma – sămînță].

OLIGOSPERMÍE (< fr., engl.; {s} oligo- + gr. sperma „sămânță”) s. f. 1. Scădere anormală a numărului de spermatozoizi din lichidul seminal. 2. Insuficiență secretorie de spermă.

OU, ouă, s. n. 1. Celulă rezultată dintr-un ovul fecundat de un spermatozoid și din care se dezvoltă, prin diviziuni repetate, un nou organism; zigot. ♦ Spec. Oul (1) de pasăre, protejat de o coajă calcaroasă și alcătuit din două membrane, din albuș și din gălbenuș, care este folosit ca aliment. ◊ Loc. adj. Ca oul = fragil. ◊ Expr. (Despre cloșcă) A sta pe ouă = a cloci. A umbla cu cineva ca cu un ou (moale) = a trata pe cineva (supărăcios) cu exagerat de multe menajamente, a menaja foarte mult pe cineva. (Merge sau calcă) parcă are ouă-n poală sau parcă calcă pe ouă = (merge) cu exagerată băgare de seamă. Oul lui Columb = problemă pe care cineva o rezolvă în mod foarte simplu, deși anterior părea foarte complicată și fără soluție. ♦ (Bot.) Celulă reproducătoare rezultată din fuziunea a doi gameți; zigot. 2. (Urmat de determinări care indică materia) Obiect în formă de ou (1). ◊ (Pop.) Oul genunchiului = rotulă. Oul piciorului = os proeminent care unește laba piciorului cu partea de jos a femurului^[1]. – Lat. ovum.

ou sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 205/16 / Pl: ~ă și (îvr) oauă, (reg) ~ri / G-D ouălor, (nrc) ouălelor / E: ml ovum] 1 Celulă rezultată dintr-un ovul fecundat de un spermatozoid, din care se dezvoltă, prin diviziuni succesive, un nou organism Si: zigot. 2 Stadiu în reproducția păsărilor, rotund sau ovoidal, alcătuit dintr-o coajă calcaroasă, din două membrane, din albuș și gălbenuș, fiind folosit și ca aliment, care este clocit de animalul adult pentru a se dezvolta embrionul și a ieși puiul. 3 Stadiu în reproducția reptilelor, asemănător cu oul (2), care nu este clocit, ci se dezvoltă sub acțiunea căldurii soarelui. 4 (Îla) Ca ~l Fragil. 5 (Pop; lpl; îe) A sta pe ~ă A cloci. 6 (Pop; îe) A nu fi nici de zeama ~ălor (sau ~lui) A nu fi bun de nimic. 7 (Pop; lpl; îe) Umblă parcă are ~ă în poală sau parcă calcă pe ~ă Umblă încet, cu atenție, cu grijă exagerată. 8 (Pop; lpl; îe) A fura ~l de sub cloșcă sau cloșca de pe ~ă A fi un hoț foarte abil. 9 (Pfm; îe) A umbla cu cineva (sau cu ceva) ca cu un ~ (moale) A umbla foarte atent cu cineva sau cu ceva. 10 (Pop; îe) A sta ca ~l în cui A nu se potrivi deloc. 11 (Pfm; îe) A omorî găina care face ~ă de aur A pierde anumite oportunități, din cauza curiozității exagerate. 12 (Pop; îe) A murit găina care face ~l tare Se spune atunci când cineva și-a pierdut protectorul, fiind nevoit să se bazeze pe propriile-i forțe. 13 (Îs) ~l lui Columb Problemă pe care cineva o rezolvă în mod foarte simplu, deși anterior nu i se găsise soluția. 14 (Îc) ~l inului Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori și semințe galbene, care crește pe terenuri nisipoase, fiind cultivată și ca plantă industrială Si: (reg) gălbenuș, gălbenușul-inului, lubiț (Camelina sativa). 15 (Îc) ~l nagâțului Mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze lineare, cu flori pestrițe cu pătrate albe, violete sau roșii Si: (pop) bibilică (Fritillaria meleagris). 16 (Lpl; îc) ~ăle găinilor (sau găinii) Păpădie. 17 (Reg; lpl; îc) ~ă-de-pământ Cartofi. 18 (Pan) Obiect în formă de ou (2). 19 (Pop) Testicul. 20 (Pop; lpl; îc) ~ăle-popii Plantă erbacee din familia orhideelor, ale cărei flori albe-verzui, cu puncte și linii roșii, răspândesc un miros neplăcut (Himintoglossum hircinum). 21 (Îae) Spânz (Helleborus purpurascens). 22 (Reg) Cocoloș. 23 (Reg) Bulgăre. 24 (Reg) Ghemotoc. 25 (Reg) Gogoașă de stejar. 26 (Bot) Celulă reproducătoare rezultată din fuziunea a doi gameți Si: zigot. 27 (Pop; îs) ~l genunchiului Rotulă. 28 (Pop; îs) ~l piciorului Os proeminent care unește laba piciorului de partea inferioară a gleznei. 29-30 (Celulă reproductivă sau) capsulă în care se află asemenea celule la insecte.

OU, ouă, s. n. 1. Celulă rezultată dintr-un ovul fecundat de un spermatozoid și din care se dezvoltă, prin diviziuni repetate, un nou organism; zigot. ♦ (La animale ovipare) Ovulul fecundat împreună cu învelișurile sale, care este depus în mediul exterior, unde embrionul își continuă dezvoltarea până la eclozare. ♦ Spec. Oul (1) de pasăre, protejat de o coajă calcaroasă și alcătuit din două membrane, din albuș și din gălbenuș, care este folosit ca aliment. ◊ Loc. adj. Ca oul = fragil. ◊ Expr. (Despre cloșcă) A sta pe ouă = a cloci. A umbla cu cineva ca cu un ou (moale) = a trata pe cineva (supărăcios) cu exagerat de multe menajamente, a menaja foarte mult pe cineva. (Merge sau calcă) parcă are ouă-n poală sau parcă calcă pe ouă = (merge) cu exagerată băgare de seamă. Oul lui Columb = problemă pe care cineva o rezolvă în mod foarte simplu, deși anterior părea foarte complicată și fără soluție. ♦ (Bot.) Celulă reproducătoare rezultată din fuziunea a doi gameți; zigot. 2. (Urmat de determinări care indică materia) Obiect în formă de ou (1). ◊ (Pop.) Oul genunchiului = rotulă. Oul piciorului = os proeminent care unește laba piciorului cu partea de jos a femurului^[1]. – Lat. ovum.

POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic^[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie₁), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-₁, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer₁), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie₁), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie₁ (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie₂ (polichorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil₁), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie₁), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie₁ (v. -filie₁), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie₂ (v. -filie₂), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care dă culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie₁), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism^[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon₂), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-₁, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism^[3], pleomorfism^[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom₂), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom^[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.

POLISPERMIE, polispermii, s. f. (Biol.) Pătrundere a mai multor spermatozoizi într-un gamet femel. – Din fr. polyspermie, engl. polyspermy.

POLISPERMIE s.f. Proces de rezultare a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi. [Gen. -iei. / < fr. polyspermie, cf. gr. polys – mult, sperma – sămînță].

POLISPERMIE, polispermii, s. f. (Biol.) Fecundare a ovulului de către mai mulți spermatozoizi. – Din fr. polyspermie, engl. polyspermy.

polispermie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr polyspermie] Proces de rezultare a unui zigot prin fecundarea unui ovul de către mai mulți spermatozoizi.

protoginie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr protogynie] 1 (Bot; la flori hermafrodite) Dezvoltare a pistilului înaintea staminelor Si: (rar) proteroginie (1). 2 (Zlg) Organism hermafrodit care produce inițial ovule, apoi spermatozoizi Si: (rar) proteroginie (2).

SÁRCINĂ (lat. sarcina) s. f. 1. Încărcătură, greutate purtată de cineva; povară. 2. Legătură de fân, de lemne etc. care poate fi dusă în spate sau cu brațele. 3. Obligație, îndatorire (materială sau morală). ◊ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a încredința pe cineva în grija cuiva. ◊ A pune (ceva) în sarcina cuiva = a arunca răspunderea asupra cuiva, a face pe cineva vinovat. 4. Misiune. ♦ Funcție, rol; calitate. 5. Termen ce desemnează atât produsul de concepție rezultat din unirea ovulului cu un spermatozoid, cât și starea și perioada în care se află o femeie din momentul fecundării și până când naște. În s. normală, ovulul fecundat se dezvoltă în cavitatea uterină, devenind treptat embrion și apoi, după trei luni, fetus. Nutriția este asigurată prin placentă. Durata unei s. normale variază între 260 și 290 zile, în această perioadă corpul suferind numeroase modificări fiziologice și hormonale. În funcție de numărul de fetuși dezvoltați în uter, s. poate fi simplă sau multiplă. Din categoria s. multiple, cea mai frecventă este s. dublă sau gemelară (dezvoltarea simultană a doi feți în uter). Sin. graviditate. ◊ S. extrauterină v. extrauterin. ◊ Test de sarcină = metodă de depistare a sarcinii, bazată pe detectarea prezenței în sânge sau urină a hormonului gonadotrop uman (numit și hormonul sarcinii, deoarece e întâlnit numai la femeile gravide), sau produs destinat acestui scop. Testele pe bază de urină se găsesc de vânzare în farmacii și se pot face acasă, rezultatul, foarte fidel (97-99%), fiind dat printr-o modificare a culorii sau prin apariția unui simbol (plus sau minus). 6. Mărime fizică (forță, moment etc.) care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic ori tehnic; după modul în care acționează, există: s. concentrată (dacă este aplicată asupra unui domeniu foarte mic, asimilabil cu un punct), s. distribuită (aplicabilă pe o anumită suprafață sau în lungul unei piese), s. statică (aplicată brusc sau având o intensitate cu o variație rapidă în timp), s. fixă sau s. mobilă. 7. Sarcină electrică v. electric. 8. Putere debitată sau consumată de un sistem generator, transmițător sau transformator de energie.

SĂMÂNȚĂ s. v. categorie, cauză, coborâtor, considerent, descendent, familie, fel, gen, izvor, microb, mobil, motiv, neam, odraslă, pretext, pricină, prilej, progenitură, rasă, rațiune, scoborâtor, seminție, soi, specie, spermatozoid, spermă, speță, temei, tip, trib, urmaș, viță, vlăstar.

sămînță s. v. CATEGORIE. CAUZĂ. COBORÎTOR. CONSIDERENT. DESCENDENT. FAMILIE. FEL. GEN. IZVOR. MICROB. MOBIL. MOTIV. NEAM. ODRASLĂ. PRETEXT. PRICINĂ. PRILEJ. PROGENITURĂ. RASĂ. RAȚIUNE. SCOBORÎTOR. SEMINȚIE. SOI. SPECIE. SPERMATOZOID. SPERMĂ. SPEȚĂ. TEMEI. TIP. TRIB. URMAȘ. VIȚĂ. VLĂSTAR.

SEGMENTAȚIE, segmentații, s. f. Segmentare. S-a putut... obține, cel puțin la animalele inferioare, fenomene de segmentație a ovarului lor, fără ca acesta să fie fecundat de spermatozoizi. MARINESCU, P. A. 43.

SPERMA- „sămînță, spermă, spori”. ◊ gr. sperma „sămînță” > fr. sperma-, engl. id. > rom. sperma-. □ ~podiu (v. -podiu), s. n., suport ramificat al pistilului umbeliferelor; ~tecă (v. -tecă), s. f., organ al insectei femele, care înmagazinează spermatozoizii.

SPERMAT-, v. SPERMATO-. □ ~urie (v. -urie), s. f., prezență a spermatozoizilor în urină.

SPERMATECĂ s.f. (Biol.) Organ al insectei femele care înmagazinează spermatozoizii. [Gen. -cii. / < fr. spermathèque, cf. gr. sperma – sămînță, lat. theca – teacă].

spermatecă sf [At: DEX / Pl: ~eci / E: fr spermathèque] (Blg) Organ al insectei femele care înmagazinează spermatozoizii.

SPERMATIDĂ (< fr.) s. f. Celulă sexuală masculină produsă prin diviziunea spermatocitului și care dă naștere spermatozoidului.

SPERMATO- „sămînță, spor, granule”. ◊ gr. sperma, atos „sămînță” > fr. spermato-, engl. id., it. id., germ. id. > rom. spermato-. □ ~blast (v. -blast), s. n., celulă sexuală primordială, care se găsește în tuburile seminifere ale testiculului; ~carpie (v. -carpie), s. f., stare a fructelor lipsite de carpele și complet închise de bractee; ~cel (v. -cel₂), s. n., tumefacție formată prin acumulare de spermă în testicul sau epididim; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care are tendința de a produce elemente mascule; ~cist (v. -cist), s. n., celulă mamă a anteridei; ~cistectomie (v. cist/o-, v. -ectomie), s. f., ablație chirurgicală a veziculelor seminale; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetativă formată în androconidie, care dă naștere unui anterozoid; ~fite (v. -fit), s. f. pl., încrengătură a regnului vegetal, cuprinzînd plantele vasculare cu flori și semințe; ~for (v. -for), s. m., grup de spermatozoizi cuprinși într-o capsulă de secreție, prezenți la unele insecte; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Care produce celule germinale masculine. 2. Care produce semințe; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare și dezvoltare a spermatozoizilor la animale; sin. spermogeneză; ~gonie (v. -gonie), s. f., spermogonie*; ~goniu (v. -goniu), s. n., celulă sexuală primordială masculă; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere sistematică a semințelor; ~gramă (v. -gramă), s. f., spermogramă*; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., citoplasmă a celulei mascule; ~plast (v. -plast), s. n., celulă sexuală masculă; sin. spermatosferă; ~ree (v. -ree), s. f., scurgere spontană a lichidului seminal, la bărbați; ~sferă (v. -sferă), s. f., spermatoplast*; ~zoid (v. -zoid), s. m., celulă sexuală masculină matură, prezentînd mișcări ondulatorii; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., celulă masculă mobilă, rezultată în anteridie.

spermatofor sm [At: DER / Pl: ~i / E: fr spermatophore] (Zlg) Grup de spermatozoizi uneori închiși într-o capsulă, care se întâlnește la unele insecte, la cefalopode etc.

SPERMATOFOR s. m. capsulă de spermatozoizi la unele insecte, la cefalopode etc. (< fr. spermatophore)

SPERMATOFOR (< fr.; {s} gr. sperma „sămânță” + phoros „purtător”) s. m. Grup de spermatozoizi, cuprinși uneori într-o capsulă de secreție, întâlniți la unele insecte, cefalopode etc.

SPERMATOFOR s.m. Grup de spermatozoizi cuprinși într-o capsulă la unele insecte, la cefalopode etc. [< fr. spermatophore].

SPERMATOGENEZĂ f. Proces de formare a spermatozoizilor. /<fr. spermatogénese

SPERMATOGENEZĂ s. f. Procesul de formare a spermatozoizilor.

SPERMATOGENEZĂ s.f. Proces de formare a spermatozoizilor. [< fr. spermatogenèse, cf. gr. sperma – sămînță, genesis – formare].

spermatogeneză sfs [At: DL / E: fr spermatogenèse] Proces de formare a spermatozoizilor.

SPERMATOGENEZĂ (< fr.; {s} gr. „sperma” + genesis „naștere”) s. f. Proces de formare a spermatozoizilor la animale și la om, prin diviziuni succesive ale unor celule din testicul.

SPERMATOID s. v. spermatozoid.

spermatoid s. v. SPERMATOZOID.

spermatoid sm [At: PLR II, 474 / Pl: ~izi / E: ns cf spermatozoid] (Rar) Spermatozoid.

spermatozoa ssp vz spermatozoid

SPERMATOZOID (< fr. {i}; {s} gr. sperma „sămânță” + zóon „animal” și eidos „formă, chip”) s. m. Celulă sexuală masculină matură, caracteristică omului și animalelor. Este o celulă mobilă, prevăzută cu unul sau mai mulți flageli, capabilă să fecundeze ovulul. La om este un filament, lung de 50 microni, mobi, prevăzut cu un cap oval care conține nucleul haploid. proporția formelor anormale și durata mitilității sunt criterii în evaluarea cauzelor sterilității masculine.

SPERMATOZOID s. (BIOL.) (rar) spermatoid, (pop.) sămînță, (înv.) animalicul.

spermatozoid sm [At: POLIZU, P. 194/3 / V: (îvr) ~zoa ssp / Pl: ~izi / E: fr spermatozoïde] Gamet masculin al animalelor și plantelor, format dintr-o celulă mobilă prevăzută cu unul sau mai mulți flageli Si: (rar) spermatoid.

spermatozoid s. m., pl. spermatozoizi

spermatozoid s. m., pl. spermatozoizi

SPERMATOZOID s. (BIOL.) (rar) spermatoid, (pop.) sămânță, (înv.) animalicul.

spermatozoid s. m., pl. spermatozoizi

SPERMATOZOID ~zi m. (la organismele animale) Celulă sexuală masculină. /<fr. spermatozoïde

SPERMATOZOID s.m. Celulă sexuală bărbătească a organismului animal. [Pron. -zo-id. / < fr. spermatozoïde, cf. gr. sperma – sămînță, zoon – animal, eidos – aspect].

SPERMATOZOID, spermatozoizi, s. m. Celulă sexuală masculină, mobilă, a organismului animal. În glandele seminale sînt fabricate celulele sexuale bărbătești, sau spermatozoizii. ANATOMIA 248. S-a putut... obține, cel puțin la animalele inferioare, fenomene de segmentație a ovarului lor, fără ca acesta să fie fecundat de spermatozoizi. MARINESCU, P. A. 43.

SPERMATOZOID s. m. gamet mascul la animale; spermie¹. (< fr. spermatozoïde)

SPERMATURIE s. f. prezența spermatozoizilor în urină. (< fr. spermaturie)

spermaturie sf [At: DN³ / Pl: ? / E: fr spermaturie] (Med) Prezența spermatozoizilor în urină.

SPERMATURIE s.f. (Med.) Prezența spermatozoizilor în urină. [Gen. -iei. / < fr. spermaturie].

spermă sfs [At: AMFILOHIE, G. F. 251^v/10 / V: (înv) sperm¹ / E: it sperma, fr sperme] Lichid fiziologic cu compoziție complexă, secretat de glandele sexuale masculine, care conține ca elemente esențiale spermatozoizii Si: lichid spermatic, (îvp) sămânță.

SPERMĂ ~e f. Secreție a glandelor sexuale masculine, care conține spermatozoizi. /<fr. sperme, it. sperma

SPERMĂ (< fr.; cuv. gr.) Lichid vâscos, opalin, cu miros fad caracteristic, produs de glandele aparatului genital bărbătesc, care conține spermatozoizii cu substanțele ce le fac posibilă viața și mișcarea; (pop.) sămânță. Numărul spermatozoizilor este de 30-180 mil. pe mililitru.

SPERMĂ s.f. Secreție a glandelor sexuale bărbătești care conține spermatozoizi. [< fr. sperme, cf. gr. sperma – sămînță].

SPERMĂ s. f. Substanță care conține spermatozoizi și care este secretată de glandele sexuale masculine.

SPERMĂ s. f. secreție a glandelor sexuale masculine care conține spermatozoizi. (< fr. sperme, lat., gr. sperma)

SPERMĂ s. f. Lichid fiziologic cu compoziție complexă, secretat de glandele sexuale masculine care conține ca elemente esențiale spermatozoizii. – Din fr. sperme.

SPERMĂ, sperme, s. f. Substanță lichidă cu compoziție complexă, secretată de glandele sexuale masculine, care conține ca elemente esențiale spermatozoizii. – Din fr. sperme.

SPERMICID, -Ă adj., s. n. (substanță) care omoară spermatozoizii aflați în spermă. (< fr. spermicide)

SPERMICID, spermicide, s. n. Substanță care distruge spermatozoizii aflați în spermă. – Din fr. spermicide.

spermicid s. n. 1995 (biol.) Substanță care distruge spermatozoizii; anticoncepțional v. diafragmă, planificare familială (din fr. spermicide; DMC 1950, PR 1965)

SPERMIE¹ s. f. spermatozoid. (< germ. Spermie)

SUPERFECUNDAȚIE s. f. fecundare a două sau mai multe ovule, eliminate în același timp ori la scurt timp unul de altul, de către doi sau mai mulți spermatozoizi. (< fr. superfécondation)

TESTICUL, testicule, s. n. Glandă genitală masculină pereche, care produce spermatozoizii și hormonii masculini. – Din fr. testicule, lat. testiculus.

TESTICUL, testicule, s. n. Glandă sexuală bărbătească care produce spermatozoizii.

TESTICUL, testicule, s. n. Glandă genitală masculină, pereche, care produce spermatozoizii și hormonii masculini. – Din fr. testicule, lat. testiculus.

TESTICUL s.n. (Anat.) Glandă sexuală bărbătească, care produce spermatozoizii. [< fr. testicule, cf. lat. testiculus].

testicul sn [At: KRETZULESCU, A. 9/27 / V: (rar) ~col / Pl: ~e / E: fr testicule] (Mpl) Glandă genitală masculină, pereche, care produce spermatozoizii și hormonii masculini Si: (pop) boașă, coi¹, (reg) rod¹, teșculă (6), toltoașă (3).

TESTICUL ~e n. 1) Glandă genitală masculină pereche, care produce spermatozoizi și hormoni masculini. 2) Organ format din această glandă și din învelișul acesteia. /<fr. testicule, lat. testiculus

TESTICUL s. n. glandă sexuală bărbătească, care produce spermatozoizii și hormonii sexuali. (< fr. testicule, lat. testiculus)

VASECTOMIE, vasectomii, s. f. (Med.) Rezecție a canalelor deferente (prin care spermatozoizii ajung din testicule în uretră). – Din it. vasectomie.

vierme sm [At: PSALT. HUR. 17^r/2 / V: (reg) ~ne / Pl: ~mi / E: ml vermis, -is] 1 (Lpl) Nume generic dat unor animale nevertebrate cu corpul moale, alungit, lipsit de apendice, care trăiesc în sol, în ape sau ca parazite pe plante ori pe animale și care sunt cuprinse în mai multe încrengături. 2 Animal care face parte din una dintre încrengăturile viermilor (1). 3 (Pop) Larvă a unor insecte. 4 (Olt; Mun; îs) Marțea (sau ziua) ~milor Sărbătoare populară care se ține în marțea din prima săptămână a postului Paștelui, prin respectarea căreia se crede că se înlătură pericolul ca viermii să strice semănăturile sau pomii. 5 (Îe) A trăi (sau a fi deprins, a se învăța) ca ~le în hrean (sau în, la rădăcina hreanului) A duce (cu resemnare) o viață grea. 6 (Îe) A-l mânca (pe cineva) ~mii de viu A fi foarte leneș (și murdar). 7 (Îe) A avea (sau a-l roade pe cineva) un ~ la inimă A fi apăsat de griji. 8 (Îae) A fi neliniștit. 9 (Îe) A avea ~ la limbă A fi limbut. 10 (Mai ales d. copii; îe) A avea ~mi (neadormiți) sau a avea ~mi în cur A fi neastâmpărat. 11 (Zlg; îvr; îc) ~-de-ploaie Râmă (Lumbricus terrestris). 12 (Zlg; asr; îc) ~-solitar, (sau, îvr, ~-cordea, ~-panglică) Tenie (Taenia solium). 13 (Îc) ~-de-mătase Larva unei specii de fluturi (Bombyx mori), care se hrănește cu frunze de dud și care, în stadiul larvar de crisalidă, formează o gogoașă sau un cocon, unde se transformă în pupă Si: fluture-de-mătase, (pop) gândac-de-mătase. 14 (Îvr; pgn) Animal târâtor. 15 (Bis; fig; de obicei determinat prin „neadormit” sau, înv, „nesfârșit”, „nemort”; mpl) Chinurile veșnice ale iadului. 16 (Fig; de obicei urmat de determinări în genitiv) Gând obsedant. 17 (Fig; de obicei urmat de determinări în genitiv) Neliniște lăuntrică. 18 (Îvr; îc) ~le-sămânții Spermatozoid. 19 (Reg; prc) Larva albinei (Apis mellifica). 20-21 (Reg; prc) Larva viespii (4-5) (Cynips quercus și Diplolepis rosae). 22 (Mar; Trs; pex) Gândac (1). 23 (Ent; pop; șîc ~-lucitor, reg, ~-luminos, ~-de-lăptucă, ~-de-foc, ~-negru, ~-verde, ~-viu, ~-de-putregai) Licurici (Lampyris noctiluca). 24 (Ent; reg; șîc ~-negru) Repede (Cincindela campestris). 25 (Ent; reg; șîc ~-de-baligă, ~-de-gunoi) Băligar (Geotrupes stercorarius). 26 (Ent; reg; șîc ~-de-pământ) Coropișniță (Gryllotalpa vulgaris). 27 (Ent; reg) Urechelniță (Forficula auricularia). 28 (Ent; reg) Ploșniță-de-câmp (Pentatoma baccarum). 29 (Ent; reg; șîc ~-de-vie) Filoxeră (Phylloxera vastatrix). 30 (Ent; reg; îc) ~-de-piatră Câinele-babei (Oniscus murarius). 31 (Ent; Trs; înv) Scolopendră¹ (Oniscus scolopendra). 32 (Îc) ~le-sârmă Insectă coleopteră a cărei larvă atacă cerealele, rădăcinile sfeclei, tuberculii cartofilor etc. (Agriotes lineatus). 33 (Zlg; Mar; Trs; pan) Șarpe (1). 34 (Zlg; reg; pan; îs) ~ alb Șarpe de casă (Natrix natrix natrix). 35 (Zlg; Mar; pan; șîs ~mile boului) Viperă (Vipera berus berus). 36 (Reg; pan) Mormoloc (1). 37 (Reg; fig) Serpentină (la alambic). 38 (Reg; fig; csnp) „Floare la sfredel”. 39 (Fig) Persoană fără însemnătate. 40 (Fig) Persoană josnică. 41 (Fig; fam) Copil neastâmpărat. 42 (Reg) Tuberculoză osoasă (cu abces fistulizat).

ZOO- „animal, animalic, animalier”. ◊ gr. zoon „animal” > fr. zoo-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. zoo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază biologia animală; ~biotic (v. -biotic), adj., 1. Aflat sub influența factorilor animali. 2. (Despre paraziți) Care crește pe animale; ~blast (v. -blast), s. n., celulă animală; ~cenocit (v. ceno-₁, v. -cit), s. n., celulă plurinucleară, ciliată și cu mișcări libere, prezentă la alge; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul zoocenozelor; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., grupare naturală a tuturor animalelor care trăiesc într-un anumit mediu; ~cist (v. -cist), s. n., zoosporange rezultat din fragmentarea unui cenocist; ~core (~chore) (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) adaptate pentru răspîndirea semințelor prin intermediul animalelor; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., diseminare a plantelor prin intermediul animalelor; ~cultură (v. -cultură), s. f., disciplină care se ocupă cu creșterea animalelor; ~economie (v. eco-₁, v. -nomie), s. f., aplicare a principiilor de economie rurală la creșterea animalelor; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu carne de animale; ~fagie (v. -fagie), s. f., faptul de a se hrăni cu carne de animale; ~fil (v. -fil₁), adj., 1. Care manifestă dragoste exagerată pentru animale. 2. (Despre plante) Polenizat de diferite specii de animale; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Dragoste morbidă pentru animale. 2. Preferință a țînțarilor pentru sîngele animalelor; ~fite (v. -fit), s. n. pl., încrengătură cuprinzînd animalele inferioare a căror formă amintește pe aceea a plantelor; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre simbioză) cu relații între plante și animale; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., studiul zoofitelor; ~fob (v. -fob), adj., 1. Atins de zoofobie. 2. (Despre plante) Care prezintă unele adaptări de apărare împotriva animalelor erbivore; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă excesivă de animale; ~for (v. -for), s. n., friză din ordinul ionic sau corintic, ornată cu figuri de animale; ~foric (v. -foric), adj., care servește ca suport unei figuri de animal; ~gam (v. -gam), adj., 1. Fertilizat prin intermediul animalelor. 2. Fecundat prin anterozoizi; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fertilizare cu transportul polenului prin intermediul animalelor. 2. Fuzionare a doi gameți, de sex opus; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre roci) de origine animală; ~geneză (v. -geneză), s. f., explicație mitică a genezei omului din animale sacre; ~genie (v. -genie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul dezvoltării animalelor; ~geografie (v. geo-, v. grafie), s. f., disciplină care studiază repartiția speciilor animale pe suprafața terestră; ~glee (v. -glee), s. f., colonie de celule bacteriene cuprinse într-o masă mucilaginoasă; ~gonange (v. gon/o-, v. -ange), s. m., celulă reproducătoare care generează planogameții; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în pictura animalelor; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Descriere a diferitelor specii de animale. 2. Arta picturii animaliere; ~iatrie (v. -iatrie), s. f., medicină veterinară; ~iatru (v. -iatru), s. m., medic veterinar; ~id (v. -id), adj., s. m. pl., 1. adj., (Despre minerale) Care are forma unei figuri de animal. 2. s. m. pl., Spori ciliați mobili, formați în sporange; ~latrie (v. -latrie), s. f., divinizare a animalelor; ~latru (v. -latru), adj., s. m. și f., (persoană) care se închină la animale; ~lit (v. -lit₁), s. m., parte petrificată dintr-un animal fosil; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în zoologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul animalelor; ~manie (v. -manie), s. f., afecțiune morbidă pentru animale; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., studiu al dimensiunilor animalelor; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument folosit pentru măsurători la animale; ~morf (v. -morf), adj., 1. Relativ la zoomorfie; sin. zoomorfic. 2. Care reprezintă în mod plastic animale; ~morfic (v. -morfic), adj., zoomorf* (1); ~morfie (v. -morfie), s. f., disciplină care studiază conformația animalelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., tip de morfogeneză realizată sub influența agenților animali; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitatea legilor după care se desfășoară viața animală; ~noză (v. -noză), s. f., infecție contagioasă la animale, transmisibilă omului; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul animalelor fosile; ~patie (v. -patie), s. f., tulburare patologică în timpul căreia bolnavul e convins că are animale în corp; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., știință despre bolile animalelor; ~plastie (v. -plastie), s. f., transplantare a unui țesut animal în organismul uman; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., psihologie animală; ~sferă (v. -sferă), s. f., zoospor prevăzut cu doi cili, specific algelor; ~sifonogamie (v. sifono-, v. -gamie), s. f., fecundație cu anterozoizii rezultați din divizarea celulei anteridiale; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența spermatozoizilor în spermă; ~spor (v. -spor), s. m., spor prevăzut cu flageli sau cili vibratili, cu ajutorul cărora se mișcă; ~sporange (v. -spor/o-, v. -ange), s. m., sporange care produce zoospori; ~sporangiofor (v. -spor/o-, v. angio-, v. -for), s. m., suport al zoosporangelui; ~succivor (v. succi-, v. -vor), adj., (despre animale) care se hrănește cu sîngele supt de la alte specii; ~taxie (v. -taxie), s. f., clasificare a regnului animal; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., știință care studiază creșterea animalelor domestice; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical aplicat animalelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Știință care studiază structura corpului animalelor. 2. Disecție practicată pe animale; ~zigosferă (v. zigo-, v. -sferă), s. f., gamet mobil prevăzut cu cili sau flageli, la alge; ~zigospor (v. zigo-, v. -spor), s. m., zigospor mobil.

ZOOSPERMIE s. f. Prezența spermatozoizilor în spermă. (din fr. zoospermie)

ZOOSPERMIE s.f. (Biol.) Existență a spermatozoizilor în spermă. [Gen. -iei. / < fr. zoospermie, cf. gr. zoon – animal, sperma – sămînță].

zoospermie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr zoospermie] Existență a spermatozoizilor în spermă.