a descuia lacătul expr. (intl.) a da o spargere.

AFTĂ, afte, s. f. Bășicuță plină cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui și care, prin spargere, lasă în loc o mică ulcerație. – Din fr. aphte, lat. aphtae.

a mătura locul expr. (intl.) 1. a fura tot ce se poate de la locul spargerii. 2. a fugi, a pleca, a-și pierde urma.

ARISTOCRAȚIE, aristocrații, s. f. (În orînduirea sclavagistă și feudală) Clasă socială conducătoare, care deține puterea de stat și care asuprește celelalte clase sociale; (în orînduirea capitalistă, ca rămășiță a orînduirilor anterioarei pătură superioară a claselor exploatatoare, care se bucură de diferite privilegii și avantaje datorită obîrșiei și bogăției sale; nobilime, boierime. La Roma, societatea gentilică se transformă într-o aristocrație închisă, în mijlocul unei plebe numeroase, separate de ea, care este lipsită de drepturi, dar are numeroase îndatoriri. MARX-ENGELS, O. A. II 290. [Boierimea din Principate] forma o bogată oligarhie de cîteva familii greco-romîne ce-și atribuise de la sine calificarea de aristocrație. NEGRUZZI, S. I IX. ♦ Vîrfurile privilegiate ale unei clase sau ale unui grup social exploatator. ◊ Aristocrație financiară = vîrfurile marii burghezii, deținătoare a capitalului industrial și bancar; oligarhie financiară. Aristocrație muncitorească = (în stateie capitaliste) mică parte dintre muncitorii calificați, plătită mai bine decît restul muncitorilor și care se găsește sub influența ideologiei burgheze; ea este folosită la spargerea unității clasei muncitoare.

armă-jucărie s. f. Jucărie în formă de armă ◊ „Poliția din Locarno [...] a constatat că s-au înmulțit cazurile în care răufăcătorii și-au amenințat victimele cu arme-jucării.” I.B. 1 II 67 p. 4. ◊ „Poliția din orașul Barry (Canada), anunțată că se va comite o spargere la banca centrală, a ajuns la timp pentru a-i prinde pe infractori. Toată povestea fusese înscenată în chip de reclamă pentru armele-jucării produse de fabrica respectivă.” Cont. 18 II 77 p. 2. ◊ „Fabricanții de arme-jucării au trecut și la militarizarea celebrilor «roboți convertibili».” I.B. 28 XII 85 p. 8 (din armă + jucărie)

AȘCHIE, așchii, s. f. Bucată mică, subțire, care se des-prinde sau sare dintr-un lemn, dintr-un os, dintr-o piatră etc. prin cioplire, prin spargere. V. țandără, surcea. Săreau bucăți de pietre, așchii de lemn, plugurile le mîncau, le făceau pulbere. CAMILAR, TEM. 47. Îi intraseră în șold, la stingă, cîteva așchii de obuz. SADOVEANU, M. C. 194. N-am desprețuit nici hîrburile de oale vechi... nici chiar așchiile de cremene, pe care astăzi noua știință a arheologiei preistorice le așterne... pe pragul templelor înălțate în onoarea artelor. ODOBESCU, S. II 236. Așchia nu sare departe de trunchi. ȘEZ. I 221. ◊ (Poetic) Se rup de țarini așchiile ploii. LESNEA, A. 97. Cerul crăpa-n așchii și schije. BENIUC, V. 123. ♦ Fig. Înțepătură, împunsătură, săgeată, ironie. Cu excepția unor așchii satirice... satira politică... este slab, nesemnificativ reprezentată în antologia de față. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 9 /4. Prin carnea lui Manlache a trecut o așchie de frig. POPA, V. 251. – Pronunțat: -chi-e. – Variantă: (regional) hașchie, hășchii (DELAVRANCEA, S. 205), s. f.

AȘCHIE, așchii, s. f. Bucată mică, subțire, care se desprinde sau sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire, prin spargere etc. [Var.: (reg.) hașchie s. f.] – Lat. ascla (= astula sau assula).

a-și găsi pălămida expr. (intl.) a nu găsi nimic de furat cu ocazia unei spargeri.

autobrecie vulcanică (engl.= volcanic autobreccia) produs realizat prin autofragmentarea părții sup. (crustei solidificate) a curgerii de lavă vâscoasă care vine în contact direct cu atmosfera și care după spargere generează blocuri de diferite forme și diametre prinse în curentul fluid subiacent (care devine liant al acestor fragmente). V. și brecie vulcanică.

balimez n. odinioară, tun de cel mai mare calibru pentru spargerea zidurilor (BĂLC.). [Turc. BAL YEMEZ, lit. tun care nu mănâncă miere (dar înghite oameni)].

BERBEC ~ci m. 1) Masculul oii. 2) la sing. art. Constelație din emisfera boreală. * Zodia ~cului unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. 3) înv. Mașină de război, folosită la spargerea zidurilor și a porților. 4) Mașină înzestrată cu o greutate mare, care, prin cădere repetată, servește la baterea pilonilor, la spargerea unor materiale dure etc. /<lat. berbex, ~ecis

BERBEC, berbeci, s. m. I. 1. Masculul oii. 2. N. pr. Constelație din emisfera boreală. ♦ Unul dintre cele douăsprezece semne ale zodiacului. II. 1. Mașină de război folosită în trecut la spargerea zidurilor și a porților unei cetăți asediate. 2. Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care, prin cădere, servește la baterea pilonilor, la spargerea bucăților mari de fontă etc. [Var.: berbece s. m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).

BERBEC, berbeci, s. m. I. 1. Masculul oii. 2. (La sg. art.) Constelație din emisfera boreală, în dreptul căreia trece soarele între 21 martie și 21 aprilie; unul dintre cele douăsprezece semne ale zodiacului. II. 1. (Înv.) Mașină de război întrebuințată la spargerea zidurilor și porților unei cetăți asediate. 2. Dispozitiv mecanic sau manual compus dintr-o piesă grea care acționează prin cădere, folosit la baterea pilonilor, bătucitul pămîntului, spargerea bucăților mari de fontă etc. ◊ Lovitură de berbec = izbitură a coloanei de lichid într-o conductă, produsă cînd scurgerea lichidului e oprită brusc. [Var.: berbece s. m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).

BERBEC, berbeci, s. m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelație din emisfera boreală; unul din cele douăsprezece semne ale zodiacului. ◊ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie și 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Mașină de război întrebuințată odinioară la spargerea zidurilor și porților unei cetăți asediate. 2. Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pământul, la spargerea bucăților mari de fontă etc. [Var.: berbece s. m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).

BERBEC, berbeci, s. m. I. 1. Masculul oii, animal cu coarne mari și întoarse spre spate, cu corpul acoperit de lînă bogată. Ciobanii urcau pe urmele oilor, fluierînd și azvîrlind măciucile după berbeci. PREDA, Î. 140. Cînd părintele Raicu îi muștrului asupra băuturii, Constandin Știulete făcu: «Mm!», ca un berbec înjunghiat. PAS, L. I 13. Berbeci are sute-ntregi Cu cozile pe telegi. ALECSANDRI, P. P. 201. 2. Constelație din emisfera boreală (unul din cele douăsprezece semne ale zodiacului), în dreptul căreia trece soarele între 21 martie și 21 aprilie. II. (Amintind de luptele berbecilor, care se izbesc cu capul unii pe alții) 1. (Învechit, în arta militară a antichității și a feudalismului) Mașină de război constîrid dintr-o bîrnă lungă de lemn tare, terminată la un capăt cu o bucată de bronz sau fier, lucrată în forma unui cap de berbec și care se întrebuința la spargerea și dărîmarea zidurilor și porților unei cetăți asediate. 2. Trunchi gros de lemn de stejar cu care se bătătorește un loc sau se bat parii și stîlpii în pămînt; bloc metalic (de oțel moale sau de fontă) pentru baterea piloților în lucrările de construcție. Oamenii bateau în apă, cu berbeci, stîlpii podidui. GALACTION, O. I 330. ♦ Bloc de fontă dură, care, ridicat și coborît printr-un mecanism special, servește, la spargerea bucăților mari de fontă. – Variantă: berbece (SADOVEANU, M. C. 17, EMINESCU, N. 34) s. m.

BERBEC s. 1. (ZOOL.) (Ban., Transilv. și Mold.) arete. (~ul este masculul oii.) 2. (TEHN.) sfărâmător. 3. (MIL., IST.) (înv.) arete. (~ul servea în trecut la spargerea zidurilor unei cetăți.) 4. (ASTRON.; art.) (înv.) aretele (art.). (~ul este o constelație din emisfera boreală.)

berbec (berbeci), s. m. 1. Masculul oii. – 2. Ciocan pentru bătut țăruși. – 3. Mașină de război întrebuințată odinioară la spargerea zidurilor. – Var. berbece. Mr. birbec, birbeațe, megl. birbęți, istr. birbęțe. Lat. berbēcem, acuz., vulg. de la vervex (Diez, Gramm., I, 7; Pușcariu 200; Koerting 1328; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Candrea-Dens., 158; DAR; REW 9270); cf. it. berbice, v. prov. berbitz, fr. brebis. DAR menționează forma berbece ca cea de bază, și susține că berbec este o var. rară, în timp ce amîndouă apar în mod paralel și cu frecvență aproape egală. Der. berbecar, s. m. (cioban), care poate fi și formație internă, sau der. de la lat. vĕrvēcārius › lat. med. bĕrbĭcārius, cf. fr. berger (REW 9267; Candrea-Dens., 159; DAR); berbecărie, s. f. (turmă de berbeci); berbecesc, adj. (berbecat); berbeleac, s. m. (rostogolire), pentru a cărui explicație cf. expresia spaniolă corespunzătoare, vuelta de carnero; berbecel, s. m. (berbecuț; șoim, Lanius excubitor). Din rom. provine mag. berbecs „bonetă” (Drăganu, Dacor., VII, 199). Pentru berbeleac, Scriban sugerează o legătură cu vîngălac și cu tc. cumbalak, care nu par convingătoare.

CAMBRIOLA vb. tr. a face o spargere, a fura prin efracție. (< fr. cambrioler)

CAMBRIOLA vb. I. tr. (Franțuzism) A face o spargere, a fura prin efracție. [Pron. -bri-o-. / < fr. cambrioler].

CAMBRIOLAJ s.n. (Franțuzism) Spargere, (furt prin) efracție. [Pron. -bri-o-. / < fr. cambriolage].

caraulă, caraule s. f. (intl.) hoț care, în timpul unei spargeri, stă la pândă pentru a anunța apariția inopinată a polițiștilor.

CASARE s. v. fărâmare, sfărâmare, spargere, zdrobire.

CASAȚIUNE² s. f. 1. (jur.) anulare a unei hotărâri judecătorești în urma admiterii recursului. 2. (cont.) totalizarea operațiilor privind scoaterea definitivă din uz și din inventar a unui mijloc fix. 3. spargere. (< fr. cassation)

CASAȚIUNE² s.f. 1. V. casație. 2. (Jur.) Anulare a unei hotărîri judecătorești în urma admiterii recursului. 3. (Cont.) Totalizarea operațiilor privind scoaterea definitivă din uz și din inventar a unui mijloc fix; lichidare. 4. Spargere. [< fr. cassation].

CAZMA ~le f. 1) Unealtă pentru săpat pământul formată dintr-o lamă metalică ascuțită, fixată într-o coadă de lemn; hârleț. 2) reg. Unealtă pentru desfundarea pământurilor tari sau pentru spargerea rocilor constând dintr-o bară de oțel, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn; târnăcop. ◊ ~ pneumatică ciocan pneumatic folosit la tăierea cărbunilor; ciocan de abataj. [Art. cazmaua; G.-D. cazmalei] /<turc. kazma

călca, calc v. t. 1. a vizita pe cineva fără a-l înștiința în prealabil. 2. (d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 3. (întl.) a da o spargere. 4. (intl. – d. polițiști) a face o razie / o descindere etc. inopinată.

călcare, călcări s. f. (intl.) spargere

cenușăreasă, cenușărese s. f. (intl.) hoț care în timpul unei spargeri stă la pândă pentru a preveni apariția inopinată a polițiștilor.

CIOBIRE s. 1. ciobit, ciocnire, știrbire. (~ a unui pahar.) 2. v. spargere.

CIOBIT s. 1. v. ciobire. 2. v. spargere.

CIOCAN², ciocane, s. n. 1. Unealtă alcătuită dintr-o bară sau un bloc de metal de dimensiuni variate și prevăzută cu un mîner, care servește la aplicarea de lovituri într-un material rezistent (cuie, piatră etc.). Muzica aspră a ciocanelor se aude departe prin sat, tăind văzduhul parcă fără nici o piedică. AGÎRBICEANU, S. P. 53. Un glas ascuțit de oțel atîrnat în sec țipă scurt, de afară, sub lovitura repede și fără de veste a unui ciocan metalic. HOGAȘ, M. N. 147. S-aude pe coasă cum sună ciocanul. COȘBUC, P. II 21. Numai iaca intră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o pereche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Poetic) Vom spune... Cum cîntă din ciocane dimineața Și cîte planuri mari au muncitorii. BANUȘ, B. 89. ◊ Ciocan mecanic = ciocan pus în mișcare de o forță mecanică. Șeful echipei... Zîmbește ortacilor cu brațe-ncleștate Pe ciocanul mecanic care muge, se zbate. DEȘLIU, G. 46. Ciocan cu aburi = ciocan mecanic acționat prin forța aburilor. Ciocanul cel mare, cu aburi, dădea lovituri grele care zguduiau clădirea. SADOVEANU, O. III 157. Ciocan pneumatic = ciocan mecanic portativ acționat cu aer comprimat. Ciocan de abataj = ciocan pneumatic folosit pentru spargerea rocilor. Ciocanele de abataj păcăne fără întrerupere, bucăți mari de cărbune se desprind din strat și se rostogolesc pînă deasupra crațărului. BOGZA, V. J. 131. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală = a fi într-o situație critică din care nu există posibilitate de ieșire, a se afla între două forțe în conflict. A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva pentru dobîndirea unui lucru sau spre a-l îndupleca la ceva; a bate la cap (pe cineva). Văzînd că tatăl său sta mereu ciocan de capul lui ca să se strîngă de pe drumuri și să se apuce de ceva, o tuli d-acasă fără să spuie nimănui. POPESCU, B. 111. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente care seamănă ca formă (uneori și ca întrebuințare) cu ciocanul (1): a) (Sport) instrument de aruncat, format dintr-o ghiulea de-fier prinsă de o coardă de sîrmă terminată cu un mîner; b) fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului; c) fiecare dintre fusele vîrtelniței; d) unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. 3. Unul dintre cele trei oscioare din urechea medie, avînd forma unui ciocănel.

CIOCNIRE s. 1. izbire, lovire, tamponare, (livr.) coliziune, impact, (rar) întreciocnire. (~ a unor mașini.) 2. v. ciobire. 3. v. spargere.

clastic, roci ~ (e), (engl.= clastic, clastic rocks) despre un produs obținut prin fragmentare sau spargere în urma unor procese de dezagregare (→ epiclastic), a unor explozii vulcanice (→ piroclastic) sau a unor procese de deformare mecanică (→ cataclastic); termenul este folosit mai frecvent în domeniul sedimentar pentru a defini constituenții c. (alogeni) ai rocilor detritice (epiclastice ).

COLAPS² s. n. 1. prăbușire a unei construcții; (p. ext.) prăbușire (economică etc.); ruină, faliment. ◊ (tehn.) deformare, spargere a pereților. 2. dezlipire internă care poate surveni în timpul uscării lemnului. 3. ~ gravitațional = prăbușire gravitațională. (< fr. collapse)

COMBINĂ, combine, s. f. 1. Mașină complexă, de obicei acționată de un tractor, folosită ca mijloc perfecționat de muncă în agricultura mecanizată, care îndeplinește simultan mai multe operații: seceratul, treieratul și selecționatul recoltei, adunînd boabele în saci, iar paiele în grămezi; părțile ei principale sînt: un aparat de tăiat, vîrtelniță, transportor, ventilator și site. Triumfătoare intră-n lan combina. BANUȘ, în POEZ. N. 46. 2. Mașină care execută simultan munca de tăiere a straturilor carbonifere, de spargere și de încărcare a cărbunilor. Introducerea combinelor de cărbune, care efectuează simultan tăierea, aruncarea și încărcarea cărbunelui, mecanizarea transportului subteran au dat posibilitatea să se creeze [în U.R.S.S.] mine cu mecanizare complexă cu un înalt nivel al muncii socialiste. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 135.

COMBINĂ ~e f. Mașină complexă care îndeplinește într-un proces tehnologic mai multe operații. ◊ ~ agricolă mașină care execută simultan mai multe lucrări agricole (secerat, treierat etc.). ~ minieră agregat care execută simultan tăierea, spargerea și încărcarea minereurilor și rocilor. [G.-D. combinei] /<engl. combine

CRĂPARE s. 1. v. spargere. 2. v. despicare. 3. v. întredeschidere. 4. v. deschidere.

CRĂPAT¹ s. n. Faptul de a (se) crăpa. Crăpatul lemnelor. ◊ Expr. Crăpatul zilei (sau de ziuă) = ivirea zorilor, zorii zilei. Îl petrecea din ochi pînă pierea în nedeslușitul crăpatului de ziuă. SANDU-ALDEA, U. P. 83. Pînă la crăpatul zilei, trecură mereu pe pod la Rusciuc pavilionul vizirului cu corturile și ianicerimea cu o parte din tunuri și muniții de război. BĂLCESCU, O. II 124. ♦ Spargerea unei membrane din stomacul vitelor, urmată uneori de moartea animalului. De crăpat vita cu greu scapă (dacă mănîncă porumb și bea apă). ȘEZ. IV 123.

CRĂPAT s. 1. v. spargere. 2. v. despicare. 3. v. întredeschidere.

DESCHIDERE s. 1. v. desfacere. 2. v. descuiere. 3. căscare, căscat. (~ gurii.) 4. v. destupare. 5. v. spargere. 6. crăpare, desfacere, despicare, plesnire. (~ bobocilor de floare.) 7. v. deschizătură. 8. deschidere geologică v. afloriment. 9. v. inaugurare. 10. v. începere.

DESPICARE s. 1. crăpare, crăpat, despicat, spargere, spart, spintecare, spintecat, tăiat, tăiere. (~ lemnelor de foc.) 2. v. spintecare. 3. v. șpăltuire. 4. v. deschidere.

detritus, (engl.= detritus) material fragmentar, clastic, neconsolidat, rezultat prin dezagregarea și spargerea unor edificii petrografice preexistente – d. mineral – sau a cochiliilor și scheletelor de org. – d. organogen.

DEVALIZARE s. v. devastare, jefuire, prădare, spargere.

* dispersiúne f. (lat. dispérsio, -ónis, d. dis-spérgere, a împrăștia, care vine d. spárgere, a răspîndi. V. sparg). Fiz. Împrăștiere, risipire: dispersiunea razelor luminoase.

DISTRUGERE s. 1. devastare, nimicire, pârjolire, pustiire, (înv.) risipă. (~ regiunii de către dușman.) 2. v. masacrare. 3. v. nimicire. 4. nimicire, zdrobire, (înv. și reg.) spargere. (~ Gomorei și a Sodomei.) 5. (fig.) ruinare. (~ sănătății.) 6. nimicire, prăpădire, stricare. (~ recoltei din cauza ploilor.)

EFRACTOR, -OARE s. m. f. infractor care a comis o spargere. (< fr. effracteur)

EFRACTOR s.m. Infractor care a comis o spargere. [< fr. effracteur].

EFRACȚIE s. f. spargere cu intenția de a fura. (< fr. effraction, lat. effractio)

EFRACȚIE s. f. Spargere a unei uși, broaște, ferestre etc. făcută cu scopul de a jefui. ◊ (Jur.) Furt prin efracție = furt prin spargere.

EFRACȚIE, efracții, s. f. Spargere a zidurilor, forțare a încuietorilor sau a oricărui dispozitiv de închidere, pentru săvârșirea unei infracțiuni. [Var.: efracțiune s. f.] – Din fr. effraction.

EFRACȚIE, efracții, s. f. Spargere a zidurilor, forțare a încuietorilor sau a oricărui dispozitiv de închidere, ca mijloc pentru săvârșirea unei infracțiuni. [Var.: efracțiune s. f.] – Din fr. effraction.

EFRACȚIE s.f. Spargere făcută cu intenția de a fura. [Gen. -iei, var. efracțiune s.f. / cf. fr. effraction, lat. effractio].

efracțiune f. spargere făcută cu gândul de a fura.

efracțiúne f. (după fracțiune, d. lat. ef-fringere, fractum, a frînge, a sparge; fr. effraction). Jur. Spargere făcută cu intențiunea de a fura: furtu cu efracțiune e calificat ca crimă. – Și -ácție.

EXPLODARE s. 1. detonare. (~ dinamitei.) 2. spargere. (~ unui proiectil.)

EXPRESIONÍSM (< fr., germ.) s. n. Curent artistic de largă răspândire apărut în Germania la începutul sec. 20. E. în artele plastice s-a afirmat prin grupările „Die Brücke” și „Der Blaue Reiter”, pătrunzând apoi în toată Europa și în America. Inițial a reprezentat o reacție împotriva impresionismului, definindu-se ulterior atât sub aspect tematic (sublinierea conflictului dintre individ și societate, a trăirilor lăuntrice frământate, surprinderea unor aspecte de critică a societății), cât și plastic (accentuarea grafică a traseelor, violență cromatică, monumentalitate, exagerarea jocului de volume), prin elemente care creează o atmosferă de puternică tensiune dramatică. Printre reprezentanți: E. Nolde, E.L. Kirchner, Ed. Munch, O. Kokoschka, G. Rouault, C. Soutine, G. Grosz, K. Kollwitz, E. Barlach, O. Zadkine, J.C. Orozco, D.A. Siqueiros. E. în literatură tinde spre deformarea realității, punând un puternic accent pe subiectivitate, irațional, esențializare, grotesc și caricatură. Opoziția fată de civilizația industrială dezumanizantă, viziunile apocaliptice întâlnesc patosul vital, spiritul antirăzboinic și antiburghez, căutarea unei noi umanități. În poezie, e. favorizează combinațiile ritmice, îndrăzneala și acumularea imaginilor (G. Trakl, Fr. Werfel, G. Benn, G. Heym), în teatru aduce personaje simbolice, dezbatere de idei (G. Kaiser, B. Brecht), în proză abstracția, burlescul, grotescul (H. Mann, F. Kafka, A. Döblin). În muzică, deși nu a existat efectiv un program expresionist, în anii 1910-1920 are loc o exacerbare maladivă a parametrilor limbajului muzical, care va genera spargerea cadrului cunoscut al operei muzicale. Melodica fragmentată, cromatismul intens, disonanța duc la atonalism (A. Schönberg și A. von Webern). Principalii exponenți ai e. muzical sunt considerați reprezentanții Noii Școli Vieneze (Schönberg, Webern, A. Berg). E. se manifestă și în cinema (R. Wienne, F. Lang, F.W. Murnau). Interesante elemente expresioniste se găsesc atât în opera unor scriitori români (L. Blaga, A. Maniu, V. Voiculescu, T. Arghezi, A. Cotruș), cât și în cea a unor importanți artiști plastici: L. Vorel, A. Pop, N. Eder, Grete Csaky-Copony, F. Kimm, I. Nagy, N. Mattis-Teutsch (e. abstract) și I. Țuculescu (e. simbolic).

fagá f. (turc.) Dun. Dragă, mașină de curățat rîurile de nomol orĭ de spart gheața: a venit fagaŭa spărgînd gheața (la Tulcea) și se așteaptă alte doŭă fagale p. spargerea sloĭurilor (Univ. 16 Mrt. 1932; 2, 2).

fărîma (fărîm, fărîmat), vb. – A sparge, a face bucăți. – Var. (s)făr(î)ma, (s)făr(î)mi. Lat. *ex-formāre, cf. it. sformare „a desfigura”, sformato „diform”. Rezultatul sfărma este normal (pentru o › ă, cf. fără); formele cu î se datorează unei încrucișări cu dărîma, v. aici. În general se explică acest cuvînt prin fărîmă „fragment”, care se consideră identic cu alb. theṝimë (< mr. sîrmă) „fragment”, theṝmoń (< mr. sîrmare) „a sparge” și derivat din lat. *farrimen, de la far „alac” (Pușcariu, Conv. lit., XXXV, 818 și ZRPh., XXVII, 739; Pușcariu 582; Giuglea, Dacor., III, 598; Philippide, II, 712; Rosetti, II, 116), ipoteză dificil de admis din punct de vedere semantic (cf. REW 3202). Diez, Gramm., I, 281, urmat de Körting 3950, Meyer 90 și Scriban, propusese lat. fragmen, care reprezintă de asemenea dificultăți. Alb. pare a proveni din rom. – Cf. înfărma. Der. fărîmă, s. f. (fragment, bucată; firimitură; rest); fărîmăcios (var. (s)făr(î)măcios, (s)făr(î)micios), adj. (care se fărîmă, inconsistent); fărîmat (var. (s)făr(î)mat, (s)făr(î)mit), s. n. (spargere; fărîmare; oboseală, rău, amețeală); fărîmător (var. (s)făr(î)mător, (s)făr(î)mitor), adj. (care (s)fărîmă); fărîmătură (var. (s)făr(î)mătură, (s)făr(î)mitură, fir(i)mitură), s. f. (fărîmare; distrugere; spargere, hernie; firimitură; resturi); în ultimele var. pare a fi intervenit o încrucișare cu fir; fărîmița (var. sfăr(î)mița, (s)făr(î)mica, (s)făr(î)miți, fir(i)miți), vb. (a face bucățele, a face firimituri), din dim. fărîmiță.

fărîmă s.f. 1 Fiecare dintre bucățile mici rămase în urma spargerii, sfărîmării unui obiect sau a unui material. ◊ expr. A (se) face (mici sau mii de) fărîme = a (se) sfărîma complet. 2 ext. Bucată foarte mică. 3 (la pl.) Resturi de mîncare. • pl. -e. / cuv. autoh.; cf. alb. thërrime.

fenoclast, (engl.= phenoclast) fragment mineral sau litic de natură clastică, provenit prin spargerea unui agregat, dar, având totdeauna dimensiuni sensibil mai mari decât granulele sau fragmentele care-l înglobează. F. sunt principalii constituenți ai unei brecii de zdrobire, brecii vulcanice etc. Sin. porfiroclast.

FISURARE s. v. spargere.

FISURAT s. v. spargere.

FORȚARE s.f. Acțiunea de a forța și rezultatul ei; silire; spargere, stricare. [< forța].

FORȚARE s. 1. v. constrângere. 2. v. strădanie. 3. spargere, stricare, violare. (~ unei încuietori.)

FRACTURĂ s.f. Ruptură a unui os, (p. ext.) a unui membru al corpului. ♦ Suprafață neregulată care apare la ruperea sau spargerea unui obiect. ♦ Falie. [< fr. fracture, cf. lat. fractura < frangere – a rupe].

FRANȚUZISM s. n. (< franțuz < rus. franțuz + suf. -ism): cuvânt împrumutat din limba franceză, inițial fără a fi nevoie de el (datorită existenței unui corespondent sinonimic în limbă), ulterior devenit fie de prisos (ca termen de jargon), fie necesar (ca termen sinonimic de nuanțare). Astfel: ancola „a încleia” (< fr. encoller), ancolaj „încleiere” (< fr. encollage), badinaj „glumă” (< fr. badinage), bistrou „local” (< fr. bistrot), bonjur „bună ziua” (< fr. bonjour), bonom „blând, blajin” (< fr. bonhomme), bosă „umflătură” (< fr. bosse), cambriolaj „spargere, furt prin efracție” (< fr. cambriolage), camizol „îmbrăcăminte femeiască scurtă, cu mâneci” (< fr. camisole), colaj „amestec de elemente în pictură și teatru” (< fr. collage), cozerie „conversație, discuție ușoară” (< fr. causerie), cozeur „mare întreținător de discuții” (< fr. causeur), crocant „care se sfărâmă ușor și face zgomot” (< fr. croquant), cupură „tăietură” (< fr. coupure), demoazelă „domnișoară” (< fr. demoiselle), deux-pièces „îmbrăcăminte feminină compusă din două piese: fustă și jachetă” (< fr. deux-piéces), edulcorant „atenuant, îndulcitor” (< fr. édulcorant), fonsé „închis” (< fr. foncé), juisa „a se bucura” (cf. fr. jouir), mersi „mulțumesc” (< fr. merci), muton „piele sau haină din piele de oaie cu lâna vopsită maroniu” (< fr. mouton), pempant „izbitor”, „atrăgător”, „seducător” (< fr. pimpant), surmonta „a învinge, a depăși” (< fr. surmonter), șanjabil „care poate fi schimbat” (cf. fr. changeable), tête-à-tête „convorbire, conversație intimă” (< fr. tête-à-tête „cap lângă cap”), verbiaj „vorbărie, flecăreală” (< fr. verbiage) etc.

gaură, găuri s. f. 1. spargere, furt. 2. (pub.) înșelătorie, fraudă, delapidare. 3. pagubă. 4. vagin.

GĂURIRE s. 1. găurit, perforare, perforat, perforație, scobire, scobit, sfredelire, sfredelit, străpungere, străpuns, (reg.) găunire, (Mold. și Bucov.) bortelire. (~ unui material dur.) 2. v. spargere.

gioleală, gioleli s. f. spargere, furt.

hacking s. n. ◊ „De cinci ani Călin a descoperit universul calculatorului iar în doi ani s-a specializat în hacking (spargere de rețele pe bază de date și informații secrete)” Ev.z. 18 I 97 p. 3 [pron. heching] (din engl. hacking)

HACKING HECHING/ s. n. spargere de rețele pe bază de date și informații secrete. (< engl. hacking)

HOȚIE, hoții, s. f. 1. Faptul de a fura, de a trăi din furturi. Fătul meu, te-am dat să înveți toate meșteșugurile. Nu mi-a venit în gînd că și hoția este un meșteșug. ISPIRESCU, L. 367. 2. Faptă săvîrșită de hoț; furt. Hoții, spargeri nu s-au pomenit niciodată în Sulina. BART, E. 326. De cînd ai trimis jandarmi prin sate, s-au înmulțit hoțiile... că ei singuri, jandarmii aceștia ai dumitale, sînt cei mai prima hoți! SP. POPESCU, M. G. 63. ♦ Defraudare, fraudă. Niște domni nobili... cu vile și automobile... au organizat hoția în stil mare. BOGZA, A. Î. 37.

HUMMOCK s. n. monticul format din blocuri de gheață provenind din spargerea banchizelor. (< engl., fr. hummock)

HUMMOCK s.n. Blocuri de gheață provenind din spargerea banchizelor. [< engl., fr. hummock].

INFRACȚIUNE s.f. (Jur.) 1. Violare a unor legi penale. 2. Abatere, încălcare a unui ordin, a unui tratat etc. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. infraction, lat. infractio – spargere].

INJECTA, injectez, vb. I. 1. Tranz. A introduce cu ajutorul seringii un medicament lichid într-un organism animal sau vegetal. ♦ A introduce sub presiune într-un material sau într-o incintă un fluid sau o suspensie în aer de corp pulverulent. 2. Refl. (Despre ochi) A se colora ușor în roșu (din cauza spargerii unui mic vas de sînge); a se congestiona.

inspector, inspectori s. m. (intl.) 1. hoț care umblă prin cartiere pentru a găsi locurile preferate unor viitoare spargeri. 2. complice care vinde ponturi hoților.

intervenție, intervenții s. f. ( intl.) spargere, furt.

IZBI, izbesc, vb. IV. 1. Tranz. A lovi cu putere. Cum pătrunserăm în Dunăre prin gura canalului, ne izbi vîntul rece. DUNĂREANU, CH. 94. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. Ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență-l izbesc. ALEXANDRESCU, M. 13. (Fig.) Lumina soarelui... îmi izbi ochii. DELAVRANCEA, la TDRG. Razele lunei... izbeau fața sa palidă. EMINESCU, N. 47. ◊ Intranz. De o viață de om izbesc cu sapa... izbesc... degeaba!... Unde-i mămăliga? Unde-i pînea? CAMILAR, TEM. 16. Clopotnița trosnește, în stîlpi izbește toaca. EMINESCU, O. I 69. Începu a izbi cu clonțul în ea. ȘEZ. III 187. (Fig.) Cuvîntul izbi bine. SANDU-ALDEA, D. N. 238. ◊ Refl. Afară vîntul vîjăia mereu; stropi mari și grei se izbeau de fereastră. DAN, U. 25. În zadar viforul, vijelia și uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriașe a întăriturilor mele, căci nu izbutiră decît să se sfîșie și să urle de durere și de ciudă. HOGAȘ, M. N. 177. Buzduganul... se izbi de o poartă. EMINESCU, N. 6. (Fig.) Să-i spui că m-ai lăsat rănit Pe umedele paie... Că de dureri eu mă izbesc Și urlu ziua-ntreagă. COȘBUC, P. I 79. Cerbul cînd mi-i zărea Să izbea și să plîngea. RETEGANUL, P. 1 49. ♦ A trînti. Bău paharul dintr-o dată, îl ridică și îl izbi de podele. SADOVEANU, O. I 456. Și-n pămînt că mi-l izbea. ALECSANDRI, P. P. 100. 2. Tranz. A arunca cu putere, a azvîrli. Un vînt... izbește pe bietul băiat departe-n pădure. SBIERA, P. 35. Căci ei sînt arcașii vrednici a lui Ștefan domn cel mare Ce-și gătește-acum săgeata, s-o izbească-n depărtare. ALECSANDRI, P. A. 45. ♦ Refl. A (se) arunca cu putere, a sări. Murgul sălbatic și răzleț... Încruntă ochiul, bate copita de pămînt, Zburlește coama, saltă, în lături se izbește. ALECSANDRI, P. A. 166. 3. Intranz. A ataca. Din raia, din cetatea Turnului, se repezeau turcii pîlcuri, călări, după jaf. Izbeau cu osebire duminica dimineața. STANCU, D. 10. Acel căpitan... umblă și izbește cu iuțeala trăsnetului. BĂLCESCU, O. II 286. ♦ (Rar) A da o lovitură, a face o spargere. Stați feciori și vă gîndiți, La vin nu vă lăcomiți. Desară unde-o să izbiți? SEVASTOS, C. 299. 4. Tranz. Fig. A impresiona puternic; a bate la ochi. Pe bulevardul Colței îl izbește pe Moș Gheorghe mai întîi lărgimea lui, apoi alinierea caselor. SP. POPESCU, M. G. 57. Acest neașteptat răspuns îl izbi pe Radu. VLAHUȚĂ, N. 44. Frumosul poate să existe acolo unde el nu izbește, chiar de îndată, vederile? ODOBESCU, S. III 58.

ÎNFRÂNGERE s. 1. învingere, (înv.) poticală, risipă, spargere. (~ cotropitorilor.) 2. bătaie, eșec. (A suferit prima ~ într-un meci.)

JEFUIRE s. 1. v. jaf. 2. devastare, prădare, spargere, (livr.) devalizare. (~ unei bănci.) 3. v. deposedare. 4. v. jecmăneală.

LITOTRITIE, litotritii, s. f. (Med.) Operație de spargere și extragere a calculilor vezicali, pe cale endoscopică. – Din fr. lithotritie.

LITOTRITIE, litotritii, s. f. (Med.) Operație de spargere și extragere a calculilor vezicali, pe cale endoscopică. [Acc. și: litotritie] – Din fr. lithotritie.

lovitură, lovituri s. f. 1. spargere, jaf, atac banditesc. 2. succes de proporții venit pe neașteptate.

* naufrágiŭ n. (lat. naufragium din *navifragium, d. navis, navă, și frangere, a frînge). Înecarea saŭ spargerea uneĭ corăbiĭ și imposibilitatea de a maĭ înainta, cum ar fi aruncarea eĭ pe niște stîncĭ: a face, a suferi naufragiŭ. Fig. Ruină, mare pagubă: naufragiu uneĭ averĭ. – Și naŭ-.

NIMICIRE s. 1. v. distrugere. 2. v. masacrare. 3. distrugere, lichidare, potopire, prăpădire, sfărâmare, zdrobire, (înv. și pop.) pierdere, risipire, (pop.) zdrumicare. (~ armatei dușmane în luptă.) 4. distrugere, zdrobire, (înv.) spargere. (~ Sodomei și a Gomorei.) 5. distrugere, prăpădire, stricare. (~ recoltei din cauza ploii.)

OLIGOCLÁZ (< fr.; {s} oligo- + gr. klasis „spargere”) s. m. (MINER.) Feldspat plagioclaz conținând între 10% și 30% anortit.

A OPERA ~ez 1. tranz. 1) A aduce la îndeplinire (pentru atingerea unui scop); a transforma în fapt; a înfăptui; a efectua; a executa; a realiza. ~ o substituire. 2) A supune unei intervenții chirurgicale. ~ un bolnav. 3) A trece într-un registru de evidență contabilă. ~ transferul unor mărfuri. 4) (furturi, spargeri, crime etc.) A comite premeditat. 2. intranz. 1) A îndeplini o anumită acțiune (manipulând cu ceva). Savantul ~ează cu date. 2) (despre unități militare) A întreprinde manevre de natură strategică sau tactică. /<fr. opérer, lat., it. operare

OPERA, operez, vb. I. 1. Tranz. A întreprinde o acțiune, a realiza, a înfăptui. Sînteți chemat a opera salutare reforme. ALECSANDRI, S. 5. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A lucra cu... a se folosi de..., a întrebuința. Știința operează cu ajutorul noțiunilor. 2. Tranz. A supune unei intervenții chirurgicale. În «Amintirile despre A. N. Aleșhin», Gorki pune pe un talentat și îndrăzneț medic rus să opereze de viermi intestinali pe un copil. SADOVEANU, E. 256. Tot mai bine-ar fi să se lase să-l operăm, căci se poate să aibă noroc să rămîie în viață. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Absol. De cu noapte tăiem, pansăm, operăm, C. PETRESCU, Î. II 45. 3. Tranz. A înregistra diverse date sau documente într-un registru de evidență contabilă. Iar anul trecut și ăsta care a început la april, n-am operat nimic în registrele-chitanțiere. STĂNOIU, C. I. 78. ◊ (Familiar) A aranja, a lucra pe cineva. Ai văzut cum l-am operat, Tudoriță nene? C. PETRESCU, O. P. I 217. 4. Intranz. A întreprinde o acțiune militară de mare amploare în vederea realizării unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate acestuia. Un corp de armate... fu însărcinat să opereze spre miazăzi. ODOBESCU, S. III 567. ◊ Tranz. în curs de cinci zile, polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu. HASDEU, I. V. 22. 5. Tranz. (Argou) A comite furturi, spargeri, crime etc.

*ortóză f., pl. e (vgr. órthosis, rîdicare drept în sus, din cauza moduluĭ de cristalizare al ortozeĭ) și ortocláză f., pl. e (vgr. orthós, drept, și klásis, frîngere, spargere). Min. Un feldspat potasic, silicat de aluminiŭ și potasiŭ (K₂ Al₂ Si₁₆ O₁₆) cristalizat în unghĭ drept.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Formație cornoasă care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt așezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu știam că rățoiul cel mare... e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochii de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre. ODOBESCU, S. III 16. Amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. *Expr.Ușor în pene = îmbrăcat subțire, cu veșminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrențăros. Căldura după ce trece Și începe vîntul rece, Țiganul ușor în pene... Acum vede că îi pasă. PANN, P. V. I 107. Smuls de pene = rușinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu ș-au mai venit în fire. La TDRG. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. PAMFILE, M. R. I 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poți să te umfli-n pene! Am să te-ascult. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 13. Mă umflam în pene ca și cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La TDRG. ◊ Fig. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Și făcea din mine pană și din roibu-mi rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ◊ Compus; pana-zburătorului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mari violete; crește prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, pu f. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (1), care se poartă la pălării; penaj care împodobește coifurile; panaș, pompon. Și eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele. EMINESCU, O. I 149. ♦ (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la țară); broderie în formă de floare. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii. DAN, U. 3. Știi, fetiță, ce ți-am spus, La cules de cucuruz: Să porți pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? BIBICESCU, P. P. 64. ♦ Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită la ștergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. ♦ Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. ♦ Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ține cîrligul undiței la adîncimea voită. Doi băiețandri zvîrleau și trăgeau undițele și urmăreau cu ochii, încordați, fuga pe unde a penei. SADOVEANU, la TDRG. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuțită și despicată la vîrf, întrebuințată înainte de inventarea penițelor de metal; p. ext. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt... ținînd în dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. SADOVEANU, O. VII 25. Împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrțîie pe hîrtie. CARAGIALE, O. III 89. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Fig. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios. SADOVEANU, E. 73. ♦ Fig. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie în Moldova... unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi ezersat (= exersat) în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba romînă, celălalt în limba franceză. GHICA, S. A. 145. Și istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar rămînea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. KOGĂLNICEANU, S. A. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănușă. Încep prin a desface penele sau pănușele știuleților... trăgîndu-le apoi în jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuințată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Manipulațiunea despicării bilei...cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. ♦ Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașină, a unor elemente de construcție etc. Coada se întărește în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip pentru a le spația. ♦ Partea lată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furișau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. SADOVEANU, P. 51. Vîslea hoțește, fără să scoată pana lopeții din apă. BART, E. 329. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vîrf. 3. Bețișor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza; cordar (2). 4. (În expr.) Pana căpăstrului = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. ♦ Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (În expr.) Pană de somn = bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oțet. 8. (Sport; în expr.) Categoria pană = categorie în care intră luptătorii și boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 și 57 kg. – Variantă: peană (COȘBUC, P. II 256, ODOBESCU, S. A. 136, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) s. f.

paradeală, paradeli s. f. 1. uzură, degradare. 2. (intl.) spargere.

parazita vb. I (fig.) A trăi ca un parazit ◊ „La început, era parazit. A parazitat până în ziua când a comis prima spargere. Închisoare, eliberare, parazitism, infracțiune – ciclul nefast a fost reluat de trei ori.” Sc. 10 X 82 p. 4 (din fr. parasiter; DEX, DN3)

părăcluire, părăcluiri, s.f. (reg.) spargere, sfărâmare a pietrei.

PÉMFIGUS (< fr. {s}; gr. pemphis, -igos „Pustulă”) s. n. Termen utilizat impropriu pentru a denumi afecțiunea pemfigus vulgaris, dermatoză de origine necunoscută, cu evoluție gravă, caracterizată prin apariția pe piele și pe mucoase a unor bule de mărimi diferite, pline cu lichid limpede care devine purulent; după spargerea bulelor, care provoacă mâncărimi, pe locul lor rămân eroziuni întinse și cruste.

PERFORAȚIE, perforații, s. f. 1. Acțiunea de a (se) perfora; gaură făcută prin perforare. 2. (Med.) Rupere, spargere, găurire a unui organ, a unui țesut. Perforația intestinului.

phira imos expr. (țig.) spargere.

PLESNET ~e n. Zgomot apărut ca urmare a interacțiunii dintre corpuri sau medii (mai ales la crăpare, spargere, izbire etc.). /a plesni + suf. ~et

PLESNIRE s. 1. v. spargere. 2. v. deschidere. 3. pocnire, trosnire. (~ din bici.)

PLESNIT s. v. spargere.

POCNET ~e n. Zgomot apărut ca urmare a interacțiunii dintre corpuri sau medii (la lovire, la cădere, la spargere etc.). /a pocni + suf. ~et

POCNIRE s. 1. v. plesnire. 2. v. spargere.

polifonie, categorie sintactică (v. sintaxă (2)) ce rezultă din suprapunerea a două sau mai multe melodii* aflate într-o dependență relativă. Bineînțeles, toate definițiile date p. se referă la superpoziția unor linii melodice [voci (2)], dar o viziune mai profundă reclamă două aspecte (valabile pentru orice categorie sintactică), unul de natură fizică și celălalt de natură estetică, respectiv: spațio-temporalitatea (dată de cele două axe, a frecvențelor*: verticală și a timpului: orizontală) și expresivitatea dată de felul cum se suprapun melodiile – deci include și tehnica polifonică – fapt ce a generat de-a lungul istoriei muzicii stiluri diferite cu rezultante estetice diferite). Dacă pentru primul aspect definiția lui Șt. Niculescu este elocventă: „o distribuție verticală (suprapunere) de monodii (1) distincte, care evoluează simultan și într-o relativă independență” (Rev. Muz., nr. 3, 1973), pentru cel de al doilea, se impune o incursiune în practica muzicală. Astfel, p. ca mijloc de expresie rezultată din „energia liniară a unor melodii simultane” (Z. Vancea, Polifonia modernă, în Rev. Muz., nr. 4, 1980), a jucat un mare rol, dominând perioade importante în muzica europ. De la începuturile ei (sec. 12-13, după unele date, mult mai înainte: sec. 9-14, când apar primele notații de p. datorate teoreticienilor Hucbald și Ogier) și până în zilele noastre, p. și-a etalat natura expresivă chiar și în muzici marcate de alte categorii sintactice (cum ar fi omofonia*, monodia, sau combinația acestora, monodia (2) acompaniată – a se vedea clasicismul* muzical). Dar importanța p. reiese din puterea expresiei ce a făcut ca ea să domine sau să constituie o coordonată de bază a diferitelor epoci precum Renașterea*, definită prin p. vocală, barocul*, în care se realizează o simbioză perfectă între conceptul de p. și cel armonic (III, 1) grație lucrărilor lui J.S. Bach, făcându-se și trecerea de la p. vocală la cea instr., și epoca modernă-contemporană, respectiv sfârșitul sec. 19 și sec. 20, caracterizată prin apariția unor curente și estetici noi, unde p. a revenit cu o altă haină și cu o pondere mare în determinarea stilistică. Menționăm în această direcție neoclasicismul*, dodecafonismul*, serialismul*, neoserialismul și doar pe doi dintre cei mai de seamă compozitori ai orientării naționale, G. Enescu și B. Bartók. Totodată, p. a zămislit în toate aceste epoci forme* muzicale de importanță majoră în destinul muzicii europ., din care amintim: motetul*, madrigalul*, rondoul* – în p. vocală, ricercarul*, formele mici bi-, tripartite, invențiunea*, canonul (4) etc., culminând cu fuga* – în p. instr. a preclasicilor, unele forme (libere) bazate pe alăturarea de secțiuni (provenite din ideea de formă din folclor*, în orientarea folcloristă a sec. 20 sau, din rațiuni constructiviste, în serialism și neoserialism). Folosită deseori ca tip de scriitură în forme generate de alte categorii sintactice (ex. sonata*), p. a devenit în multe situații improprie acestora (ne referim la forma de sonată cultivată de muzica dodecafonică și serială). ♦ Cât despre stilurile p. se poate spune că acestea reclamă o adevărată știință componistică și interpretativă (atât în p. vocală cât și în cea instr.). Înainte de afirmarea totală a p., există, de exemplu, stilul de baladă (1) (îmbinare între p. și omofonie); în perioada de dominare a scriiturii polif. (începând din sec. 15, inclusiv instaurarea tonalității (1) în muzica preclasică, când se petrece conviețuirea perfectă între p. și armonie), putem vorbi de prioritatea absolută a stilului imitativ* și a celui fugato*. Curentele sec. 20 ne-au obișnuit cu așa-zisul stil liber sau liniar (exemple: neoclasicismul, dodecafonismul – v. liniarism). Totodată prin aceste stiluri se definesc și ipostazele p. (contrapunctul*, imitativ, p. latentă etc.). Arhetipurile sintactice, ca de exemplu imitația, putând fi imaginate în abstract, au circulat de-a lungul sec. Le găsim proprii diferitelor sisteme (II) muzicale ca: sistemul modal medieval, cel tonal sau serial, fapt ce a dus la formarea și dezvoltarea unei discipline fundamentale în studiul artei muzicii și în special al compoziției (2): c.p. Legile acestei discipline, unele create în abstract – c.p. pe specii, altele provenite din analiza riguroasă a lucrărilor existente – c.p. palestrinian, bachian etc., pornesc toate de la posibilitățile de suprapunere a unor monodii vizând relațiile care guvernează înrudirea acestora (respectiv atât relațiile superpoziției orizontale cât și cele stabilite între orizontal și vertical). Astfel, practica muzicală a p. cunoaște o dezvoltare progresivă. Ea se detașează o dată cu scriitura polif. din Ars Nova* florentină și fr (Guillaume de Machault), se afirmă în muzica neerlandeză*, evoluția fiindu-i determinată de preocuparea pentru relațiile verticale, care priveau, în primul rând, gândirea intervalică ce influența conducerea vocilor (G.P. da Palestrina) și ulterior tendința spre un control acordic, deci spre emanciparea armoniei. O dată cu conturarea deplină a tonalității, se produce și conviețuirea echilibrată a p. cu armonia. Autorul acestei sinteze desăvârșite a fost J.S. Bach, a cărui creație rămâne atât un model de p., preluat în sec. 20 de adepíi neoclasicismului sub deviza „retour à Bach”, cât și unul de armonie ce va fi dezvoltat de clasicism, romantism* și neoromantism, oarecum în dauna p. (muzică în care, deși omofonia, monodia și îmbinarea acestora, monodia acompaniată, domină, tehnica polifonă nu este abandonată, ci apare cu funcție importantă în unele lucrări ca: Requiem-ul de Mozart, ultimele cvartete ale lui Beethoven, operele lui Wagner, simfoniile lui Brahms, Bruckner, Mahler etc.). O dată cu părăsirea conceptului armonic, care ajunsese în neoromantism la o hipertrofiere, sfârșind cu spargerea sistemului tonal (v. atonalism), se găsesc noi modalități de exprimare muzicală prin revenirea la p. Iau naștere astfel trei curente care promovează tehnica, p. vizând valoarea egală a monodiilor suprapuse, cu mențiunea că exista o diferență între monodii (prin Haupt- și Nebenstimme germ. „voce principală și secundară”), ce atribuia relief scriiturii (contururile). Acestea sunt: neoclasicismul reprezentat de G.F. Malipiero, I. Stravinski, P. Hindemith, G. Petrassi, A. Casella etc., serialismul reprezentat de A. Schönberg, A. Berg și A. Webern și orientarea folcloristă în frunte cu B. Bartók, G. Enescu și alții. Diferența dintre cele trei curente constă în organizarea obiectului* sonor, care în final generează căi estetice diferite. Neoclasicii au recurs la o organizare liniară liberă cu puncte nodale armonice, serialiștii, la p. lineară imitativă organizată pe baza legilor seriei*, iar cei din orientarea folclorică la o fuziune armonico-polifonică a monodiilor provenite din folc. sau create în spirit folcloric. Ulterior neoserialismul (P. Boulez, K. Stockhausen, L. Nono, A.B. Zimmermann etc.) a depășit decalajul între concepția p. tradiționale – liniară și imitativă – organizarea serială printr-o invenție continuă care a dat naștere sintaxei polif. libere. Dar, cu toată părăsirea stilului imitativ, a rămas aspectul liniar ce a intrat în contradicție cu organizarea serială ieșită din zona detaliului datorită serializării tututor parametrilor* care nu mai puteau fi urmăriți în parte de conștiința auditivă, ci doar în totalitate. A rezultat astfel fenomenul global, ce se plasează în zona de percepere a aglomerării, respectiv textura*. ♦ O privire asupra combinării sintaxelor relevă fenomene muzicale noi bazate pe simbioze de genul: (P, O) p. de omofonii, (P, E) p. de eterofonii, (P, P) p. de p., alături de combinația clasică (P, M) p. de monodii, care a reușit să domine multe sec. muzica europ. Desigur, unele combinații sunt deja utilizate în muzica nouă, altele așteaptă să fie aplicate. În muzica românească înseosebi p. de tipul (P, M) a fost prioritară (în lucrări semnate de: I. Perlea, D. Lipatti, F. Lazăr, C. Silvestri, D. Cuclin, Z. Vancea, T. Ciortea, S. Toduță, L. Feldman, W. Berger, L. Comes, V. Herman, N. Beloiu ș.a.) dar, în combinație cu omofonia, nu a pierdut din vedere nici latura armonică a muzicii.

postmodernă, muzică ~. Discuția postmodernă, migrând în ultimele trei decenii ale sec. 20 dinspre artele plastice, arhitectură și literatură spre muzică, rămâne o controversă încă neipuizabilă, deși astăzi mai palidă, tatonând o posibilă sistematizare a creației contemporane sau – cu și mai multă ambiție – încercând trasarea de principii pentru o muzică a viitorului. Încă de la terminologie pornesc atitudinile pro și contra postmodernismului, relevând imaginea incompletă și echivocă pe care o poate oferi (în general) un termen stilistic. Convenția postmodernă este încă plină de contradicții, de poziții divergente, poate tocmai datorită sensului atât de vag al termenului. Postmodernul nu reprezintă o soluție terminologică prin însăși relația pe care o implică față de modern. S-ar tălmăci prin „după modern”, stricto sensu. Dar direcțiile fundamentale după care s-au orientat filosofi și lingviști în explicarea postmodernismului se raportează la modern fie ca o continuitate a acestuia, fie ca o negație a sa. Altfel spus: postmodernul se constituie în ceva radical nou, sau este mai mult expresia radicalizată a modernului? Răspunsurile oferite au marcat multiplicitatea tipologică a gândirii ultimelor decenii. Conform opiniilor divergente, postmodernul însemnează, așadar, fie pierderea subiectivității, fie întoarcerea la subiectivitate: sfârșitul noului sau cel mai nou; retragerea avangardei sau o avangardă contemporană; fie anti-estetica, fie o nouă estetică; o concepție regionalistă sau globală; o logică culturală a „capitalismului târziu” sau împotrivirea față de acesta ș.a.m.d. Posibil ca toată confuzia să pornească și din faptul că numeroși exegeți extind postmodernul la o perioadă dată, integral definită ca atare. Or, cel puțin în muzică, așa ceva nu pare posibil, din cauza fenomenului binecunoscut al individualizării maxime a stilurilor. Pe de altă parte, creatori diferiți ar putea fi unificați stilistic prin coordonate postmoderne, fără a-i considera prin aceasta compozitori în totalitate. O anume atitudine estetică postmodernă s-ar „infiltra” astfel în creație, fără să o configureze în totalitate. Confuzia muzicologic-stilistică atinge diferite trepte: se identifică sau nu postmodernismul cu neoromantismul, cu „Noua simplitate” (în versiunile sale amer. și germ.), așadar cu expresii ale reîntoarcerii manifeste la tradiție? Este minimalismul (v. minimală, muzică) amer. postmodern? Serialismul (v. serială, muzică) integral reprezintă o radicalizare a dodecafonismului (v. dodecafonie) Școlii vieneze, deci a modernismului; se poate numi el postmodern, dacă optăm pentru formula, enunțată anterior, a postmodernului ca „expresie radicalizată a modernului”? Spre exemplificare, vom enunța câteve opinii asupra postmodernismului muzical: 1. L. Samana (1987) analizează tendința spre recuperarea romantismului* târziu – vizibilă în muzica anilor 1970-1980: aceasta s-ar datora necesității unor compozitori de a reveni la un sistem funcțional, fie prin minimalism (o nouă tehnică grefată pe un quasi-tonal diatonic), fie prin neoromantism (preluarea unor modele componistice ale sec. 19, eventual continuând o clasă de compoziție a unui anume important din perioada romantică), ambele orientări fiind înrudite și posibil de subsumat postmodernismului ca atitudine a întoarcerii spre reperele tradiției. Recuperarea tradiției se mai poate face și prin citat*, procedeu „periculos” în funcție de felul în care este folosit. De asemenea, alte moduri subtile și complexe de asimilare componistică a tradiției – fără concesii – se particularizează în funcție de mari creatori ai celei de-a doua jumătăți de sec. 20, care includ și depășesc faza serialismului integral, semnalându-i aspectele „dezumanizate” (prea multă informație, iluzia organizării totale, raționalism hipertrofiat): Ligeti, Stockhausen, Berio, Lutosławski. Este vorba, în esență, de ideea reasimilării trecutului, fie în cazuri extreme (neoromantismul sau „muzica naivă” a lui Aron Pört), fie în nuanțe gradate, de la minimalism, „Noua simplitate” și până la muzici ce filtrează sugestiile trecutului fără a neglija cuceririle modernității. 2. H. Danuser (1984), într-una din secțiunile amplei analize estetice a muzicii dintre 1950-1970, desemnează muzica mnimală drept postmodernă, datorită caracterului său anti-modern și pluralist. De la această direcție a postmodernismului – muzica minimală (cu specificul muzicii de meditație) – discuția se poate extinde la conceptul mai general de „Noua simplitate”, fie amer. (minimalismul), fie germ. („muzica expresiei, orientată spre tradiție”). Aceasta din urmă readuce consonanța* în armonie (III, 1), uneori întorcându-se chiar la tonalitate*; stabilește o relație cu creația lui Berg, cu cea târzie a lui Schönberg, cu muzica ne-serială a lui H.W. Henze, cu fenomene corespunzătoare modernului din anii 1960: colajele și citatele la Berio, Zimmermann, Lukas Foss, compoziția „micropolifonică” a lui Ligeti, poziția de-funcționalizării unui acord de nonă* de dominantă* – în Stimmung de Stockhausen – ca bază statică a compoziției vocale, colorat-spectrale (v. spectrală, muzică). Compozitorii se reîntorc la genuri muzicale tradiționale (sonată*, cvartet*, simfonie*, lied*, operă*), astfel decât în neoclasicism – deci nu prin restituirea anumitor modele de frază și formă muzicală, ci prin spargerea interdicției moderne asupra acestor genuri. Așa cum, în jurul lui 1910, datorită celei de-a doua Școli vieneze, era provocat scandalul „emancipării disonanței*”, în jur de 1970 apare acela al „emancipării consonanței”. 3. Șt. Niculescu (1986) sintetizează „patru tendințe cardinale din creația muzicală contemporană”, fără a defini propriu-zis vreuna drept postmodernism. Am putea însă trasa o paralelă între termenii propuși de Ștefan Niculescu și alte concepte stilistice menționate: fuga înainte sau adoptarea dezordinii individuale ar corespunde avangardei; fuga înapoi sau adoptarea unei ordini colective scrise – neoromantismului, eventual „Noii simplități” germ.; căutarea unei ordini individuale, cu accent pe rațiune și abstracție – „Noii complexități”; căutarea unei ordini arhetipale în ordinele colective orale – parțial „Noii simplități” amer., parțial muzicii de meditație (această paralelă rămânând însă insuficientă). Dealtfel, în ceea ce privește muzica românească, numeroși compozitori se sustrag unei posibile definiri postmoderne, din cauza echivocului estetic în care s-ar putea înscrie, preferând în consecință definirea apartenenței la orientări marcate de termeni „tehnici”: există așadar actualmente reprezentanți ai „muzicii spectrale”, ai „noii diatonii”, ai „direcției arhetipale” (v. arhetipală, muzică), ai „minimalismului”, ai „muzicii de textură*” (eterofonică) ș.a.m.d. Desigur că se pot detecta multiple aspecte postmoderne în creație – dacă vom considera doar variatele modalități de recuperare contemporană a tradiției după ce o epocă a avangardei postbelice (marcată tocmai de tabuizarea tradiției) s-a stins – indiferent de tehnica de compoziție folosită de un compozitor sau altul. Însă nu se pot trasa (deocamdată) liniile unei orientări postmoderne a școlii românești, poate și din cauza prea puținelor demersuri teoretice bine fundamentate în domeniu și corelate cu fenomenele creației muzicale universale.

pun, pus, a púne v. tr. (lat. pono, pónere; it. porre, pv. ponre, fr. pondre, sp. poner, pg. pór). – Pun și puĭ, tu puĭ, să pun și să puĭ, tu să puĭ, să pună și să puĭe; punînd și puind; punător și puitor. V. apun. Cp. cu țin și vin). Așez, vîr, atîrn și las acolo: a pune o carte pe masă, o cheĭe’n broască, o sabie’n teacă, o haĭnă’n cuĭ, niște lemne’n foc. Stabișesc, așez, daŭ loc: a pune copiiĭ la masă și (fig.) pe cineva în funcțiune. Acomodez, ajustez, fixez, lipesc, cos: a pune coadă toporuluĭ, baĭoneta la pușcă, timbru petițiuniĭ, geamurĭ ferestrelor, guler cămășiĭ. Pun pe mine, mă îmbrac cu, mă încalț cu, mă încing cu: îmĭ pun pălăria, cravata, haĭna, ghetele, sabia, lădunca. Arunc, torn, vărs, amestec: a pune sare în bucate, rom în ceaĭ. Semăn, îngrop în pămînt: a pune grîŭ, popușoĭ. Depun, plasez: a pune banĭ în ipotecă, cu dobîndă. Supun la: a pune la probă, la încercare. Fig. Fixez, hotărăsc: a pune termin uneĭ polițe, unuĭ proces. Socotesc, consider: a pune o farfurie (spartă, adică paguba cauzată pin spargere) în leafa servitoareĭ, a pune (la socoteală) perderile accidentale, unde maĭ puĭ că toate se pot perde? Depun, întrebuințez, aplic: îmĭ pun toate silințele pentru reușită. Adresez, prezent: a pune o întrebare cuĭva. Compar, pun alăturea: nu pun eŭ asta cu aceĭa. Împing, sfătuĭesc, poruncesc, spun, impun: împăratu a pus să se facă un pod, cine te-a pus să pleci noaptea pe drum? A pune pe apă o corabie, a o face să plutească. A pune cu botu pe labe, a pune la locu luĭ, a învăța minte. A pune buza, a fi gata să plîngă, vorbind de copiiĭ micĭ. Îmĭ pun capu (saŭ sufletu) pentru ceva saŭ cineva, jur, garantez pentru. A pune la cale, a aranja, a organiza: a pune la cale un ospăț, un complot. A pune capu’n pămînt, plec capu rușinat orĭ descurajat. Îmĭ pun în cap ceva, mă hotărăsc să fac ceva. Îmĭ pun capu sănătos supt evanghelie, mă încurc într’o afacere care îmĭ va cauza marĭ neplăcerĭ, cînd astăzĭ îs foarte mulțămit. Îmĭ pun cenușă în cap, mă arăt foarte umilit, îmĭ recunosc vina. A pune în circulațiune, a face să circule. A pune în cofă, a înfunda pin știință. A pune cruce unuĭ lucru, a renunța la el, a considera ca perdut. A pune față în față, a confrunta. A pune în funcțiune, 1. a da cuĭva o funcțiune, 2. a face să se miște, a pune în mișcare (o mașină). A pune la îndoĭală un fapt, o vorbă, a te îndoi de. Îmĭ pun lacăt la gură (saŭ guriĭ), îmĭ impun tăcere. A pune în leafă, a socoti în leafă o pagubă cauzată. A pune în loc, a suplini lipsa, a substitui, a înlocui: pun un păzitor în locu altuĭa. A pune la loc, 1. a completa lipsa: a pune o santinelă la loc, 2. a așeza la locu hotărît, la locu obișnuit, în ordine: a pune lucrurile la loc cum eraŭ, 3. a regula, a învăța cu regula, a învăța minte, a pune cu botu pe labe: l-a pus la locu luĭ din doŭă vorbe. A pune în lucru, în lucrare, a începe a lucra, a pune să se înceapă o lucrare. A pune la lucru pe cineva, a pune la treabă, a pune să lucreze. A pune de mămăligă, a pune oala la foc ca să facĭ mămăligă, fig. a poposi cu o lucrare. A pune masa, a așterne fața de masă și a pune farfuriile (tacîmurile) ca să se aducă bucatele. A pune mîna, 1. a pune mîna ca să pipăĭ, să constațĭ, 2. a ajuta, a susține, a sprijini, a pune umăru: a pune mîna la nevoĭe. A pune mîna pe ceva, a apuca un chilipir, a da de un lucru bun, a ocupa saŭ a lua cu tine: a pune mîna pe veniturĭ, pe o provincie, pe banĭ. A pune mîna pe cineva, a-l aresta. A pune mîna pe condeĭ, a începe să scriĭ în literatură, în știință, în politică. A pune mîna unde nu-țĭ ferbe oala, a te amesteca unde n’aĭ drept. A pune în mișcare, a face să se pornească, să se miște (o mașină, o armată). A pune mîna pe sabie, a începe campania. A pune mînă de la mînă, a contribui, a cotiza. A pune nume, a da nume, a numi. A pune ochiĭ pe ceva, pe cineva, a ochi, a avea în vedere p. un scop: Rușiĭ pusese ochiĭ pe Constantinopol, colonelu și-a pus ochiĭ pe escadronu al doilea. A pune de-o (saŭ la o) parte, a rezerva, a economisi, a strînge. Îmĭ pun pofta’n cuĭ, mă șterg pe bot, rămîn cu gustu neîmplinit. Îmĭ pun sufletu, îmĭ pun capu, garantez. A pune în stare, a da posibilitate de: a pune țara în stare de apărare. A pune temeĭ, a pune bază, a considera drept serios, a avea încredere în. A pune cuĭva ulcica, a-ĭ face farmece cu ulcica, după credința poporuluĭ (V. fac). A pune umăru, a pune mîna, a ajuta la nevoĭe. A pune urechea la, a trage cu urechea ca să surprinzĭ, să auzĭ ce se petrece. A pune în vedere cuĭva, a-ĭ atrage atențiunea, a-ĭ spune. A pune o vorbă (bună) pentru cineva, a stărui p. el. V. refl. Mă așez, ĭaŭ loc șezînd: mă pun la masă, mă pun pe scaun. Încep de-a binele, mă apuc serios: mă pun la vorbă, la taĭfas, pe chef, pe băut și pe mîncat, pe plîns, pe studiŭ, pe latină. Mă supun: mă pun la dietă. Mă pun cu cineva, 1. mă compar cu el, mă ĭaŭ la întrecere: broasca s’a pus cu bou, 2. îmĭ pun mintea cu, mă amestec în vorbă cu: nu te pune cu nebunu, cu mojicu. Mă pun pentru cineva, garantez. Mă pun bine cu cineva saŭ pe lîngă cineva, mă lingușesc pe lîngă el ca să-mĭ fie favorabil la nevoĭe.

rap s. n. (americanism; muz.) Stil muzical al anilor ’90, constând în declamare pe fondul ritmic monoton al unei baterii ◊ „Mi-a povestit cum dădea spargeri în magazine ca să-și procure bani pentru cocaină. Rap-ul lui e o confesiune.” As 35/92 p. 12. ◊ „Bucureștiul va asista în luna mai la concertul cel mai temut din câte s-a anunțat, primul rap în România, cu participarea grupului far al rapului francez [...]” R.l. 23 III 93 p. 2; v. și Viitorul rom. 4 VI 91 p. 1; v. și hard-core [pron. rep; scris și rapp] (cf. fr., it. rap; PN 1982)

RISIPIRE s. 1. v. împrăștiere. 2. împrăștiere, (înv. și reg.) spargere, spart. (~ norilor.) 3. împrăștiere, ridicare. (~ ceții.) 4. v. spulberare. 5. împrăștiere, prefirare, presărare, presărat, răsfirare, răspândire. (~ nisipului pe alee.) 6. v. cheltuire. 7. v. irosire. 8. v. prăbușire.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți dintr-însul. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rumpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-l sau întinzîndu-l în direcții contrare); a despărți (intenționat) un obiect în două sau mai multe bucăți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță, ba cîteodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 327. Amar de zilele mele, Că lanțurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. BIBICESCU, P. P. 287. ◊ Refl. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața, căci era putredă. ISPIRESCU, L. 55. Dînd într-un văgaș adînc, înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș: se rupsese osia și rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. ALECSANDRI, P. P. ◊ (În contexte figurate) Romînul cu-a sa mînă rupe lanțul de robie. ALECSANDRI, O. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. BUDAI-DELEANU, Ț. 167. ◊ Expr. A rupe (sau, refl., a i se rupe cuiva) inima (mai rar sufletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simți) o mare durere. Începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neiculiță!... Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da dați-mi pace, că mi-ți rupe vro mînă. ALECSANDRI, T. 87. ◊ (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. AGÎRBICEANU, S. P. 39. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-și rupe gîtul (sau grumajii) = a o păți rău de tot, a-și pierde viața, cinstea, averea. Mașina săltă vertiginos peste gropi și pietroaie... viră nebunește și dispăru. – Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-și rupă gîtul. C. PETRESCU, Î. II 222. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). ♦ A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea. COȘBUC, P. I 290. Soția... sa era în stare să rupă relațiile cu cei mai buni amici. BOLINTINEANU, O. 416. ◊ Expr. A o rupe cu ceva sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. În chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂLINESCU, I. C. 145. A rupe prețul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condițiilor, prețului. S-a înamorat de domnișoara... și m-a rugat ca să întru în vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSANDRI, T. 774. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. Au început a țupăi... și a se sfărma jucînd, cît și-au rupt tot cojocul bucățele. SBIERA, P. 9. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. Tranz. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VLAHUȚĂ, R. P. 7. ◊ Fig. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, O. VI 48. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; și prinseră a-i fugări pe nemți. SADOVEANU, M. C. 129. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. Tranz. A sfîșia un lucru smulgînd bucăți dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ISPIRESCU, U. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ȘEZ. I 260. ♦ A sfîșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-l, lovindu-l, bătîndu-l). Copiii după ei se țin Și cîinii dau să-i rupă. IOSIF, PATR. 52. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. CREANGĂ, P. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. CONTEMPORANUL, III 700. ♦ A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt. COȘBUC, P. I 140. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria. PAS, Z. III 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. 5. Tranz. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru își răsucea mustața, parcă ar fi vrut s-o rupă. PAS, Z. I 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimțite trei peri de aur din cap. SBIERA, P. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia, să rupă o șindrilă din strașina casei, ca să le dea de știre. ISPIRESCU, L. 149. ◊ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-l de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile. ALECSANDRI, T. I 38. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Își rupe pîinea de la gură să-și trimită plodurile la învățătură. C. PETRESCU, R. DR. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate își rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de neprețuite. id. S. 160. ♦ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni și la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. ISPIRESCU, L. 78. Din cînd în cînd cu mîna argintoasă Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă. EMINESCU, O. IV 93. Ele că-mi plecau Și pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă și mure. ANT. LIT. POP. I 310. ◊ Fig. Chipul tău e rupt din soare. BOLINTINEANU, O. 56. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. La TDRG. Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu ridicata pe ce a putut rupe și s-a dus d-a dreptul să vază și el pe fata apucată. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Fig. Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. REBREANU, R. I 267. 6. Refl. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup și se îndreptă spre Gheorghe Soare. MIHALE, O. 108. Hăitașii se rupseră din grămadă. SADOVEANU, O. I 60. ◊ Tranz. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. STANCU, D. 44. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălță în aer și se făcu nevăzut cu fată cu tot. ISPIRESCU, L. 258. ♦ (Despre grupuri, colectivități) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăștia. Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos. VLAHUȚĂ, O. A. 158. În piață ne rupem cîrduri, apoi ne despărțim pe uliți s-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. ◊ Tranz. (În expr.) A rupe (sau, rar, refl., a se rupe) rîndurile = (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui șir aliniat, a se împrăștia; (despre rînduri) a înceta să formeze un șir aliniat. V-ați oprit scurt în fața hingheriei. Ați rupt rîndurile și v-ați împrăștiat primprejur și-ați cules toate pietrele de pe cîmp. PAS, Z. I 58. Soldații și-au lăsat armele jos... Se comandă drepți – și nimeni nu mai mișcă. Se rup rîndurile cu noi – și iar ne comandă drepți. SAHIA, N. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse și o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. DUMITRIU, N. 248. Lăsînd culionul și toiagul, o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Calul sări și o rupse la goană. DELAVRANCEA, O. II 99. Case mici, tupilate... parcă stau gata s-o rupă de fugă. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drumul (obținînd un loc de trecere). Și cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băieți fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a o rupe (pe)...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști numai puține cuvinte. Generalul... o rupea binișor romînește. CAMILAR, N. I 259. Vorbește încai franțuzește?... A fi rupînd și el vro două vorbe ca toată lumea. ALECSANDRI, T. I 36. – Variantă: (învechit) rumpe (EMINESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. II 15, NEGRUZZI, S. I 62) vb. III.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți din acesta. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rumpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

RUPERE s. 1. v. frângere. 2. v. spargere. 3. v. sfâșiere. 4. v. fracturare. 5. v. desfacere.

rupt, -ă adj. (d. rup 2). Sfîșiat, făcut bucățĭ: o cămașă ruptă. Frînt: un picĭor rupt. Desprins cu violență: un picĭor rupt. Căzut: un pod rupt. Ros, uzat: ghete rupte. Fig. Anulat: contract rupt. Rupt (în coș [coșu peptuluĭ]) de foame, foarte flămînd. Rupt de osteneală, foarte ostenit. Rupt din soare, foarte frumos: o fată ruptă din soare. Bucățică ruptă, foarte asemenea: acest copil e bucățica ruptă tată-su. S. n., pl. urĭ. Acțiunea de a rupe des. Închidere, disolvare, spargere: după ruptul seimuluĭ Leșilor (Cost.). Preț p. o bucată de moșie luată (ruptă) în arendă, preț în general. Nicĭ în ruptu capuluĭ, cu nicĭ un preț, categoric nu. (Totușĭ există și loc. a-țĭ rupe capu, a te duce draculuĭ, a muri, și decĭ nicĭ în ruptu capuluĭ s’ar putea explica și pin „nicĭ chear dac’aș muri”). Cu ruptu (sud și vest), cu hurta, cu toptanu. S. f., pl. e. Bir fix pe care negustoriĭ străinĭ de acelașĭ fel îl plăteaŭ vistieriiĭ (Ĭorga, Negoț, 128): ruptele vistieriiĭ. Ruptoare, învoĭală în care cîștigu saŭ perderea îl privește pe cel ce primește baniĭ: cu rupta (în Trans. cu ruptu).

SCINDARE s.f. Acțiunea de a (se) scinda și rezultatul ei; despărțire; fracționare; spargere. [< scinda].

A SE SCURGE pers. 3 se scurge intranz. 1) (despre fluide) A ieși (dintr-un recipient) încet și în cantități mici. 2) (despre șuvoaie, torente de apă) A curge în josul pantelor până la epuizare. 3) (despre ochi) A-și pierde lichidul pe care îl conține ca urmare a spargerii globului ocular. 4) fig. (despre persoane, vehicule etc.) A urma unul după altul (fără întrerupere sau la intervale egale). 5) fig. (despre ore, zile, săptămâni, luni etc.) A se consuma treptat; a trece; a curge. /<lat. excurrere

SECURIT, securituri, s. n. Sticlă de siguranță, foarte rezistentă, care la spargere reține cioburile sau dă cioburi cu margini rotunjite.

SEMEN², semeni, s. m. Drug de fier în patru muchii, cu vîrf ascuțit și cu mîner de lemn, întrebuințat de pescari la spargerea gheții.

SEMEN², semeni, s. m. Drug de fier în patru muchii, cu vârf ascuțit și cu mâner de lemn, folosit de pescari la spargerea gheții. – Et. nec.

SEMEN², semeni, s. m. Drug de fier în patru muchii, cu vârf ascuțit și cu mâner de lemn, folosit de pescari la spargerea gheții. – Et. nec.

SFĂRÂMARE s. 1. zdrobire, (rar) zdrobeală, (pop.) zdrumicare, zobire. (~ unui obiect de pământ.) 2. fărâmare, zdrobire, (rar) casare. (~ unui pahar cu pumnul.) 3. zdrobire, (pop.) spargere. (~ unei cepe.) 4. mărunțire. 5. fărâmițare, mărunțire. (~ unui aliment în gură.) 6. spargere, zdrobire. (~ valurilor de țărm.) 7. distrugere, nimicire, potopire, prăpădire, zdrobire, (înv. și pop.) pierdere, risipire, (pop.) zdrumicare. (~ armatei dușmane în luptă.)

SFÂRȘIT s. 1. v. terminare. 2. v. capăt. 3. v. încheiere. 4. încheiere, (înv.) istov. (După ~ul nunții.) 5. încetare, terminare, (înv. și reg.) spargere, spart. (După ~ul horei.) 6. (înv.) săvârșenie. (~ul zilei.) 7. final, urmă. (A venit abia la ~.) 8. deznodământ, soartă. (~ul bătăliei s-a decis.) 9. deznodământ, epilog, final, încheiere, (livr.) fine. (~ul acțiunii unui roman.) 10. coadă, fine. (Poanta e plasată la ~.) 11. consumare, epuizare, isprăvire, sfârșire, terminare. (~ul tuturor proviziilor.) 12. (fig.) apus. (A ajuns la ~ul vieții.) 13. v. moarte.

sparg, spart (rar spars), a spárge v. tr. (lat spárgere, a împrăștia; it. spargere). Împrăștiĭ, risipesc, nimicesc (o adunare, o societate): a sparge o împărăție, o cetate, o casă (o căsnicie), un cuĭb de hoțĭ; bîlcĭu s’a spart. Prefac în hîrburĭ, în cĭoburĭ, în țandurĭ (sticla, porțelanu): a sparge un pahar, un geam, o oglindă, o oală. Sfărîm (stric) ca să scot mezu: a sparge nucĭ. Găuresc, bortelesc: sparg gheața ca să fac o copcă, hoțiĭ au spart zidu și aŭ intrat în casă, aŭ spart casa de banĭ, (fig.) soarele sparge noriĭ. L. V. Rup, sfîșiĭ (o haĭnă, o hîrtie, un corp): boŭ spart de lupĭ. V. intr. Se zice despre o bubă coaptă cînd ĭese puroĭu: buboĭu a spart. V. refl. Se zice ironic despre un copil cînd plînge în gura mare saŭ despre unu care răcnește prea furios: ce te spargi așa la mine? Se sparge de gras (ce e), e foarte gras, nu maĭ încape în pele. Toate se sparg în capu meŭ, toate belelele altora cad asupra mea. A sparge cuĭva urechile, a-l enerva pin huiet orĭ vorbă multă. Prov. Joaca sparge cojoaca. V. cojoacă. – Perf. spărseĭ, vechĭ sparș.

SPARGE, sparg, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) preface în bucăți, în cioburi; a face să plesnească sau a plesni, a (se) crăpa. ◊ Expr. (Refl.) A se sparge în capul cuiva, se spune despre cineva obligat să suporte consecințele neplăcute ale unor fapte de care nu este vinovat. ♦ Refl. Fig. (Despre voce) A deveni răgușit, a se altera. ♦ Tranz. A tăia, a despica lemne, butuci etc. în mai multe bucăți. 2. Tranz. A sfărâma, a distruge învelișul unui lucru, pentru a extrage și a folosi conținutul. ♦ Intranz. și refl. (Despre abcese) A se deschide. 3. Tranz. A distruge, a nărui, a nimici. ◊ Expr. A sparge norma = a depăși norma. A sparge frontul = a pătrunde forțat în liniile inamicului. ♦ Tranz. și refl. (Pop.) A (se) găuri; a (se) uza. ◊ Expr. (Tranz.) Pe unde și-a spart dracul opincile = prin locuri foarte depărtate, la dracu-n praznic. 4. Tranz. A deschide prin forțare o ușă, o încuietoare; p. ext. a jefui, a prăda. 5. Tranz. A împinge, a străpunge cu un obiect ascuțit sau tăios; p. ext. a ucide. ♦ Refl. (Fam.) A muri. ♦ Refl. Fig. A striga tare; a răcni, a zbiera. 6. Refl. Fig. (Despre concentrări de oameni și despre acțiuni la care participă aceștia) A lua sfârșit, a se termina; a se întrerupe (prin împrăștierea participanților). ♦ Tranz. A produce o disensiune; a dezbina. ◊ Expr. A sparge cuiva casa = a contribui efectiv la destrămarea căsniciei cuiva. 7. Tranz. Fig. (Înv.) A răzleți o oaste; a birui, a înfrânge; a împrăștia. [Perf. s. spărsei, part. spart] – Lat. spargere.

A SE SPARGE mă sparg intranz. 1) (despre obiecte fragile sau casante) A-și pierde integritatea (prin lovire, ciocnire, apăsare etc.). * ~ (oalele) în capul cuiva a suporta consecințe neplăcute fără a fi vinovat. 2) (despre obiecte de sticlă, faianță, porțelan) A forma despicături la suprafață (fără a se preface în cioburi). 3) (despre obiecte sau despre materiale tari) A-și pierde integritatea, deteriorându-se (prin acțiunea unor factori externi). Acoperișul s-a spart. 4) (despre adunări, petreceri etc.) A ajunge până la capăt; a se încheia; a se mântui; a se sfârși; a se termina. 5) (despre abcese, buboaie, răni etc.) A se deschide, lăsând să curgă puroiul; a începe să supureze. 6) fig. (despre glas, voce) A deveni răgușit. /<lat. spargere

SPARGE, sparg, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) preface în bucăți, în cioburi; a face să plesnească sau a plesni, a (se) crăpa. ◊ Expr. (Refl.) A se sparge în capul cuiva, se spune despre cineva obligat să suporte consecințele neplăcute ale unor fapte de care nu este vinovat. ♦ A (se) lovi la cap, producând o rană (și fractura osului). ♦ Refl. Fig. (Despre voce) A deveni răgușit, a se altera. ♦ Tranz. A tăia, a despica lemne, butuci etc. în mai multe bucăți. 2. Tranz. A sfărâma, a distruge învelișul unui lucru pentru a extrage și a folosi conținutul. ♦ Intranz. și refl. (Despre abcese) A se deschide. 3. Tranz. A distruge, a nărui, a nimici. ◊ Expr. A sparge norma = a depăși norma. A sparge frontul = a pătrunde forțat în liniile inamicului. ♦ Tranz. și refl. (Pop.) A (se) găuri; a (se) uza. ◊ Expr. (Tranz.) Pe unde și-a spart dracul opincile = prin locuri foarte depărtate, la dracu-n praznic. 4. Tranz. A deschide prin forțare o ușă, o încuietoare; p. ext. a jefui, a prăda. 5. Tranz. A împunge, a străpunge cu un obiect ascuțit sau tăios; p. ext. a ucide. ♦ Refl. (Fam.) A muri. ♦ Refl. Fig. A striga tare; a răcni, a zbiera. 6. Refl. Fig. (Despre concentrări de oameni și despre acțiuni la care participă aceștia) A lua sfârșit, a se termina; a se întrerupe (prin împrăștierea participanților). ♦ Tranz. A produce o disensiune; a dezbina. ◊ Expr. A sparge cuiva casa = a contribui efectiv la destrămarea căsniciei cuiva. 7. Tranz. Fig. (Înv.) A răzleți o oaste; a birui, a înfrânge; a împrăștia. [Perf. s. spărsei, part. spart] – Lat. spargere.

sparge v. (activ) 1. a risipi o adunare, o armată: când era să se spargă nunta ISP. un soare splendid ce sparge deșii nori AL.; 2. Mold. fr. a sfășia (de haine sau Încălțăminte): are mândra nouă ii, trei sunt rupte, patru sparte POP. sărmani în haine sparte prin cari intră gerul AL. opinca-i era spartă AL.; 3. a sfărâma, a face bucăți: a sparge ghiață, a sparge nuci; 4. fig. a risipi, a ruina: Dumnezeu nu sparge două case PANN. ║ (neutru) a coace și a se deschide: buboiul a spart. ║ (reciproc) 1. a se risipi: norii se spărseră; 2. a se sfârși: s’a spart târgul, nunta; 3. a se rupe în bucăți; geamul s’a spart. [ Vechiu-rom. sparge, a risipi («sparse împărățiea», Moxa) = lat. SPARGERE, a împrăștia: s’a restrâns, în limba modernă literară, la noțiunea de a fărâma, vorbind de obiecte mai ales fragile].

A SPARGE sparg tranz. 1) (obiecte fragile sau casante) A face să se spargă. * A-și ~ capul (cu ceva) a se chinui cu rezolvarea unei chestiuni. ~ lemne (sau butuci) a despica lemne cu toporul. ~ liniștea (sau tăcerea) a întrerupe liniștea (sau tăcerea), producând un zgomot neașteptat. 2) (nuci, alune, sâmburi, ouă etc.) A curăța de învelișul exterior prin sfărâmare (pentru a scoate conținutul). 3) (încuietori) A descuia forțat (cu ajutorul unor unelte speciale). 4) A străpunge cu un obiect ascuțit, făcând o gaură. ~ cu coarnele. ◊ A-i ~ cuiva urechile a asurzi, producând zgomot puternic. 5) (oști dușmane) A pune pe fugă; a împrăștia; a risipi. * ~ frontul a pătrunde în liniile inamicului. 6) fig. (întărituri) A strica forțând; a rupe. Apa a spart iezătura. ◊ ~ casa cuiva a strica căsnicia cuiva. /<lat. spargere

sparge (-g, -rt), vb. – 1. A Împrăștia, a risipi, a dispersa. – 2. A dizolva, a lichida. – 3. A rupe, a distruge o armată. – 4. A deschide, a face o deschizătură. – 5. A rupe, a frînge, a face bucăți. – 6. A desființa, a distruge, a sfîșia. – 7. A încălca, a viola, a nu respecta. – 8. A se deschide, a plesni un abces. – 9. (Refl.) A se izbi, a se deslănțui. – Mr. (a)spargu, (a)șparșu, (a)spardzire, megl. sparg(iri), istr. spǫrg, spǫrt. Lat. spargĕre (Cihac, I, 259; Șeineanu, Semasiol., 162; Pușcariu 1614; REW 8120), cf. it. spargere, prov. esparzer, cat., port. espargir, sp. esparcir. – Der. spărgăcios, adj. (fragil, casant); spărgător, adj. (care sparge; s. m., hoț prin efracție; s. n., instrument de spart); spărgălui, vb. refl. (Olt., a se împrăștia, a se risipi); spargere, s. f. (acțiunea de a sparge sau de a rupe; furt prin efracție); spărtură, s. f. (ruptură, crăpătură; fragment, bucată; înv., împunsătură, gaură).

SPARGERE călcare, gaură, gioleală, intervenție, lovitură, paradeală, phira imos, trăsnaie, trosneală.

SPARGERE s. v. distrugere, erupție, împrăștiere, încetare, înfrângere, învingere, nimicire, risipire, sfărâmare, sfârșit, terminare, vulcanism, zdrobire.

SPARGERE s. 1. ciobire, ciobit, ciocnire, crăpare, crăpat, fisurare, fisurat, plesnire, plesnit, pocnire, spart. (~ de-a lungul a unui vas.) 2. explodare. (~ unui proiectil.) 3. crăpare, crăpat, despicare, despicat, spart, spintecare, spintecat, tăiat, tăiere. (~ lemnelor de foc.) 4. rupere. (~ gheții sub el.) 5. găurire. (~ vasului la fund.) 6. forțare, stricare, violare. (~ unei încuietori.) 7. v. jefuire. 8. deschidere. (~ abcesului.) 9. sfărâmare, zdrobire. (~ valurilor de țărm.) 10. străpungere. (~ frontului.)

spargere f. 1. acțiunea de a (se) sparge; 2. rezultatul ei, efracțiune: furt prin spargere.

spárgere f. Acțiunea de a sparge. Efracțiune, forțarea uneĭ lăzĭ ș. a.: furt pin spargere.

SPARGERE ~i f. 1) v. A SPARGE. 2) Furt săvârșit prin forțarea unei încuietori. /v. a sparge

spargere s. f., g.-d. art. spargerii; pl. spargeri

spargere s. f., g.-d. art. spargerii; pl. spargeri

SPART s. 1. v. spargere. 2. v. despicare.

spărgăluială, spărgăluieli, s.f. (reg.) spargere.

SPĂRGĂTOR, -OARE, spărgători, -oare, adj., s. n., s. m. și f. I. Adj. Care sparge, care sfărâmă (piatră, cărbuni etc.). II. S. n. Instrument care se folosește la spargerea unor materiale, a anumitor fructe cu coaja tare etc. ◊ Spărgător de gheață = navă special construită pentru a sparge gheața într-o apă navigabilă și a face posibilă navigația în lunile de îngheț. III. S. m. și f. 1. Hoț care intră undeva cu forța (spărgând uși, încuietori etc.) pentru a jefui. 2. (În sintagma) Spărgător de grevă = agent plătit al unui patron care vine să lucreze în locul muncitorilor greviști pentru a zădărnici o grevă. – Sparge + suf. -ător.

SPĂRGĂTOR, -OARE, spărgători, -oare, adj., subst. I. Adj. Care sparge, care sfărâmă (piatră, cărbuni etc.). II. S. n. Instrument care se folosește la spargerea unor materiale, a anumitor fructe cu coaja tare etc. ◊ Spărgător de gheață = navă special construită pentru a sparge gheața într-o apă navigabilă și a face posibilă navigația în lunile de îngheț. III. S. m. și f. 1. Hoț care intră undeva cu forța (spărgând uși, încuietori etc.) pentru a jefui. 2. (În sintagma) Spărgător de grevă = agent plătit al unui patron, care vine să lucreze în locul muncitorilor greviști pentru a zădărnici o grevă. – Sparge + suf. -ător.

SPĂRGĂTOR² ~oare n. Instrument pentru spargerea unor materiale dure (sau a fructelor cu coajă). ~ de nuci. ◊ ~ de gheață navă de construcție specială capabilă să-și croiască drum prin câmpurile de gheață, lăsând în urmă un coridor de navigație pentru alte vase. /a sparge + suf. ~ător

spărsătură, spărsături, s.f. (înv.) 1. spargere. 2. spărtură, cioblitură, ciocnitură, crăpătură, fisură, plesnitură, ruptură, deschizătură.

SPĂRTURĂ ~i f. 1) Deschizătură produsă prin spargere. 2) fig. Dezbinare provocată de nepotrivirea unor interese. /spart + suf. ~ură

spărtură f. 1. efectul spargerii; 2. locul unde s’a spart, gaură.

spârcuială, spârcuieli, s.f. (înv.; despre o armată) spargere, împrăștiere, risipire, nimicire.

SPINTECARE s. 1. v. tăiere. 2. despicare, spintecat. (~ pântecelui unui animal.) 3. crăpare, crăpat, despicare, despicat, spargere, spart, spintecat, tăiat, tăiere. (~ lemnelor de foc.) 4. rupere, sfâșiere, spintecat. (~ unui material textil.)

SPINTECAT s. 1. v. tăiere. 2. despicare, spintecare. (~ul pântecelui.) 3. crăpare, crăpat, despicare, despicat, spargere, spart, spintecare, tăiat, tăiere. (~ul lemnelor de foc.) 4. rupere, sfâșiere, spintecare. (~ul unui material textil.)

A STRĂPUNGE străpung tranz. 1) (despre obiecte cu vârf ascuțit) A răzbate dintr-o parte în alta. 2) (despre persoane) A supune unei acțiuni de spargere până în partea opusă (cu ajutorul unui obiect ascuțit). 3) fig. (spații, medii etc.) A străbate cu greu (de la un capăt la altul). /<lat. extrapungere

STRĂPUNGERE s. 1. v. pătrundere. 2. v. găurire. 3. spargere. (~ frontului.)

STRICARE s. 1. degradare, deteriorare, învechire, uzare, (înv.) degradație. (~ mobilei.) 2. degradare, deteriorare, ponosire, roadere, tocire, uzare, (rar) ponoseală. (~ hainelor.) 3. dărăpănare, degradare, măcinare, părăginire, ruinare. (~ unui zid vechi.) 4. avariere, deteriorare, (pop.) vătămare. (~ unui sistem tehnic.) 5. forțare, spargere, violare. (~ unei încuietori.) 6. distrugere, nimicire, prăpădire. (~ recoltei din cauza ploilor.) 7. acrire, alterare, descompunere, fermentare, împuțire, înăcrire. (~ mâncării.) 8. alterare, descompunere, râncezire. (~ materiilor grase.) 9. deranjare. (~ pieptănăturii.) 10. (MED.) deranjare. (~ stomacului.) 11. alterare, poluare, viciere. (~ aerului dintr-o încăpere.) 12. corupere, deformare. (~ unei limbi.) 13. corupere, decădere, depravare, pervertire, viciere, (înv.) degradație. (~ moravurilor.) 14. desfacere, rupere. (~ logodnei.)

surf, zona litorală în care are loc spargerea valurilor, prin înălțare și colaps. suspensie, transport în ∼, (engl. = suspension ) mecanism de deplasare a granulelor clastice de către curenții de apă a căror componentă verticală a mișcării întrece cantitatea totală de sedimente purtate în s. de către un curent în unitatea de timp (kg/s). Debitul în s. este o parte componentă a debitului solid al unui curent de apă. swash (engl.), zonă în domeniul litoral cuprinsă între bermă și zona de spargere a valurilor.

ȘAIDA vb. I. tr. A sorta un minereu prin spargere cu ciocanul. [Pron. șa-i-. / < fr. scheider, cf. germ. scheiden].

ȘAIDAJ s.n. Operația de sortare, de triere a minereurilor prin spargere cu ciocanul de mînă. [Pron. șa-i-, var. șeidaj s.n. / < fr. scheidage].

ȘAIDAJ ~e n. Alegere manuală a minereurilor, însoțită de spargerea lor cu ciocanul. [Sil. șa-i-] /<fr. scheidage

ȘAIDAJ, șaidaje, s. f. Operație de alegere manuală a minereurilor, însoțită de spargerea acestora cu ciocanul de mînă.

ȘAIDAJ s. n. operația de sortare, de triere a minereurilor prin spargere cu ciocanul de mână. (< fr. scheidage)

ȘPIȚ² s. n. 1. (poligr.) linie simplă sau înflorată, ornament la sfârșitul unui articol, capitol etc. 2. bară de oțel cu vârf ascuțit care servește la prelucrarea pietrei de construcție, la spargerea betoanelor. 3. (fam.) vârf ascuțit al unui obiect. 4. țigaret scurt. (< germ. Spitze)

ȘPIȚ s.n. 1. (Poligr.) Linie simplă sau înflorată, ornament etc. așezat la sfîrșitul unui articol, al unui capitol etc. 2. Unealtă formată dintr-o bară de oțel ascuțită, care servește la prelucrarea pietrei de construcție, la spargerea betoanelor. 3. (Fam.) Vîrf ascuțit al unui obiect. 4. Țigaret scurt. [Pl. -țuri. / < germ. Spitze].

TAMBUR s. n. 1. dispozitiv cilindric, gol, folosit în diferite scopuri în tehnică; tobă. ◊ piesă cilindrică pentru spargerea și sortarea granulometrică a pietrei. ♦ ~ grad = piesă componentă a anumitor instrumente de măsurat, prevăzută cu gradații la unul din capete. 2. (arhit.) bloc de piatră, elementul constitutiv al fusului unei coloane; (p. ext.) element cilindric al unei construcții. 3. vestibul la intrarea unei clădiri, delimitat de două rânduri de uși. ◊ porțiune prismatică ori cilindrică, între o cupolă și arcurile sau zidurile care mărginesc un spațiu boltit. 4. spațiu în care se învârtește o ușă pivotantă cu mai multe aripi. (< fr. tambour, germ. Tambour)

A TERCIUI ~iesc tranz. 1) A face să capete aspect de terci; a face terci. 2) fig. A face să nu mai existe, distrugând (prin spargere, stricare, dărâmare). /terci + suf. ~ui

trăsnaie, trăsnăi s. f. 1. (intl.) spargere 2. năzbâtie, poznă

trosneală, trosneli s. f. 1. bătaie, încăierare. 2. furt. 3. spargere. 4. act sexual.

Tulimeni m. pl. od. oșteni de garnizoană cari intrară în Moldova la 1821 spre a restabili ordinea: după spargerea eteriștilor se trimise Pașei din Iași câteva mii de tulimeni NEGR.

ȚANDĂRĂ, țăndări, s. f. Bucățică (subțire și lunguiață) care se desprinde sau care sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire sau spargere; așchie. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) țandăra = a se înfuria, a se supăra. [Var.: (reg.) țandură, țândără s. f.] – Din săs. zänder (<germ. Zunder), magh. candra.

ȚANDĂRĂ, țăndări, s. f. Bucățică (subțire și lunguiață) care se desprinde sau care sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire sau spargere; așchie. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) țandăra = a se înfuria, a se supăra. [Var.: (reg.) țandură, țândără s. f.] – Din săs. zänder (< germ. Zunder), magh. candra.

ȚANDĂRĂ, țăndări, s. f. Bucată (mică, subțire și lunguiață) care se desprinde sau sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire, spargere sau lovire (v. așchie, surcea); bucată spartă dintr-un obiect de sticlă sau de ceramică (v. ciob). Deodată un geam zbură în țăndări. DUMITRIU, N. 111. Adesea... ieșea la iveală cîte o țandără de oală roșie. GALACTION, O. I 115. De spaimă a scăpat din mînă un clondir, care s-a făcut țăndări. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 81. El răscolea jăratecul cu o țandără de lemn. ISPIRESCU, L. 248. Trîntește paharul pe masa de marmură, prefăcîndu-l în țăndări. CARAGIALE, O. II 237. ◊ Fig. Să nu-ncerce vrăjmașul să s-atingă de noi, că-l facem țăndări! V. ROM. noiembrie 1953, 156. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) țandăra = a se aprinde de mînie, a se supăra, a se înfuria. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Din nimic îi sare țandăra.BASSARABESCU, S. N. 190. – Variante: țandură, țanduri (MARIAN, Î. 202, ȘEZ. III 235), țîndără (REBREANU, R. II 203), țîndră (SBIERA, P. 322) s. f.

țeapă, țepe s. f. 1. păcăleală. 2. pagubă provocată cuiva de un infractor (prin furt, escrocherie, spargere, evaziune fiscală). 3. penis. 4. contact sexual.

VIOLARE s. 1. batjocorire, necinstire, siluire, viol, (înv.) silă, (fig.) pângărire. (~ unei femei.) 2. forțare, spargere, stricare. (~ unei încuietori.) 3. v. profanare. 4. v. încălcare.

VULCANISM s. (GEOL.) erupție, (înv.) spargere.

ZĂPOR ~oare n. 1) Îngrămădire de sloiuri de gheață, formată primăvara în anumite locuri, pe cursul unui râu. 2) Baraj construit special pentru a putea porni plutele sau morile. 3) Torent mare de apă care se formează la spargerea unui baraj. /<bulg. zapor

ZDRANC interj. Cuvînt care imită zgomotul produs de ciocnirea sau de căderea obiectelor de metal, de spargerea obiectelor de sticlă etc. [Var.: zdrang, zdranca interj.] – Onomatopee.

ZDRANC interj. (Uneori cu valoare verbală) Onomatopee care redă zgomotul produs de ciocnirea sau de căderea obiectelor de metal, de spargerea obiectelor de sticlă etc. Intră... în casă: Zdranc cu sălbile pe masă! ȘEZ. XIII 189. – Variante: zdranca, zdrang, zdranga interj.

ZDRANG interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de ciocnirea sau de căderea obiectelor de metal, de spargerea obiectelor de sticlă etc.; foflenchi. [Var.: zdranc, zdranca interj.] – Onomatopee.

ZDRANG interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de ciocnirea sau de căderea obiectelor de metal, de spargerea obiectelor de sticlă etc.; foflenchi. [Var.: zdranc, zdranca interj.] – Onomatopee.

ZDROBIRE s. 1. sfărâmare. 2. fărâmare, sfărâmare, (rar) casare. (~ unui pahar cu pumnul.) 3. sfărâmare, (pop.) spargere. (~ unei cepe cu mâna.) 4. v. pisare. 5. v. spargere. 6. v. strivire. 7. v. tescuit. 8. v. terciuire. 9. v. nimicire. 10. distrugere, nimicire, potopire, prăpădire, sfărâmare, (înv. și pop.) pierdere, risipire, (pop.) zdrumicare. (~ armatei dușmane în luptă.)

ZOB s. n. 1. Așchii rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, cioburi mărunte rezultate în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. ◊ Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în fărâme; a (se) face praf. 2. (Pop.) Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Din bg., scr. zob.

ZOB s. n. (Pop.) 1. Așchii rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, cioburi mărunte rezultate în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în fărâme; a (se) face praf. 2. Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Din bg., sb. zob.