palaurdi, palaurdesc, vb. IV (reg.; în loc avb.) a o palaurdi = a fugi pe furiș, a o șterge, a o tuli, a spăla putina.

A PLECA PRECIPITAT a se alivăni, a se căra, a se cărăbăni, a da cu pasul, a da dos la față, a da pedală, a-i da sas, a se duce duluță, a se eclipsa, a face lampa mică, a face pași, a fugi ca tăunul cu paiul, a-și lua avrigu’, a-și lua călcâiele la spinare, a-și lua câmpii / lumea în cap, a o lua la papuc / la picior / la sănătoasa, a-și lua traista în băț, a-și lua valea / zborul, a mătura locul, a pedala, a-și plimba anatomia, a o rade, a saluta din mers, a se scurge, a-i sfârâi (cuiva) călcâiele, a se smulge, a spăla putina, a o șparli, a o șterge la papuc, a șterge putina, a o tăia, a o tuli, a o tunde, a usca leșia, a se ușchi, a vira.

a spăla putina expr. a fugi; a pleca precipitat / în goană / pe furiș.

și pe-aci ți-e drumul! expr. (pop.) folosită în legătură cu cineva care o ia la fugă, își ia tălpășița, spală putina etc.

dulúță m. (d. nume propriŭ Duluță, poate din *Răduluță, d. Radu, al nume al unuĭa care o șterge, care spală putina). Fam. S’a dus Duluță (adică „ca Duluță”, orĭ „măĭ Duluță”, și atuncĭ e un voc.), s’a tot dus, a șters-o, a fugit.

papúc m. (turc. papuç, papuğ, pabuğ, ar. babuš, d. pers. pâpuš, compus din pa, picĭor, și puš, acopere; ngr. papútzi, sîrb. papuca, ung. papucs; sp. babucha, fr. babouches. Sing. rom. s’a format din pl., ca și copac ș. a.). Vechĭ. Pantof. Azĭ. Pantof fără toc saŭ cu tocul foarte scund și care acoperă numaĭ vîrfu picĭoruluĭ. (Se poartă, de obiceĭ, în casă, ĭar femeile din popor umblă în papucĭ și pe stradă). A o lua la papuc, a-țĭ lua tălpășița, a pleca, a porni, a o șterge, a fugi de undeva. (Cp. cu a spăla putina). A da cuĭva papuciĭ, a-ĭ spune să plece, a-ĭ da răvaș de drum, a-ĭ da pașaport, a-l alunga. E un timp pe care poțĭ ĭeși în papucĭ galbenĭ, e un timp cînd noroĭu s’a uscat și poțĭ ĭeși fără să te murdăreștĭ. (Odinioară, pe timp răŭ, peste papuciĭ obișnuițĭ, se purtaŭ altĭ papucĭ, de marochin galben, numiți „imineĭ¹”. Astăzĭ, pin uĭtare, vorba se întrebuințează invers. Șăin. Infl. Or. 201). Chef cu papucĭ, chef (beție) la care se bea din papuciĭ (pantofiĭ) damelor, chef de dame. A fi supt papuc, a ști de frica nevesteĭ (pin aluz. la ceĭ ce odinioară, în semn de omagiŭ, beaŭ din papuciĭ femeilor). Papucu doamneĭ, o plantă orchidee care seamănă a papuc (cypripédium calcéolus), deosebit de conduru doamneĭ. Armata luĭ Papuc, armată ridiculă.^[1]

pașlésc v. tr. (rus. pošlĕátĭ-sĕa, a hoĭnări. V. pașol). Est. Fam. Șterpelesc, fur: îmĭ pașlise papuciĭ. A o pașli, a o șpardi, a o șterge (a fugi) pe furiș, a spăla putina.

pútină f., pl. ĭ (vgr. pytine și bytine, damigeană învălită în împletitură de nuĭele, de unde și ngr. vutina, damigeană; mlat. bútina, vgerm. putinna, butinna, ceh. puta, putenka, ung. putton, puttony. D. rom. vine rut. putera, pol. slovac putyra. V. bute). Butoĭ cu doage drepte (nu curbe) care servește la ținut apă, la pus murăturĭ ș. a. În putinele se transportă brînză, ĭaurt de putină ș. a.). Fig. Iron. A spăla putina, a o șterge, a o șchelma, a o șpardi, a te face nevăzut. Vest. Cadă de scăldat: baĭe de abur și de putină.

șchelméz v. intr. Est, sud. Fam. A o șchelma, a spăla putina, a o șterge, a o șpardi, a dispărea pe furiș. – Și sch-.

șpardésc, șparlésc și șperlésc v. tr. (d. șperlă, ca germ. sich aus dem staube machen și fr. prendre la poudre d’escampette). Mold. Fam. A o șpardi, a o pașli, a o șterpeli, a o șterge, a o șchelma, a spăla putina, a dispărea pe furiș.

șterg, șters, a șterge v. tr. (lat. extĕrgĕre și -ére, pv. esterger [it. térgere, vfr. terdre, vsp. terger]. V. de-tersiv. Cp. cu merg). Curăț (periind, spălînd, frecînd orĭ răzuind): a șterge haĭnele de colb, de pete, fața de sudoare, tabla de cretă, nasu de mucĭ. Fac să dispară (periind, frecînd, răzuind orĭ spălînd orĭ pin vre-o procedură chimică): a șterge o pată cu clor, cu benzină, a șterge haĭnele cu peria, a șterge un cuvînt de pe hîrtie (răzuindu-l cu guma saŭ cu briceagul saŭ trăgînd peste el liniĭ așa în cît să nu maĭ poată fi citit). Fig. Anulez, suprim, scot, înlătur: a șterge un articul dintr’o lege. Fac să se uĭte, să nu se maĭ considere: a șterge amintirea unuĭ lucru, a șterge rușinea uneĭ înfrîngerĭ pintr’o strălucită biruință. Fam. Iron. Șterpelesc, fur: a șterge punga cuĭva. Trag, aplic (răpede): ĭ-a șters o palmă. A o șterge, a spăla putina, a dispărea pe furiș. A șterge de pe fața pămîntuluĭ, a suprima (a ucide, a dărăma). A șterge cu buretele, a da uĭtăriĭ, a ĭerta. Șterge-te pe bot! (iron.), pune-țĭ pofta’n cuĭ, rabdă!

1) tulésc v. tr. (rus. túlitĭ, a încovoĭa, a inclina [corturile la plecare], túlitĭ-sea, a o tuli, a se retrage, a se depărta; sîrb. tuliti, a întinde, a potoli. V. pitulez, potolesc, pătulesc. Cp. cu plec). Vest. Duc pe furiș. V. intr. Pornesc: a tuli o turmă la vale. Est (a o tuli). Fam. Fug, mă substrag, o șterg, dispar pe furiș, spăl putina: a tulit-o! A o tuli la fugă, a o lua la sănătoasa. V. refl. Vechĭ. Mă pitulez, mă ascund undeva.

sănătós, -oasă adj. (mlat. și vlat. sanitosus. Cp. cu neapol. sanetuso, gascon sanetous, sard. sud sanidosu și cu rom. calamitos). Pli de sănătate, zdravăn: om sănătos. Zdravăn, voĭnic, robust: om de o constituțiune sănătoasă. Igienic, salubru, folositor sănătățiĭ: nutriment, aer sănătos. Fig. Folositor sufletuluĭ, moral: carte sănătoasă. Drept, logic, echilibrat: minte sănătoasă în corp sănătos. Folositor, bun: fuga-ĭ rușinoasă, da-ĭ sănătoasă. (Prov.). A o lua la sănătoasa (Iron.), a o rupe de fugă, a fugi grabnic, a spăla putina de frică. Ca formulă de adiio: rămîĭ sănătos (sănătoasă), rămînețĭ sănătoșĭ (sănătoase)!

putină f. 1. vas mai ales de lemn în care se ține lapte, apă, varză; 2. vas de scăldat: a spăla putina, a o lua la sănătoasa (idiotism moldovenesc). [Ceh. PUTA, PUTENKA].

CATRAFUSE s. f. pl. Lucruri casnice mărunte (aruncate, de obicei, în dezordine); calabalîc. Cînd ajunseră la căruță, o pisică... zvîcni din catrafusele ce se găseau amestecate în chilna de dinainte. SADOVEANU, P. M. 238. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele își aveau vătaful lor. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și strînge) catrafusele = a-și împacheta (cam fără voie) tot ce are pentru a pleca, a se pregăti (făcîndu-și bagajele) de plecare; a se căra, a o șterge. Luați-vă catrafusele și începeți a vă cărăbăni de la casa mea. CREANGĂ, P. 270. Într-o dimineață, pe la toacă... mi-am luat catrafusele și am spălat putina. ALECSANDRI, T. I 310.

RADE, rad, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la păr, barbă sau mustăți) A tăia pînă la piele, cu briciul sau cu mașina de ras; a bărbieri. După cîtăva vreme și-a ras mustățile. I. BOTEZ, ȘC. 107. Pe puntea de comandă se plimba singur, tăcut, un ofițer tînăr, cu barba și mustățile rase. BART, S. M. 50. Pustnicul nostru pe loc se duse, Își rase barba, se pieptănă. ALEXANDRESCU, M. 326. ◊ Expr. (Familiar) Să-mi razi (sau radeți) mustața, se spune pentru a arăta că ești foarte sigur de cele ce afirmi. Baba asta, dacă nu vă va pune într-o săptămînă stăpînul pe picioare, să-mi radeți mie mustața. SADOVEANU, O. I 47. ◊ (Complementul indică persoana căreia i se taie barba, mustățile) Urîtă vreme! grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură dintr-o bucată de coasă, cu care rădea pe Sandu. MIRONESCU, S. A. 41. Mușterii mulți... l-ai ras, i-ai tras dunga [pe bilet], te culci pe urechea aia și nu-i mai ții altă socoteală. CARAGIALE, O. I 183. (Expr., familiar, ironic) A rade pe cineva fără săpun = a ataca pe cineva violent, a-l critica foarte aspru. Carp nu vedea altă scăpare decît o intervenție străină. Gazetele liberale îl rad acum fără săpun. CARAGIALE, O. VII 67. ◊ Refl. Se rade în fiecare dimineață. ♦ A da jos părul de pe pielea unui animal sau solzii de pe un pește. Horc, horc, horc! ca un om care trage să moară, face piatra sub custura de oțel cu care o rade de solzi, ca pe un pește. I. BOTEZ, ȘC. 204. (Refl. pas.) La crăciun, cînd tăia tata porcul, și-l pîrlea, și-l opărea, și-l învălea iute cu paie... ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. 2. A răzui, a curăța, a îndepărta (cu un instrument) un strat subțire de pe un obiect. A rade vopseaua de pe zid. ▭ La mal d-ajungea, Caicul găsea, De mușchi îl rădea, Frumos că-l făcea Și-n el s-arunca. TEODORESCU, P. P. 650. ◊ Expr. (Familiar) A rade putina sau a o rade la (sau de) fugă = a fugi repede; a o lua la sănătoasa; a spăla putina, a șterge putina. [Fata] a îmbrăcat iute cu hainele sale un stîlp... și-apoi o rase la fugă. SBIERA, P. 278. Lupul a ras-o de fugă după dracu, să-l mănînce. ȘEZ. III 191. ♦ A șterge (cu guma, cu un briceag) ceva scris. ♦ A freca pe răzătoare. A rade hreanul. ▭ Și-o rădeam pe răzătoare. ȘEZ. III 60. 3. Fig. A distruge, a nimici, a dărîma (din temelie) lăsînd locul gol, a șterge (de pe suprafața pămîntului). Satele acelea vor fi complect rase cu tunul, domnule general. REBREANU, R. II 228. A ras războiul casele de-a rîndul. D. BOTEZ, F. S. 30. Și mai întîi Kiraly, din porunca domnului, asedie Orașul de Floci, ce era neîntărit, și-l rase din temelie. BĂLCESCU, O. II 46. 4. Fig. A bate, a nimici, a da gata (pe adversar); (în special) a bate pe cineva la un joc de cărți, luîndu-i toți banii. Am să te rad în proțesul tău cu Lipicescu. ALECSANDRI, T. 1436. Toderică i-a ras pre toți. NEGRUZZI, S. I 87. 5. (Popular) A reteza, a tăia. Cînd a dat zmeul să iasă, [Făt-Frumos] i-a și ras capul. SBIERA, P. 65. ♦ A da jos cu o mișcare bruscă. Era o creangă mai îndrăzneață, care sau căuta să-mi mîngîie fața, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap. HOGAȘ, M. N. 96. 6. (Cu complementul «fața pămîntului» sau «a apei») A atinge ușor, la suprafață. Pasărea rade pămîntul cu aripile. ◊ Expr. (Familiar) A rade (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă; a șterge o palmă, v. șterge. Îi rase o palmă. RETEGANUL, P. II 14. Ți-oi rade, sărmane, o palmă. MARIAN, T. 316. – Forme gramaticale: perf. s. răsei, part. ras.

PUTINĂ, putini, s. f. 1. Butoi de forma unui trunchi de con, în care se pun murături, se păstrează unele brînzeturi etc. Oamenii iau și ei, iubitori, cu chibzuială de sățios, două putini de brînză. CAMIL PETRESCU, U. N. 350. Slănină și făină în pod este deavolna; brînză în putină, asemenea. CREANGĂ, A. 38. Lapte de putină = lapte de oaie închegat după un anumit procedeu și păstrat timp îndelungat în putini. ◊ Expr. A spăla putina = a fugi din fața unui pericol sau a unei situații neplăcute; a o șterge. În timpul acestei exploziuni, Cavafu și-a luat catrafusele și a spălat putina. V. ROM. august 1953, 67. Și-ntr-o bună zi spălară putina tustrei și-și făcură drum pîn străinătate. ȘEZ. IX 117. ◊ (În metafore și comparații) [Era] om de spirit, șăgalnic, putină de anecdote și povești. GANE, N. III 158. ◊ (Popular) Cadă de baie.

ȘTERGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca (ușor) suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid care o umezește (v. usca) sau o substanță străină care o acoperă (v. curăța). A prins baioneta... a șters-o de mîneca hainei. SAHIA, N. 69. Scoase batista, îl șterse nițel la bot și-l sărută. ISPIRESCU, L. 53. Șterge-ți ochii, nu mai plînge. EMINESCU, O. I 30. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», și, arătînd materia îndepărtată) Șterse scaunele și mesele de praf. RETEGANUL, P. IV 5. Șterge ranele de sînge. ALECSANDRI, P. P. 315. O năframă de in, Ca să-mi șterg gurița de vin. TEODORESCU, P. P. 167. ◊ (Complementul indică materia îndepărtată) Își șterse cu mineca cămășii sudoarea care-i șiroia pe față. DUMITRIU, N. 258. O cuprinse părintește... ștergîndu-i lacrimile ca unui copil. GALACTION, O. I 192. Cu mîna dreaptă apucînd de colț mîneca ei stingă, își ștergea plînsoarea. COȘBUC, P. I 250. (În contexte figurate) Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrine. EMINESCU, O. I 32. Uitarea șterge lacrimile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Ai dreptate, a zis... ștergîndu-se la ochi. CARAGIALE, O. III 75. (Expr.) Cît te-ai șterge la ochi v. ochi. A se șterge pe bot v. bot. A se șterge pe buze v. buză. 2. Tranz. (Cu privire la texte scrise, imprimate, desenate) A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă (răzînd cu o gumă, trăgînd deasupra o linie etc.). Nu uita să adaoge ori să șteargă un nume. C. PETRESCU, C. V. 178. ◊ Absol.. Scriind și ștergînd, nu-și putea alunga întrebarea iritantă. C. PETRESCU, C. V. 134. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării (o greșeală a cuiva), a nu mai ține seama; a uita, a ierta. ♦ A anula, a suprima, a face să dispară. A chemat pe Leonte Bumbu logofătul și i-a poruncit să șteargă din catastife toată datoria tătîne-său. REBREANU, R. I 239. Vizirul șterse drepturile ce Principatele... își păstraseră. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Fig. Ca să le șteargă decepția, adăogă că după amiază la cinci are să le comunice lor ce-i va mai sosi. REBREANU, R. II 80. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ț-a șters rușinea. CREANGĂ, A. 160. Numai o purtare cinstită va șterge pata ce și-a făcut. GHICA, A. 570. Timpul șterge durerile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Zîmbetul i se ștergea încetișor de pe fața rotundă. DUMITRIU, N. 175. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. Cum se șterg de pașii gloatei slovele de pe-un mormînt. DAVILA, V. V. 61. Aurul de pe spata legăturii de piele se ștersese pe alocurea. EMINESCU, N. 45. ◊ Fig. A lumii temelie se mișcă, se clătește. Vechile instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ A-și pierde conturul, a se estompa, a se întuneca, a înceta să se mai vadă. Apoi ultimele luciri ale soarelui se șterseră. SADOVEANU, O. I 300. Carpații prind în zare să se șteargă. IOSIF, V. 67. Uite cum se șterg pălite de pe boltă mii de stele. DAVILA, V. V. 184. În fața mea soarele asfințește, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă și se șterg. VLAHUȚĂ, O. A. 366. Corbul iute-n zbor sărea... Pînă-n zare ajungea și din zare se ștergea. ALECSANDRI, P. P. 142. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din minte» sau «din inimă») A dispărea din amintire, a cădea în uitare. Era una din acele dimineți albastre, vesele care, nu știu de ce, nu se mai șterg din minte. BART, E. 131. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului. CREANGĂ, P. 209. Au trecut, s-au șters zilele de dor pe cînd el rătăcea prin luncă. ODOBESCU, S. III 84. ◊ Tranz. Căuta să șteargă din minte tot ce se întîmplase. BART, E. 59. Șterge din inima ta Pe cel ce adio-ți zice. ALECSANDRI, P. II 99. 4. Tranz. Fig. A desființa, a distruge, a nimici. Noroadele prin cugetare în ziua asta-și dau cuvînt Să șteargă tronuri și hotare, Să facă pace pe pămint. DEMETRESCU, O. 80. ◊ Expr. A șterge (pe cineva) de pe fața pămîntului = a omorî. Nu cumva să blestești din gură... că te-am șters de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 207. 5. Refl. (Rar) A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingîndu-se ușor. Un soldat ștergîndu-se pe lîngă ea, o lovi cu cotul. ARDELEANU, D. 111. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi, a bate. Badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VIII 258. ◊ Expr. (Familiar) A șterge (cuiva) o palmă = a trage (cuiva) o palmă. Se viră... in odaie la Ivan, și-i șterge o palmă prin somn. CREANGĂ, P. 303. Vidrii o palmă-i ștergea Și Vidra se mînia. BIBICESCU, P. P. 323. ♦ Tranz. A reteza dintr-o singură lovitură. Cînd vede balaurul, îi șterge capul cu sabia. SEVASTOS, la TDRG. 6. Tranz. (Familiar) A fura, a șterpeli. Au șters boierului punga cu galbini de sub căpătîi. SBIERA, P. 257. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters. ISPIRESCU, L. 109. Iar mi-a șters carboave. CARAGIALE, O. II 76. Hait! mi-l șterse potlogaru drept suvenir... bunătate de săcușor. ALECSANDRI, T. I 311. 7. Tranz. (În expr.) A o șterge = a pleca repede și pe furiș (de undeva); a o tuli, a o lua la sănătoasa. Într-o noapte au șters-o pe ascuns. BART, E. 277. O șterg de-acasă frumușel; Grivei cu mine, eu cu el. IOSIF, PATR. 16. Mai bine ar fi... s-o ștergi mîine din revărsatul zorilor. DELAVRANCEA, S. 242. (Întărit prin «la picior») În loc să se lege pe ea cu brîul, legă o oaie, iar ea o șterge la picior. SEVASTOS, N. 272. A șterge putina = a spăla putina, v. putină. Eu, văzînd treaba cum merge, Căutai putin-a șterge. MARIAN, S. 101.- Forme gramaticale: perf. s. ștersei, part. șters.

SPĂLA, spăl, vb. I. 1. Tranz. A îndepărta murdăria de pe ceva cu ajutorul unui lichid (de obicei al apei). Își spălă frumușel mînile de lut și porni iarăși la drum. CREANGĂ, P. 288. Colo-n vale la fîntînă Două fete spălau lînă. ALECSANDRI, P. A. 51. Era vineri, cînd femeia unui gospodar dintr-un sat megieș cu satul nostru s-a apucat să spele cămeșile. ȘEZ. I 59. Eu mă duc, mîndră-n cătane, Tu rămîi de-mi spală haine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 307. O mînă spală pe alta și amîndouă obrazul. ◊ (Glumeț) La mîndruța-n joc voinică, Spală oala tu, pisică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ (Poetic) Curgi, apă, curgi frumos și lin, Și spală pînza mea de in. IOSIF, T. 65. ◊ (Absol., subînțelegîndu-se rufe de pat, de corp) De ce port cămașă neagră?... Că mi-e nevasta beteagă. Ori beteagă, ori nebună, Că nu mi-a spălat de-o lună. HODOȘ, P. P. 150. ◊ Expr. A-și spăla obrazul = a face față unei situații, a scăpa de rușine; a ieși cu fața curată. (Cu pronunțare regională) Varsă sudori, cît învîrt colacii din cuptior; – că doar deodată cu sara, le trebuie să aibă cu ce-și spala obrazul înaintea plugarilor. ȘEZ. III 178. A spăla (pe cineva) pe cap = a certa (pe cineva), a mustra rău, a ocărî, a batjocori. Cum am să-l spăl pe cap cînd l-oi prinde, cu principiile d-sale! CARAGIALE, O. VII 136. A spăla putina v. putină. ◊ Compus: spală-varză = om de nimic, flecar, palavragiu. El de-acum n-o să mai crează C-un golan, un spală-varză, De rusale-adus aice Poate casa ca să-i strice. GANE, N. II 30. ♦ (Familiar, complementul indică o persoană) A purta cuiva de grijă (spălîndu-i rufele). Era lucru firesc ca el să nu rămîie stingher. Cum ar fi putut să-și poarte așa singur gospodăria? Cine-i gătea de mîncare, cine-l spăla, cine-i așternea patul? SLAVICI, V. P. 24. ♦ Fig. A limpezi, a curăța, a purifica (îndepărtînd ceea ce întunecă sau acoperă). Cerul acoperit de nori îl spală vîntul. STANCU, D. 63. ◊ Refl. Noaptea, s-au spălat nourii de pe cer. SADOVEANU, F. J. 762. ♦ Fig. (Familiar) A lua cuiva ceva (cu forța sau prin înșelătorie); a jefui. Cutare a spălat pe cutare de zece capre ș-o mială. DELAVRANCEA, H. T. 111. 2. Refl. A se curăța de murdărie (cu apă, cu săpun); a-și curăța corpul. Își văzură gîturile rupte, murdare și păroase. De cînd nu s-au mai spălat? SAHIA, N. 73. Sîmbătă de amiază-n jos Mă lau și mă spăl frumos. ȘEZ. I 13. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea corpului care se curăță sau stratul de murdărie îndepărtat) Se spălă pe față de sînge. DUMITRIU, N. 162. Pe palme să mă spăl eu De sîngele frate-meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Cînd fu cătră dimineață Popa se spăla pe față. ALECSANDRI, P. P. 97. ◊ Expr. A se spăla pe mîini sau (tranz.) a-și spăla mîinile v. mînă. (Familiar) Spală-te pe cap = (exprimînd un sentiment de dezinteres) descurcă-te, fă ce știi (ca să ieși din încurcătură). ◊ Fig. Se spălase în Ozana de toate îndoielile și prinsese sub malul bulboanei și doi păstrăvi. SADOVEANU, F. J. 537. Că nu curge ceea vale Să mă pot spăla de jale; Că nu curge cel izvor Să mă pot spăla de dor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. (Subiectul este lucrul care trebuie îndepărtat) Cele răle să se spele. CREANGĂ, A. 60. Astă insultă se poate spăla numai cu viața. BOLINTINEANU, O. 399. 3. Tranz. (Despre ape, valuri) A roade pămîntul, a-l lua și a-l duce cu sine; a mînca, a săpa. Uneori e o noapte senină de vară... alteori, o ploaie necontenită spală pămîntul cu înverșunare. BOGZA, C. O. 288. ◊ (Poetic) Dragostea de astă-vară Uitată-i pe prispă-afară, Ori pe prispă am uitat-o, Ori că ploaia mi-a spălat-o, Sau tîlharii mi-au furat-o. SEVASTOS, C. 105. 4. Tranz. A uda (din belșug). Aud că e o femeie tînără, bună, simțitoare; poate că s-ar fi îndurat de nenorocirea mea. Oh, i-aș fi spălat picioarele cu lacrămi. NEGRUZZI, S. I 52. 5. Tranz. A supune unui curent de apă, pentru a separa unul dintre componenți. A spăla aurul.

FUGĂ. Subst. Fugă, fuguță (dim.), goană, alergare, alergătură, cursă, zbughire; sprint. Alergător, sprinter; fugar. Adj. Fugător (rar), fugăreț (reg.), fugar, fugaci; alergător. Vb. A fugi, a goni, a alerga, a merge în fugă; a fugi (a alerga) în goana mare, a trage o fugă, a fugi (a alerga) mîncînd pămîntul (de mănîncă pămîntul), a fugi ca tăunul cu paiul, a fugi (a zbura) ca gîndul, a alerga (a fugi) cu burta la pămînt, a se duce duluță (reg.), fuge (merge) de-i pîrîie (sfîrîie) călcîiele; a fugi întruna, a (o) ține numai (tot) o fugă; a o lua la fugă, a o apuca la fugă, a-și lua călcîiele (picioarele) de-a umeri (fam.), a o tuli (pop. și fam.), a o șterge, a o șterpeli (fam.), a o lua la picior, a o lua la sănătoasa, a o croi la fugă, a cîrpi (de-a) fuga, a o cîrpi de fugă, a o împunge la (de) fugă, a întinde o fugă, a (o) întinde (la drum), a o pîrli la (de) fugă, a o rupe la (de) fugă (la goană, la sănătoasa, de-a fuga), a se duce pe urlați, a o tunde (fam.), a-și lua tălpășița (catrafusele), a spăla putina, a o tuli la (de) fugă (la sănătoasa, la vale) (pop. și fam.), a o tivi la fugă (de fugă, fuga). Adv. În fugă, în fuga mare, într-o fugă, fuga, fuga-fuguța. V. dispariție, evitare, grabă, mișcare, viteză.

PLECARE. Subst. Plecare, pornire, urnire, purcedere (pop.), purces (înv. și pop.), deplasare; demaraj, demarare; decolare, lansare, start. Ieșire, ieșit. Depărtare, îndepărtare, retragere. Părăsire, abandonare, fugă, evadare, dezertare. Evacuare. Migrație. Exilare. Emigrare, emigrație (rar), expatriere; exod, băjenie, băjenărie (înv.), băjenărit (înv.). Fugar, fugit, dezertor, evadat, emigrant, emigrat; băjenar. Adj. Plecat, pornit. Părăsit, abandonat. Fugit, fugar, evadat, dezertor; expatriat, exilat; emigrat, emigrant. Vb. A pleca, a porni, a purcede (pop.), a porni la drum, a ridica ancora, a pleca din loc, a o lua din loc, a se pune în mișcare, a se urni, a se mișca, a se deplasa, a demara; a-și lua avînt, a se avînta. A se duce, a se depărta, a se îndepărta, a se retrage; a dispărea, a se face nevăzut, a se evapora (fig.); a fugi, a da bir cu fugiții, a spăla putina, a-și lua catrafusele, a o întinde, a evada, a dezerța. A ieși, a părăsi. A abandona. A (se) evacua. A migra. A emigra, a (se) expatria, a exila; a (se) băjeni, a băjenări (înv.). V. călătorie, fugă, început, mișcare.

catrafuse sfp [At: ISPIRESCU, L. 354 / V: (reg) catalfoase, catâlfoasă sf ~avase / E: nct] 1 Obiecte casnice mărunte (și în dezordine) Si: boarfe, calabalâc. 2 Scule aruncate în dezordine. 3 (Îe) A-și lua (rar a-și strânge) ~ele A-și împacheta tot și a pleca. 4 (Îae) A fi gonit. 5 (Îae) A pleca repede (și pe furiș) dintr-un loc Si: a fugi, a-și lua tălpășița, a spăla putina, a se cărăbăni, a o șterge.

codălbi vt [At: ALECSANDRI, T. 424 / Pzi: ~besc / E: codalb] 1 (Îrg) A nu reuși într-o întreprindere sau afacere. 2 A spăla putina Si: a o șterge. 3 A o păți.

codălbit², ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: codălbi] (Îrg) 1 Care n-a reușit într-o întreprindere sau afacere. 2 Care a spălat putina. 3 Care a pățit-o.

palaurdi vt [At: ȘEZ. V, 116 / V: pălău~, părlăudi / Pzi: ~desc / E: cf rrm pale „îndărăt”; hau orde „vino aici”] (Reg; îe) A o ~ A fugi pe furiș Si: a o șterge, a o tuli, a spăla putina.

MOȚPÁN s. m. (Mold.) 1. (Ironic) Domn, boier. Ian vedeți-l ce moțpan mare s-a făcut. Parcă-i Alexandru Machedon. ALECSANDRI, T. 1001. ♦ Om îngîmfat, înfumurat. Com. din PIATRA NEAMȚ. 2. Bărbát ușuratic, neserios, afemeiat (v. b e r b a n t, c r a i, ș t r e n g a r); om de nimic (v. c i o f l i n g a r, d e r b e d e u, h a i m a n a); hoț. Las că te-oi da eu încolo, moț- pane ! NEGRUZZI, S. III, 22. Încotro, moțpane . . . , vrei să speli putina ? ALECSANDRI, T. 619. Unde, Doamne iartă-mă, să-mi fie punga ?. . . Oare nu cumva mi-a șters-o vrun motpan ? id. ib. 1 127, cf. 196, 209, 358, 545, 918, 1 137. – Pl.: moțpani. – Din pol. mosćipan, mospan.

linciuri, linciuresc, vb. IV refl. (reg.) 1. a se bălăci în apă, stropind. 2. a se spăla cu prea puțină apă.

spăla (-l, -at), vb. – A curăța cu apă. – Mr. aspel, spilare, megl. spel, spilari, istr. spelu. Lat. perlavāre, cu s- lat. sau expresiv (Cipariu, Gram., 314; Cihac, I, 141; Meyer, Alb. St., IV, 99; Candrea, Éléments, 73; Crețu 369; Pușcariu 1613; Candrea-Dens., 936; REW 3044; Meyer-Lübke, ZRPh., XXVIII, 618), conservat numai în rom. (Rosetti, I, 171) și în alb. shpëljań (Philippide, II, 641). Această etimologie a fost respinsă de Densusianu, Rom., XXVI, 100, care propune lat. *expellāre, de la pellis, puțin convingător. Der. spălat, adj. (curățat cu apă; îngrijit, dichisit); spălat, s. n. (spălare); nespălat, s. m. (murdar, soios); spălător, adj. (care spală; s. n., cîrpă de bucătărie; s. n., lavabou); spălătoare, s. f. (lighean, vas de spălat); spălătoareasă (var. spălătoriță), s. f. (femeie care spală rufe); spălătorie, s. f. (s. f. (încăpere de spălat rufe); spălătură, s. f. (spălat; lături); spală-varză, s. m. (fanfaron); spălăci, vb. (a spăla prost, de mîntuială; refl., a-și pierde culoarea, a se decolora), cu suf. expresiv -ci (după Pușcariu, Dacor., III, 678, de la un lat. *experlavicāre); spălăcitură, s. f. (obiect decolorat; lături); spălăcioasă, s. f. (plantă, Senecio vernalis), transpunere a it. spellicciosa (Candrea), sau a numelui științific.

lincĭurésc și (Btș.) licirésc v. tr. (cp. cu ung. licsegni, a stropi, lecsegni și lecsogni, a pleascăi, a te bălăci). Fam. Spăl cu prea puțină apă: a lincĭuri rufele (Noŭa Rev, Rom. 1900, Aug. supl. 2, 126. Dolj). V. refl. Mă spăl cu prea puțină apă, mă bălăcesc fără să mă spăl bine (ca gîștele). Tot umblu pin oale gustînd cîte puțin. V. limpesc.

SPĂLĂCI, spălăcesc, vb. IV. Refl. A-și pierde culoarea inițială, a deveni mai șters, mai puțin viu (prin spălare sau sub influența razelor solare); a se decolora. La marginea satului te întîmpină din stînga o cruce strîmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi. REBREANU, I. 9. ◊ Fig. Totul era bătrîn, totul era trecut în copilul acela; gura i se îngurzise, ochii i se spălăciseră. CAMILAR, N. II 368. ♦ Tranz. Fig. (Neobișnuit) A face să se șteargă culoarea. Se îmbăia în întunecimea de pe pămînt și în zarea nehotărîtă ce, revărsîndu-se, spălăcea un petec de cer. MACEDONSKI, O. III 47.

LIGHEAN lighene n. Vas larg și puțin adânc folosit la spălat. /<turc. ligen, legen

mânji [At: ANON. CAR. / V: (reg) măji, muji / Pzi: ~jesc / E: slv мазати, мажѫ] 1-2 vtr A (se) murdări. 3 vt ( Rar; îe) Nici cât te-ai ~ la un ochi Foarte puțin. 4 vt (Olt) A spăla prost Si: a mozoli, 5 vt (Rar) A mâzgăli (5). 6-7 vtr A (se) acoperi cu un strat de... 8-9 vtr (Reg) A (se) unge cu un medicament. 10 vt (Îvr) A contamina. 11 vt (Arg) A mitui. 12 vt (Reg; c. i. pereți, case etc.) A unge cu lut și baligă. 13 vt A spoi. 14 vt (Reg) A polei. 15 vt (Reg) A unge cu mânjeală (4) firele de urzeală de cânepă. 16 vt (Reg; c. i. obiecte de îmbrăcăminte ale ciobanilor) A unge cu mânjeală (5) Si: a mânjeli (2). 17 vt (Gmț) A bate. 18 vt (Îe) A ~ (cuiva) o palmă A da cuiva o palmă. 19 vt (Reg; îe) A o ~ la ceafă A spune un lucru cu totul nepotrivit. 20 vt (Îae) A face o mare prostie. 21-22 vtr (Fam) (A corupe sau) a se lăsa corupt.

ghĭordél n., pl. e. Mar. Dun. de jos. Cĭutură (găleată) maĭ mică de care se servesc marinariĭ ca să scoată apa din barcă orĭ ca să spele barca. (Cînd e apă puțină pe fund, se servesc de ispol). V. mastel.

spălăcit², ~ă [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 124/13 / V: (reg) ~luc~ / Pl: ~iți, ~e / E: spălăci] 1 a (D. obiecte, d. substanțe etc.) Care are o culoare puțin intensă Si: decolorat² (1), șters, (reg) spălat² (8), spălătocit (1), spălătuit (1). 2 a Care și-a pierdut culoarea inițială Si: decolorat², șters, (reg) spălat², spălătocit (2), spălătuit (2). 3-4 a, av (D. culori) (Care este) puțin intens Si: șters², (liv) tern, (reg) stricat. 5 a (Rar) Care este slab conturat Si: vag, estompat (1). 6 a Care se distinge cu greutate Si: vag, estompat (5). 7 a (Fig; d. stil, exprimare, artă etc.) Care este lipsit de expresivitate, de vigoare etc. 8 a (D. oameni) Care are obrazul lipsit de culoare Si: searbăd¹, șters², (pop) spelb. 9 a (D fața oamenilor) Care este fără culoare Si: searbăd¹, șters², (pop) spelb. 10 a (Pex; d. fața oamenilor) Lipsit de expresivitate Si: inexpresiv, neexpresiv. 11-12 a (D. păr) Care este decolorat sau de culoare deschisă. 13 a (D. ochi) Care au o culoare ștearsă, lipsită de luminozitate sau expresivitate. 14 a (D. privire) Fără expresivitate. 15 a (D. lumină, d. surse de lumină sau d. corpuri luminoase) Care este lipsit de intensitate Si: stins, palid, pal², (rar) pălit, (pop) searbăd¹. 16 a (D. momente ale zilei) Lipsit de suficientă luminozitate. 17 a (Îrg; d. vin) Diluat (1). 18 a (Olt; d. fasole) Care este fiartă puțin și apoi clătită cu apă rece.

negru, neagră [At: CORESI, EV., 447 / Pl: ~ri, ~re / E: ml niger, -gra, -grum] 1 a (D. obiecte, părți ale unor ființe etc.) Care nu reflectă lumina. 2 a (D. obiecte) Care are culoarea cea mai închisă. 3 a (D. obiecte) De culoarea funinginii, a cărbunelui, a penelor corbului. 4 a (D. culori) Ca funinginea, ca penele corbului Si: păcuriu, (reg) muriu. 5 a (Pex; d. culori) Cu cea mai închisă nuanță. 6 a (Îs) Rasă neagră Rasă de oameni cu pielea brună închisă, părul creț și buzele groase, originară din Africa. 7 a (Îs) Pâine neagră Pâine preparată din făină integrală de grâu, secară etc. 8 a (Îs) Pământ ~ Cernoziom. 9 a (Reg; îas) Pârloagă. 10 a (Reg; îs) Drum ~ Drum de căruță, peste câmp. 11 a (Îs) Vin ~ Vin de culoare roșu-închis. 12 a (Îs) Cutie neagră Aparatură protejată, instaurată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului pentru elucidarea cauzelor unui eventual accident. 13 a (Îas) Sistem a cărui structură este necunoscută, dar se știe ce intră în el și ce rezultă din el. 14 a (Îcs) Principiul cutiei negre Renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. 15 a (Îe) Ba e albă, ba e neagră Se spune despre o persoană nehotărâtă. 16 a (Îae) Se spune despre cineva care se contrazice. 17 a (Îe) Nici albă, nici neagră Fără multe ezitări. 18 a (Îae) Dintr-o dată. 19 a (Îae) Nici așa, nici așa. 20 a (Îe) Albă, neagră, asta este Se spune pentru a arăta că un fapt împlinit nu mai poate fi schimbat. 21 a (Îrg; îe) A nu-i zice (sau spune, scrie cuiva) negri ți-s ochii A nu face nici o imputare cuiva. 22 a (Îrg; îae) A nu mustra pe cineva. 23 a (Îrg; îae) A nu supăra cu nimic pe cineva. 24 a (Îrg; îae) A nu lua în seamă pe cineva. 25 a (D. oameni) Care aparține rasei negre (6). 26 a (Pex; d. oameni) Care are pielea brună, de culoare închisă Si: brunet, oacheș. 27 a (Îe) Pe arap, cât de mult îl vei spăla, tot ~ va rămânea Se spune despre lucrurile care nu se pot schimba după voința cuiva. 28 a (D. locuri, ținuturi etc.) Care este locuit de oameni care aparțin rasei negre (6). 29 a (Fig; îs) Continentul ~ Africa. 30 sn Culoare neagră (4). 31 sn (Pop; îs) ~l ochiului Pupilă. 32 sn (Îlav) În ~ sau (îvr) în negre În haine de culoare neagră. 33 sn (Îal) În doliu. 34 sn (Îe) A se îmbrăca în ~ A se îmbrăca în haine negre. 35 sn (Îae) A fi în doliu. 36 sn (Îlav) ~ pe alb Sigur. 37 sn (Îal) În scris. 38 sn (Îe) A face albul ~ A denatura spre rău adevărul despre ceva sau despre cineva. 39 sn (Îae) A dovedi că un lucru este altfel decât în realitate. 40 sn (Îe) A deosebi albul de ~ A deosebi binele de rău. 41 sn (Îlav) Cât e ~ bobului Foarte puțin. 42 sn A i se face (cuiva) ~ (sau, rar, ~-verde) înaintea (sau dinaintea) ochilor A se enerva foarte rău. 43 sn (Îlav) ~-n ~ Negru intens. 44 sn Materie colorantă de culoare neagră (4). 45 sn Vopsea neagră (4). 46 sn (Îs) ~ de fum Pulbere neagră (4) formată din particule fine de carbon, obținută prin arderea parțială a unor hidrocarburi și care are numeroase utilizări în industria cauciucului, a cernelurilor tipografice etc. Si: (pop) chinoroz. 47 sn (Îs) ~ de anilină Colorant de culoare neagră (4) folosit mai ales la vopsirea fibrelor textile. 48 sn (Îs) ~ animal (sau de oase) Cărbune animal. 49 sn (Rar) Rimel. 50 sm Bărbat care aparține rasei negre (6) Si: (rar) negritean. 51 sm (Fam) Persoană plătită de cineva pentru a executa în numele lui, parțial sau total, anumite lucrări grele, neplăcute. 52 sm (Pop) Cal de culoare neagră (4). 53 sm (Îc) ~-moale sau neagră-moale Soi autohton de viță de vie, cu bobul negru-violet, rotund și brumat. 54 sm (Îc) ~-vârtos Soi autohton de viță de vie, cu bobul rotund, negru-violaceu. 55 sf (Îc) neagră-bășicată Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 56 sm (Îc) ~-apătos Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 57 a (Pop; d. albituri, haine etc.; pex, d. oameni) Murdar. 58 sn Murdărie. 59-60 sn (Îlav) (Nici) cât ~ sub unghie (Deloc sau) foarte puțin. 61 sfp (Reg) Rufe murdare, de dat la spălat. 62 a (Îoc luminos) A cărui transparență este întunecată. 63 a Lipsit de lumină. 64 a (Pex) Cufundat în întuneric Si: întunecat, obscur, (înv) negraie (1). 65 a (Îs) Bursă (sau piață) neagră ori, înv, târg ~ Comerț clandestin, în care mărfurile se vând cu preț de speculă. 66 a (Pex; îas) Loc unde se practică bursa sau piața neagră (64). 67 a (Îs) Preț ~ Preț de speculă Si: suprapreț. 68 a (Îlav) La ~ Cu preț de speculă. 69 a (Îs) Listă neagră Listă pe care sunt înscrise numele unor persoane împotriva cărora o organizație, un grup sau un individ urmează a întreprinde represiuni sau alte acte abuzive. 70 a (Mtp; îoc lumea albă; îs) Lumea neagră Lume aflată sub pământ. 71 a Compact. 72 a Des și întunecat. 73 (Fig) sn Întuneric. 74 a (D. oameni) Pământiu la față Si: livid. 75 a (Pex; fig; șîs ~ de supărare sau ~ de supărat) Foarte supărat. 76 a (Fig; d. oameni) Furios. 77 a (Fig) Trist. 78 a (Fig) Apăsător. 79 a (Fig) Deprimant. 80 a (Fig) Greu. 81 a (Îe) A avea sau a-i fl (cuiva) inima neagră A fi foarte trist. 82 a (Îe) A face (cuiva) zile negre A supăra pe cineva foarte tare și frecvent. 83 a Fără noroc. 84 a Care aduce ghinion, nefericire. 85 a (Rar) Mizerabil. 86 a (Îvr; d. oameni) Nefericit. 87 sn (Fig) Întristare. 88 sn (Îe) A vedea (sau a zugrăvi) (toate) în ~ A fi pesimist. 89 a (Pop; fig; d. oameni) Rău la inimă Si: crud, hain. 90 a (Reg; îe) A avea suflet ~ sau a fi ~ la suflet (sau la inimă) ori a fi ~ în cerul-gurii A fi rău, neîndurător. 91 a (Reg; îs) Vântul ~ Vânt de apus, care aduce uscăciune Si: sărăcilă. 92 a (Reg; îs) Tuse neagră Tuse convulsivă. 93 a (Reg; îs) Limbă neagră Limbă încărcată. 94 a (Reg; îs) Bubă neagră Cancer. 95 a (D. oameni) Care comite nelegiuiri Si: criminal, infam. 96 a (D. acțiuni ale oamenilor) Care constituie nelegiuiri. 97 sm (Mtp; îs) Săptămâna negrilor A doua săptămână după Paști, când se credea că cei care mor ajung în iad. 98 sma (Reg) Diavol. 99 a (Fig) Grozav. 100 a (Fig) Cumplit. 101 a (Fig) Rușinos. 102 a (Fig) Dezonorant. 103 a (Îs) Post ~ Post complet, fără mâncare și băutură Si: ajunare. 104 a (Reg; îs) Săptămâna neagră Săptămână dinaintea Paștilor, începând de miercuri. 105 a (Reg; îs) Vineri negre Zile de vineri din timpul anului în care se ține post negru (103). 106 a (Îs) Magie neagră Magie prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase sau pot face rău altor oameni, invocând forțe demonice.

NEVASTĂ s. f. 1. (Învechit; azi regional, în sintagma nevastă nouă) Mireasă (I 1). Om și împărat cheamă-se Dumnezeu și tatăl, iară ginere fiiul și cuvîntul lui; nevasta beseareca lu Dumnezeu... iară nunta, arvuna fiiului cătră besearecă. coresi, ev. 303. Împreunarea între bărbat și între muiare, adecă între mire și între nevastă, iaste credința cea tare. varlaam, c. 231. Să împreună un mire cu nevasta-ș. id. ib. Și iarăși călugărița să cheamă mireasa (nevasta Munt.) lui Dumnedzău. prav. 196. Nevasta nouă se numește mireasa și-n comitatul Zarandului, precum și în unele părți ale Transilvaniei. marian, nu. 176. 2. (În opoziție cu fată; relevă starea civilă a unei femei) Femeie măritată de curînd; p. gener. (adesea folosit ca termen de adresare) femeie (căsătorită). I să arătă svi[n]tul mîcenic Iulian în chip de călugăr și-i zîsă: ce ți-i, nevastă? dosoftei, v. s. octombrie 56^r/5. Văzuiu o nevastă șăzînd deasupra unii pietri. mineiul (1776), 138^r1/19. Iar pe apriga nevastă o mîndrie îngîmfată îndeamnă de precurvie să se păzească curată. conachi, p. 285. Multe fete și neveste Fură inimi făr’ de veste! alecsandri, p. i, 90. Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă. eminescu, o. i, 84. O ceapă, un usturoi și o bucată de mămăligă rece din poliță sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. creangă, p. 6. Bună vremea, nevastă! caragiale, o. vi, 264. Cînd harnica nevastă slăbește în verigă, Urzeala vine, scade pîn’lîngă lopățică. beldiceanu, p. 68. Hohotește-un stol de fete, Iar nevestele s-adună. coșbuc, p. ii, 56. La sînul tău vin în amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16, cf. PAMFILE, CR. 195, PĂCALĂ, m. r. 124. Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete și neveste. hogaș, dr, i, 45. Printre fete se mai rătăcește și cîte o nevastă tînără. rebreanu, i. 13. Nevasta stătu pe gînduri, cumpănind în sine adevărurile. sadoveanu, b. 52. Fără veste Pe la porți răsar neveste. topîrceanu, p. o. 35. O nevastă tînără, rumenă și sănătoasă a adormit ca un copil. brăescu, m. b. 107. De cea dintîi nevastă ce-ar trece la fîntînă Cu strugurii-i de lapte, umflați ca-ntr-un ciorchin, S-ar rușina statuia. arghezi, vers. 167. Și eu, nevastă-nvălită, Mi-or zice că sînt fugită. jarnik-bîrseanu, d. 233. De cînd iubesc neveste Crește barba fără veste. id. ib. 367. Ziua fată se arată și pe noapte tot nevastă, se zice despre cei fățarnici, zanne, p. i, 24. Ieri se juca între fete, Ș-astăzi șade-ntre neveste, se zice despre cei a căror situație s-a schimbat dintr-o dată. id. ib. ii, 127. Pînă a se văita fetele, se vaită nevestele, se zice despre cei îndestulați care se vaită că nu au. id. ib. iv, 498. ◊ (Regional) Nevastă tînără = vătășița miresii. Vătăjițele numite în unele locuri și vornicițe sau neveste tinere, marian, nu. 233. 3. (De obicei urmat de un pronume posesiv sau de un substantiv în genitiv) Femeie considerată în raport cu soțul ei; soție, (învechit și popular) muiere¹ (2). cf. lex. mars. 252. Pasă, fătul mieu, și îți caută nevasta în cămară (a. 1760). gcr ii, 68/27, cf. man. gOtt. 10. Scrie la nevastă-ta acasă. i. golescu, ap. gcr ii, 256/31. Și luîndu-și ziua bună de la împărăteasă, nevasta sa, ieși spre seară din cetate. gorjan, h. i, 3/12. Nevasta-mi cu pruncii pe cîmp rămăsese. alecsandri, p. i, 41. Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat borta-n perete și nevasta – o icoană. eminescu, n. 43. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. creangă, p. 37. Iată ce pricopseală îți făcu nevasta ce ți-ai ales. ispirescu, l. 64. Așa cum e săracă ea, Aș vrea s-o știu nevasta mea. coșbuc, p. i, 118. Mîne vin cu nevasta să vă facem o vizită. f (1900), 530. Ți-i cam acru vinu, vere, Dar ți-e harnică nevasta, Arz-o focul de muiere! goga, p. 76. Am nevastă, copilaș... Nu mă du la moarte! IOSIF, v. 76, cf. PAMFILE, S. T. 92. Eu și cu nevasta mea, Irina, am fugit de pe moșia aceea și sălășluim acu în satu ista. bujor, s. 163. Grigore vorbea despre nevastă-sa pe un ton glumeț, în care totuși se simțea amărăciunea. rebreanu, r. i, 58. Mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu, camil petrescu, u. n. 190. Invitații erau ai nevestei, nu ai lui. c. petrescu, c. v. 178. Uite, aici e Elisabeta, nevasta ta. sahia, n. 53. Nevastă-sa îi murise, așa că treburile casei le făceau băieții. vissarion, b. 9. O rață pestriță cu ciocul sur. A făcut-o nevastă-mea pe varză, azi la prînz. sebastian, t. 203. Nevastă-ta îi pare pricepută, Dar după față cam trecută. arghezi, s. p. 56. Neveste-mii nu-i venea să creadă. stancu, r. a. i, 129. Intervenția nevesti-sii în discuția lor se potrivea ca nuca-n perete, galan, b. ii, 42. Pentru toate nevestele, absolut toți bărbații lor sînt nevinovați. baranga, r. f. 61. Era un pescar bătrîn care avusese șase neveste. tudoran, p. 57. La capul patului nevasta lui... își sugea mereu buzele, t. popovici, se. 142. Uniforma asta... o s-o spele nevastă-mea și o s-o cîrpească puțin. barbu, ș. n. 116. Apoi nevasta-și lua Și-napoi cu ea pleca. jarnIk-bîrseanu, d. 490, cf. șez. ii, 23. Fata mîndră mai curată El ș-o face de nevastă. alexici, l. p. 184. Calul și nevasta să n-o dai pe mîna altuia. zanne, p. i, 351. Pînză și nevastă noaptea să nu-ți alegi. id. ib. iii, 269. Mai ușor e a păzi o turmă de iepuri decît o nevastă frumoasă. id. ib. iv, 509. 4. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. sevastos, n. 282, PAMFILE, J. III, 91, VARONE, D. 119. ◊ Nevasta care-i nevastă, nevasta ca și-o cruce, nevasta potrivită, nevasta leneșă, nevasta păcătoasă, nevasta bolnavă, jocul nevestei = nume dat unor hore; melodie după care ele se execută. cf. PAMFILE, J. III, 9. VARONE, D. 119. – pl.: neveste și (rar) nevești (alecsandri, t. ii, 188). – Din v. sl. невкстъ.

buhádă f., pl. e și ăzĭ (ngr. bugada și bogada, leșie, care vine d. it. bucáto, leșie saŭ d. pv. bugada, care corespunde cu fr. buée, d. buer, a face leșie, vgerm. bukon, ngerm. bauchen. D. ngr. vine bg. bugada). A spăla rufele la buhadă, a le pune, după spălătură, într’o putină și ale opări cu leșie (Acest obiceĭ e cam vechĭ. Rufele se albesc perfect pin ferbere). V. pîrlăŭ, balie, lugzăŭ, obod, zolniță, leșie, odobaĭe.

LIGHEAN, lighene și ligheane, s. n. Vas de metal, de porțelan etc. puțin adînc și larg, servind la spălatul mîinilor, feței, vaselor etc. Se spălă pe ochi înmuind vîrful degetelor în lighean. DUMITRIU, N. 285. Un lighean de lut cu ibric. CREANGĂ, A. 134. Obligația de a ne trezi dimineața în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc. GHICA, S. 74. ◊ Fig. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălțime într-un lighean de granit; iar de aci se vărsa prin jgheaburi și se ascundea prin deosebite crăpături. BOLINTINEANU, O. 329. ♦ Conținutul unui asemenea vas. Ei bine, eu ce fac cu ligheanu ist de gheață? ALECSANDRI, T. I 367. – Pronunțat: -ghean. – Pl. și: ligheanuri (KOGĂLNICEANU, S. 94).

văsar [At: KLEIN, D. 453 / Pl: (1) ~i / E: vas¹ + -ar] 1 sm (Trs) Meseriaș care face (și vinde) ciubere, putini, butoaie și alte vase¹ de lemn. 2 s (Trs) Ciubăr larg în care se spală diferite vase¹ (3). 3 s (Reg) Etajeră pentru vase¹ (3).

ȘTERPELI, șterpelesc, vb. IV. Tranz. 1. (Familiar) A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. Serafim îi șterpelește pe la spate cutia de chibrituri și ii pune alta în loc. STĂNOIU, C. I. 126. Fiecare se gîndea numai să șterpelească cîte ceva. REBREANU, R. II 116. Intră peste drum, Șterpelește icrele de cosac. DELAVRANCEA, H. T. 11. ◊ Absol. Copiii... șterpeleau de prin coșurile oltenilor și furau de prin curți. PAS, Z. I 81. 2. (În expr.) A o șterpeli = a fugi (pe furiș, fără ca nimeni să prindă de veste); a o șterge, a o tuli. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc. CREANGĂ, A. 41. Cînd veni copoiul d-afară și văzu isprava iepurelui, zor să puie mîna pe el; dar ia-l de unde nu e; o șterpelise. ȘEZ. XIII 169. 3. (Rar) A atinge (ceva) ușor și în treacăt. Paharul șterpeli nasul d-lui șef, învinețindu-l. D. ZAMFIRESCU, la CADE. ♦ Tranz. fact. A face să se atingă puțin de ceva. Unchiașul... Puse șaua pe Murga... Apoi a tăiat lungul cîmpiilor ș-a spălat copitele gonaciului, și i-a șterpelit coada în multe pîrîuri. DELAVRANCEA, S. 242.

CLĂTI¹, clătesc, vb. IV. Tranz. A curăți spălînd ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată. Pînă ce nu-și clăti mînile cu apă și le șterse de poala unsuroasă a cămeșii... aproape nici nu se uită la mine. HOGAȘ, M. N. 191. Cozile acestea... le-au clătit puțin în apă și-apoi le-au pus în zamă, la foc, să fiarbă. SBIERA, P. 14. Spală-mi, maică, cămășuța Și mi-o clătește la vale, Să-mi treacă de dor, de jale. BIBICESCU, P. P. 127. Unele pînze-nălbea, În gîrlă Că le spăla, În fîntînă Le clătea. TEODORESCU, P. P. 562. ◊ A-și clăti gura (refl. a se clăti în gură) = a-și spăla gura. Dimineața, cînd mă scol, Cu pelin pe ochi mă spăl: Iau în gură, mă clătesc, Dar mai rău mă amărăsc. TEODORESCU, P. P. 352.

MANIERĂ s. f. 1. (De obicei cu determinări care precizează domeniul) Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. Maniera după care spaniolii spălă lîna. MN (1836), 42. Două numere să pot compărui în două maniere. ASACHI, E. I, 112/6, cf. III, 310/21. Puțina cunoștință ce are autorul despre maniera de a trata vocea de tenor. FILIMON, O. II, 256. Maniera omului de a se exprima. MAIORESCU, CR. III, 410, cf. I, 91. Asta e maniera lui de a lucra. COSTINESCU. Compoziția din găvănoșel, nu știe Didina cum s-o întrebuințeze. . . scrie-i cum să și-o aplice". nu știe exact doza și maniera. CARAGIALE, O. VII, 5. Faptele se petrec într-un mediu orășănesc și între persoane aproape caragialiane, tratate însă în manieră de roman. IBRĂILEANU, S. 4. ◊ L o c. adv. (Franțuzism) De (o) manieră sau de așa manieră = în (așa) chip, : în (așa) fel. Exprimă toată situația de o manieră cu totul nouă. ap. IORDAN, L. R. A. 259. Prezintă lucrurile de așa manieră, încît te convinge. ap. IORDAN, L. R. A. 259. 2. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta (în societate); comportare, ținută. Manierile sale cele simple. PLEȘOIANU, T. III, 87/1. Subgiugasă toate inimile, nu numai prin talenturile și manierile sale, ce încă și prin făptura lui cea interesantă. ASACHI, S. L. II, 13, cf. 53. Găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile. NEGRUZZI, S. I, 73. Atrăgea asupră-și, prin maniere și învățătură, admirațiunea curtezanilor celor mai rafinați. HASDEI, I. V. 99. Era la înălțimea spiritului, inimii, manierelor postelnicului. BOLINTiNEANU, o. 454. Prin manierele lui. . . dobîndi amicia și încrederea tuturor căpitanilor. FILIMON, O. I, 270, cf. 104, II, 132. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea. CARAGIALE, O. III, 4, cf. I, 230. Vrai să zici că această femeie cu maniere așa de alese. . . ar merge, în rătăcirea ei, pînă a-și uita cele mai înalte datorii! I. NEGRUZZI, S. III, 227. Eu nu știu ce maniere învață copila asta. C. PETRESCU, C. V. 94. După plecarea lui Simion, Aglaie își schimbă deodată manierele. CĂLINESCU, E. O. ii, 55. Se folosea acum numai de manierele diplomatice. CAMIL PETRESCU, O. II, 528. Cunoaște manierele de la curte, vînează, joacă șah. LL I, 91. ◊ Codul manierelor elegante v. c o d. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bunăcuviință. V. r e s p e c t. Feliul cum se purta bătrînul cu musafirii săi și maniera. . . cu care-i slujea. . . făcea mai mult decît vinul. CONTEMPORANUL, VI₁, 385. Îmbrăcămintea îi era destul de bună și maniera destul de vădită, ca să creadă fiecare că e cineva. ARDELEANU, S. 55, cf. SEBASTIAN, T. 123. 3. Totalitatea procedeelor (tehnice) care alcătuiesc stilul particular al unui artist. Acest haracter al [stilului] scrierii se numește manieră a autorului. HELIADE, O. II, 25, cf. 43. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice datorită cărora se ajunge la artificialitate. Între stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial. CARAGIALE, O. III, 61. ◊ Loc. adj. De manieră = (despre lucrări de artă) manierist. Acestei greșeli datorim potopul producerilor de manieră în arte și-n litere. CARAGIALE, O. III, 80. – Pronunțat: -ni-e-. – Pl.: maniere și (învechit) manieri. – Din fr. manière.

ciupă (ciupe), s. f. – 1. Apă caldă, pentru baia unui copil. – 2. Baia copilului. Origine necunoscută, dar cu siguranță sl. Se poate pune în legătură cu bg. čipa „nou născut” (Lacea, Dacor., V, 397), čipkam „a îmbăia un copil” (DAR) și probabil cu sb. čepa „cameră luxoasă a unei femei”. Este puțin probabilă der. din gr. ϰύπη „concavitate” (Pascu, Etimologii, 46; Pascu, Lat., 257; Diculescu, Elementele, 468), sau din sl. kopati „a spăla” (Cihac, II, 59). – Der. ciupăi (var. ciupăra), vb. (a îmbăia un copil).

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

MĂCINÍȘ s. m. 1. Măcinat¹, măcinare (1). Cf. ANON. CAR. Pe cînd era vuietul [din moară] mai mare și măcinișul mai înfierbîntat. GANE, ap. TDRG. Toate morile sistematice avînd cel puțin un valț. . . și o capacitate teoretică de măciniș de minimum 1 vagon 24 ore. LEG. EC. PL. 28. 2. (Cu sens colectiv) (Cantitate de) cereale duse la moară pentru a fi măcinate. V. v i p t. Morarul măcina pe oprite și avea destul măciniș acum după secere. SLAVICI, V. P. 19. Moara și ziuă albă și noapte neagră avea măciniș bogat, nu numai din Băiță ci și din satele vecine. F (1 884), 247. Măciniș la moară nu prea era. ib. (1890), 138. Am avut azi mult măciniș. SADOVEANU, O. VIII, 65, cf. REV. CRIT. III, 159. Frate! pornește moara, căci văd că măciniș ai destul! CĂTANĂ, P. B. II, 118. Îl trimite. . . cu un car de măciniș la moară. COM. SAT. V, 110. Lele, cît on măciniș Nu-m umplea capu de griji. BÎRLEA, C. P. 301, cf. ȘEZ. VII, 189. [Moara] umblă fără măciniș. ALR II 6 715/235, cf. 3 986/353. 3. Produse rezultate din măcinarea griului sau a altor cereale ; măcinătură (2); p. e x t. ceea ce rezultă în urma măcinării. Cf. LB. Dochița. . . spăla măciniș de aur la piuăle lui Cornean. AGÎRBICEANU, A. 162. După cum are să fie și măcinișul mai mult sau mai puțin fin. PĂCALĂ, R. 72. Am măcinat paie cu rîșnița și din măciniș am pregătit fiertură. STANCU, D. 126. A lua zeciuiala măcinișului. PAMFILE, I. C. 165, cf. ȘEZ. V, 105. ♦ (Regional) Uium. Nu mai duc la moară la Cacoveanu, că ia prea mult măciniș. Com. din PODENI-TURDA. – Pl.: măcinișuri. Măcina + suf. -iș.

PUTINĂ ~i f. Vas în formă de trunchi de con, făcut din doage plate cercuite, în care se țin, mai ales, brânzeturile și murăturile. ◊ A spăla (sau a șterge) ~a a pleca, a fugi (din fața unui pericol sau a unei împrejurări nefavorabile). [G.-D. putinei] /<lat. putina

SALIVĂ s. f. Lichid apos și puțin vâscos care se formează continuu în gură, fiind secretat de glandele salivare, care servește la formarea și la înghițirea bolului alimentar, umezește și spală membrana mucoasă a gurii etc. – Din fr. salive, lat. saliva.

SALIVĂ, salive, s. f. Lichid apos și puțin vâscos care se formează continuu în gură, fiind secretat de glandele salivare, care servește la formarea și la înghițirea bolului alimentar, umezește și spală membrana mucoasă a gurii etc. – Din fr. salive, lat. saliva.

DECOLORA, decolorez, vb. I. Refl. (Despre obiecte colorate, mai ales despre țesături) A-și pierde culoarea (prin spălare repetată, prin expunere la soare etc.). O floare pe un covor se decolorează. ANGHEL, PR. 3. ♦ A căpăta o culoare mai ștearsă, mai deschisă, mai puțin vie. (Fig.) Pe urmă, noaptea din geam s-a făcut viorie, verde, s-a decolorat cristalin ca bobul de rouă. C. PETRESCU, R. DR. 49. Imaginile se decolorară și muriră. IBRĂILEANU, A. 192. În rama ferestrelor cerul se decolora peste arborii mari și o singură stea mai lucea strălucitoare, departe peste acoperișuri, în afundul nemărginirii. ANGHEL, PR. 7. ◊ Tranz. Energie contagioasă, care îi încorda trăsăturile obrazului, îi decolora buzele. C. PETRESCU, C. V. 207. ♦ Tranz. A înlătura, total sau parțial, prin diferite procedee, culoarea de pe o țesătură, un tablou etc.

frec, a -á v. tr. (lat. frĭcáre, it. fregáre, pv. cat. sp. pg. fregar, vfr. frover [azĭ frotter]. V. fricțiune). Frec de maĭ multe orĭ și apesînd un lucru peste altu ca să-l curăț: freacă scîndurile cu această petică udă, freacă cuțitu cu nisip, se freacă la ochĭ de somn. Fac fricțiunĭ, masez: l-a frecat cu spirt. Fig. Prelucrez, șicanez, chinuĭesc, învăț minte: avocatu l-a frecat bine pe acest șarlatan. A freca cuĭva ridichea, a-l șicana, a-l chinui (ostenindu-l, bătîndu-l). Freacă-te (orĭ spală-te) pe cap cu acest lucru, se zice ironic cuĭva cînd n’a reușit la un lucru cu care se lăuda. V. refl. Mă ating puțin în trecere: vapoarele nu s’aŭ cĭocnit, ci numaĭ s’aŭ frecat. Fig. Am contact, maĭ ales dușmănesc.

clăti [At: PSALT. SCH. 360 / Pzi: ~tesc / E: vsl клатити] 1-2 vtr (Îvr) A (se) clinti. 3 vt (înv; îe) A nu se ~ nici un fir (de păr) din capul cuiva A rămâne neatins. 4 vr (Înv; d. ființe) A se mișca. 5-6 vir (Înv) A pomi. 7 vr (Înv) A emigra. 8 vr (Înv; d. părțile trupului) A tremura. 9 vr (Înv; d. gene) A se bate. 10-11 vtr (Înv) A (se) clătina (2-3). 12 vt (Înv; îe) A ~ capul A da din cap. 13 vt (Înv; d. câini; îe) A ~ coada A da din coadă. 14 vr (Înv; d. inimă) A bate. 15 vr (Înv; d. apă, valuri) A se mișca violent. 16 vr (Înv; d. apă, valuri) A se izbi (de ceva). 17-18 vtr (D. rufe, vase etc.) A (se) limpezi, după spălare, în apă curată Si: (reg) a clătări. 19-20 vtr (D. față, gură etc.) A (se) curăța cu apă curată. 21-22 vtr (Înv; cu indicarea băuturii) A (se) bea puțin (după ce a mișcat băutura prin gură). 23 vr (Înv) A șovăi. 24-25 vtr (Înv) A (se) modifica. 26 vt (Îvr) A examina. 27 vt (Înv) A zdruncina. 28 vr (Înv) A fi impresionat.

cânepă, s.f. – (bot.) Plantă textilă (Cannabis sativa L.). În Maramureș, până la mijlocul sec. XX a fost materia primă de bază pentru confecționarea îmbrăcămintei și a textilelor de casă. ♦ (gastr.) Din făina de cânepă se obținea o pastă cu care se umpleau plăcintele, ori o supă, numită julfă. Se punea pe varză, tăieței și alte mâncăruri de post. Uleiul din semințe de cânepă a fost înlocuit ulterior cu uleiul din floarea-soarelui. ♦ (med. pop.) În diferite combinații se folosea pentru vindecarea bubelor dulci, a hemoroizilor, pentru reumatism și boli de stomac; se folosea și în medicina veterinară. ♦ (mag.) Câlții de cânepă se foloseau în practici magice de ursit. ♦ Cultura cânepei: „Pământul se ogorește de cu toamnă, se gunoiește iarna, primăvara iar se ară, iar după ce s-a semănat popușoiul se seamănă cânepa, apoi se grăpează. E bine să se păzească până încolțește, căci păsările ridică sămânța cânepei. Cânepa de vară se culege când polenul este copt. Cea de toamnă, care dă sămânța, se culege atunci când s-a copt sămânța. Se culege în snopi, apoi, după ce s-a uscat bine, se pune în apa stătătoare numită topilă, unde, după două-trei săptămâni, putrezește partea lemnoasă, rămânând partea fibroasă. Atunci se scoate, se spală de mâl și, uscată bine, se melițează” (Bârlea, 1924, II: 469). Apoi, se transformă în fuioare, care se periază: „Din periatu iesta să scoteau trei produse: fuiorul, cel mai bun, urzala, mai puțin bună și câlții. Fuiorul să torcea subțire și apoi să urzea” (Memoria, 2007: 2.129). Practica a dispărut o dată cu importul de produse textile industriale: „Când am fost eu mică, am avut cânepă multă, că atunci se semăna cânepă, că nu erau atâtea joljuri în bold” (Vlad Maria, 76 ani, Săliștea de Sus, cf. Bilțiu, 1999: 134). – Lat. pop. *canapa, de la cannabis „cânepă” (Pușcariu, CDDE, Philippide, Rosetti, DA, cf. DER; MDA) < vgr. kannabis (Scriban).

SALIVĂ s. f. Lichid apos, puțin vîscos, care se formează în continuu în gură, fiind secretat de glandele salivare și de alte mici glande ale mucoasei bucale; servește la formarea și la înghițirea bolului alimentar, umezește și spală membrana mucoasă a gurii etc. V. scuipat. Cavitatea bucală, pentru a lupta împotriva infecțiilor, are două mijloace de apărare: mucoasa și saliva. NICOLAU-MAISLER, D. V. 501. Își înghițeau saliva ce le umplea gura cu un gust de leșie. VLAHUȚĂ, O. A. 136.

MUIA, moi, vb. I. 1. Tranz. A introduce un obiect într-un lichid, a îmbiba cu lichid; a înmuia. ♦ Spec. A băga rufele în apă cu sodă sau cu săpun și a le ține câtva timp înainte de a le spăla. ♦ A întinge cu pâine sau cu mămăligă în sos, în grăsime etc. 2. Tranz. A uda, a stropi. ♦ A scălda. 3. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni mai moale, mai puțin consistent, mai puțin țeapăn. ◊ Expr. (Tranz.) A muia oasele (sau ciolanele) cuiva = a bate foarte tare pe cineva. 4. Refl. A-și pierde puterile, a slăbi, a se moleși. ♦ (Despre ger) A scădea în intensitate, a deveni mai puțin aspru. 5. Tranz. și refl. Fig. A (se) potoli, a (se) calma, a (se) liniști. ♦ A (se) îmblânzi, a (se) înduioșa; a (se) îndupleca. 6. Tranz. și refl. (Fon.) A (se) palataliza. – Din moale. Cf. fr. mouiller.

lăun (-ni), s. m. – Plantă, Myriophyllum verticillatum. Origine obscură. Pare cuvînt înrudit cu vb. la „a spăla” (după Bogrea, Dacor., II, 667, prin intermediul unui lat. *lavōnem „spălătorie”; mai curînd cu ajutorul suf. expresiv -un, cf. băuna, găunos etc.). Este plantă care crește în ape stătătoare; dar formarea cuvîntului e puțin clară. – Der. lăunos, adj. (murdar); Lăunele, s. f. pl. (rîu în Olt.), al cărui nume este vizibil identic cu cuvintele anterioare (după Iordan, Rum. Toponomastik, 141, cf. DAR, din lat. leonem).

MUIA, moi, vb. I. 1. Tranz. A introduce un obiect într-un lichid, a îmbiba cu lichid; a înmuia. ♦ Spec. A băga rufele în apă cu un detergent și a le ține câtva timp înainte de a le spăla. ♦ A întinge cu pâine sau cu mămăligă în sos, în grăsime etc. 2. Tranz. A uda, a stropi. ♦ A scălda. 3. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni mai moale, mai puțin consistent, mai puțin țeapăn. ◊ Expr. (Tranz.) A muia oasele (sau ciolanele) cuiva = a bate foarte tare pe cineva. 4. Refl. A-și pierde puterile, a slăbi, a se moleși. ♦ (Despre ger) A scădea în intensitate, a deveni mai puțin aspru. 5. Tranz. și refl. Fig. A (se) potoli, a (se) calma, a (se) liniști. ♦ A (se) îmblânzi, a (se) înduioșa; a (se) îndupleca. 6. Tranz. și refl. (Fon.) A (se) palataliza. – Din moale. Cf. fr. mouiller.

putină sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) pot~^[1], putenă, ~iră / Pl: ~ni, (rar) ~ne / E: ml *putina] 1 Vas de lemn făcut din doage legate cu cercuri, folosit la păstrarea laptelui, a unor brânzeturi, a murăturilor, a peștelui conservat etc. Si: cadă, ciubăr, hârdău. 2 (Pex) Butoi (1). 3 Capacitate a putinei (1) Si: cadă, ciubăr, hârdău. 4 (Îlav) De-a ~na De-a rostogolul. 5 (Pfm; îe) A spăla (sau a șterge, a rade) ~na A fugi, a pleca pe furiș din fața unui pericol sau a unei situații neplăcute. 6 (Reg) Epitet pentru o femeie leneșă. 7 (Bis; reg) Cristelniță. 8 (Rar) Cadă (2) de baie din lemn. 9 (Reg; pan) Coș în care se pun strugurii culeși. 10 (Mun; Olt) Ciubăr în care se toarnă strugurii din coș. 11 (Mun; Olt) Cadă (1) în care se varsă strugurii spre a fi călcați Si: (pop) călcătoare. 12 (Reg) Tocitoare. 13 (Olt) Coș al teascului. 14 (Reg) Vas în care se argăsesc pieile. corectat(ă)

ĂL, A, ăi, ale (Munt. în vorbirea puțin îngrijită, precedînd un nume) Cel, cea. Fiecare nevastă, afară de a întîi, a venit în casa lui bunicu-tău cu copiii de la alt bărbat. STANCU, D. 94. Bărbat are bun... Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II 97. ◊ (Substantive adjective, locuțiuni adverbiale etc.) Ale rele să le spele, ale bune să s-adune. ◊ (Cu valoare de pron. dem.) Treceam pe drum alaltăieri cu căruța, pe un’se de termină moșia beiului, a din Vădastra. DUMITRIU, B. F. 26. ◊ Ăl de... = cel care. Ăl de știe carte are patru ochi. ♦ (Adjectival) Renumit; (ironic, mai ales în construcții negative) cine știe ce. Că doar nu ești ăl voinic, Ci, bade, ești de nimic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ălui, ălei, gen.-dat. pl. ălor.

SINAIA, oraș în jud. Prahova, situat pe cursul superior al râului Prahova, la poalele SE ale m-ților Baiului, la 798-971 m alt.; 12.253 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată șa 10 iun. 1879). Expl. de calcar. Întreprindere mecanică (din 1953) profilată pe producția de pompe de injecție pentru echiparea motoarelor Diesel, de pompe de ulei și de distribuitoare hidraulice. Fabrici de cherestea, de conserve și de preparate din carne (salam, din 1897). S. este una dintre cele m ai importante stațiuni balneoclimaterice ale țării. Are un climat de culoar montan, cu veri răcoroase și ierni puțin friguroase, tonic, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni și izvoare cu ape minerale sulfuroase, bicarbonatate, calcice, magneziene. Localit. S. apare menționată documentar în 1690, când, în preajma Mănăstirii Sinaia, au fost construite primele locuințe ale unor scutelnici, care apoi au format o populație stabilă. Inițial, așezarea s-a numit Izvorul, iar din 1874 poartă denumirea actuală. Declarat oraș în 1880, când localit. a devenit reședința de vară a regelui Carol I. În prezent, S. este un important centru turistic și de desfășurare a unor conferințe internaționale și naționale, în cadrul căruia, alături de numeroase hoteluri moderne (Alpin, Palas, Sinaia, Montana, Păltiniș, Cota 1400 ș.a.), vile cu arhitectură specifică așezărilor de munte, hanuri, popasuri turistice, cabane ș.a., există amenajări speciale destinate practicării sporturilor de iarnă: pistă de bob cu 13 viraje și 132 m diferență de nivel, pârghii de schi cu diferite grade de dificultate, pârtii pentru săniuș ș.a. Numeroase poteci marcate, șoseaua cu acces auto până la cota 1400, telefericul (dat în folosință în 1971) între Sinaia și Cota 1400 și în continuare până la Vârful cu Dor, asigură legăturile turistice între zona centrală a orașului și platoul m-ților Bucegi. S. reprezintă punctul de plecare spre cabanele și obiectivele turistice din m-ții Bucegi, Monumente; Mănăstirea Sinaia, cu biserica veche, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 m lungime și 6 m lățime), a fost construită în anii 1690-1695 din inițiativa și prin strădania marelui spătar Mihail Cantacuzino (fiu postelnicului Constantin Cantacuzino și fratele domnului Șerban Cantacuzino)după modelul unei mănăstiri de pe Muntele Sinai, pe care o vizitase cu puțin timp înainte; de aici provine și numele. Biserica veche a fost inițial pictată de renumitul zugrav de biserici Pârvu Mutu, reparată și repictată în anii 1792-1795, când s-a scris și pisania (16 sept. 1795), sub domnia lui Alexandru Moruzi. Biserica veche a fost supusă unor lucrări de consolidare și de spălare a picturilor în anii 1994-1995. Alături de chiliile construite la adăpostul unor ziduri înalte, se află biserica-paraclis, datând din aceeași perioadă (1690-1695) și refăcută în 1792, sub stăreția monahului Damaschin. Biserica nouă, cu hramul Sf. Treime, este o construcție elegantă, începută în 1843 de starețul Paisie, împreună cu chiliile laterale. Între 1897 și 1903, Biserica nouă și chiliile au fost restaurate sub conducerea arhitectului francez Émile André Lecompte du Noüy, pe cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile din București, realizându-se o sinteză de elemente stilistice moldovenești și muntenești. Atunci s-a efectuat ornamentația exterioară cu ceramică policromă, smălțuită, și s-au executat picturile murale interioare, în stil neobizantin, de către danezul Aage Exner. În pronaos, se află și portretele regelui Carol I, reginei Elisabeta și a fiicei lor principesa Maria. Clopotnița a fost ridicată în 1892. Muzeu de artă religioasă (înființat în 1895), primul de acest fel din țară, care funcționează și astăzi. La mănăstirea Sinaia se află cavoul lui Take Ionescu, iar în cimitirul orașului, la Izvoru Rece, este înmormântat Badea Cârțan; Castelul Peleș, construit între 1873 și 1883 (etajul întâi) și între 1896 și 1914 (etajul II), în stilul Renașterii germane, după planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer și ale celui german Johann Schultz din Lemberg (Lvov), cu transformări și adăugiri gotice efectuate de arhitectul ceh Karel Liman, în anii 1896-1914, este compus din 160 de camere și are un turn central de 66 m înălțime. Castelul a fost reședința regală de vară (până în 1947), iar în prezent adăpostește un muzeu cu colecții de pictură și sculptură, de armuri, covoare, mobilă, tapiserii ș.a. În apropierea castelului Peleș se află castelul Pelișor, destinat inițial prințului Ferdinand, astăzi muzeu; clădirea Cazinoului, construită în 1912 după planurile arhitectului Petre Antonescu. În cartierul Cumpătul, pe stg. văii Prahova, se află rezervația complexă Aninișul de la Sinaia (1,4 ha) în care este ocrotit pâlcul de pădure de foioase, în cadrul căruia aninul (Alnus incana) are o frecvență mare. În zona centrală a orașului S. se află un frumos parc natural.

SUMES, -EASĂ, sumeși, -se, adj. (Despre părți ale îmbrăcămintei, mai ales despre mîneci) Suflecat. În ușa unui pavilion, un medic în halat apăru cu mînecile sumese. C. PETRESCU, Î. II 42. O nevastă cu mînecile sumese... spăla voinicește albiturile. POPA, V. 262. Printre stînci de var și de cremene, pescarii în grămadă se odihnesc... cu pantalonii sumeși pînă la țurloaie. DELAVRANCEA, S. 65. ♦ Fig. (Despre părți ale corpului) Întors, îndoit, răsfrînt, răsucit în sus. Îi spunea, cu o fericită uimire, că ea are capul leit al statuii grecești, numai cu nasul puțin mai sumes. CAMIL PETRESCU, O. II 112. Mistreți... în fuga mare, cu rîturile întinse, cu colții ascuțiți, cu spinarea încovoiată și cu codița sumeasă dau năvală... prin mocirlă. ODOBESCU, S. III 110. O dalbă crăiasă Cu cosița trasă, Cu geana sumeasă... Din gură-mi grăia. TEODORESCU, P. P. 76.

cura (-r, -at), vb. – 1. A curăța. – 2. A despăduri, a defrișa. – 3. A desface coaja, pielița. – 4. A scoate, a elimina, a expulza. – 5. A elibera, a da drumul, a slobozi. – 6. A dezvinovăți, a absolvi de vină. – Mr. curare „a curăța”. Lat. curāre (Candrea-Dens., 451; Tiktin, Archiv., CXXXIII, 120; Pascu, I, 73; REW 2412; DAR); cf. ven. curare „a curăța un pui”, fr. curer, cat. escurar. Este dublet al lui cura, vb. (a îngriji un bolnav). Este posibil, cum presupune DAR (cf. Cortés 127), ca termenul rom. să fi ajuns să se confunde cu lat. colare „a strecura, a curăța un lichid”, al cărui rezultat trebuia să fie identic. – Der. curat, s. n. (dezghiocatul porumbului); curătoare, s. f. (placentă, la vacă; vas de lemn, blid); curat, adj. (dezghiocat, desfăcut, defrișat, eliberat; iertat; curățit; lipsit de murdărie, pur; autentic, veritabil, adevărat; senin, clar, neprihănit, pur; inocent, drept, sincer, fidel, leal; sigur, exact); curăți, vb. (a înlătura murdăria, a spăla; a defrișa, a despăduri; a da drumul, a elibera; a elimina, a expulza; a purifica; a vindeca; a despuia; refl., a pierde totul, a rămîne fără un sfanț; fam., a muri, a da ortu popii; fam., a fura, a șmangli; a da un purgativ; a spăla de păcate, a salva, a izbăvi, a purifica; refl., a se justifica, a se dezvinovăți); necurăți, vb. (a trăi în păcat); curățitor, adj. (care curăță; purificator); curățitură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; gunoi; resturi); curățiciune, s. f. (înv., puritate); curăție, s. f. (curăție; puritate; neprihănire, nevinovăție; purificare; integritate, lealitate, cinste), cuvînt puțin înv.; necurăție, s. f. (murdărie; păcat, faptă rea; patimă condamnabilă; viciu; menstruație); curățenie, s. f. (calitatea de a fi curat; puritate; neprihănire; menstruație; purgativ; cinste, corectitudine; Arg., catastrofă); necurățenie, s. f. (murdărie; excrement); curătură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; teren desțelenit; coji curățate; frunze uscate; pleavă, ciuruială); curățitoare, s. f. (sită, ciur). Curat, mr., megl. curat, istr. curǫt, ar putea fi și reprezentant direct al lat. curatus (Pascu, I, 73; Densusianu, GS, III, 443), sau al lat. colatus (Pușcariu 457; ZRPh., XXVII, 738; REW 2035a). Prima ipoteză este mai probabilă și este suficientă, cf. calabr. curare „a spăla pînza”, comel. kuratu „piele argăsită” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 132). Din rom. provine săs. curat(ich) „curat”. Pentru curătură, Candrea-Dens., 452 propune și o der. directă din latină.

muia [At: PSALT. HUR. 46^v/1 / V: (înv) a~, (reg) moia / Pzi: moi și (îvr) ~iez / E: moale¹ cf fr mouiller] 1 vt A umezi un obiect introducându-l într-o substanță lichidă. 2 vt (Spc) A introduce un aliment într-un lichid pentru a face să fie mai moale¹ (1). 3 vt (Spc) A băga rufele murdare în apă cu sodă, cu săpun etc. și a le ține câtva timp înainte de spălare. 4 vt (Spc) A întinge cu pâine sau cu mămăligă în grăsime, în sos etc. 5 vt A uda. 6 vt A stropi. 7 vt (Spc) A îmbiba pământul cu apă facându-l să devină moale¹ (1). 8 vt (Spc) A transforma o materie în formă de pulbere în pastă prin amestecare cu un lichid. 9 vt A face să devină mai moale¹ (1), mai puțin dur, mai puțin consistent sau mai puțin țeapăn. 10 vt A face mai suplu. 11 vt (Prc) A frăgezi. 12 vt (Fam; îe) A ~ coada A-și mai reduce din pretenții. 13 vr A deveni mai elastic, mai puțin rigid. 14 vr (D. ger, ploaie, vânt etc.) A scădea în intensitate. 15 vr (D. timp, vreme) A fi mai puțin rece Si: a se încălzi. 16 vt (Reg) A reduce tăria unei băuturi alcoolice prin amestecare cu apă. 17 vr (D. ființe și d. părți ale corpului lor) A-și pierde puterile Si: a se moleși (1). 18 vr (Fam; îe) A i se ~ (cuiva) balamalele A-i slăbi cuiva pluterile. 19 vr (D. mișcări) A-și domoli avântul Si: a se încetini, a se tempera. 20 vt (Fig; pfm; îe) A ~ (cuiva) oasele sau ciolanele A bate zdravăn pe cineva. 21-22 vtr (Fig) A (se) îndupleca. 23-24 vtr A (se) înduioșa. 25-26 vtr (Fig) A (se) potoli. 27 vtr (D. ceea ce spune cineva) A căpăta un conținut mai puțin aspru. 28 vr A i se ~ (cuiva) gura A nu mai avea curajul să vorbească. 29 vr A schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. 30 vt (Fon) A palatiza. 31 vt A scălda.

schimba [At: (a. 1550-1600) GCR I, 8/22 / V: (îrg) ști~, (înv) scâm~ / Pzi: schimb / E: ml *excambiare] 1 vt(a) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură sau de aceeași valoare etc.). 2 vt(a) A da, a ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași valoare). 3 vt (Reg; îe) A ~ inelele A (se) logodi. 4 vt (Spc; c. i. o sumă de bani) A da pentru a primi alta de aceeași valoare, dar în alte monede sau bancnote. 5 vt (Spc; c. i. vehicule) A coborî dintr-unul și a se urca în altul (pentru a merge mai departe, pentru a ajunge la destinație). 6 vt (Spc; c. i. părul, dinții, penajul etc.) A-i cădea și a căpăta (ulterior) altul în loc, de același fel. 7 vt (Spc; c. i. oameni) A îndepărta dintr-un post, dintr-o funcție etc. 8 vt (Spc; c. i. oameni) A înlocui cu altcineva într-un post, într-o funcție. 9 vt (Spc; c. i. oameni) A trece dintr-un post, dintr-o funcție etc. în alta. 10 vt A ajunge să fie martor la înlocuirea unei (sau unor) persoane cu alta (sau cu altele) într-un post, într-o funcție etc. 11-12 vrt (Spc) A (se) dezbrăca (de rufele, hainele etc. murdare, purtate, uzate) și a se îmbrăca cu altele curate, bune etc. Si: a (se) primeni. 13-14 vrt (Pgn) A-și pune alte rufe, haine, obiecte de podoabă. 15 vt (C. i. obiecte de așternut) A scoate și a pune în loc altul, spălat, curat, mai bun. 16-17 vrt (Înv) A (se) travesti (pentru a nu fi recunoscut). 18 vt A adresa unul către altul. 19 vt (Îe) A ~ priviri (sau o privire, ochiri) A se privi unul pe altul (fugitiv, în mod semnificativ, cu subînțeles). 20 vt (De obicei cu determinări ca „o vorbă”, „o vorbă, două”, „un cuvânt” etc.) A vorbi, a discuta (puțin) cu cineva sau unul cu altul. 21 vt (C. i. păreri, impresii, gânduri, știri etc.) A face cunoscut unul altuia, a-și împărtăși în mod reciproc (oral sau în scris). 22 vt (C. i. focuri de armă, de artilerie etc.) A trage unul asupra altuia. 23 vt (C. i. locul în care se află cineva sau ceva) A așeza în altă parte Vz muta (2). 24-25 vti (Reg; d. cai; îe) A ~ urechile (înapoi) sau a ~ din urechi A ciuli (3) urechile. 26 vr (Înv; îe) A se ~ din viață (în neviață sau din viața aceasta lumească) A muri (1). 27 vt (Reg; c. i. cărțile de joc) A amesteca (înainte de a împărți jucătorilor). 28 vt (C. i. gânduri, hotărâri, intenții, drumul, orientarea, cursul etc. a ceva) A abate de la situația, de la direcția inițială (dată), determinând alt mers, alt curs, altă soluție, renunțând la direcția inițială, la cursul inițial în favoarea altei direcții, altui curs Si: (îvp) a muta. 29-30 vtr A face să sufere sau a suferi modificări în formă, în aspect, în structură, în conținut etc., dând sau căpătând altă înfățișare Si: a (se) modifica, a (se) transforma, (îvp) a (se) muta. 31-32 vti (D. oameni; îe) A ~ fețe-fețe (sau, îrg, fețe, fel de fel de fețe) sau a ~ la fețe A se înroși la față sau a deveni palid din cauza unei emoții puternice, a unei trăiri psihice vii, a unei boli etc. 33 vrp (Îe) Se ~bă vorba (sau socoteala, chestiunea etc.) Se zice când intervine ceva care modifică o situație existentă, prevăzută. 34 vt (Îrg; îe) A-și ~ cuvântul A se răzgândi. 35 vt (Spc; c. i. nume onomastice, toponimice, apelative etc.) A da,a folosi altul decât cel avut până atunci. 36 vt (Îvr; c. i. o fracție, un radical, o expresie algebrică etc.) A simplifica.

MOCÍRLĂ s. f. 1. Apă stătătoare (de mică întindere) provenită din ploi, revărsări etc. și plină de mîl, de noroi, s m î r c ; loc mlăștinos, noroios; noroi, mîl (1), (regional) moceră (1), mocioarcă, (învechit) moceriță. Cîinele s-au întorsu la borîtura sa și porcul spălat la mocirla sa. N. TEST. (1648), 188^/33, cf. ANON. CAR. Ibraim Pașa se îndeletnicește să sece mocirlele și bălțile ce să află în preajma Alecsandretei. CR (1833), 241¹/4. Cită osebire este între munții cei rîzători ai noștri. . . și între mocirlele bălților Dunării și ale lacurilor sărate ale Mării Negre. BOLLIAC, O. 247. Mistreți. . . dau năvală . . . prin mocirlă. ODOBESCU, S. III, 110. Viața, mizeriile de afară îl năvăleau ca niște valuri de mocirlă. VLAHUȚĂ, D. 243. Turcimea. . . cade-n mocirlă. COȘBUC, P. I, 205. Puținele rîuri care se coboară din munți nu mai pot ieși afară și sfîrșesc, ca și alte rîuri ale pustiei, în niște lacuri sau mocirle cu apă sărată. MEHEDINȚI, P. 149. Mocirlele se seacă și se ridică agricultura. MOLiN, R. B. 421. Porcii. . . căzură toți în mocirla răcoroasă. GALACTION, O. 296. Cînd am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite o dată cu. noi, au lovit numai dîmbul dinainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 362. Un miros cumplit ca de mocirlă răscolită ne izbește. SADOVEANU, O. II, 490. Chemă rațele, care-i răspunseră din mocirlă. id. P. M. 42. Cînd plouă, înoți în mocirle pînă la gît; cînd nu plouă, mesteci și înghiți praf. C. PETRESCU, A. R. 39. Sub pod, apa coclită, năpădită de buruieni, părea o mocirlă. V. ROM. aprilie 1955, 130. Țiganul fără nici o pedecă a ajuns la rît și țîp cu popa în baltă, unde fu mocirla mai afundă. CĂTANĂ, P. B. II, 98. Se tăvălește într-o mocirlă ca bivolii. RETEGANUL, P. III, 39. Vin de mă scoate pă mine Din astă cirlă, Cirlă mocirlă. ȘEZ. VIII, 170, cf. MAT. FOLK. 64, com. MARIAN, I. CR. II, 276, PAMFILE, B. 12, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 63/62, 772, ALR I 398/109,118, ALR II 5 059/531, 762, 5 686/2, 728. Am o claie: Sub o claie, o poieniță; Sub o poieniță, două arături; Sub două arături, o mocirlă (Capul). GOROVEI, C. 40. ◊ F i g. Furnică mulțimea în colbul de pe uliți Și ochii ei ce poartă mocirle de păcate Aruncă răutate. PETICĂ, O. 81. ♦ F i g. Decădere morală, corupție; mediu decăzut din punct de vedere moral. V. c l o a c ă. Rușine ! Rușine ! Nu mai există oameni ! Lumea s-a prefăcut într-o mocirlă. DELAVRANCEA, T. 42. Mă gîndesc în ce mocirlă te poate băga o femeie. CAMIL PETRESCU, U. N. 235, cf. id. T. II, 243. De-ar fi mocirlă-n jurul tău cît hăul Tu vei rămíne nufărul de nea. BENIUC, C. P. 50. ♦ (Rar) Om decăzut din punct de vedere moral. Copilul cel de altădată. . . E azi mocirla noroioasă Cu adîncime-ntunecoasă. MAKEDONSKI, O. I, 38. 2. Pastă subțire obținută din apă, din pămînt galben și din băligar, cu care se înmoaie rădăcinile plantelor înainte de plantare. MDT, cf. LTR². ♦ (Regional) Muruială (care servește la construirea pereților caselor țărănești) (Filiași-Craiova). CHEST. II 86/31. 3. (Prin Mold.) Negură, pîclă. Cf. PAMFILE, VĂZD. 64, I. CR. I, 60, COMAN, GL. ♦ Bură, burniță. E mocirlă (burează de ploaie). PAMFILE, J. II, 155. – Pl.: mocirle. - Și: (învechit) mocérlă (ANON. CAR.), (regional) mociórlă (H XI 505), morcilă (H XVIII 137), mohírlă (CHEST. IV 63/106), cirlă s. f. – Din slav., cf. bg. м о ч и л о, rom. moceră, moceriță.

NĂJIT, -Ă subst. sg., adj. I. subst. sg. (Med. populară) 1. Nume generic dat nevralgiilor, durerilor de dinți, inflamațiilor urechii etc.; (regional) năjitură. cf. lb. Băbătia lui... ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. creangă, p. 111. Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gîlci și de năjit. caragiale, o. ii, 240. Cu prunele se descîntă de durere de urechi, care în termen popular se zice năjit. marian, s. r. ii, 285, cf. n. leoN, Med. 138. De năjit se descîntă mult în Moldova și foarte puțin în Muntenia. Bolnavului îi pocnește des urechea și apoi simte într-însa o durere din ce în ce mai tare. grigoriu-rigo, m. p. i; 123. Sub numele de năjit se înțelege, în cea mai mare parte a țării, otita, pe cînd în Muscel și în Maramureș, acest nume se dă gingivitei și chiar durerilor de măsele. candrea, f. 219, cf. 97, 116, 221, 225, bianu, d. s. Năjit, o boală de care curg urechile, pamfile, s. v. 168. Să nu se spele cineva pe cu apă din gură, căci face năjit pe gingii. gorovei, cr. 10. Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile. stancu, d. 278. Are năjit în gură. h iv 163, cf. ii 84, v 19, 236, vii 491, x 360, 548, xi 290, 445, 519, xii 60, xrv 439, xvi 228, xvn 75, rev. Ist. iii, 383. O, năjite Pricăjite, Tu ieși din creierii capului, Din auzul urechilor, Din fața obrazului, Din sfîrcul nasului, Din vederea ochilor. teodorescu, p. p. 380. Năjitul e o boală de urechi și la om, și la animale, șez. iv, 129, cf. vi, 97, xxiii, 1. Năjit (dureri de năjit). Mat. folk. 702, cf. 643. Vă descînt... de năjit, de zăpăceală. viciu, gl. Năjit roșu înfocat, și-ai intrat la cutari-n cap, Dinț, măsăli să-i zdroghești? graiul, i, 278, cf. 271, 461, i. cr. iv, 82. Bubă de năjit. pamfile, b. 17. Mă nejite, Durduite. păcală, m. r. 245. Ș-o lua Mărie Pă cărare, Nezîd păntru supărare. t. PAHAGI, m. 126, cf. GEORGESCU-TISTU, B. 35, GR. S. VI, 241, ARH. FOLK. IV, 223, CHEST. v 73/182, Mat. dialect, i, 138. ◊ expr. A-și face de năjit = a căuta ceartă, bătaie. cf. zanne, p. ii, 646. ♦ Cerumen. Cf. polizu, BARCIANU, COMAN, GL., CHEST. VI 168/21, ALRM i/i h 36. 2. Boală care se manifestă prin apariția unor bube pe obrazul oilor, prin inflamația ugerului sau a pulpei, la oi și la vaci. Vacile și oile... ce au nejit, adecă a căror pulpă sau uger nu numai că se umflă, ci totodată și crapă. marian, ins. 330. Leac pentru mnijit. pamfile, dușm. 164, cf. șez. v, 114, păsculescu, l. p. 362. II. adj. (Regional; în forma nejit; despre oi, vaci) Bolnav de năjit (I 2). Oblojesc și spală apoi vita zburătăcită sau nejită la pulpă. marian, ins. 330. Vaca-i nejită la țîță. glosar reg. III. subst. sg. (Bot.; prin Bucov.) Pochivnic (Asarum europaeum). Se mai numește nejit sau nejitnică încă și-o plantă. marian, d. 158. – pl.: (II) năjiți, -te. – Și: (regional) nejit, -ă subst. sg., adj., nejid subst. sg., nijit, -ă (com. marian) subst. sg., adj., mijit subst. sg. – Din bg. нежит.

PIEPTĂNA, pieptăn, vb. I. Tranz. 1. A descurca, a aranja cu pieptenele părul, barba etc; (fiind vorba de femei) a netezi și a potrivi părul, aranjîndu-l, adunîndu-l laolaltă, sau împletindu-l. A doua zi se scula, Fața palidă-și spăla, Păr de aur pieptăna. ALECSANDRI, P. I 105. ◊ (Complementul indică persoana) Te-am pieptănat și te-am îngrijit. SADOVEANU, O. VIII 198. Și ducîndu-se împăratul pune de piaptănă și îmbracă la fel pe amîndouă fetele. CREANGĂ, O. A. 261. ◊ Refl. (Despre persoane) Sultănica, de n-ar pieptăna-o mă-sa, nu s-ar mai pieptăna. DELAVRANCEA, S. 48. Ele începură a se pieptăna. ISPIRESCU, L. 236. Își rase barba, se pieptănă. ALEXANDRESCU, M. 326. Satul arde și baba se piaptănă v. babă. ◊ Fig. (Familiar) Mai piaptănă puțin fraza. CAMIL PETRESCU, T. II 418. ♦ (Familiar) A bate pe cineva. V. scărmăna. De-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. CREANGĂ, P. 148. 2. (Cu privire la anumite fibre textile) A trece printre dinții unor piepteni pentru a îndepărta impuritățile, fibrele scurte și ghemotoacele; a dărăci. Aduceți... ragila și pieptenii de pieptănat cîlți. CREANGĂ, P. 59. ◊ Refl. Fig. Apele furioase trecuseră prin garduri ca prin piepteni, pieptănîndu-se în ele de toate ierburile și gunoaiele aduse din pădure. GALACTION, O. I 205. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 2 piepteni, pers. 3 piaptănă. – Prez. ind. și: piepten (CARAGIALE, O. VII 118).

lai (laie), adj. – 1. Sur, brumăriu, gri. – 2. De culoare închisă, negru. – Var. lău. Mr. laiu „negru”. Origine necunoscută. Explicațiile încercate pînă acum nu par suficiente. A fost considerat ca provenind din alb. ljaj „roșcat, blond-auriu” (P. Papahagi, Jb., XII, 103), care ar putea reprezenta lat. flavus; dar, pe lîngă dificultățile fonetice și semantice, nu există alt ex. de cuvînt lat. intrat în rom. prin intermediul alb. După Pascu, Beiträge, 35 și Pascu, I, 71 stă în locul lui *gălai, din lat. galla „gogoașă de ristic”. Der., din gr. λάγειος „iepuraș” (Diculescu, Elementele, 440), este foarte neverosimilă. După Pușcariu, Dacor., V, 547-50 și DAR, din lat. labes, „pată”, explicație puțin probabilă, deoarece în lat. acest sens este secundar (labes aparține aceleiași familii cu labor), și că în rom. sensul de „negru” este secundar (lai este culoarea gri natural a anumitor tipuri de lînă sau culoarea neagră amestecată cu alb sau cărunt). Anterior indoeurop., după Lahovary 332. Dacă se ține cont de faptul că acest cuvînt se aplică numai la lînă, și că indică o culoare naturală, așa cum rezultă de la spălarea lînii (cf. fr. écru, sp. crudo, care de asemeni a ajuns să indice o culoare), ne-am putea gîndi la verbul la „a spăla”; dar der. nu este clară, și rămîne neexplicată relația obscură cu bălăi. Cf. lăun. Din rom. provin ngr. λάίους (Murnu, Lehnw., 30), probabil alb. ljaj (Tiktin; DAR), sb. laja, slov. laja, lajka, ceh. lajka, rut. ljajistyi (Candrea, Elemente, 408).

scuturat², ~ă [At: N. COSTIN, ap. GCR II, 11/30 / Pl: ~ați, ~e / E: scutura] 1 a (D. oameni sau d. părți ale corpului lor, d. obiecte etc.) Care este curățat de praf, de zăpadă etc. prin scuturare (3). 2 a (Rar; d. locuințe, încăperi etc.) Aranjat² (1). 3 a (Fam; fig; d. oameni) Prezentabil. 4 a (Fam; fig; d. oameni) Care este (destul de) educat, instruit, cizelat etc. Si: (fam) curățel, scuturățel (1), spălat (1), spălățel (1). 5 a (D. plante) Care este despuiată de frunze, de flori, care are fructele căzute. 6 a (D. frunze, flori, plante, fructe etc.) Care s-a (sau a fost) desprins de plantă și a căzut. 7 a (Rar; d. păduri, grădini etc.) Care are copacii, plantele etc. cu frunzele, florile, fructele, ramurile etc. căzute. 8 a (D. obiecte, construcții, ființe, arbori etc. sau d. părți ale lor) Care este mișcat puternic și repetat într-o parte și într-alta, încoace și încolo, în sus și în jos. 9 a (Rar; d. recipiente, saci etc. încărcați cu substanțe, materiale etc. pulverulente, granulare etc.) Care este clătinat, agitat, ridicat puțin și trântit etc. ca să se îndese. 10 a (Pex) Ras². 11 av (Reg; în legătură cu verbul „a juca”) Săltat² . 12 sf (Reg) Figură de dans popular care constă într-o mișcare săltată, sacadată. 13 a (Îvr; fig) Sever² (7).

ÎNTINDE vb. 1. a încorda, a tensiona, a trage. (A ~ firele textile.) 2. a încorda, a înstruna, a struni. (A ~ arcul.) 3. a se lărgi. (Puloverul s-a ~ după spălat.) 4. a se înălța, a se ridica. (Se ~ și nu ajunge la lampă.) 5. (înv.) a tinde. (A ~ amîndouă mîinile.) 6. a da. (Îi ~ mîna.) 7. a desface, a desfășura, a răsfira. (Pasărea își ~ aripile.) 8. a (se) alungi, a (se) lungi, a (se) prelungi. (Ceva care se ~ în afară.) 9. a se lungi, a se prelungi, a ține. (Șirul se ~ pînă departe.) 10. a (se) continua, a (se) lungi, a (se) prelungi. (Drumul se ~ pînă în pădure.) 11. a ajunge, a merge. (Cîmpia se ~ pînă la Dunăre.) 12. a (se) destinde, a (se) îndrepta. (Și-a ~ corpul.) 13. a se culca, a se lungi, a se trînti, (înv.) a se tinde. (S-a ~ puțin după amiază.) 14. a se lungi, a se tolăni, (reg.) a răcăși, (prin Munt. și Olt.) a răbuni, (Mold.) a se tologi. (Ce te-ai ~ așa?) 15. a (se) așeza, a (se) așterne, a (se) culca, a (se) lungi, a (se) pune. (S-a ~ din nou la pămînt.) 16. a arunca, a azvîrli, a culca, a dărîma, a doborî, a lungi, a prăbuși, a prăvăli, a răsturna, a trînti, (pop. și fam.) a așterne, (pop.) a păli, (înv. și reg.) a răntuna, (înv.) a oborî, a poligni, (fig.) a secera. (L-a ~ la pămînt cu o lovitură.) 17. a expune, a pune. (A ~ rufele la uscat.) 18. a arăta, a etala, a expune. (Își ~ marfa pe tarabă.) 19. a așeza, a așterne, a pune. (~ fața de masă.) 20. a unge. (~ untul pe pîine.) 21. a da, a încredința, a înmîna, a preda, a remite, a transmite, (livr.) a confia, (înv.) a încrede, a paradosi, a pridădi, a pristavlisi, a teslimarisi, a teslimatisi, a tinde. (I-a ~ o scrisoare.) 22. a (se) extinde. (Se ~ pe o suprafață tot mai mare.) 23. a (se) extinde, a (se) lărgi, a (se) lăți, a (se) mări. (Și-a ~ stăpînirea peste...) 24. a se extinde, a se lăți, a se propaga, a se răspîndi, (rar) a pălălăi, (pop.) a merge, (înv. și reg.) a pălăi, (înv.) a sări. (Focul s-a ~ repede și la vecini.) 25. a (se) difuza, a (se) duce, a (se) împrăștia, a (se) lăți, a (se) propaga, a (se) răspîndi, a (se) transmite, (rar) a (se) vehicula, (înv.) a (se) povesti, a (se) vesti. (Știrea s-a ~ peste tot.) 26. a circula, a se extinde, a se împrăștia, a se lăți, a se propaga, a se răspîndi, a se transmite, (înv.) a se rășchira, a se tinde. (Zvonul se ~ din gură în gură.) 27. a (se) desfășura, (Mold.) a (se) dișterne. (Acțiunea se ~ pe o anumită perioadă.) 28. a continua, a (se) lungi, a (se) prelungi, a ține. (Petrecerea s-a ~ pînă a doua zi.) 29. a îndrepta, a întoarce, a ochi, a ținti. (~ arma spre...)

sec, seacă [At: PO 139/24 / V: (îrg) săc, sacă / Pl: seci smf și (îrg) sece sf / E: ml siccus, -a, -um] 1 a (D. soluri, locuri, terenuri etc.) Care este lipsit de umezeală Si: arid, secetos (5), uscat, (îrg) secățiu (1), (înv) secăcios (1), secățiv (1). 2 a (Pex; d. soluri, locuri, terenuri etc.) Care este puțin productiv (din cauza uscăciunii) Si: nefertil, neproductiv (1), steril, sterp. 3 a (Înv; d. plante și d. animale) Steril. 4 a (Îvr; d. plante) Veșted. 5 a (D. râuri, izvoare etc. sau d. cursurile, albiile lor; d. lacuri, fântâni etc.) Care nu (mai) are apă. 6 a (D. terenuri) Care nu (mai) este impregnat cu apă Si: uscat, (îrg) sterp. 7 a (Îs) Regim ~ Regim de interdicție a băuturilor alcoolice, impus unor bolnavi. 8 a (Înv; lpl; îs) Legume seci Nume generic pentru legume (fasole, mazăre, linte etc.) uscate. 9 a (Înv; îs) Timbru (sau sigiliu) ~ Ștampilă în relief, fără tuș, care se imprimă pe anumite acte cu o mașină specială. 10 sn (Îs) Spălare la ~ Tratare a unor materiale sau a unor fibre cu solvenți chimici, fără apă. 11 a (Îs) Tuse seacă Tuse fără expectorație. 12 a (Reg; îls) Boala ai seacă Tuberculoză (pulmonară). 13-14 sn (Îljv) În ~ (Care este) fără flegmă (sunând a gol). 15-16 sn (Îal; pex) (Care este) forțat. 17 av (Îe) A tuși ~ A tuși fără expectorație. 18 a (D. sâni, ugere) Care nu mai secretă lapte. 19 a (Pex; d. femei, animale) Al căror sân, uger nu mai secretă lapte. 20 a (D. ochi) Care nu lăcrimează Si: uscat. 21 av (Pe lângă v „a plânge”) Fără lacrimi. 22 a (D. anotimpuri, vreme, ani sau d. aer, vânturi etc.) Secetos (1). 23 a (Pex; d. anotimpuri, vreme, ani) Secetos (2). 24 a (Îvr; d. îmbăieri) Care se face numai cu aer fiebinte. 25 a (Îrg; d. mâncăruri) Lipsit de sos. 26 a (D. unele alimente) Care nu este însoțit de nimic Si: gol, simplu. 27 av (Indică modul de consumare a băuturilor alcoolice) Fără adaos de apă minerală sau sifon. 28 a (D. vinuri) Care conține o cantitate mică de zahăr. 29 a (Pop; d. gură) Uscat (de sete, de nemâncare). 30 a (Rar; d. buze) Care este cu pielea deshidratată. 31 a (Îrg; d. oameni) Slab. 32 a (Reg; d. oameni sau d. fețele lor) Palid (1). 33 a (Reg; d. oameni) Searbăd¹ (2). 34 a (Îvr; d. părți ale corpului uman) Cu adâncituri (din cauza slăbiciunii). 35 sn (Reg) Partea scobită a corpului (la om și la animale), cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului Si: (pop) deșert, (reg) flămânzare. 36 sn (Reg) Bolta piciorului. 37 a (Reg; d. carne) Macru (1). 38 a (Îrg; d. oameni) Schilod (1). 39 a (D. părți ale corpului) Retezat² (1). 40 a (D. părți ale corpului) Atrofiat² (1). 41 sm (Înv) Paralizat. 42 a (Îe) A avea mână seacă A avea insucces în tot ceea ce întreprinde. 43 a (Udp „de”) Istovit. 44 a (Pop; îs) Vinerea seacă Sărbătoare creștină de dinaintea Paștelui Si: vinerea mare, vinerea patimilor. 45 a (Îs) Post ~ Post în care nu se consumă alimente și nu se beau lichide Si: post negru. 46 sn (De obicei urmat de determinări nume de sărbători religioase) Post³ (1). 47-48 sn (Pop; îljv) De ~ De post. 49 sn (D. zile, săptămâni, luni; îla) De ~ În care se fac rugăciuni și se ține un regim alimentar strict. 50 sn (Îal) Pentru post³ (1). 51 a (Îvp; d. recipiente sau obiecte considerate ca atare) Gol (23). 52 a (Reg; îs) Lună seacă Lună nouă. 53 sn (Îrg; îlav) În ~ Degeaba (1). 54 sn (Reg; îal) În lipsuri. 55 sn (Reg; îal) Fără succes. 56 sn (Reg; îal; pe lângă verbe ca „a sări”, „a călca”, „a arunca” etc.) În aer (când se străbate o distanță oarecare până la pământ) Si: în gol, în prăpastie. 57 sn (Îlav; pe lângă verbe ca „a suna”, „a răsuna”) A ~ Ca un lucru gol. 58 sn (Îe) A înghiți în ~ A înghiți fără a avea ceva în gură, de obicei, ca manifestare a unei stări fiziologice ori sufletești. 59 sn (Pex; îae) A fi nevoit să-și înfrâneze (sau a-și înfrâna) o dorință. 60 sn (Pop; în superstiții) A(-i) ieși cuiva cu ~ A ieși înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind prin aceasta un insucces. 61 sn (Reg; îe) A-i merge (cuiva) în ~ A avea (permanent) insuccese. 62 sn (Reg; îe) A da tot în ~ Sec (59). 63 sn (Rar; la jocul de cărți; îe) A juca în ~ A juca de unul singur, fără partener. 64 av (Rar; la jocul de cărți) A plăti ~ A achita potul fără a mai cere în plus. 65 sn (Reg; îe) A fulgera în ~ A fulgera când este timp senin. 66 a (Reg; îs) Gură seacă Persoană care vorbește mult. 67 a (Reg; îe) A-i fi cuiva (sau a avea) gura seacă A se împlini lucrurile nefavorabile prevestite de cineva. 68 a (Reg; d. acțiuni ale oamenilor) Care este fără succesul așteptat. 69 a (Reg; d. arme de foc) Care nu este încărcat. 70 a (D. ape, ținuturi etc.; udp „de”) Lipsit (de ...). 71 sn (Îvr) Lipsă dintr-un total, dintr-un număr complet, dintr-o formație. 72 smf (Reg) Înfometat. 73-74 a (D. fructe sau d. semințe) Care este fără miez (sau cu miezul uscat, nedezvoltat, stricat) Si: (reg) scorburos (3-4). 75 a (Pex; d. plante, în special, d. cereale) Care este fără fruct Si: (reg) secăreț¹. 76 a (Reg; d. varză) Care are căpățâna insuficient formată Si: (reg) sterp. 77 a (Reg; fig; d. muncă sau d. servicii, funcții etc.) Care este fără profit, fără avantaje materiale (suficiente). 78 a (D. sunete, zgomote, voce etc.) Care este scurt și fără rezonanță Si: (îrg) secățiv (4). 79 a (Spt; d. șuturi, lovituri) Care este scurt și fulgerător. 80-81 smf, a (Om) care este lipsit de inteligență, de judecată, de pricepere, de istețime Si: mărginit, prost, prostănac, nătărău, nătâng, (îvp) năuc (1), neajuns², (pop) pălăvatic, (îrg) prostan, prostatic¹, prostănatic, (reg) moroiman, motănos, năgăbui, năsărâmb, nătânt, năbârgeac, năprui, năsâlnic, năvleg (1), năvligos, necălit, opac² (1), paliu³, păhui², pătrășcan, pleoncios, pliurd (1), puncău, prostovol, tanău¹, tanteș, tălășman, tărăntuc (1), tăul, telpiz, tântăit, tontan, tontălan, tontălău, tontolete, tontolog, tontovan, trașcaliu, trencheș, tronc², tut² (1), tutunac. 82 a (D. manifestări ale oamenilor sau d. fețele lor) Care exprimă lipsă de inteligență. 83 a (Fig; d. viață, existență etc., d. acțiuni sau manifestări ale oamenilor) Care este lipsit de sens. 84 a (D. știință, concepte etc.) Care are un caracter abstract. 85 a (Fig; d. oameni și d. manifestările lor) Lipsit de expresivitate, de sensibilitate, de căldură Si: rece, dur, aspru. 86 a (Îs) Umor ~ Mod de relatare a ceva într-o manieră care nu sugerează ideea de umor, aceasta reieșind însă din legătura neașteptată stabilită între elementele incompatibile, a cărei înțelegere implică un răstimp care, de obicei, atenuează (mult) intensitatea reacției prin râs. 87 a (D. stil) Care este neutru, sobru, concis. 88 a (D. opere de artă, construcții, monumente etc.) Lipsit de ornamente Si: simplu. 89 a Care se adresează strict intelectului. 90 a (Rar; d. manifestări ale oamenilor) Dârz (5).

MUIERE¹ s. f. (Învechit și popular; în limba literară depreciativ) 1. Femeie. Muierilor și bărbaților uo mîndrie vesteaște. COD. VOR. 138/6, cf. 152/4. Ori muiare iaste, ori bărbat. CORESI, EV. 37. Bine iaste omul de muiare să nu să atingă (cca 1618). GCR I, 45/28, cf. 47/6. Pentru muiare au venit răul în lume. MOXA, 385/12. Pregiur dînșii sta priatinii. . . și coconii și muierile. VARLAAM, C. 149, cf. PRAV. 214. Muierile să nu țipe pre ulițe (a. 1675). GCR I, 218/27. Muiare îmbrâcate-n soare. DOSOFTEI, PS. 294/19. Și bărbați și muieri. . . oștesc împotrivă. BIBLIA (1688) [prefață], 8/31, cf. 2²/33. Neiubitori de muieri (a. 1733). GCR II, 26/12. Firea maicii știe ca să acopără greșală fiicii și plecarea cea cu milostivire a muierii, greșala muierii. AETHIOPICA, 81^r/16, cf. ȚICHINDEAL, F. 304/14. Îmi ziceți o măgulire care atinge pe tot celălalt neam al muierilor. KOTZEBUE. U. 18^v/11. Am oprit pentru următoarea lună numai cincisprezece muieri pentru spălat (a. 1829). DOC. EC. 452, cf. HELIADE, O. I, 367. Omul și muierea sînt din începutul lor una și aceiași ființă. MARCOVICI, D. 157/17. Aceste persoane, din care zece erea muieri. GORJAN, H. I, 5/9, cf. 4/34. Muiere nesocotită ! strigă Lăpușneanul. NEGRUZZI, S. I, 146. Nu te mai boci ca o muiere. id. ib. 156. Să părăsești casa mea, muiere prefăcută. FILIMON, O. I, 120, cf. 126. Am ajuns. . . Să cred că Vidra-i smintită, ca ori și care muiere. HASDEU, R. V. 89, cf. ALECSANDRI, T. II, 86. Consoarta mea ?. . . Ce să zică ?. . . De ! Ca muierea. . . , mai ursuză. CARAGIALE, O. VI, 9. Să se facă muiere, de va fi bărbat. ISPIRESCU, L. 30, cf. 124, 233. Ascultă să vezi ce-i o muiere. MACEDONSKI, O. II, 44. E puțin lucru să te duci tu prin locuri unde n-a mai călcat picior de muiere din satul tău! ? SP. POPESCU, M. G. 24, cf. DELAVRANCEA, O. II, 40. Muierea încremenise lîngă vatră, cu cei patru copii lîngă ea, ca o cloșcă speriată de uliu. REBREANU, R. I, 198, cf. II, 201. Prea sînt sus, să pierd o viață alergînd dup-o muiere ! EFTIMIU, Î. 99. Soția mea a fost muiere frumoasă. SADOVEANU, O. VI, 557. Și cum era zi de lucru, l-au însoțit numai. . . muierile. LESNEA, C. D. 87. Pentru el lumea toată era Zăvoiu Dihorului și satele în care împărățea, frîngînd. . . inimile muierilor. CAMIL PETRESCU, O. I, 13, cf. III, 123. Lumea e largă și foiește de muieri. STANCU, R. A. IV, 11, cf. id. D. 11, 262. Graiul dulce de muiere Varsă-n suflet mîngăiere. ALECSANDRI, P. P. 243. Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 170, cf. 456. Că muierea-i gură dulce. HODOȘ, P. P. 197. Dumnezeu să te miluiască, muiere bună, i zise turturica. MERA, L. B. 16, Cf. ALR Il/l h 131. Eu nu-s muiere cu conci, La poteră să nu poci. ANT. LIT. POP. I, 478. Muierea frumoasă, mai drăgăstoasă. ZANNE, P. VIII, 353. ◊ (Ironic; ca epitet dat unui bărbat) Tu, cel de la proră, Ce te-a prins, muiere, De-ți proptești de gratii Tremurul și plînsul ? LESNEA, I. 42. ◊ (Regional) Muiere fată = fecioară. Cf. DDRF. ♦ (Regional; în construcția) De-a muierea în tîrg = numele unui joc de copii. H IV 159. ♦ (învechit; de obicei determinat prin „slobodă”, „îmblătoare” etc.) Prostituată. Muiarea îmblătoare și curvă face prepusuri. . . cum să-ș fie otrăvit bărbatul. PRAV. 110. Cela ce are muieri slobode în casa lui să cheamă hotru. ib. 171. Au făcut hanuri. . . ca să [nu] mai conăcească prin casele cu muieri, ca mai nainte. (sfîrșitul sec. XVIII). let². iii, 217, cf. PONTBRIANT, D. 2. Nevastă, soție. Muiarea ta, ca o viță rodită în laturea casaei tale. PSALT. HUR. 112^r/21. Cînd fu noao a sfrâși zilele eșim și mergem petrecând noi toți cu muierile și cu feciorii. COD. VOR. 26/10, cf. 150/30. Să fie fiii lui săraci și muiarea lui văduo. PSALT. 235, cf. TETRAEV. (1574), 207. Avraam avea muiare neploditoare. CORESI, EV. 454. Și cu muiarea ta și cu toată fămeaia ta pasă la besearecă. id., ap. GCR I, 24/31. Păru-i că văzu un tăciune aprins ieșind den trupul muieriei lui. MOXA, 352/12. Și la bisearecă să scape toți oamenii cu muierile-ș și cu feciorii (a. 1640). GCR I, 89/32. Care muiare va fura pre bărbatu-și să nu aibă certare, PRAV. 52. Oricine-și va omorî muiarea își va pierde tot avutul. EUSTRAȚIE, PRAV. 44. Iosife, fiiul lui David, nu te teme a lua pre M[a]ria, muiarea ta. N. TEST. (1648), 3^v/27. Atunci nu veri griji nici de feciori, nici de muiere (a. 1654). CUV. BĂTR. II, 451. Irodiada. . . fusese muiere lui Filip. NEAGOE, ÎNV. 246/20. Muiaria lui. . . l-au băgat în casă. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 133^v/9. Anania și muiarea lui, Sapfira, ascunseră o parte din banii aceia. CHEIA ÎN. 5^r/25. Numele muierii lui Avram, Sara. BIBLIA (1688), 8¹/31.. Prevăzindu-ș . . . sfîrșitul său, chematu-ș-au muiarea și feciorii. N. COSTIN, L. 57, cf. 54. O muiare, a căriia bărbat iaste neștiut. CANTEMIR, HR. 111, cf. 256. Desparță-te de muierea ta. ANTIM, P. XXVII. Plotina, muierea împăratului Traian. ȘINCAI, HR. I, 3/28. Faptele cele. . . nelegiuite ce făcea împărăteasa, muierea fratelui său. GORJAN, H. I, 5/17. Pe muiere și pe fată le trimise înainte acasă. REBREANU, R. I, 192. Omul spunea că-l cheamă Maftei, că are muiere și șase copii. SADOVEANU, O. VI, 589, cf. id. M. C. 77. I-a murit muierea astă toamnă. STANCU, D. 17, cf. id. R. A. III, 380. Lasă-ți muierea și casa. CAMILAR, C.,83. Așa să-i spui, că eu nu mi-am dat muierea pentru o casă. V. ROM. aprilie 1955, 176, cf. T. POPOVICI, SE. 8. Neamurile și muierea mortului s-au dus la preotul. RETEGANUL, P. II, 64. Muierea cinstită, piatră neprețuită. ZANNE, P. VIII, 353. Decît muierea rea, Mai bine fără ea. id. ib. IV, 464. ◊ E x p r. A lua( de) muiere = a se căsători; a lua în căsătorie. M-am însurat de am luat muiare. BIBLIA (1688) [prefață], 3/32. Se jura pe căpățîna lui. . . că are să fie cinstit și are să le ia „de muiere”. IOVESCU, N. 35. Mă-nsurai să iau muiere. JARNIK-B]RSEANU, D. 181. O luat-o de muiere. ALR II 3 178/29, cf. ALR II/I h 130. Orb am fost eu la vedere Cînd a fost să-mi iau muiere, ANT. PIT. POP. iI, 120, cf. 123, 207. – Pl.: muieri și (învechit) muiare. – Și: (învechit) muiáre s. f. – Lat. mulier, -ris.

APĂ A avea apă în vine = A fi insensibil, nepăsător: Tu crezi că eu am apă-n vine… că eu… că eu nu te iubesc? (MIHAI EMINESCU) A avea apă la cap (pop.) = A fi prost, idiot: Învață tare greu, parcă are apă la cap. A bate apa în piuă = A spune mereu aceleași lucruri, a vorbi mult și fără rost, plictisind pe cei din jur: Eu știu ce știu eu: degeaba mai bateți apa-n piuă să se-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată. (ION CREANGĂ) A băga (pe cineva) la apă = A face (cuiva) un mare neajuns, o mare neplăcere, a băga pe cineva în bucluc: Dacă mai procedezi așa, ne bagi pe toți la apă. Riscăm chiar să ajungem cu toții după gratii. A căra (sau a duce) apă cu ciurul (sau a căra apă la puț) = A face încercări zadarnice, a lucra fără spor, a face o muncă inutilă: Eram și eu pe acolo și dedeam o mână de ajutor la nuntă, căram apă cu ciurul. (P. ISPIRESCU) A cere pământ și apă = A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși): Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. (MIHAI EMINESCU) A da apă la șoareci = A plânge: Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la șoareci și ieși afară... (MARIN PREDA) Nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!... doar știi că-ți dă bătaie soră cu moartea!... gata, nu mai da apă la șoareci! nu vezi că nici nu știi să plângi ca lumea? (http://www.viata-libera.ro) A face apa unei lăuze = A duce o lăuză la preot ca să o sfințească: După naștere, femeia a mers la biserica din sat ca să-i facă apa. A face o apă (din toate) = A șterge toate deosebirile dintre…: A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frământase... în creierii lui Iosif al II-lea. (AL. ODOBESCU) A fi (numai) o apă (pfm.) = A fi foarte transpirat: După meci, fotbaliștii erau numai o apă. A fi (toți) o apă = A fi (toți) la fel: Sunt toți o apă și un pământ, chiar și după ce începi să consimți că ești și tu asemenea lor. (RADU ALDULESCU) Individual, jucătorii sunt toți o apă și un pământ. Este vorba de indolență și poate și lipsă de valoare. (www.gazetanoua.ro/) A fi (toți) o apă și un pământ (d. oameni) = A fi (toți) la fel, a fi egali: Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă. (ION GHICA) A fierbe pe cineva fără apă = A chinui pe cineva fără milă: Cu o infinită plăcere, replică Dora, mulțumită că-și fierbe fără apă berbanții, începu să recite, spre uluirea celorlalți. (MARIUS ONICEANU) De mai bine de o oră mă fierbi fără apă și nu cred că mai rezist mult. A intra la apă = A ajunge într-o situație grea, neplăcută: Și de-l prindeam viu, la Stoicovici, ori nu la el, nu intra Stoicovici la apă? Intra. (D.R. POPESCU) A îmbăta pe cineva cu apă rece = A încânta pe cineva cu vorbe goale, cu făgăduieli deșarte, cu promisiuni mincinoase: În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită. (I. L. CARAGIALE) A închega apele = A face să înghețe apele sau să stea pe loc: Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. (P. ISPIRESCU) Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descântece și prin apă ne-ncepută. (VAILE ALECSANDRI) A lăsa apa (unui animal) (pop.) = A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea: Veterinarul a trebuit, până la urmă, să-i lase apa vițelului. A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale = A lăsa pe cineva în voia lui: Orice mângâiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. (MIHAIL SADOVEANU) A nu avea (nici) după ce bea apă = A fi extrem de sărac: A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. (P. ISPIRESCU) Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? (BARBU DELAVRANCEA) Un bețiv de frunte era și iepurele și sărac de n-avea după ce bea apă. (POP.) Am ajuns de râs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. (P. ISPIRESCU) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale = A nu se simți bine, a fi abătut: Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. (VASILE ALECSANDRI) – Omule, nu ești în toate apele tale... Revino-ți! A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale = A nu fi în toate mințile: Hadley o observa atent pe Pauline, o studia, nu o întreba nimic despre Ernest, dar vedea că Pauline nu era în apele ei. (AURORA LIICEANU) A pescui în apă tulbure = A profita în urma unei situații confuze: Este mentalitatea defetiștilor și a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere. (http://www.historia.ro) A pluti în apele cuiva = A fi de aceeași părere cu cineva: Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. (AL. ODOBESCU) A scăpa căciula pe apă = A pierde ocazia: Credea că va reuși, dar și de data asta a scăpat căciula pe apă. A scoate apă (și) din piatră (seacă) = A realiza un lucru aproape imposibil, a reuși într-o acțiune foarte grea, a fi foarte ingenios: Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. (BARBU DELAVRANCEA) A scrie pe apă = A da uitării: Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, /Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? (MIHAI EMINESCU) A se duce pe apa sâmbetei = A se distruge, a se pierde, a dispărea: Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. (MIHAI EMINESCU) Când să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sâmbetei. (EUSEBIU CAMILAR) Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sâmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! (ION PAS) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă = A plăcea pe cineva foarte mult: […] fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel. (P. ISPIRESCU) Așa îi era de dragă, încât îi venea să o soarbă într-o lingură de apă. A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape = A spăla în mai multe rânduri de apă: Se spală orezul în mai multe ape, până când apa este curată. Se pune orezul într-o oală, adăugăm apa și se dă la foc. (www.oceanfish.ro/) A ști (sau a vedea) în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva: Să pleci de la Pandurii la Craiova, care nu știi în ce ape se scaldă, nu știu ce să spun. (http://sptfm.ro/) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) (pfm.) = A avea poftă de ceva, a dori ceva foarte mult:Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. (P. ISPIRESCU) […] iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui. (IDEM) A-i lăsa gura apă = A dori mult ceva (mai ales o mâncare): Îi zâmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci... (P. ISPIRESCU) Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă. (IDEM) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) = A împiedica pe cineva în acțiunile sale, a-i cauza greutăți, creându-i condiții nefavorabile: M-am zbătut cât am putut, da-mi luase apa. (I. L. CARAGIALE) A-i veni cuiva apa la moară = A se schimba împrejurările în favoarea cuiva: Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. (ION CREANGĂ) Apă chioară = a) Apă curată. b) Băutură sau mâncare excesiv diluată: Ăsta nu-i borș, ci apă chioară. (fig.) Vorbe goale: Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de- a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă. (LIVIU REBREANU) Apă de ploaie = Se spune despre ceva fără valoare, lipsit de conținut, de temei, de seriozitate:Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. (CAMIL PETRESCU) Are apă la picioare (pop.) = Se spune despre cineva anume care alunecă și cade mereu: Greu mai urci, parcă ai avea apă la picioare. Minte de încheagă (sau îngheață) apele = Spune minciuni mari: Textul îmbobocește la recitire! Iată, personajul principal minte, minte de îngheață apele; (VERONICA d. NICULESCU) S-o fi întâlnit cu vipera aia care încheagă apele și-i scoate din minți și pe boșorogi... (GIB I. MIHĂESCU) Ce nu e limpede? E clar cine minte de îngheață apele. (http://www.revista22.ro) Sângele apă nu se face = Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată: Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; (VASILE ALECSANDRI) Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. (P. ISPIRESCU) Te-a trecut apa sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă (reg.) = E ger mare: E o vreme de-ți îngheață apa sub limbă. Toți se scaldă într-o apă = Toți sunt deopotrivă: Oricât ai încerca să mă convingi, cred că toți se scaldă într-o apă.

PĂLI¹, pălesc, vb. IV. (Mold., Transilv.) 1. Tranz. A aplica o lovitură, a lovi, a izbi. Cum lupta el pe punte ca să strîngă pînzele, l-a pălit un talaz și l-a azvîrlit în vîrtej. SADOVEANU, D. P. 104. M-a pălit cu o zburătură de lemn, de mi-a rupt aripa. RETEGANUL, P. V 65. Cu un ciomăgel ce ținea în mină, îl păli în cap cu sete și-l prăbuși la pămînt. POPESCU, B. II 99. ◊ Intranz. Zvîrle buzduganul... pălește-n poartă și din poartă-n ușă. ȘEZ. II 52. ◊ Refl. Bătea pămîntul sau păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mînă sau la picior. CREANGĂ, A. 34. ♦ Intranz. A ataca (cu armele). Cu puțini tovarăși... a pălit la Iași, după rînduiala călăreților pustiei. SADOVEANU, O. I 8. 2. Tranz. Fig. A cuprinde (pe neașteptate), a năpădi, a copleși. Nu știu de ce, în anii aceștia în care mă aflu, după atîta pribegie, m-a pălit așa un dor să-mi văd neamurile. SADOVEANU, O. VII 22. Las’ că v-a mai păli el berechetul acesta de altădată. Știi că are haz și asta! Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Îl pălise un năduf pe bietul moșneag de nu putea să să răsufle. ȘEZ. I 101. 3. Tranz. A încălzi prea tare, a dogori, a arde. M-a pălit soarele primăverii, am răspuns eu închizînd ochii. SADOVEANU, A. L. 170. Și spală și haina mea Care-am holteit cu ea, Ș-o-ntinde la cheotoare S-o pălească sfîntul soare. ȘEZ. V 64. ◊ Intranz. Era o zi foarte frumoasă, tocmai pe la amiazăzi cînd pălește soarele mai tare și te frige. SBIERA, P. 255. ◊ Refl. O scroafă cu doisprezece purcei... ședeau tologiți în glod și se păleau la soare. CREANGĂ, P. 75. ♦ (Cu privire la plante) A face să se ofilească, să se îngălbenească, să se usuce. Cele dintăi brume păliseră frunzele cireșilor sălbatici ș-ale arbuștilor și pete de-un dulce ruginiu răsăreau pe alocuri din apa închisă a frunzișurilor. SADOVEANU, O. IV 484. 4. Intranz. și refl. (Despre plante) A se ofili, a se îngălbeni (de arșiță, de frig etc.). Iarba și tufele prăfuite de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. VLAHUȚĂ, R. P. 78. Rău faci că pui ovăz aici... este pămîntul cam gras și ți se pălește. SLAVICI, N. I 70. Bade, de dragostea noastră A-nflorit un pom pe coastă, A-nflorit Și s-a pălit. HODOȘ, P. P. 107. ◊ (Poetic) Florile din strat Le ud și cresc mai răvărsat, Dar florile pe-obrazul meu Pălesc, că prea le ud mereu. COȘBUC, P. I 283. 5. Intranz. (Rar, despre persoane) A ajunge pe neașteptate, a nimeri, a sosi undeva. Întoarcem în loc fără întîrziere ș-o luăm de-a dreptul prin valea aceasta, pînă ce pălim la Heleșteieni. SADOVEANU, Z. C. 16. ♦ A se abate. Nu-i un ceas de cînd am primit răspuns printr-un- călăraș al lui Turculeț că ei au pălit pe la Tîrgul Frumos. Au mas acolo într-un sat. SADOVEANU, Z. C. 84.

MÎNJI vb. IV. (Cea mai veche atestare datează de pe la 1700, cf. ANON. CAR.) 1. T r a n z. și r e f l. A (se) murdări, a (se) păta. Cf. PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 185. Tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz . . . și mîngîindu-l să-l mînjești nițel cu muc de lumînare, PETRESCU, L. 376, cf. DDRF. Fochistul are șapcă ponosită de cărbuni; el însuși e mînjit pe obraz, pe mîini și pe haine. SP. POPESCU, M. G. 34. Scutur tufișul, țîșnind îmi împroașcădeodată dintr-însul Sîngele vînăt mînjind cu picurii putrezi pămîntul. COȘBUC, AE. 49. Cînd mînînc ouă moi, mă mînjesc pîn-la urechi. HOGAȘ, DR. I, 177, cf. 163. Hainele îi erau mînjite de pămînt, iar pe față parcă purta o mască de lut. REBREANU, R. II, 200, cf. I, 262. Muncitorii aproape goi. . ., mînjiți cu funingine și unsoare. . ., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. SAHIA, N. 33, cf. PRIBEAGUL, P. R. 57. Sînt mînjiți de noroi, mai ales de la brîu în jos. STANCU, D. 156. Aduceai ciorba. . . în așa fel, încît să nu se verse și nici să nu se mînjească pereții farfuriei, PAS, Z. I, 269. Uite ce rău m-am mînjit. BANUȘ, P. 26. Hainele sale, după ce că erau mînjite cu uleiuri, mai erau și îmbibate cu pospai alb de făină, PREDA, D. 32. Nici nu mi-ar fi putut trece prin minte așa ceva ! – mi-a spus, mîngîindu-mi mîinile încă mînjite de ulei. V. ROM. iunie 1958, 46. Ploaia care se întețise și bătea acum oblic, mînjise nenumăratele ferestre care dădeau spre stradă, T. POPOVICI, SE. 79. Văzînd pe tatăl său amețit de vin, l-a mînjit cu baligă. ȘEZ. I. 213, cf. IV, 156, ALR I 640, ALR II 3 209, 3 363, 5 774. Te-ai mujit pă haińi. CV 1951, nr. 3-4, 46. Cine strînge cărbuni cu mîna altuia, nici să mînjaște nici să arde. ZANNE, P. I, 133. Umblă cu miere în mînă și să nu se mînjascâ pe degete? id. ib. iii, 669. Cu păcurarul cînd trăiești Trebuie să te mînjești. id. ib. V, 490. ◊ E x p r. (Rar) Nici cît te-ai mînji la un ochi = foarte puțin, aproape de loc. N-are bani nici cît te-ai mînji la un ochi. ZANNE, P. II, 351, cf. 363. ◊ F i g. S-au întors cătră unul din curtezanii săi carile fusăsi odată la prepus că s-ar fi mînjit cu sfaturi răle împotriva lui. IST. CAROL XII, 78^r/25, cf. BELDIMAN, E. 32/12. Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri, Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I, 35. Ne mînjește sau ne ucide idealurile. DEMETRESCU, O. 108. Nici o pată nu mînjise individualitatea morală. D. ZAMFIRESCU, Î. 182, cf. 250, SCRIBAN, Figura poetului a fost mînjită cu noroiul celor mai josnice apartenențe, CONTEMP. 1949, nr. 120, 4/1. Numele cinstit pe care l-am moștenit de la părinți, eu îl mînjesc. STANCU, R. A. IV, 107. ♦ T r a n z. (Prin Olt.) A spăla prost, superficial; a mozoli. Cf. BOCEANU, GL. ♦ T r a n z. (Rar) A mîzgăli (2). Ferice de acela ce stînd pe un picior Compune două sute de versuri într-un ceas, Mînjind o jumătate de conț pe toată ziua; Ce scrie cum îi vine, fără să-și bată capul. NEGRUZZI, S. II, 269. ◊ A b s o l. Și mai dă-i, Doamne, vopsele Și hîrtie chinezească, Pentru ca, mînjind cu ele, Slava ta s-o zmîngălească. ARGHEZI, V. 11. ♦ A (se) acoperi cu un strat de. . .; (regional) a (se) unge (cu un medicament). Văzui pe toți dracii în pielea goală Cu coarne în frunte, cu nas de cîne, Păstă tot mîngiți cu neagră smoală, BUDAI-DELEANU, Ț. 316. Se amestecă toate la un loc și se mînjește cu el de sperietură, N. LEON, MED. 103. Vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă. CAMIL PETRESCU, U. N. 6. Cu această apă. . . se mînjește cel bolnav peste tot corpul. MAT. FOLK. 578. Pe unele (oi) din cele scăpate de cuțit, s-au apucat să le mînjească cu negru. RĂDULESCU-CODIN, Î. 37. Da fuga-n crîng, să mînja cu cărbune pe ochi. GRAIUL, I, 71. ♦ T r a n z. (Învechit, rar) A contamina, a infecta, a molipsi. Prin curețenie, de multe ori, mulți oameni mânjiți fiind de boalele lipicioase, scapă de boală. CALENDARIU, (1844), 70/7. ♦ T r a n z. (Argotic) A mitui. Com. din ȚEPEȘ-VODĂ-CERNAVODA. 2. T r a n z. (Regional; complementul indică pereți, case etc.) A unge cu lut (și baligă), a murui, a lipi; a spoi, a vărui. Că [badea] sparge ferestrele și mînjește casele. DOINE, 240, cf. ALRM II/I h 279, 280, LEXIC REG. 17. ♦ (Urmat de determinări care indică materia) A polei. Cf. ALR II 4 254/316. Mînjit cu aur. ALRM SN I h 386, cf. ALR SN h 572. 3. T r a n z. (Regional) A unge cu mînjeală (II 2) firele de urzeală de cînepă. Cf. LB, POLIZU. O harnică nevastă luînd catrința-n brîu, Urzeala o mînjește cu aluat de grîu. BELDICEANU, P. 68, cf. GHEȚIE, R. M., com. MARIAN, ȘEZ. V, 106. [Cînepă] o năvădescu, o mînjăscu, o țăs, o dau prin spată, prin iță, am țăsut-o, am nălghit-o. GRAIUL, I, 293, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 1 290/103, A I 22. 4. T r a n z. (Regional; complementul indică obiecte de îmbrăcăminte ale ciobanilor) A unge cu mînjeală (II 3); (regional) a mînjeli (2). Hainele mînjite (unse) cu ursuc, spălîndu-le, se fac cu mult mai frumoase decît cu altă mînjală. PRECUP, P. 21, cf. com. MARIAN. 5. T r a n z. (Glumeț) A lovi, a bate. Cf. ȚICHINDEAL, F. 331/22, PAMFILE, J. II, 153, IORDAN, STIL. 366, LEXIC REG. 83. ◊ I n t r a n z. Au înșfăcat repede vătrariul și au ieșit afară, și unde n-au prins să mînjască în țigan cu dînsul. SBIERA, P. 293. ◊ E x p r. A mînjí (cuiva) o palmă = a da, a trage (cuiva) o palmă. (Regional) A o mînji la ceafă = a spune un lucru (cu totul) nepotrivit, a face o (mare) prostie, a da cu oiștea în gard. Cf. LEXIC REG. 83. – Prez. ind.: mînjesc. – Și: (regional) măji (ALRM II/I h 280/346), muji vb. IV. – Din V. sl. мазати, мажѫ.

IEȘI vb. 1. a merge, (înv. și pop.) a purcede. (Să ~ puțin în grădină.) 2. a se elibera, a se libera, a scăpa. (A ~ din închisoare.) 3. a ajunge, a da. (Drumul ~ în sat.) 4. a germina, a încolți, a miji, a răsări. (A ~ grîul.) 5. a apărea, a se arăta, a se ivi. (A ~ iarba.) 6. a-i apărea, a-i da. (Copacului îi ~ frunzele.) 7. a țîșni. (Petrolul ~ cu putere din pămînt.) 8. a se naște, a proveni. (Ce ~ din pisică șoareci mănîncă.) 9. (FIZIOL.) a defeca, (pop.) a se căca, a se cufuri, a se scîrnăvi, a se spîrcîi, (reg.) a se spurca. 10. (FIZIOL.) a (se) urina, (pop.) a se pișa. 11. a ajunge, a deveni. (A ~ doctor.) 12. a apărea, a se publica, a se tipări. (A ~ un nou tom din dicționar.) 13. a se decolora, a se spălăci, (reg.) a se serbezi, a se spălătoci. (Țesătura s-a rărit și a ~ la spălat.) 14. a se isprăvi, a se sfîrși, a se termina. (Cum o ~, să iasă.)

STRÎNGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul! – Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță. ▭ Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta. – Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întuneric – n-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele. – Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia! – Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubească – ideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă. ♦ Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului. – Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile. ▭ Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile. ▭ Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.