ȘTERPELI, șterpelesc, vb. IV. Tranz. 1. (Familiar) A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. Serafim îi șterpelește pe la spate cutia de chibrituri și ii pune alta în loc. STĂNOIU, C. I. 126. Fiecare se gîndea numai să șterpelească cîte ceva. REBREANU, R. II 116. Intră peste drum, Șterpelește icrele de cosac. DELAVRANCEA, H. T. 11. ◊ Absol. Copiii... șterpeleau de prin coșurile oltenilor și furau de prin curți. PAS, Z. I 81. 2. (În expr.) A o șterpeli = a fugi (pe furiș, fără ca nimeni să prindă de veste); a o șterge, a o tuli. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc. CREANGĂ, A. 41. Cînd veni copoiul d-afară și văzu isprava iepurelui, zor să puie mîna pe el; dar ia-l de unde nu e; o șterpelise. ȘEZ. XIII 169. 3. (Rar) A atinge (ceva) ușor și în treacăt. Paharul șterpeli nasul d-lui șef, învinețindu-l. D. ZAMFIRESCU, la CADE. ♦ Tranz. fact. A face să se atingă puțin de ceva. Unchiașul... Puse șaua pe Murga... Apoi a tăiat lungul cîmpiilor ș-a spălat copitele gonaciului, și i-a șterpelit coada în multe pîrîuri. DELAVRANCEA, S. 242.