papúc m. (turc. papuç, papuğ, pabuğ, ar. babuš, d. pers. pâpuš, compus din pa, picĭor, și puš, acopere; ngr. papútzi, sîrb. papuca, ung. papucs; sp. babucha, fr. babouches. Sing. rom. s’a format din pl., ca și copac ș. a.). Vechĭ. Pantof. Azĭ. Pantof fără toc saŭ cu tocul foarte scund și care acoperă numaĭ vîrfu picĭoruluĭ. (Se poartă, de obiceĭ, în casă, ĭar femeile din popor umblă în papucĭ și pe stradă). A o lua la papuc, a-țĭ lua tălpășița, a pleca, a porni, a o șterge, a fugi de undeva. (Cp. cu a spăla putina). A da cuĭva papuciĭ, a-ĭ spune să plece, a-ĭ da răvaș de drum, a-ĭ da pașaport, a-l alunga. E un timp pe care poțĭ ĭeși în papucĭ galbenĭ, e un timp cînd noroĭu s’a uscat și poțĭ ĭeși fără să te murdăreștĭ. (Odinioară, pe timp răŭ, peste papuciĭ obișnuițĭ, se purtaŭ altĭ papucĭ, de marochin galben, numiți „imineĭ¹”. Astăzĭ, pin uĭtare, vorba se întrebuințează invers. Șăin. Infl. Or. 201). Chef cu papucĭ, chef (beție) la care se bea din papuciĭ (pantofiĭ) damelor, chef de dame. A fi supt papuc, a ști de frica nevesteĭ (pin aluz. la ceĭ ce odinioară, în semn de omagiŭ, beaŭ din papuciĭ femeilor). Papucu doamneĭ, o plantă orchidee care seamănă a papuc (cypripédium calcéolus), deosebit de conduru doamneĭ. Armata luĭ Papuc, armată ridiculă.^[1]