ABSOLUT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

AUTOCONDUCERE s. f. Conducere a activității sociale, economice etc. de către colectivitatea respectivă însăși sau de către reprezentanții ei. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + conducere.

INSTITUȚIONALISM s. n. Doctrină economică apărută în deceniile al treilea și al patrulea ale sec. XX, ai cărei reprezentanți consideră că economia politică trebuie să aibă ca obiect studierea anumitor categorii politice și juridice, precum și unele fenomene social-economice, denumite impropriu „instituții”. [Pr.: -ți-o-] – Din germ. Instituzionalismus.

FALANGĂ¹, falange, s. f. 1. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor. 2. (În Grecia antică) Formație de infanteriști înarmați cu lănci, dispuși în rânduri compacte și având centrul și una dintre aripi mai întărite. ◊ Fig. Grup compact și omogen de oameni care luptă împreună pentru același scop. 3. Grupare politică paramilitară de tip fascist din Spania. 4. (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Unitate social-economică de bază formată din 1500-2000 de oameni cu pregătiri diverse. – Din fr. phalange.

FEUDALISM s. n. 1. Ansamblul raporturilor, întemeiate pe fidelitatea personală, dintre suzeran și vasal. 2. Organizare social-economică care, în concepția materialist-istorică, urmează după sclavagism și precedă capitalismul și în care baza relațiilor o constituie stăpânirea feudală asupra pământului și dependența personală a țăranilor față de stăpânii feudali. [Pr.: fe-u-] – Din it. feudalismo, fr. féodalisme.

REFORMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau un progres; schimbare în sânul unei societăți (care nu modifică structura generală a acelei societăți). ◊ Reformă monetară (sau bănească) = operație financiară prin care se înlocuiește moneda unei țări cu o monedă nouă (ca urmare a perturbărilor din sistemul economic național), având un curs diferit față de prima. Reformă financiară = reformă prin care se aduc modificări importante sistemului de formare și de cheltuire a veniturilor statului. 2. (Art.) Mișcare social-politică și religioasă cu caracter anticatolic și antifeudal, apărută în Europa apuseană în sec. XV-XVI, care a susținut principiul mântuirii prin credință, secularizarea averilor clerului, simplificarea ierarhiei și cultului catolic și introducerea limbilor naționale în serviciile de cult; reformare. 3. Scoaterea din uz a unui material, a unei unelte etc. în urma degradării lor; (concr.), Totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit în care se păstrează un asemenea material. 4. Scoaterea din cadrele armatei a unui militar (pentru motive de incapacitate fizică). – Din fr. réforme, germ. Reform.

DESIGN s. n. 1. Domeniu multidisciplinar interesat de ansamblul factorilor (social-economici, funcționali, tehnici, ergonomici, estetici etc.) care contribuie la aspectul și calitatea produsului de mare serie. 2. Aspect exterior, fel în care se prezintă un lucru (din punct de vedere estetic). [Pr.: dizain] – Din engl., fr. design.

PROGRESA, progresez, vb. I. Intranz. 1. Trecere la etape, stări, niveluri calitativ superioare, manifestată în diferite domenii ale vieții sociale (economic, cultural, moral etc.); a face progrese, a înainta, a propăși; a avansa; a se dezvolta. 2. (Despre boli) A evolua; a se agrava; a se intensifica. – Din fr. progresser.

PROIECT, proiecte, s. n. 1. Plan sau intenție de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru. 2. Prima formă a unui plan (economic, social, financiar etc.), care urmează să fie discutat și aprobat pentru a primi un caracter oficial și a fi pus în aplicare. ◊ Proiect de lege = text provizoriu al unei legi, care urmează să fie supus dezbaterii organului legiuitor (și opiniei publice). 3. Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date, care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucțiunile etc. necesare executării unei construcții, unei mașini etc. ◊ Proiect de diplomă = lucrare cu caracter tehnic, aplicativ, pe baza căreia studenții institutelor politehnice, institutelor de arhitectură etc. obțin diploma la sfârșitul studiilor. [Pr.: pro-iect] – Din germ. Projekt, lat. projectus.

PROSPECTIVĂ, prospective, s. f. Proiect asupra viitorului constând în studierea factorilor tehnici, științifici, economici, sociali etc. și în stabilirea influenței lor asupra evoluției lumii moderne. V. viitorologie. – Din fr. prospective.

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitoare și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.

ORÂNDUIRE, orânduiri, s. f. Acțiunea de a orândui și rezultatul ei. 1. Așezare, grupare într-o anumită ordine, într-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, întocmire; stabilire. 2. Învestire. 3. (Înv. și reg.) Hotărâre, dispoziție, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinările „socială” și „social-economică”) Treaptă a dezvoltării istorice a societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestuia și prin suprastructura generată de aceste relații; formațiune socială, formațiune social-economică. ◊ Orânduire de stat = organizare politică și teritorială a statului sub aspectul regimului și al formei de stat, precum și al împărțirii administrativ-teritoriale, determinată, în esență, de caracterul orânduirii sociale. – V. orândui.

MIGRAȚIUNE, migrațiuni, s. f. 1. Deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali; migrare. 2. Deplasare în masă a unor animale dintr-o regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană etc.; migrare. 3. (În sintagmele) Migrațiunea petrolului (sau țițeiului) = proces de deplasare a petrolului și a gazelor asociate din zăcământul în care au luat naștere în roci, în zone subterane străine. [Pr.: -ți-u-. – Var.: migrație s. f.] – Din fr. migration, lat. migratio, -onis.

CONSTITUȚIE, constituții, s. f. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; structură fizică generală a corpului omenesc. 2. Lege fundamentală a unui stat, învestită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constituțiune s. f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.

CONSTITUȚIONAL, -Ă, constituționali, -e, adj. În conformitate cu constituția (2) unui stat, prevăzut în constituție, bazat pe constituție. ◊ Comisie constituțională = comisie însărcinată cu elaborarea textului unei constituții și cu exercitarea controlului legilor ce se elaborează. Drept constituțional = a) totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat; b) ramură a dreptului care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție (2). Monarhie constituțională = monarhie ale cărei prerogative sunt limitate prin constituție. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. constitutionnel.

STRUCTURĂ, structuri, s. f. I. 1. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componenților unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma și dimensiunile fiecărui element component, cum și prin aranjarea lor unul față de celălalt. ♦ Spec. Dispoziție a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Spec. Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanță minerală. 2. Mod de așezare și asamblare a părților corpului omenesc, ale corpului animalelor, ale plantelor sau ale țesuturilor lor. ♦ (Psih.) Factură, alcătuire, conformație. 3. Mod de construire a unui edificiu, a unui pod etc. 4. Mod de alcătuire a unei opere literare, muzicale etc. 5. Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. II. Mod de organizare, de întocmire a societății din punct de vedere economic, social-politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a unei ramuri de producție, a unui domeniu de activitate, a unei instituții, organizații etc. – Din fr. structure, lat. structura.

SUPRASTRUCTURĂ, suprastructuri, s. f. 1. Totalitatea concepțiilor și instituțiilor politice, juridice, religioase, artistice, filozofice etc. dintr-o anumită formațiune social-economică, generate de baza economică a acestei formațiuni. 2. Totalitatea elementelor care formează partea utilă a unei construcții. 3. Construcție metalică sau de lemn situată deasupra punții principale a unei nave, care cuprinde încăperile de locuit și de deservire. ♦ Ansamblu format din șasiul și caroseria sau platforma unui autovehicul. – Supra¹- + structură (după fr. superstructure).

TRATA, tratez, vb. I. 1. Tranz. A avea față de cineva sau de ceva o anumită comportare, a se purta cu cineva într-un anumit fel. 2. Tranz. A oferi unui oaspete mâncare, băutură; a ospăta. 3. Tranz. și refl. A (se) supune unui tratament medical. 4. Tranz. A discuta o chestiune economică, socială, politică etc., cu scopul de a ajunge la o înțelegere, la încheierea unei convenții etc.; a duce tratative. 5. Tranz. A dezvolta, a expune (în scris sau oral) o temă științifică, literară etc. 6. Tranz. A supune unui tratament (3). ♦ Spec. A supune semințele și plantele acțiunii unor agenți chimici sau fizici care distrug germenii bolilor. [Var.: (înv.) tracta vb. I] – Din it. trattare, lat. tractare.

REGRESIV, -Ă, regresivi, -e, adj. Care se opune progresului, care tinde spre o stare sau o formă (economică, socială, politică etc.) înapoiată; care dă înapoi, care este în regres. ♦ Mișcare regresivă = mișcare care se face în direcția inversă celei normale. (Lingv.) Derivare regresivă = mod de formare a unui cuvânt nou prin suprimarea unui afix de la un cuvânt (mai) vechi. Formație regresivă sau derivat regresiv = cuvânt format prin derivare regresivă. Asimilare regresivă = fenomen fonetic în care sunetul modificat se află înaintea sunetului care exercită influența modificatoare. – Din fr. régresif.

REVOLUȚIE, revoluții, s. f. I. 1. (Fil.) Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat. 3. (Pop.) Răscoală, revoltă. 4. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.) revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

DECOLONIZARE, decolonizări, s. f. Acțiunea de a decoloniza și rezultatul ei; proces social-economic, specific epocii contemporane, care constă în destrămarea sistemului colonial și obținerea independenței de către fostele colonii, consecință a luptei de eliberare națională. – V. decoloniza.

SECURITATE s. f. 1. Faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. ♦ Protecție, apărare. ◊ Securitate colectivă = stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni. 2. (Ieșit din uz) Totalitatea organelor de stat care aveau ca sarcină apărarea sistemului social-economic și politic al statului comunist. – Din fr. sécurité, lat. securitas, -atis.

SUBDEZVOLTARE s. f. Fenomen social-economic specific unui mare grup de țări ale lumii contemporane, cu un potențial economic scăzut. – Sub¹- + dezvoltare.

SISTEM s. 1. ansamblu. (Un ~ coerent de idei; un ~ tehnic.) 2. structură. (Un ~ închis.) 3. model, tip. (Un ~ nou de evacuare a apei.) 4. (ANAT., FIZIOL.) aparat. (~ circulator, cardiovascular etc.) 5. (ANAT.) sistem nervos central = nevrax, ax cerebrospinal, sistem nervos cerebrospinal; sistem nervos cerebrospinal v. sistem nervos central; sistem nervos ortosimpatic = sistem nervos simpatic; sistem nervos simpatic v. sistem nervos ortosimpatic; sistem osos = osatură, schelet, (înv., în Transilv.) dabilă, (fig.) cherestea. 6. (GEOGR.) sistem muntos = lanț, (livr.) catenă. 7. formațiune, orânduire. (~ social-economic.) 8. orânduire, regim, societate. (~ul capitalist.) 9. v. procedeu. 10. (TEHN.) metodă, procedeu, soluție. (~ de turnare.) 11. (FIZ., MAT.) sistem de referință = referențial. 12. doctrină, învățătură, teorie. (~ economic.) 13. (EC.) sistem monetar = mercantilism timpuriu. 14. (PED.) sistem monitorial v. lancasterianism. 15. (ASTRON.) sistem planetar v. lume; sistem solar v. lume; sistem stelar v. galaxie; sistemul heliocentric v. heliocentrism. 16. (CHIM.) sistemul periodic al elementelor = tabloul periodic al elementelor. 17. metodă. (O lucrare vădind lipsa de ~.) 18. fel, gen, manieră, mod, modalitate, regim, stil. (~ de viață.)

SOCIAL-ECONOMIC adj. socioeconomic.

SOCIOECONOMIC adj. social-economic.

BARBARIE ~i f. 1) Stare de înapoiere social-economică și culturală a unui popor. 2) Comportare de barbar; sălbăticie. 3) Crimă odioasă, născută din ură și dispreț față de cultură și civilizație. [Art. barbaria; G.-D. barbariei; Sil. -ri-e] /<fr. barbarie, lat. barbaria

BUN⁴ ~uri n. 1) Valoare materială de care dispune cineva; avut; proprietate. ~uri mobile și imobile. 2) Obiect sau valoare care are importanță socială, economică sau culturală. /<lat. bonus

CIVILIZAȚIE ~i f. 1) Nivel de dezvoltare materială și spirituală, atins de o formație social-economică. ~ antică. 2) Nivel înalt de dezvoltare a societății. [Art. civilizația; G.-D. civilizației; Sil. -ți-e] /<fr. civilisation

COMUNĂ ~e f. 1) Colectiv de persoane care s-au unit pentru a munci și a duce o viață în comun. ~ de muncă. ◊ ~ primitivă prima formație social-economică omenească. 2): ~a din Paris guvern revoluționar, creat de muncitorii parizieni în 1871. 3) Diviziune administrativ-teritorială rurală compusă din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. 4) (în evul mediu în Europa Occidentală) Oraș care a obținut independența față de stăpânul unui domeniu feudal. [G.-D. comunei] /<fr. commune

COMUNISM n. 1) Teorie care prezice înlocuirea capitalismului printr-o societate fără clase sociale diferențiate prin proprietate. 2) Formație social-economică care se bazează pe proprietate comună asupra mijloacelor de producție. ◊ ~ primitiv comună primitivă. /<fr. communisme

CONSTITUȚIE² ~i f. 1) Lege fundamentală a unui stat care determină forma de guvernământ, structura social-economică și politică, modul de organizare și de funcționare a organelor de stat, drepturile esențiale și obligațiile cetățenilor. 2) Broșură care cuprinde această lege. [Art. constituția; G.-D. constituției; Sil. -ți-e] /<fr. constitution, lat. constitutio, ~onis

DESIGN [pr.: dizain] n. 1) Domeniu interesat de factorii (social-economici, funcționali, tehnici, estetici etc.) care determină aspectul și calitatea produsului în serie. 2) Forma, aspectul exterior al unui obiect elaborat în conformitate cu legile esteticii. /<engl., fr. design

DOMENIU domenii n. 1) (în evul mediu, în Europa apuseană) Proprietate funciară feudală; moșie foarte mare; latifundiu. 2) Sferă de activitate (socială, economică, științifică, culturală). Domeniu științific. 3) Loc de răspândire a anumitor fenomene, activități; arie. [Sil. do-me-niu] /<fr. domaine

FOR ~uri n. 1) (în Roma antică) Piață publică unde era concentrată viața socială, economică și culturală și unde se țineau procesele judiciare. 2) Organ de stat; autoritate. 3) Organ politic sau științific care se bucură de mare autoritate. /<lat. forum, fr. for

FORMAȚIE ~i f. 1) Mod de aranjare, de organizare a unor ființe sau a unor obiecte. 2) Mod de dispunere a unei unități militare. ~ de marș. 3) Ansamblu artistic. ~ de dansuri. 4) Combinație de cifre sau de figuri la unele jocuri. 5) Îmbinare de elemente genetic legate între ele (prin comunitatea condițiilor de apariție). ◊ ~ social-economică treaptă istorică a dezvoltării societății. ~ geologică complex de roci alcătuite într-o anumită perioadă geologică. [Art. formația; G.-D. formației; Sil. -ți-e] /<fr. formation, lat. formatio, ~onis

GAZETĂ ~e f. Publicație periodică (de obicei cotidiană), care conține știri și informații din diferite domenii de activitate (social, economic, politic etc.); ziar; jurnal. * ~ de perete foaie mare de hârtie afișată periodic, (în special cu ocazia unei sărbători), care cuprinde materialele (în manuscris sau dactilografiate) privind activitatea unui colectiv. /<fr. gazette

INDICATOR³ ~i m. 1) chim. Substanță care, prin schimbarea culorii, semnalează caracterul acid sau bazic al altei substanțe ori sfârșitul unei reacții chimice. 2) Expresie numerică ce caracterizează din punct de vedere cantitativ un fenomen social-economic. /<fr. indicateur

INDICE ~i m. 1) mat. chim. Semn (număr sau literă) pus alături de o literă (de obicei la dreapta ei și mai jos) pentru a-i preciza valoarea și semnificația. 2) Expresie numerică ce caracterizează din punct de vedere cantitativ un fenomen social-economic. 3) Ac la instrumentele de măsurat care indică valorile unei mărimi variabile; indicator; arătător. 4) Listă (alfabetică) a numelor citate, a termenilor sau a materiilor dintr-o carte, cu indicarea paginilor unde se află; index. /<lat. index, ~icis, it. indice

MUNICIPIU ~i n. Oraș mare care se impune prin importanță deosebită în viața economică, socială, politică și culturală a statului, având o administrație proprie. /<lat. municipium

MUTAȚIE ~i f. 1) Schimbare, transformare, modificare radicală. 2) biol. Apariție bruscă într-un organism a unui material genetic nou. 3) Modificare fundamentală de structură (în domeniul social, economic, politic etc.). 4) Schimbare de domiciliu a unei persoane. 5) Modificare a vocii la băieți în perioada pubertății /<fr. mutation, lat. mutatio

PREȘEDINTE ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) Persoană care stă în fruntea unui organ de conducere (economic, social, sportiv etc.). 2) Conducător al unei țări cu formă republicană de guvernământ; șef al statului; prezident. 3) Persoană care prezidează (o adunare, o ședință etc.). /<fr. président, lat. praesidens, ~ntis

PROPRIETATE ~ăți f. 1) Dreptul de a poseda, de a folosi un bun. 2) Formă social-economică de însușire a bunurilor materiale, care exprimă relațiile economice ce apar în societate. ~ colectivă. ~ individuală. 3) Valoare materială de care dispune cineva; bun. 4) Semn particular al unui lucru sau al unei persoane; calitate; particularitate; trăsătură; caracter. [G.-D. proprietății; Sil. -pri-e-] /<fr. propriété, lat. proprietas, ~atis

RADICALISM n. Ansamblu de concepții care preconizează și practică metode radicale în soluționarea unor probleme politice, sociale, economice. /<fr. radicalisme, germ. Radikalismus

REVOLUȚIE¹ ~i f. 1) Etapă a dezvoltării în care se produc transformări sociale profunde în toate domeniile vieții. 2) filoz. Acțiune organizată și condusă de o clasă progresistă (care antrenează la luptă masele populare), având adesea ca rezultat o schimbare radicală a vieții economice, sociale și politice. 3) Schimbare radicală într-un domeniu de activitate (în știință, tehnică, artă etc.). [G.-D. revoluției; Sil. -ți-e] /<fr. révolution, lat. revolutio, ~onis, germ. Revolution

SCLAVAGISM n. ist. Formație social-economică bazată pe proprietatea privată a stăpânului asupra mijloacelor de producție și asupra sclavilor. /<fr. sclavagisme

SOCIALISM n. 1) Orânduire social-economică bazată pe proprietatea comună, care, în concepția marxistă, ar fi o fază de tranziție de la capitalism la comunism. 2) Doctrină care preconizează nivelarea claselor sociale și socializarea mijloacelor de producție. [Sil. -ci-a-] /<fr. socialisme, germ. Sozialismus

STATISTICĂ ~ci f. 1) Știință care se ocupă cu studiul laturii cantitative a realităților înconjurătoare (din societate, natură etc.). ~ social-economică. 2) Evidență numerică. ~ca natalității. [G.-D. statisticii] /<germ. Statistik, statistisch, fr. statistique

ȘOMAJ n. 1) Fenomen social-economic care se manifestă prin inactivitatea forțată a unui număr mare de salariați, ca rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă. 2) Stare de șomer. /<fr. chômage

TEHNOCRAȚIE f. Orientare social-economică, conform căreia societatea poate fi dirijată în exclusivitate pe baza principiilor raționalismului științifico-tehnic, ai căror purtători sunt inginerii și oamenii de știință. [G.-D. tehnocrației; Sil. -no-cra-] /<fr. technocratie

ZIAR ~e n. Publicație periodică (de obicei cotidiană), care conține știri și informații actuale din diferite domenii de activitate (socială, economică, politică etc.); jurnal; gazetă. [Sil. zi-ar] /Din zi + suf. ~ar

CARACTERISTICĂ s.f. 1. Caracter predominant propriu unei ființe, unui lucru, unui proces etc.; însușire tipică. 2. Partea întreagă a unui logaritm. 3. Curbă reprezentînd modul în care variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în funcție de o anumită variabilă. ♦ Mărime sau element care determină dintr-un anumit punct de vedere modul de funcționare a unui sistem tehnic. 4. (Statist.) Caracteristică statistică = trăsătură cantitativă comună a unui fenomen sau a unui proces social-economic. [Cf. fr. caractéristique].

CIVILIZAȚIE s.f. Nivel de dezvoltare la care se găsește viața socială, materială și spirituală a unei formații sociale sau a unui grup social; stare a vieții sociale, economice și culturale a unui popor, a unei epoci etc. ♦ Grad dezvoltat de cultură materială a unui popor, a unei societăți etc. [Gen. -iei, var. civilizațiune s.f. / cf. fr. civilisation].

COMUNĂ s.f. 1. Oraș medieval (dezvoltat în apusul Europei din vechile cetăți situate pe căile de comunicație comercială), care se bucura de o anumită autonomie politică. ♦ Diviziune teritorială, administrată de un primar și de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate sau cătune și condusă de un consiliu popular comunal. 3. Comună primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, corespunzînd unor forțe de producție slab dezvoltate, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și pe relații de colaborare și ajutor reciproc. ◊ Comuna din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate; Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat. med. communa].

CORPORATISM s.n. Curent de gîndire și acțiune social-economică și politică, axat pe ideea corporației, ca principiu și unitate de bază a organizării și funcționării societății. [< fr. corporatisme].

FALANSTER s.n. Celulă social-economică primară, care urma să funcționeze ca o asociație de producție și consum bazată îndeosebi pe îndeletniciri agricole, proiectată de socialistul utopist francez Fourier, destinat viitoarei societăți imaginate de el. [< fr. phalanstère].

MOBILITATE s.f. 1. Însușirea de a fi mobil. 2. Faptul de a trece cu ușurință de la o dispoziție sufletească la alta. ♦ (Fig.) Nestatornicie; nestabilitate. ♦ Ușurința de a-și schimba expresia feței, a figurii. 3. Mobilitatea populației = schimbare a unor caracteristici ale populației (domiciliul, profesiunea, clasa socială) în decursul unei perioade ca urmare a influenței diferiților factori social-economici. [Cf. fr. mobilité, lat. mobilitas].

ORDINE s.f. 1. Dispoziție, aranjament al unor lucruri, al unor fapte, făcut după anumite reguli etc.; organizare, înșiruire. ◊ Ordine de zi = program care cuprinde chestiunile ce urmează să fie discutate într-o ședință. 2. Rînduială, regulă, disciplină. 3. Orînduire, regim, organizare (socială, economică etc.). [Gen. -nii, var. ordin s.n. / cf. lat. ordo, it. ordine].

COMUNĂ s. f. 1. oraș medieval, care se bucura de o anumită autonomie politică. 2. unitate de bază administrativ-teritorială compusă din unul sau mai multe sate. 3. ~ primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, cu nivelul scăzut al forțelor de producție, proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și egalitatea în repartiția produselor. ◊ C-a din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate, prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C-elor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. (<fr. commune)

COMUNISM s. n. 1. formațiune social-economică în dezvoltarea societății, caracterizată prin proprietatea de stat asupra tuturor mijloacelor de producție și prin regim totalitar de extremă stânga. ◊ ideologia, teoria înfăptuirii orânduirii comuniste a unei false fericiri generale. 2. ~ utopic = ansamblul doctrinelor premarxiste privind o societate întemeiată pe desființarea proprietății private și pe egalitatea socială și economică. 3. ~ științific = socialism științific. (<fr. communisme)

ANTROPOLOGIE s.f. 1. Învățătură despre om. 2. Știință care studiază apariția omului și a raselor umane, evoluția biologică a omului. ◊ Antropologie filozofică = ramură a filozofiei care studiază esența și perspectivele omului; concepție despre om; antropologie socială și culturală = disciplină care studiază omul în ambianța socială, economică și culturală. [< fr. anthropologie, it. antropologia, cf. gr. anthropos – om, logos – studiu].

APARTHEID s.n. Politică rasistă de discriminare îndreptată împotriva populației băștinașe de altă culoare decît cea albă în Africa de Sud și Rhodesia, unde aceasta este lipsită de drepturi politice, sociale, economice și de învățămînt, trăind separat de populația albă, în rezervații cu pămînturi sărace și neroditoare. [< engl., ol. apartheid < cuv. afrikaans].

AUTOCONDUCERE s.f. Conducere a activității sociale, economice etc. de către însăși colectivitatea respectivă sau de către reprezentanții ei. [< auto¹- + conducere].

AUTODETERMINARE s.f. Principiu potrivit căruia o națiune are dreptul să-și aleagă singură statutul politic și calea de dezvoltare economică, socială și culturală. [Pron. a-u-. / < autodetermina].

CAPITALISM s.n. Orînduire social-economică bazată pe proprietatea privată a unui grup restrîns asupra mijloacelor de producție. ◊ Capitalism monopolist de stat = formă de existență a capitalismului monopolist, caracterizată prin îngemănarea forței statului cu forța monopolurilor. [Cf. fr. capitalisme].

COMUNISM s.n. 1. Orînduire social-economică bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție, avînd, potrivit concepției marxiste, două faze: una inferioară, socialismul, și a doua, superioară, comunismul propriu-zis. 2. Ideologia, teoria înfăptuirii orînduirii comuniste. 3. Mișcare politică-revoluționară care luptă pentru realizarea societății comuniste. [< fr. communisme].

COOPERATISM Sistem economic care atribuie un rol important cooperației. ♦ Curent în economie potrivit căruia regimul capitalist ar putea fi înlocuit cu un nou regim social-economic pe cale pașnică, prin generalizarea treptată a cooperației de consum; cooperativism. [Pron. co-o-. / < fr. cooperatisme].

FEUDALISM s.n. Orînduire social-economică, situată între sclavagism și capitalism, în care baza relațiilor de producție o constituie proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producție și proprietatea parțială a acestuia asupra țăranilor iobagi. [Pron. fe-u-. / cf. it. feudalismo, fr. féodalisme].

FORMAȚIE s.f. 1. Întocmire, alcătuire, organizare; formare. ♦ Complex de strate din scoarța Pămîntului depuse într-o anumită perioadă geologică. 2. Formație social-economică = categorie ce desemnează o treaptă istorică determinată a dezvoltării societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestora și o suprastructură generată de aceste relații. 3. Așezare, dispozitiv al unei unități militare în vederea unei acțiuni. 4. Ansamblu, echipă. 5. Combinație de cifre, de figuri sau de poziții la unele jocuri (la loterie etc.). [Gen. -iei, var. formațiune s.f. / < fr. formation, it. formazione, lat. formatio].

INSTITUȚIONALISM s.n. Curent în economia politică burgheză care consideră că economia politică trebuie să aibă drept obiect studierea anumitor categorii ale suprastructurii politice și juridice și unele fenomene social-economice, denumite impropriu „instituții”. [Pron. -ți-o-. / < fr. institutionnalisme].

NEOCOLONIALISM s.n. Politică promovată de marile puteri pe tărîm economic, social, ideologic, militar, recurgînd la noi forme de dominație, mai rafinate, în scopul de a obține noi poziții privilegiate. [Pron. ne-o-.... -ni-a-. / cf. fr. néo-colonialisme].

REVOLUȚIE s.f. I. 1. Schimbare bruscă, prin salt, a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. 2. Transformare radicală în raporturile social-economice și politice ale unei societăți și care constă în trecerea puterii politice din mîinile vechii clase dominante, în mîinile unei clase noi, precum și în sfărîmarea vechilor relații de producție și instaurarea unor relații de producție noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forțelor de producție. 3. (Fig.) Schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală. ♦ (În ideologia marxistă) Revoluție culturală = parte componentă a revoluției socialiste, cuprinzînd schimbările pe care aceasta le aduce în planul moral-spiritual. II. 1. Mișcare periodică a unui corp ceresc; timpul în care un corp ceresc parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. 3. Schimbare geologică a scoarței terestre. 4. (Fiz.) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. ♦ Mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Gen. -iei. / cf. fr. révolution, lat. revolutio].

SCLAVAGISM s.n. Formațiune social-economică în care baza relațiilor de producție o forma proprietatea stăpînului de sclavi atît asupra mijloacelor de producție, cît și asupra producătorilor. [Cf. fr. esclavagisme].

SECTOR s.n. 1. (Mat.) Porțiune dintr-un plan mărginită de două raze concurente și de arcul unei curbe cuprins între cele două raze. ♦ Piesă în formă de sector de cerc. 2. Parte, porțiune limitată dintr-o suprafață. ♦ (Mil.) Zona de acțiune a unei unități. 3. Domeniu sau ramură de activitate. ♦ Diviziune, parte, domeniu în cadrul economiei sau al unor unități administrativ-teritoriale. ♦ Sector social-economic = parte a economiei bazată pe o anumită formă de proprietate asupra mijloacelor de producție. [Cf. fr. secteur, rus. sektor, lat. sector < secare – a tăia].

SIMPTOM s.n. Semn, indiciu, manifestare a unei boli care servește la stabilirea diagnosticului. ♦ (Fig.) Semn, indiciu al unei stări anormale, mai ales al unui fenomen social-economic. [Pl. -oame, -omuri. / < fr. simptôme, cf. gr. symptoma < syn – cu, piptein – a cădea, a se întîmpla].

SITUAȚIE s.f. 1. Stare, poziție, așezare, ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o țară, un popor etc. din punct de vedere economic, politic și social. ♦ A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei sarcini încredințate. ♦ Loc, stare pe care o are cineva în viața socială. ♦ Stare a unei persoane în raport cu condiția sa (economică, socială etc.) sau cu interesele sale. 2 Dare de seamă, raport (asupra unei stări de fapt, a unui inventar etc.). 3. Așezare, poziție a unei localități, a unui teren etc.; situare. [Gen. -iei, var. situațiune s.f. / cf. fr. situation, it. situazione].

SOCIETATE s.f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, legați prin anumite raporturi de producție. ♦ Orînduire social-economică. 2. Asociație de persoane organizată potrivit unui anumit scop. 3. Categorie socială; cerc limitat de oameni (mai ales din clasele privilegiate). ♦ Anturaj; tovărășie, companie. 4. Întreprindere capitalistă alcătuită pe baza unor investiții de capital și în vederea unor beneficii comune. [< fr. société, it. società, lat. societas].

STRUCTURĂ s.f. I. 1. Fel de construcție (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp. ♦ Dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Modul de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. Modul de așezare între ele a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ♦ (Psih.) Conformație, factură, formație. 4. Fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ Structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. Mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orînduire. ♦ Mod de organizare a oricărei ramuri de producție. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a clădi].

SUBDEZVOLTARE s.f. Stare a ceea ce este subdezvoltat. ♦ Fenomen social-economic specific unui grup de țări ale lumii contemporane, constînd în insuficienta dezvoltare a forțelor de producție, în predominarea agriculturii și industriei extractive și care duce la lupta pentru independența națională. [sub- + dezvoltare, după fr. sous-développement].

SUPRASTRUCTURĂ s.f. 1. Totalitatea elementelor unei construcții care alcătuiesc partea utilă a acesteia. ♦ Construcție metalică sau de lemn situată deasupra corpului principal al unei nave, folosită pentru amplasarea încăperilor speciale. 2. Totalitatea reprezentărilor și concepțiilor ideologice dintr-o anumită formațiune social-economică și a instituțiilor corespunzătoare acestora, determinate de baza economică, pe care o reflectă. [< supra + structură, după fr. superstructure].

AUTOCONDUCERE s. f. conducere a activității sociale, economice etc. de către însăși colectivitatea respectivă sau prin reprezentanții ei. (după engl. self-government)

AUTODETERMINARE s. f. principiu care exprimă dreptul fiecărei națiuni de a-și alege, fără imixtiuni din afară, statutul ei politic și calea de dezvoltare economică, socială și culturală. (după fr. autodétermination)

BALZACIANISM s. n. ceea ce este specific operei balzaciene, care configurează un vast și viguros tablou al societății franceze sub Restaurație, sesizând raporturile social-economice existente în cadrul capitalismului premonopolist. ◊ imitație a operei lui. (< balzacian + -ism)

BAZĂ s. f. 1. parte inferioară a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament. ◊ distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonică. 2. electrod corespunzător zonei dintre două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (mat.) număr real, pozitiv și diferit de 1, la care se face logaritmarea. ♦ ~ a puterii (unui număr) = număr care se ridică la puterea indicată de exponent. ◊ latură a unui poligon sau față a unui poliedru, în poziția cea mai de jos. 4. element fundamental, esențial a ceva (cuvânt, combinație chimică etc.). ♦ de ~ = principal, fundamental; a pune ~ ele = a întemeia, a înființa. 5. totalitatea relațiilor de producție dintr-o etapă determinată a dezvoltării sociale, economice, pe care se înalță suprastructura corespunzătoare. 6. loc de concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate determinată. ♦ ~ militară = zonă special amenajată și dotată cu instalații, în care sunt concentrate unități, mijloace și materiale de luptă. 7. ~ sportivă = teren special amenajat și dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. 8. substanță chimică cu gust leșietic, care albăstrește hârtia de turnesol și care, în combinație cu un acid, formează o sare; substanță care poate fixa protonii eliberați de un acid. (< fr. base, /5/ rus. baza)

CAPITALISM s. n. orânduire social-economică bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. ♦ ~ monopolist de stat = formă actuală de existență a capitalismului monopolist, caracterizată prin îngemănarea forței statului cu forța monopolurilor. (< fr. capitalisme)

CARACTERISTIC, -Ă I. adj. care constituie trăsătura distinctivă a cuiva sau a ceva. II. s. f. 1. însușire tipică predominantă, proprie unei ființe, unui lucru, fenomen etc. 2. partea întreagă a unui logaritm. 3. curbă reprezentând variația unei mărimi importante a unui sistem fizic sau tehnic în funcție de un anumit parametru. ◊ mărime, element care determină, dintr-un anumit punct de vedere, modul de funcționare a unui sistem tehnic. 4. (stat.) trăsătură cantitativă comună a unui fenomen sau proces social-economic. (< fr. caractéristique)

CONSTITUȚIONAL, -Ă adj. 1. referitor la constituție (I). 2. conform cu constituția (II), bazat pe existența acesteia. ♦ comisie ~ă = comisie însărcinată cu elaborarea unei constituții (II); drept ~ = a) totalitatea drepturilor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat; b) ramură a dreptului care studiază drepturile și îndatoririle cetățenilor prevăzute în constituție (II); monarhie ~ă = sistem politic în care puterea monarhului este limitată de constituție. (< fr. constitutionnel)

CONVERGENȚĂ s. f. 1. faptul de a converge. ♦ teoria ~ței = teorie burgheză care preconizează evoluția celor două sisteme social-economice și politice, socialismul și capitalismul, spre un tip comun de societate, fără a fi nevoie de revoluția socială. 2. proprietate a unui fascicul de radiații de a-și micșora secțiunea, concentrându-se într-un singur punct. ◊ însușire a unui sistem optic de a transforma fasciculele paralele sau divergente în fascicule convergente. 3. (mat.) proprietate a unui șir și a unei serii de a fi convergente. 4. (biol.) apariție, în cursul evoluției, a unor caractere structurale sau funcționale aparent similare la specii înrudite, datorită adaptării la aceleași condiții de viață. (< fr. convergence)

COOPERATISM s. n. 1. sistem economic care atribuie un rol important cooperației. 2. curent în economie potrivit căruia capitalismul ar putea fi înlocuit cu un nou regim social-economic, pe cale pașnică, prin generalizarea treptată a cooperației de consum. (< fr. coopératisme)

CORPORATISM s. n. doctrină social-economică și politică axată pe ideea corporației, ca principiu și unitate de bază a organizării și funcționării societății. (< fr. corporatisme)

FEUDALISM s. n. orânduire social-economică între sclavagism și capitalism, în care baza relațiilor de producție o constituie proprietatea feudalului asupra pământului și dependența personală a țăranilor iobagi față de stăpânii feudali; orânduire feudală, feudalitate. (< it. feudalismo, fr. féodalisme)

FORMAȚIUNE s. f. 1. complex de straturi din scoarța Pământului depuse într-o anumită perioadă geologică. 2. ~ social-economică = categorie a materialismului istoric ce desemnează o treaptă istorică a dezvoltării societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestora și o suprastructură generată de aceste relații. 3. așezare a militarilor (sau a subunităților militare) în cadrul unei unități în vederea executării unei misiuni. (< fr. formation, lat. formatic)

INSTITUȚIONALISM s. n. curent în gândirea economică care consideră că economia politică trebuie să aibă ca obiect studierea anumitor categorii ale suprastructurii politice și juridice și unele fenomene social-economice. (< fr. institutionnalisme)

ORGANIZARE s. f. acțiunea de a organiza; (p. ext.) rânduială, disciplină, ordine. ◊ alcătuire, orânduire. ♦ ~ social(-economică) = formațiune socială; ~ de stat = organizare politică și teritorială a unui stat. (< organiza)

REFORMĂ s. f. 1. transformare, reorganizare în domeniul politic, economic, social, cu caracter limitat sau de structură. 2. mișcare social-politică și religioasă îndreptată împotriva feudalismului și a papalității, apărută în Europa apuseană în sec. XVI, care a dus la crearea bisericii reformate (protestante). 3. scoatere din evidență a unor materiale, efecte, arme etc. socotite la un moment dat ca inutilizabile; totalitatea acestor bunuri. 4. declarare a cuiva ca inapt pentru serviciul militar. (< fr. réforme, germ. Reform)

SECTOR s. n. 1. (mat.) porțiune dintr-un cerc între două raze concurente. ◊ piesă sau organ de mașină în formă de sector de cerc. 2. porțiune limitată dintr-o suprafață. ◊ (mil.) zona de acțiune a unei unități. ◊ porțiune dintr-un drum care intră în raza unei unități de construcție sau de întreținere. 3. domeniu, ramură de activitate. ◊ diviziune, parte, domeniu în cadrul economiei sau al unor unități administrativ-teritoriale. ♦ ~ social-economic = parte a economiei bazată pe o anumită formă de proprietate asupra mijloacelor de producție. (< fr. secteur, lat. sector)

SECURITATE s. f. 1. stare de siguranță, de lipsă de primejdie. 2. protecție, apărare. ♦ Consiliu de S~ = principalul organ permanent al ONU, având ca sarcină fundamentală menținerea păcii și securității internaționale. 3. totalitatea organelor de stat care în trecut, aveau sarcina să apere sistemul social economic și politic; sistem politico-polițienesc represiv. (< fr. sécurité, lat. securitas)

SITUAȚIE s. f. 1. stare, poziție, așezare, ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o persoană, o localitate, o țară, un popor etc. din punct de vedere economic, politic și social. ♦ a fi la înălțimea ĩ = a corespunde pe deplin unei sarcini încredințate. ◊ loc, stare pe care o are cineva în viața socială. ◊ stare a unei persoane în raport cu condiția sa (economică, socială etc.) sau cu interesele sale: avere. ♦ ~ limită = situație excepțională, extremă, care impune hotărâri radicale. 2. dare de seamă, raport (asupra unei stări de fapt, a unui inventar etc.). (< fr. situation, lat. situatio)

SOCIALISM s. n. 1. formațiune social-economică întemeiată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție și de schimb, ca urmare a desființării claselor sociale. 2. concepție social-politică care susține îngrădirea proprietății private. ♦ ~ științific = parte constitutivă a marxismului, care studiază structura și dinamica proceselor trecerii de la orânduirea capitalistă la cea comunistă; ~ utopic = ansamblu al concepțiilor premarxiste care susțineau necesitatea socialismului, dar nu cu argumente științifice, ci „raționale” și morale. 3. ansamblu de doctrine ale partidelor de stânga nemarxiste. (< fr. socialisme, germ. Sozialismus)

SOCIETATE s. f. 1. ansamblu unitar, sistem organic închegat de relații între oameni, istoricește determinate, al căror fundament îl constituie relațiile de producție. ◊ formațiune social-economică. ◊ grup (organizat) în care trăiesc unele ființe. 2. asociație de persoane organizată potrivit unui anumit scop. 3. categorie socială; cerc limitat de oameni. ◊ anturaj; companie. 4. asociație între oameni de afaceri alcătuită pe baza unor investiții de capital social și în vederea unor profituri comune. 5. organizație cu caracter (inter)național, obștesc etc. care are drept scop promovarea unor idei sau acțiuni de interes general. (< fr. société, lat. societas)

STRUCTURĂ s. f. I. 1. ansamblu de elemente de construcție solidarizate între ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta și le transmite la fundație. 2. mod de alcătuire internă a unui corp, a unui sistem. ◊ dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ◊ mod de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. mod de așezare a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ◊ (psih.) conformație, factură, formație. 4. fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ◊ mod de organizare a oricărei ramuri de producție. (< fr. structure, lat. structura)

SUBDEZVOLTARE s. f. stare a ceea ce este subdezvoltat. ◊ fenomen social-economic specific unui grup de țări ale lumii contemporane, constând în insuficienta dezvoltare a forțelor de producție, în predominarea agriculturii și a industriei extractive. (după fr. sous-développement)

SUPRASTRUCTURĂ s. f. 1. totalitatea elementelor care formează partea utilă a unei construcții. ◊ construcție metalică sau de lemn situată deasupra punții superioare a unei nave, unde sunt amplasate încăperile de locuit și de navigație etc. 2. totalitatea ideilor, a teoriilor și a concepțiilor cu caracter ideologic dintr-o anumită formațiune social-economică și a instituțiilor corespunzătoare acestora, generate de baza economică, pe care o reflectă. (după fr., engl. superstructure)

ȘOMAJ s. n. fenomen social-economic caracteristic economiei de piață, constând în inactivitatea forțată a unui număr mare de oameni, care rămân fără lucru. (< fr. chômage)

ALBERT I, rege al Belgiei (1909-1934). A sprijinit înfăptuirea unor reforme social-economice și militare. Comandant suprem al armatei în primul război mondial.

ASOCIAȚIUNEA TRANSILVANĂ PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN (ASTRA), organizație culturală a românilor din Transilvania înființată la 23 oct. / 4 nov. 1861, la Sibiu. A avut un important rol cultural și politic în lupta pentru eliberarea națională a românilor transilvăneni, pentru menținerea unității naționale și pregătirea Marii Uniri din 1918. Activitatea ASTRA, prin forma ei instituțională, periodic revăzută și imbunătățită a contribuit la îndrumarea și susținerea celor mai diverse manifestări ale vieții sociale, economice, cultural-științifice și artistice. A editat revistele: „Transilvania” și „Țara noastră”; a inițiat colecțiile: „Biblioteca populară”, „Biblioteca tineretului” și „Biblioteca profesiunilor industriale”; a înființat un muzeu etnografic și o editură. A tipărit „Enciclopedia română”, 3 vol. (1898-1904), coordonată de Corneliu Diaconovici. Prin structura ei organizatorică, împărțită din 1868, pe „despărțăminte”, ASTRA a primit printre membrii ei, alături de românii din Transilvania și reprezentanți din celelalte provincii românești. Primul președinte: episcopul Andrei Șaguna, urmat, de-a lungul anilor de: Vasile L. Popa, Timotei Cipariu, George Barițiu, Ion Micu Moldovanu, Alexandru Mocioni, Iosif Sterca Șuluțiu, Andrei Bărseanu, Vasile Goldiș ș.a. Și-a încetat activitatea în 1946.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

BALZAC, Honoré de (1799-1850), romancier francez. Scriitor de prodigioasă fecunditate (c. o sută de nuvele și romane, reunite sub titlul „Comedia umană”). A configurat un vast și viguros tablou critic al societății franceze sub Restaurație, sesizînd cu o rară intuiție raporturile social-economice (declinul aristocrației, ascensiunea burgheziei, obsesia banului). Pictor de moravuri și de caractere, unul dintre cei mai mari creatori de tipuri vii, bine individualizate; a excelat în descifrarea legăturilor existente între fizionomia spirituală a eroilor și mediul în care trăiesc aceștia. În opera lui B., fantezia romantică se îmbină cu forța observației realiste, cu exactitatea științifică a descrierilor și a analizei psihologice. A avut o covîrșitoare influență asupra evoluției romanului. Op. pr.: „Gobseck”, „Pielea de sagri”, „Eugénie Grandet”, „Moș Goriot”, „Cézar Birotteau”, „Țăranii”, „Iluzii pierdute”, „Verișoara Bette”, „Vărul Pons”.

ABSOLUT², -Ă, absoluți, -te, adj. 1. Care nu este supus nici unei restricții; nelimitat. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă a lumii obiective. (În filozofia idealistă) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care e raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. Desăvîrșit, complet. – Fr. absolu (lat. lit. absolutus).

BIOGRAFÍE (< fr. {i}) s. f. 1. Scriere care expune (comentează și analizează) în scopuri documentare, istorice, portretistice, viața unor persoane. ♦ B. romanțată = povestirea literară sau literaturizată a vieții unei persoane celebre. ♦ B. socială = metodă de (auto)înregistrare a experienței de viață a indivizilor utilizată în studierea unor fenomene psiho-sociale, precum adaptarea și integrarea social-culturală, în vederea prezentării cît mai veridice a vieții acestora în condițiile social-economice concrete. 2. Viața unei persoane; totalitatea evenimentelor existenței sale.

BLOCH [blɔc], Marc (1886-1944), istoric medievist francez. A subliniat necesitatea studiului factorilor naturali și social-economici pentru înțelegerea istoriei („Societatea feudală”). Fondatorul revistel „Annales”. Executat de hitleriști pentru participarea la rezistență.

BOBÎLNA 1. Com. în jud. Cluj, la poalele dealului omonim, pe rîul Oltpret (afl. al Someșului); 2.105 loc. (1991). Pînă în 1957 s-a numit Oltpret. Biserică de lemn (sec. 17). 2. Răscoala de la ~, mare răscoală antifeudală din Transilvania (1437-1438). Țăranii răsculați au ridicat pe dealul B. o tabără după model husit și au înfrînt (iun. 1437) armata nobililor, obținînd satisfacerea unor revendicări sociale, economice și politice. Categoriile privilegiate au încheiat în sept. 1437 Unio trium nationum împotriva țăranilor răsculați; ostilitățile sînt reluate și are loc lupta de la Apatiu, încheiată nedecis; se ajunge la o nouă înțelegere (oct. 1437), care însă anula o parte din succesele obținute anterior. În nov. răsculații ocupă orașele Aiud și Cluj și, probabil, Dejul și Turda; în a doua jumătatea lunii dec. 1437 – începutul lui ian. 1438 Clujul, centrul de rezistență al țărănimii răsculate, este reocupat de nobili și răscoala este înfrîntă.

BREJNEV, Leonid Ilici (1906-1982), om politic sovietic. Prim-secretar (1964-1966) și secretar general (1966-1982) al C.C. al P.C.U.S. Președinte (1960-1964 și 1977-1982) al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (șef al statului). A organizat înăbușirea „Primăverii de la Praga” (1968) și a elaborat doctrina „suveranității limitate”. Pe plan intern a promovat o linie politică rigidă, fapt ce a dus la o perioadă de stagnare accentuată în societatea sovietică în domeniile vieții economice, sociale și spirituale.

ABSOLUT, -Ă, absoluți, -te, adj., s. n., adv. I. 1. Adj. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. 2. S. n. Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Fil.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 3. Adj. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 4. Adj. (Mat.; despre mărimi) A cărei valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 5. Adj. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus, fr. absolu.

CAREY [kéri], Henry Charles (1793-1879), economist și sociolog american. Adept al teoriei „armoniilor social-economice”. Adversar al liberalismului clasicilor englezi, susținător al protecționismului („Principii de economie politică”, „Principiile științei sociale”).

seismograf, seismografe s. n. (pub., fig.) indicator al vieții sociale, economice etc.

PRONOSTIC, pronosticuri, s. n. Ipoteză, previziune referitoare la evoluția unui fapt sau fenomen din domeniul social, economic, politic, tehnologic, științific, sportiv etc., prin analiza tendințelor și conjuncturilor actuale. [Var.: (înv.) prognostic s. n.] – Din fr. pronostic.

CNEAZ (< sl.) s. m. 1. Titlu purtat de conducătorul unei formațiuni statale feudale; persoană avînd acest titlu. În ev. med. la români, categorie socială constituită înainte de formarea statelor feudale printr-un proces de dezvoltare social-economică și alcătuită din stăpîni de pămînt și săteni. Cu timpul a cunoscut un proces de diferențiere socială; o parte dintre ei au intrat în rîndul stărilor privilegiate, iar alții, majoritatea, au rămas oameni liberi, fără privilegii, intermediind între stăpînii feudali țărănimea săracă sau dependentă. C. din Transilvania au avut un important rol militar în lupta împotriva turcilor. În Banat ei s-au mai numit și chineji. 2. (În sec. 16-17 în Țara Românească) Om liber de servitute; primar; jude.

COMUNITATEA FRANCEZĂ, asociație de state și teritorii creată în 1958 (succedînd Uniunii Franceze, fondată în 1946) în scopul conlucrării pe plan politic, economic, social și cultural, din care fac parte Franța, departamentele și teritoriile franceze de peste mări, precum și unele din fostele posesiuni coloniale franceze ce și-au dobîndit independența. Nu are organe proprii, însă sînt organizate anual întîlniri la nivel înalt franco-africane.

COMMONWEALTH [camənuelθ] 1. Denumirea statului englez în perioada republicii (1649-1660). 2. ~ of Nations (Comunitatea de națiuni), asociație de state, cu sediul la Londra, creată în 1926 (pînă în 1947 s-a numit Comunitatea britanică de Națiuni), în scopul conlucrării pe plan politic, economic, social și cultural între Marea Britanie și fostele sale colonii, care și-au dobândit independența. Organele principale sînt: Conferința șefilor de state și guvern, Secretariatul și 50 de organisme specializate în domeniile agriculturii, științei și tehnologiei, sănătății, educației, informației, comunicațiilor, juridic etc. Are 50 de membri (1991) dintre care 26 de republici (Bangladesh, Botswana, Cipru, Dominica, Gambia, Ghana, Guyana, India, Kenya, Kiribati, Malawi, Maldive, Malta, Namibia, Nigeria, Seychelles, Sierra Leone, Singapore, Sri Lanka, Tanzania, Trinidad și Tobago, Uganda, Vanuatu, Zambia, Zimbabwe; Nauru este membru special), șapte monarhii (Brunei, Lesotho, Malaysia, Marea Britanie, Samoa, Swaziland, Tonga) și 16 state în care, de iure, șeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general, dar care, de facto, sînt conduse de parlamente și guverne naționale (Antigua și Barbuda, Australia, Bahamas, Barbados, Belize, Canada, Fiji, Grenada, Jamaica, Mauritius, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guineea, Saint Christopher și Nevis, Saint Lucia, Saint Vicențiu și Grenadine, Insulele Solomon; Tuvalu este membru special). Din C. mai fac parte și terit. dependente și neautonome administrate de statele membre.

autoconducere s. f. Conducere a activității economice, sociale etc. de către comunitatea respectivă ◊ „Gospodarii unităților teritorial-administrative din județul Ilfov au în vedere, așadar, atât cerințele imediate, cât și cele de perspectivă, autoconducerea și autofinanțarea dovedindu-se [...] drept căi sigure care duc la propășirea tuturor localităților patriei, a întregii populații.” R.l. 5 IV 79 p. 5; v. și Sc. 5 IX 79 p. 1 (din auto1- + conducere, probabil după model străin; cf. fr. autogestion; DMC 1960; DP; DEX, DN3)

economico-social, -ă adj. ◊ „Un rol major în îndeplinirea marilor obiective ale dezvoltării economico-sociale a țării.” R.l. 31 X 78 p. 3; v. și endemicitate (1973) (din economic + social; LRC II p. 215)

glasnost s. (cuv. rus.) Transparență, libertatea cuvântului, a informației, a comunicării etc., termen specific reformei lui Gorbaciov de după 1987 ◊ „Gorbaciov a aliat conceptului social-economic de «perestroika» pe acela etic de «glasnost».” R.lit. 7 II 91 p. 2. ◊ „În sfârșit, glasnost și în problema deportării popoarelor” R.l. 30 XI1 XII 91 p. 8; v. și R.lit. 14 III 91 p. 2, R.l. 31 I 92 p. 1 (din rus. glasnost, cf. fr., engl., it. glasnost; PN 1987)

parteneriat s. n. Sistem în care se asociază parteneri sociali, economici etc. ◊ „Prin alegerea sa [a lui M. Dinescu] se urmărea sublinierea parteneriatului între Uniunea Scriitorilor și FPLGT.” R.l. 6 X 93 p. 16. ◊ „Interesul Franței într-un parteneriat privilegiat cu România” ◊ Rev. 22 9/97 p. 7 (din partener)

paxologie s. f. ◊ „Paxologia are ca obiect de studiu însăși ordinea mondială, examinată cu precădere pe plan juridic, fără a exclude însă elementele de ordin militar, politic, economic, social și cultural.” Fl. 8 II 85 p. 31 //din lat. pax + -(o)logie//

sovietizare s. f. (pol.) Transformarea unei realitatăți social-economice și politice dintr-una specific națională într-una de tip sovietic, comunizare ◊ „Sovietizarea sistemelor de drept în Europa de Est” Cotid. 24 V 91 p. 2 (A. Stoichițoiu în Hyperion IV p. 209)

standing s. (cuv. engl.) ♦ 1. Poziție socială, economică înaltă ◊ „Casa «la centru» devenea o firmă și o condiție exterioară a standing-ului cetățeanului.” R.l. 25 V 78 p. 2. ♦ 2. (sport) (Prin extensie) Poziție înaltă într-un clasament ◊ „La întrecerile Olimpiadei albe noi nu am atins încă un «standing» care să ne permită să emitem pretenții deosebite.” I.B. 7 II 84 p. 3 [pron. stending] (cf. fr. standing; DMN 1950, BD 1965)

ORGANIZAȚIA STATELOR AMERICANE (O.S.A.; în engl.: Organization of American States – O.S.A.; în sp.: Organización de los Estados Americanos – O.E.A.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Washington (S.U.A.), creată în 1948 prin Carta de la Bogotá (în vigoare din 1951, modificată în 1965 și 1985), în scopul promovării păcii, securității și bunei înțelegeri între țările membre din cele două continente, întăririi colaborării și protejării independenței lor, dezvoltării lor economice, sociale și culturale și favorizării integrării lor economice. O.S.A. continuă activitatea Uniunii internaționale a Republicilor Americane (1890-1923) și a Uniunii Republicilor Continentului American (1923-1948). Are 35 membri (2001) – toate statele din cele două Americi (inclusiv Cuba, suspendată în 1962) și observatori din 35 de state de pe toate continentele, inclusiv Uniunea Europeană (dintre care 15 state au statut de observatori permanenți). Principalele organe ale O.S.A. sunt: Adunarea Generală (care se reunește anual), Consiliul Permanent (cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat membru), Secretariatul, numeroase consilii (Consiliul Interamerican Economic și Social; Consiliul Interamerican pentru Educație, Știință și Cultură ș.a.), Consfătuirea Consultativă a Miniștrilor Relațiilor Externe, șase organizații, cinci comisii specializate etc.

ORGANIZAȚIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR AFRO-ASIATICE (în engl.: Afro-Asian People’s Solidarity – A.A.P.S.O.), organizație internațională neguvernamentală, cu sediul la Cairo (Egipt), creată în 1957, ca un for de legătură între popoarele Africii și Asiei, în scopul asigurării dezvoltării lor economice, sociale și culturale și coordonării luptei împotriva imperialismului, colonialismului, neocolonialismului și rasismului. La activitățile ei iau parte comitete naționale sau organizații naționale din 75 de țări (1984).

ORGANIZAȚIA COMUNĂ AFRICANĂ ȘI MAURITIANĂ (O.C.A.M.; în fr.: Organisation Commune Africaine et Mauricienne – O.C.A.M.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Bangui (Rep. Centrafricană), creată în 12 febr. 1965, în scopul întăririi cooperării și solidarității africane, accelerării dezvoltării lor economice, sociale și culturale și facilitării consultărilor reciproce în domeniul politicii externe. Între 1965 și 1971 s-a numit Organizația Comună Africană și Malgașă, iar între 1971 și 1974, Organizația Comună Africană, Malgașă și Mauritană. A funcționat până în 1985. Din O.C.A.M. au făcut parte: Benin, Republica Centrafricană, Côte d’Ivoire, Mauritius, Niger, Rwanda, Senegal, Seychelles, Togo și Burkina Faso.

ORGANIZAȚIA CONFERINȚEI ISLAMICE (O.C.I; în engl.: Organization of the Islamic Conference – O.I.C.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Jeddah (Arabia Saudită), creată în 1969 (își începe activitatea în 1971), cu scopul promovării solidarității islamice a țărilor membre, a cooperării dintre statele membre în domeniile economic, social, cultural și științific, eliminării segregației, discriminării rasiale și a oricărei forme de colonialism, asigurării măsurilor necesare pentru pace și securitate internațională, a consolidării luptei tuturor musulmanilor pentru apărarea demnității, independenței și drepturilor naționale, a creării unui climat potrivit pentru cooperare și înțelegere între țările membre și alte țări, a protecției locurilor sfinte ale Islamului și promovării cauzei palestiniene. Are 57 de state membre suverane care au populație islamică din Africa, Asia, Europa și America, două state au statut de observator, iar Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) este membru cu drepturi depline. Principalele sale organe sunt: Conferința șefilor de state (care se reunește la fiecare 3 ani), Conferința Miniștrilor Afacerilor Externe (care se reunește în fiecare an) și Secretariatul general. În cadrul organizației funcționează Banca de Dezvoltare Islamică, Agenția de Știri Internațională și Fondul de Solidaritate Islamic.

COMUNÍSM (< fr.) s. n. 1. Doctrină socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private asupra mijloacelor de producție și al instaurării proprietății colective. Primele idei comuniste de organizare socială au la bază principiul comunității de bunuri și se găsesc la unele grupuri religioase (vechii creștini, mănăstirile medievale), în unele societăți istorice (Sparta, secta anabaptistă a lui Th. Müntzer, Republica iezuită a Paraguay-ului din sec. 16), în unele modele de societăți ideale elaborate de Platon în „Republica”, Th. Morus în „Utopia”. T. Campanella în „Cetatea Soarelui”. Începînd cu sec. 16 s-a dezvoltat un curent utopic, reclamînd suprimarea proprietății private și abolirea inegalităților de orice fel; v. socialism utopic. C. modern este legat de ideile lui K. Marx și Fr. Engels, care, ulterior, au fost preluate, precizate, adaptate și dezvoltate de diverși teoreticieni (Lenin, Stalin, Troțki, Mao). Central, în doctrina comunistă, este conceptul de societate fără clase, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție. Societatea fără clase ar urma după perioada de tranziție de dictatură a proletariatului și după etapa pregătitoare a socialismului. În urma Revoluției din Octombrie 1917 din Rusia doctrina c. a fost folosită pentru preluarea puterii politice în stat. După al doilea război mondial, c. a fost impus de către U.R.S.S. treptat unor state din Europa de Est, Asia, Africa și America Centrală. 2. Sistem economic, social și politic caracterizat prin proprietatea de stat asupra mijloacelor de producție și de schimb, eliminarea economiei de piață și a sistemului concurențial, hipercentralizarea decizională în sfera economicului, socialului și politicului. 3. Ansamblu de mișcări, partide, țări, persoane care au aderat la doctrina comunistă. 4 Ansamblul metodelor folosite de cei care au aderat la ideile comuniste și al instituțiilor care au rezultat din acțiunea lor.

CONSILIUL NORDIC, organizație guvernamentală regională, creată în 1952 (își începe activitatea în 1953), în scopul promovării cooperării în domeniul politic, economic, social și cultural între țările nord-europene membre (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia). Organe principale: Prezidiul, Consiliul, secretariatele membre din fiecare țară membră, comitetele permanente.

CONSTITÚȚIE (< fr., lat.) s. f. I. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; este condiționată ereditar de și ontogenetic și determină caracterul reacțiilor față de acțiunea agenților externi; structură, alcătuire. 2. Conformație. II. Legea fundamentală a unui stat, care reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernămînt și organizare statală, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor. Prima c. a fost Constituția americană de la 1787, urmată de Constituția franceză de la 1791. În sec. 19 și la începutul sec. 20, constituția scrisă s-a generalizat în Europa și Asia, iar mai apoi și în Africa. În România, prima c. a fost adoptată la 1866. Au urmat c. de la 1923 și 1938. Alte c. au fost adoptate în anii 1948, 1952, 1965, 1991.

HAILE SELASSIE I [híle selasé] (Tafari Makonnen, încoronat sub numele de ~) (1892-1975), împărat al Ethiopiei (1930-1974). În 1916, a devenit regent și conducător de facto al țării; în timpul ocupației italiene a trăit în emigrație (1936-1941). A inițiat reforme social-economice (abolirea sclaviei, 1924), urmărind modernizarea statului. Detronat în 1974, printr-o lovitură militară și, probabil, asasinat.

HONDA, Toshiaki (1744-1821), matematician, astronom și economist japonez. A susținut introducerea unor elemente ale civilizației occidentale (dezvoltarea căilor și mijloacelor de transport), în viața social-economică japoneză, care, în viziunea sa, aveau rolul de a impulsiona dezvoltarea Japoniei.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

RĂZBÓI¹ (< sl.) s. n. 1. Fenomen social-istoric complex, constând în lupta armată între diferite grupuri, clase sociale și state pentru realizarea unor interese sociale, economice și politice; reprezintă continuarea cu mijloace violente a politicii statului și claselor respective, de obicei pentru controlarea unor teritorii. ◊ R. civil = luptă armată în interiorul unui stat între diverse grupări (politice, militare), categorii sociale etc., în vederea schimbării ordinii politice și de stat sau pentru menținerea celei existente. ◊ R. de eliberare națională = luptă armată dusă de forțele patriotice, naționale pentru eliberarea țării de sub dominația străină. ◊ R. de partizani = luptă dusă de detașamente armate în spatele frontului armatei dușmane; formă a războiului popular, împotriva unui regim politic și a armatelor sale oficiale. V. gherilă. ◊ R. mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect, majoritatea statelor lumii. ◊ R. țărănesc = formă a luptei țărănimii împotriva exploatării feudale, care prin amploare și desfășurare depășește răscoala țărănească. ◊ R. rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile internaționale, creată după al Doilea Război Mondial ca urmare a conflictului dintre cele două sisteme, capitalist și comunist, care însă nu a luat forma unui conflict armat; a luat sfârșit în 1989 prin prăbușirea sistemului comunist, urmat de dezmembrarea U.R.S.S. ◊ R. psihologic v. psihologic. ◊ R. total = luptă armată în care statul agresor folosește toate mijloacele de distrugere, nu numai împotriva forțelor armate, ci și împotriva întregii populații. ◊ Stare de război = beligeranță. 2. Fig. Neînțelegere, ceartă, gâlceavă.

URBANÍSM (< fr., it.; lat. urbanus „orășenesc”). s. n. Ramură a arhitecturii care proiectează și planifică lucrările de construire, de sistematizare, de reconstruire sau de restructurare a unei așezări omenești (oraș, sat etc.), împreună cu complexul de măsuri social-economice, tehnice, igienice care se iau în vederea satisfacerii necesităților materiale și social-culturale ale noilor așezări; urbanistică. Elemente de sistematizare urbană au existat chiar și în orașele antice (inclusiv sisteme de aducțiune a apei și canalizare) și în cele medievale, dar u. și-a definit obiectul îndeosebi de la sfârșitul sec. 19 și în sec. 20 ca urmare a creșterii explozive a populației urbane și a noilor cerințe de aprovizionare, transport, activități recreative etc. legate de viața modernă.

CUZA, Alexandru Ioan (1820-1873, n. Huși), primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866). Participant activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ian. 1859, C. a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ian. 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Devenit domnitor, C. a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea uniunii personale (1859) de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvîrșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ian. 1862, cînd Moldova și Țara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. în perioada imediat următoare împreună cu M. Kogălniceanu, a inițiat și realizat schimbări structurale pe plan social-economic, politic și cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului național român. Guvernarea lui C. a întîmpinat o puternică opoziție din parte conservatorilor și liberal-radicalilor, care, uniți într-o conjurație, l-au silit să abdice (11/23 febr. 1866). Exilat, domnul Unirii și al marilor reforme și-a petrecut restul vieții dincolo de hotarele țării, mai ales la Viena și Florența. A murit la Heidelberg (Germania), a fost adus în țară și înmormîntat la Ruginoasa (jud. Iași). Astăzi, rămășițele sale pămîntești se află în biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

PAUL, numele a șase papi. Mai importanți: I. P. III (Alessandro Farnese) (1534-1549), inițiatorul Contrareformei, pentru susținerea căreia a aprobat în 1540 întemeierea, de către Ignațiu de Loyola, a Ordinului Iezuiților; a reorganizat Inchiziția (1542). L-a excomunicat pe regele Angliei Henric VIII. A convocat Conciliul de la Trento (1545-1563). Protector al artelor. A ridicat la Roma o serie de construcții (Palatul Farnese). L-a angajat pe Michelangelo să construiască basilica Sfântului Petru și să decoreze Capela Sixtină. 2. P. V (Camillo Borghese) (1605-1621). Apărător al autorității papale, a condamnat ca eretică opera lui N. Copernic și a trimis în fața tribunalului inchizitorial pe Galileo Galilei. 3. P. VI (Giovanni Battista Montini) (1963-1978). A continuat lucrările Conciliului Vatican II (11 oct. 1962-8 dec. 1965), inițiate de papa Ioan XXIII. Susținător al dialogului cu necatolicii și necreștinii și al ecumenismului, rupând tradiția, a întreprins mai multe călătorii în lume. Enciclica sa, Populorum progressio (1967), este inspirată de problemele economice, sociale și religioase (celibatul clerului, întreruperea sarcinii ș.a.), propunând o implicare mai mare a bisericii în rezolvarea acestora; de asemenea, scrisoarea sa apostolică, Octogesimo anno (1971), îi invită pe creștini la extinderea acțiunilor lor în aceste domenii.

SOCIETATEA DE MÂINE, revistă pentru probleme sociale și economice, apărută trimestrial la Cluj (1924-1940) și apoi la București (1940-1945). Editor și redactor-șef: Ion Clopoțel. A dezbătut în paginile ei probleme sociale, economice, politice, juridice, literare și culturale. A avut colaboratori de marcă, printre care: M. Ralea, P. Andrei, N. Bagdasar, C. Rădulescu-Motru, E. Isac, A. Cotruș, M.R. Paraschivescu, G. Bogdan-Duică, L. Rusu, O. Ghibu, S. Pușcariu, S. Mehedinți, T. Vianu, D. Gusti, o. Goga, G. Galaction, Gh. Vâlsan, Th. Capidan, Șt. Pașca, P. Pandrea.

SINCLAIR [sinkléər], Upton Beall (1878-1968), scriitor american. Romane realist-satirice inspirate din actualitatea politică, economică, socială a vieții americane („Jungla”, „Metropola”, „Boston”, „Petrol!”), realizând o frescă a politicii mondiale („Sfârșitul lumii”); memorialistică („Viața mea în scrisori”).

SION, George (1822-1892, n. Mamornița, azi în Ucraina), scriitor român. Acad. (1868). Secretar general al Societății Academice Române (1879-1880). Bogată activitate publicistică pe teme politice, sociale, economice, culturale. Memorialistică („Suvenire contimpurane”), relevând remarcabile calități de evocator, și impresii de călătorie („Peregrinagiu la Neamț”); traduceri din Voltaire, Molière, Lamartine ș.a.

SMOCHINĂ, Nichita P. (1894-1980, n. Mhala-Tiraspol), jurist, istoric, etnograf, folclorist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1924). Director al revistei „Moldova Nouă” și al ziarului „Transnistria”; a colaborat la „Cercetări istorice”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața Basarabiei”. A făcut cunoscute cercurilor internaționale problemele românilor din Transnistria. Studii despre istoria economică, socială și culturală a românilor transnistreni („Anul Nou la moldovenii de peste Nistru”, „Din trecutul românesc al Transnistriei”, „Din literatura populară a românilor de peste Nistru”, „Din anuarul românilor transnistreni. Masacrele de la Nistru”).

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

FEBVRE [fevr], Lucien (1878-1956), istoric francez. Prof. univ. la Strasbourg și Paris. A susținut strânsa interdependență între politic, economic, social și reprezentările lor mentale („Un destin, Martin Luther”, „Religia lui Rabelais”). A fondat, împreună cu Marc Bloch, în 1929, revista „Annales d’histoire économique et sociale”.

FERDINAND I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927, n. castelul Sigmaringen, Germania), rege al României (1914-1927). Al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (frate mai mare al lui Carol I) și al principesei Antonia a Portugaliei. În lipsa unui moștenitor în linie directă și legitimă a lui Carol I, prin decretul din 18 mart. 1889, F. a fost proclamat „moștenitor prezumtiv al coroanei României”, conferindu-i-se în același timp titlul de „Alteță Regală”, Principe de România. După eșuarea proiectului principelui F. de a lua de soție pe Elena Văcărescu, la 29 dec. 1892 F. se căsătorește cu principesa Maria, înrudită cu marile case dominatoare din Marea Britanie, Rusia și Germania. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la gradul de sublocotenent (1886) până la cel de general de corp de armată (1911). În 1913, în calitate de generalisim, principele F. a comandat armata română în campania din timpul celui de-al doilea război balcanic. Devenit rege al României (sept. 1914), în împrejurări excepționale pentru soarta țării, F., cu prilejul depunerii jurământului în fața Parlamentului și a țării, făgăduiește solemn că va fi „un bun român”. În Consiliul de Coroană (14/27 aug. 1916), F. s-a identificat cu idealul național al românilor, susținând intrarea României în război alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale (fapt pentru care a fost numit și F. cel Leal). Decizia de a susține intrarea României în război de partea Antantei a provocat mânia membrilor familiei de Hohenzollern, care l-au dezavuat. În condițiile înfrângerilor armatei române în campania din 1916 și a ocupării de către inamic a celei mai mari părți din teritoriul țării, F., împreună cu familia regală, s-a retras la Iași, unde, încrezător în victoria finală a poporului român, s-a distins prin abnegație și spirit de sacrificiu, contribuind, într-o măsură importantă, la refacerea și reorganizarea armatei române, precum și la marile victorii obținute la Mărăști, Mărășești și Oituz, în vara anului 1917. După prăbușirea frontului rusesc, F. și majoritatea oamenilor politici au luat hotărârea ca România să înceteze ostilitățile și să accepte încheierea unei păci separate, concretizate în Tratatul de la București (apr. 1918), pe care însă a refuzat să-l ratifice. După realizarea unirii cu România, în 1918, a Basarabiei (mart.), a Bucovinei (nov.) și a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului (dec.), delegații veniți la București înmânează Regelui actele Unirii, care, la rându-i, prin decrete-legi, le sancționează. La 15 oct. 1922 a avut loc la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia încoronarea Regelui și a Reginei Maria (pe coroana regală de oțel a lui Carol I, ce amintea de Plevna, adăugându-se însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei), simbolizând actul Unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. Prin participarea la festivități a reprezentanților din peste douăzeci de state europene, din S.U.A. și Japonia, noua realitate național-statală a dobândit o largă recunoaștere internațională. După înfăptuirea României Mari, F. a sprijinit inițiativele, în special ale guvernelor liberale, menite să ducă la importante prefaceri în viața economică, social-politică și culturală a țării; dintre acestea se detașează reforma regimului electoral bazat pe votul universal (1918), reforma agrară din 1921 (promisă pe front, în 1917, de către Rege, ca un act de justiție socială, dar și ca o recunoaștere a contribuției țăranilor la războiul de reîntregire națională). Constituția din 1923 și unificarea legislativă, care a consfințit noile realități istorice, inclusiv regimul constituțional democratic. A avut șase copii: Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana și Mircea, botezați în religia ortodoxă. A murit la 20 iul. 1927, fiind înmormântat în pronaosul Mănăstirii Curtea de Argeș.

GOLESCU, familie de boieri din Țara Românească, cu rol politic și cultural însemnat în sec. 19. Mai importanți: 1. Iordache (Gheorghe) G. (c. 1768-1848, n. probabil București), cărturar. Efor al școlilor (1818), a sprijinit dezvoltarea învățământului în limba română din Țara Românească. Autor al unei gramatici românești („Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticești”) și al unui dicționar („Condica limbii române”). Tablouri dramatice („Comédiia ce se numește Barbul Văcărescu, vânzătorul țării”), pamflete, o culegere paremiologică. 2. Dinicu (Constantin) G. (1777-1830, n. sat Golești, jud. Argeș), cărturar iluminist. Frate cu G. (1). A înființat, în 1826, la Golești, o școală de limbă română, deschisă tuturor categoriilor sociale; unul dintre fondatorii Societății culturale, înființată la Brașov (1822), continuată de Societatea literară română (București, 1827). Opera sa reprezentativă, „Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826”, primul jurnal românesc de călătorie tipărit, înregistrează cu amărăciune decalajele dintre civilizația europeană occidentală și situația social-economică din Țara Românească; este, în fapt, un program politic și cultural, fondat pe convingerea că „luminarea poporului” poate conduce la regenerarea patriei. A publicat prima culegere de documente istorice („Adunare de tractaturile...”). 3. Ștefan G. (1809-1874, n. Câmpulung), om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; membru al Guvernului Provizoriu. Ministru și prim-min. (1867-1868). 4. Nicolae G. (1810-1877, n. Câmpulung), general și om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, membru al Guvernului Provizoriu. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (mai-nov. 1868). A luat parte la complotul care l-a detronat pe Al. I. Cuza (11/23 febr. 1866). 5. Alexandru C.G. (Albu) (1815-1873), om politic și publicist român. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească și luptător pentru Unire. 6. Alexandru G. (Negru sau Arăpilă) (1819-1881, n. București), om politic. Fiul lui G. (1). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; apropiat al lui N. Bălcescu. Secretar al Guvernului Provizoriu din Țara Românească și agent al acestui guvern în Occident. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (febr.-apr. 1870).

EGALITARÍSM (< fr.) s. n. 1. Credința că oamenii s-au născut egali în aptitudini și capacitate și că, prin urmare, sunt îndreptățiți să aibă acces în mod egal la privilegiile societății în care trăiesc. 2. Doctrină susținând egalitatea absolută a oamenilor și suprimarea inegalităților sub toate aspectele (social, economic, politic etc.); reprezentată îndeoseni de P.J. Proudhon. 3. Principiu internațional acceptat de Carta O.N.U., desemnând egalitatea tuturor statelor în fața legilor internaționale.

MIGRAȚIÚNE (MIGRAȚÍE) (< fr., lat.) s. f. 1. Deplasare voluntară a unor indivizi, a unor populații dintr-o țară în alta sau dintr-o regiune în alta, determinată de factori economic, sociali, politici, culturali sau naturali. Frecventă în timpul Comunei primitive, în Antichitate și în Evul Mediu (ex. marea migrațiune a popoarelor din sec. 4-7). 2. Deplasarea în masă a animalelor provocată de schimbarea condițiilor de existență sau de ciclul de dezvoltare. În primul caz, poate fi regulată (sezonieră sau nictemerală) ori neregulată (ca urmare a secetei, inundațiilor, incendiilor etc.); în al doilea caz, m. contribuie la răspândirea speciilor (la animalele fixate de substratul de existență, la spongieri, corali are loc în stadiul larvar). Unele varietăți parcurg în timpul m. mii de km (ex. anghila, barza), altele doar câțiva (ex. cârtița, 20 km). M. animalelor este un fenomen complex, la multe dintre ele fiind ereditară. 3. (BOT.) Schimbare naturală, accidentală sau controlată de om în repartiția geografică a unei specii vegetale. 4. (CHIM.) Deplasare a unui radical într-o moleculă. ♦ (FIZ.; în teoria reactorilor nucleari) Deplasare a neutronilor în cursul micșorării vitezei sau a difuziunii lor. 5. (STATIST.) Mișcare (5). ◊ M. alternantă = deplasare a unor persoane între locul de muncă și reședința lor făcută cu regularitate (zilnic, săptămânal). 6. (EC. Pol.) Migrația capitalului = procesul mișcării capitalurilor dintr-o anumită ramură în alta în cadrul economiei naționale și dintr-o țară în altă. 7. (GEOL.) Proces de deplasare a hidrocarburilor (țiței, gaze) din roca în care s-au format (rocă generatoare) spre rocile în care se pot acumula (roci colectoare), formând zăcăminte.

MITTERRAND [miterã], François Maurice (1916-1996), om politic francez. Prim-secretar al Partidului Socialist Francez (1971-1981). Președinte al Republicii Franceze (1981-1995). Vicepreședinte al Internaționalei Socialiste (1972-1981). De mai multe ori ministru. Ca președinte, a dus o politică economică de austeritate în perioadei crizei din anii ’80, de diminuare a șomajului și de relansare a situației social-economice din țară. Memorii și eseuri politice.

MONTT, Manuel (1809-1880), om politic chilian. Ca președinte al țării (1851-1861), a instituit un regim autoritar conservator. A promovat numeroase reforme economice, sociale și educaționale. Fondatorul Universității Naționale (1843).

OSCAR (OSKAR), numele a doi regi ai Suediei și Norvegiei O. I (1844-1859), fiul lui Jean-Baptiste-Jules Bernadotte, devenind regele Carol XIV, căruia i-a succedat. A promovat reforme sociale, economice și administrative care au dus la crearea statului modern; adept al uniunii țărilor scandinave; O. II (1872-1907), fiul precedentului. A încercat să mențină, fără succes, unitatea regatului, fiind confruntat cu separarea Norvegiei (1905). Autor dramatic și de lucrări istorice.

PANAITESCU, Petre P. (1900-1967, n. Iași), istoric și filolog român. M. coresp. al Acad. (1934), prof. univ. la București. Cercetător și consultant științific (1954-1965) la Institutul de Istorie „N. Iorga”. Studii și cercetări îndeosebi în domeniul istorie medievale românești. A publicat ediții critice atât ale unor documente de arhivă („Corespondența lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc. 1806-1810”, „Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul”, „Documentele Țării Românești. I. Documente interne. 1369-1490”), cât și scrieri ale cronicarilor („Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediție revăzută și completată de P.P. Panaitescu”, Grigore Ureche, Miron Costin și parțiale ale cărturarului Dimitrie Cantemir). Un loc aparte în cercetările sale l-au ocupat relațiile româno-polone și româno-slave, mai ales sub raport cultural („Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Gr. Ureche și Miron Costin”, „L’influence de l’oeuvre de Pierre Mogila, archevêque de Kiev, dans les Principautés Roumaines”, „Călători poloni prin Țările Române”, „Emigrația polonă și revoluția română de la 1848. Studii și documente”), ca și problematica evoluției social-economice, a instituțiilor a vieții materiale în general („Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială”, „Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova. Orânduirea feudală”). Acestora li se adaugă monografii de mare autoritate științifică: „Mihai Viteazul”, „Mircea cel Bătrân” și „Dimitrie Cantemir”, precum și contribuțiile în domeniul culturii române: „Începuturile și biruința scrisului în limba română”, „Introducere în istoria culturii românești”.

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

PISISTRATE (PEISISTRATOS) (c. 600-527 î. Hr.), tiran al Atenei (c. 560-559, 556-555, 546-527 î. Hr.). A cucerit puterea prin forță; răsturnat și exilat de două ori, și-a restabilit definitiv autoritatea după 10 ani. A înfăptuit o serie de reforme, încurajând comerțul, agricultura, artele, care au contribuit la înflorirea economică, socială, politică și culturală a Atenei, punând bazele hegemoniei ateniene din sec. 5 î. Hr. A construit temple, a instaurat cultul lui Dionysos și a favorizat Jocurile panateene.

PROSPECTÍVĂ (< fr.) s. f. Cercetare sistematică a viitorului, care, pornind de la analiza influenței conjugate a cauzelor de ordin tehnic, științific, economic, social etc. asupra evoluției accelerate a lumii moderne, urmărește crearea unei viziuni globale, de largă aproximație, asupra evoluției accelerate a lumii moderne. Inițiatorul acestei metode esre filozoful francez Gaston Berger. Sin. viitorologie, știința viitorului.

INDICATÓR, -OÁRE (<fr.) adj., subst. I. Adj. Care indică. II. 1. S. n. Instrument, dispozitiv sau element al unui sistem tehnic care indică valoarea unei mărimi (ex. i. de nivel, i. de presiune etc.). ◊ (TELEC.) I. de acord (sau de sintonie) = ochi magic. 2. S. n. Inscripție, simbol sau semnal care atrage atenția sau care dă anumite indicații (ex. i. de circulație). 3. S. m. (CHIM.) Substanță folosită în analiza volumetrică pentru determinarea punctului de echivalență în reacțiile de neutralizare și pentru determinarea practică a pH-ului unei soluții. 4. S. m. (EC.) Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează un fenomen social-economic din punct de vedere al compoziției, structurii, lui în timp (creșterii sau descreșterii), al legăturii lui reciproce cu alte fenomene etc. Poate fi exprimat în unități de măsură naturale, natural-convenționale și monetare, în mărime absolută, relativă și medie. ◊ I. statistic exprimă numeric un rezultat efectiv al unui proces. 5. S. n. (BOT.) Specie caracteristică unui climat, sol sau altor condiții de mediu dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit habitat. III. S. f. (MAT.) Curbă auxiliară care ajută la studiul curbelor și al suprafețelor. IV. S. n. Indicatorul unei mulțimi = funcție definită pe o mulțime ce include mulțimea dată și care ia valoarea unu pentru elementele mulțimii date și valoarea zero pentru elementele ce nu-i aparțin ei; funcție caracteristică. ◊ Indicatorul lui Euler = numărul numerelor prime mai mici decât un număr dat și prime cu acesta. Se mai numește și funcția lui Euler. Simbol: φ (n). De ex. φ (10) = 4, φ(1) = 1, φ (17) = 16.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

AUTOCONDUCERE s. f. Conducere a activității sociale, economice etc. de către colectivitatea respectivă însăși sau de către reprezentanții ei. [Pr.: a-u-] – Auto¹ + conducere.

TRATA, tratez, vb. I. 1. Tranz. A avea față de cineva sau de ceva o anumită comportare, a se purta cu cineva într-un anumit fel. 2. Tranz. A oferi unui musafir mâncare, băutură; a ospăta. 3. Tranz. și refl. A (se) supune unui tratament medical. 4. Tranz. A discuta o chestiune economică, socială, politică etc., cu scopul de a ajunge la o înțelegere, la încheierea unei convenții etc.; a duce tratative. 5. Tranz. A dezvolta, a expune (în scris sau oral) o temă științifică, literară etc. 6. Tranz. A supune unui tratament (3). ♦ Spec. A supune semințele și plantele acțiunii unor agenți chimici sau fizici care distrug germenii bolilor. [Var.: (înv.) tracta vb. I] – Din it. trattare, lat. tractare.

CAPITALISM s. n. Sistem social-economic și politic-ideologic bazat pe proprietatea privată, piața liberă și libertatea de acțiune. – Din fr. capitalisme.

STRUCTURĂ, structuri, s. f. I. 1. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componenților unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma și dimensiunile fiecărui element component, prin aranjarea lor unul față de celălalt și prin interacțiunile lor reciproce. ♦ Spec. Dispoziție a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Spec. Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanță minerală. 2. Mod de așezare și asamblare a părților corpului omenesc, ale corpului animalelor, ale plantelor sau ale țesuturilor lor. ♦ (Psih.) Factură, alcătuire, conformație. 3. Mod de construire a unui edificiu, a unui pod etc. 4. Mod de alcătuire a unei opere literare, muzicale etc. 5. Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. II. Mod de organizare, de întocmire a societății din punct de vedere economic, social-politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a unei ramuri de producție, a unui domeniu de activitate, a unei instituții, organizații etc. – Din fr. structure, lat. structura.

DEAKIN [dí:kin], Alfred (1856-1919), avocat și om politic australian. Prim-min. federal (1903-1904; 1905-1908; 1909-1910). Șef al Partidului Liberal; promotor al unor noi direcții de dezvoltare social-economică a Australiei.

SUBDEZVOLTARE, subdezvoltări, s. f. Fenomen social-economic specific unui mare grup de țări ale lumii contemporane, cu un potențial economic scăzut. – Sub¹- + dezvoltare.

SUPRASTRUCTURĂ, suprastructuri, s. f. 1. (În concepția marxistă) Totalitatea concepțiilor și instituțiilor politice, juridice, religioase, artistice, filosofice etc. dintr-o anumită formațiune social-economică, generate de baza economică a acestei formațiuni. 2. Totalitatea elementelor care formează partea utilă a unei construcții. 3. Construcție metalică sau de lemn situată deasupra punții principale a unei nave, care cuprinde încăperile de locuit și de deservire. ♦ Ansamblu format din șasiul și caroseria sau platforma unui autovehicul. – Supra¹- + structură (după fr. superstructure).

REFORMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură pentru a realiza un progres. ◊ Reformă monetară (sau bănească) = reorganizare a sistemului monetar al unei țări din cauza deprecierii puternice a monedei naționale, ca urmare a perturbărilor din sistemul economic național. Reformă financiară = reformă prin care se aduc modificări importante sistemului de formare și de cheltuire a veniturilor statului. 2. (Art.) Mișcare religioasă de la începutul sec. XVI în Germania, răspândită în cea mai mare parte a Europei, care a susținut principiul mântuirii prin credință, secularizarea averilor clerului, simplificarea ierarhiei și cultului catolic și introducerea limbilor naționale în serviciile de. cult. 3. Scoaterea din uz a unui material, a unei unelte etc. în urma degradării lor; (concr.) totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit în care se păstrează un asemenea material. 4. Scoaterea din cadrele armatei a unui militar (pentru motive de incapacitate fizică). – Din fr. réforme, germ. Reform.

REGRESIV, -Ă, regresivi, -e, adj. Care se opune progresului, care tinde spre o stare sau o formă (economică, socială, politică etc.) înapoiată; care dă înapoi, care este în regres. ◊ Mișcare regresivă = mișcare care se face în direcția inversă celei normale. (Lingv.) Derivare regresivă = procedeu de formare a unui cuvânt nou prin suprimarea unui afix de la un cuvânt (mai) vechi. ◊ Formație regresivă sau derivat regresiv = cuvânt format prin derivare regresivă. Asimilare regresivă = fenomen fonetic în care sunetul modificat se află înaintea sunetului care exercită influența modificatoare. – Din fr. régresif.

DECOLONIZARE, decolonizări, s. f. Acțiunea de a decoloniza și rezultatul ei; proces social-economic de înlăturare a regimului colonial și de obținere a independenței statale a popoarelor din colonii. – V. decoloniza.

DESIGN s. n. 1. Domeniu multidisciplinar interesat de ansamblul factorilor (social-economici, funcționali, tehnici, ergonomici, estetici etc.) care contribuie la aspectul și calitatea produsului de mare serie. 2. Aspect exterior, fel în care se prezintă un lucru (din punct de vedere estetic). [Pr.: dizain] – Din engl. design.

FALANGĂ¹, falange, s. f. 1. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor. 2. (În Grecia antică) Formațiune de infanteriști înarmați cu lănci, dispuși în rânduri compacte și având centrul și aripa dreaptă mai puternice. ♦ Fig. Grup compact și omogen de oameni care luptă împreună pentru același scop. 3. Grupare politică paramilitară de tip fascist. 4. (În concepția lui Fourier) Celulă social-economică primară formată din 1 500-2 000 de oameni care trebuia să funcționeze ca o asociație bazată pe îndeletniciri agricole. – Din fr. phalange.

FEUDALISM s. n. 1. Ansamblul raporturilor, întemeiate pe fidelitatea personală, dintre suzeran și vasal, cel dintâi asigurându-i celui din urmă protecție și o sursă de venit, iar vasalul fiind obligat față de suzeran cu sprijin militar și participare la adunările de judecată. 2. Organizare social-economică în cadrul căreia baza relațiilor o constituie feudalismul (1). [Pr.: fe-u-] – Din it. feudalismo, fr. féodalisme.

PROGRESA, progresez, vb. I. Intranz. 1. A trece la etape, stări, niveluri calitativ superioare în diferite domenii ale vieții sociale (economic, cultural, moral etc.); a face progrese, a înainta, a propăși; a avansa; a se dezvolta. 2. (Despre boli) A evolua; a se agrava; a se intensifica. – Din fr. progresser.

PROIECT, proiecte, s. n. 1. Plan sau intenție de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru. 2. Prima formă a unui plan (economic, social, financiar etc.), care urmează să fie discutat și aprobat pentru a primi un caracter oficial și a fi pus în aplicare. ◊ Proiect de lege = text provizoriu al unei legi, însoțit de expunerea de motive, care urmează să fie supus dezbaterii organului legiuitor (și opiniei publice) pentru a căpăta putere de lege. 3. Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date, care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucțiunile etc. necesare executării unei construcții, unei mașini etc. ◊ Proiect de diplomă = lucrare cu caracter tehnic, aplicativ, pe baza căreia studenții institutelor politehnice, institutelor de arhitectură etc. obțin diploma la sfârșitul studiilor. [Pr.: pro-iect] – Din germ. Projekt, lat. projectus.

PROPORȚIONALITATE s. f. 1. Proprietate a unor mărimi de a fi proporționale. 2. Stare în care se înfăptuiesc (toate) proporțiile economice necesare asigurării echilibrului economic și dezvoltării social-economice. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. proportionnalité, lat. proportionalitas, -atis.

PROSPECTIVĂ, prospective, s. f. Proiect asupra viitorului constând în studierea factorilor tehnici, științifici, economici, sociali etc. și în stabilirea influenței lor asupra evoluției lumii moderne. – Din fr. prospective.

GREVĂ, greve, s. f. Încetare voluntară și colectivă a lucrului de către salariați pentru a obține satisfacerea unor revendicări (economice, sociale, politice). ◊ Greva foamei = refuzul de a mânca în semn de protest. – Din fr. grève.

MARASM s. n. 1. Decădere morală și spirituală. 2. Stare de stagnare a unei activități generale (economice, sociale etc.) 3. (Med.) Formă gravă de denutriție manifestată prin slăbire extremă. – Din fr. marasme, ngr. marasmós, germ. Marasmus.

ABSOLUT², -Ă, absoluți, -te, adj. 1. (în opoziție cu relativ) Care nu este supus nici unei restricții, nelimitat. Putere absolută. ◊ Adevăr absolut v. adevăr. Plusvaloare absolută v. plusvaloare. Majoritate absolută (de voturi) v. majoritate. Monarhie absolută v. monarhie. Zero absolut v. zero. Ablativ absolut v. ablativ. (în filozofia idealistă) Spirit absolut (sau idee absolută sau eu absolut) = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. Materialismul dialectic neagă noțiunea de spirit absolut și recunoaște ca realitate obiectivă unică și necondiționată materia, care este în veșnică mișcare și dezvoltare. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Care este considerat în raport cu sine însuși, și nu în comparație cu alte fenomene apropiate. Orientarea economiei [țărilor capitaliste] spre război are ca urmare intensificarea exploaării oamenilor muncii din țările capitaliste, creșterea șomajului, mărirea poverii impozitelor, sărăcirea absolută și relativă a maselor muncitoare, ceea ce duce inevitabil la ascuțirea contradicțiilor și a luptei de clasă, la coacerea unei adînci crize economice și politice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 587. O dată cu creșterea rapidă a economiei socialiste și descreșterea relativă a economiei capitaliste are loc o creștere absolută a elementelor capitaliste, precum și o creștere a rezistenței acestora. LUPTA DE CLASĂ, 1953. nr. 34, 76. 3. Desăvirșit, complet. Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60.

MIGRAȚIE, migrații, s. f. 1. Deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali; migrare. 2. Deplasare în masă a unor animale dintr-o regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană etc.; migrare. 3. (În sintagmele) Migrația petrolului (sau țițeiului) = proces de deplasare a petrolului și a gazelor asociate din zăcământul în care au luat naștere în zone subterane străine. [Var.: migrațiune s. f.] – Din fr. migration, lat. migratio, -onis.

DECADENȚĂ s. f. 1. Declin, decădere (socială, economică, politică). În vremurile de decadență națională de la începutul veacului trecut, căpitanul de mazîli nemaiavînd ce face cu vitejia sa: «Bătea drumurile căutîndu-și dragostele». IBRĂILEANU, S. 15. ♦ Decădere morală, depravare, degradare, imoralitate. 2. Decădere a culturii, a artelor, a științelor etc., ca urmare a descompunerii sociale și politice a unei orînduiri sociale bazate pe exploatare.

FEUDALISM s. n. Formație social-economică constituind una dintre cele cinci orînduiri sociale (situată după orînduirea sclavagistă și precedînd pe cea capitalistă) caracterizată prin proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producție și prin proprietatea necompletă asupra țăranilor iobagi. Începuturile feudalismului s-au manifestat în Dacia încă de pe timpul cuceririi romane. IST. R.P.R. 63. – Pronunțat: fe-u-.

FEUDALIZARE s. f. Introducere, în sînul unei societăți, a organizării sociale, economice și politice feudale; transformare a orînduirii sclavagiste a unei societăți în orînduire feudală. Procesul de feudalizare a provocat [în Ungaria] nenumărate răscoale țărănești în timpul domniei lui Ștefan și apoi sub Andrei II. IST. R.P.R. 66. – Pronunțat: fe-u-.

FORMAȚIE, formații, s. f. (Și în forma formațiune) 1. Alcătuire, întocmire, organizare, formare (1). O materie organică supusă la un proces de formațiune. ODOBESCU, S. II 236. ♦ (Concretizat) Strat de roci dintr-o anumită perioadă geologică. Șisturile cristaline din Dobrogea sînt formații paleozoice. 2. (Ec. pol.; urmat de determinările «social-economică», «economico-socială» sau «socială») Orînduire economică istoricește determinată a societății și suprastructura corespunzătoare acesteia. Legea concordanței obligatorii a relațiilor de producție cu caracterul forțelor de producție explică dezvoltarea formațiunilor sociale ca un proces istoric natural. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 44. ◊ (Urmat de determinările «capitalist» sau «socialist» arată caracterul formației sociale) În formația socialistă a fost lichidată pentru vecie exploatarea omului de către om. 3. Fel în care este dispusă o unitate militară, pentru adunare, marș sau luptă. Soldații mergeau în formație de cîte cinci. Batalionul era în formație de luptă. 4. Ansamblu, echipă. Formație artistică. ♦ Componența unei echipe sportive. 5. Combinație de cifre, figuri sau poziții la unele jocuri (loto, șah, pronosport etc.). – Variantă: formațiune (pronunțat -ți-u-) s. f.