FOTOLIU, fotolii, s. n. Scaun mare, de obicei capitonat, cu spătar și rezemători pentru brațe. ◊ Fotoliu-pat = fotoliu extensibil care se poate transforma în pat. ♦ Loc situat în prima jumătate a unei săli de spectacol. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de spectacol. [Var.: (rar) fotel s. n.] – Din fr. fauteuil. Cf. pol. fotel.

FOTOLIU ~i n. 1) Scaun mare și comod, cu spătar și cu brațe, de obicei capitonat, pentru o singură persoană. 2) fig. Post de conducere. ~ de ministru. 3) Loc situat în primele rânduri ale unei săli de spectacole. [Sil. -to-liu] /<fr. fauteuil

HOECHST [höchst], concern german al industriei chimice și farmaceutice, fundat în 1863. Are filiale în peste 120 de țări. Se situează pe primul loc în lume în producția de medicamente.

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT (P.S.D.), partid de centru-stânga, creat la 16 iun. 2001, în urma Congresului de fuziune a Partidului Democrației Sociale din România (P.D.S.R.) și a Partidului Social Democrat (P.S.D.R.). Noul partid este continuatorul modern al valorilor și tradițiilor mișcării social-democrate din România, precum și al idealurilor revoluției din dec. 1989. În Programul adoptat se preconizează. reformarea economiei, modernizarea structurilor de proprietate, consolidarea statului de drept, dezvoltarea democrației prin perfecționarea sistemului instituțional, combaterea sărăciei extreme, diminuarea sărăciei, precum și integrarea țării în U.E. și N.A.T.O. După părăsirea Convenției Naționale a F.S.N. (27-29 mart. 1992), de către câteva sute de delegați ca urmare a gravelor disensiuni din sânul partidului privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, un grup de inițiativă, constituit în Consiliul Național Provizoriu de Coordonare decide (7 apr. 1992) crearea partidului Frontului Salvării Naționale-22, care a fost înregistrat la Tribunalul Municipiului București (29 apr. 1992), sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naționale (F.D.S.N.). Convenția Națională din 28-29 iun. 1992 a consfințit această denumire și a adoptat Statutul și Programul politic. F.D.S.N. a participat ca partid de sine stătător la alegerile parlamentare (27 sept. 1992), concretizate în obținerea a 117 mandate de deputați și 49 de senatori, impunând partidul ca cea mai importantă forță politică a țării. Candidatul F.D.S.N. la prezidențiale, Ion Iliescu a fost ales în turul doi al scrutinului în funcția de președinte, cu 61,43% din sufragii. F.D.S.N. și-a asumat responsabilitatea guvernării, prim-ministru fiind desemnat Nicolae Văcăroiu. La 18 aug. 1994, au fost cooptați în guvern doi miniștri din partea Partidului Unității Naționale Române. Având o pondere de doar 34% în Parlament, F.D.S.N., în vederea susținerii guvernului Văcăroiu, a obținut acordul de colaborare parlamentară a formațiunilor: Partidul Unității Naționale Române, Partidul Socialist al Muncii, Partidul România Mare și Partidul Democrat agrar din România, cu reprezentare numai în Senat. În perioada mai-iun. 1993, în urma unor tratative, s-au semnat protocoalele de fuziune a F.D.S.N. cu Partidul Republican, Partidul Socialist Democratic Român și Partidul Democrat Cooperatist. La 9-10 iun. 1993, Convenția Națională a F.D.S.N. a decis schimbarea denumirii partidului în Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.), care s-a definit prin politica pe care o promovează și ca doctrină ideologică, ca un partid social-democrat, național, de centru-stânga, care militează pentru pluralism politic, economie socială de piață, solidaritate socială etc., precum și pentru integrarea țării în structurile europene și euro-atlantice. La 19 oct/ 1995, P.D.S.R. rupe alianța cu P.R.M., acuzându-și fostul partener de încălcarea prevederilor protocolului semnat la 20 ian. 1995, apoi cu P.S.M. (16 mart. 1996), iar la 31 aug. 1996 și cu P.U.N.R., din cauza criticilor declanșate de Gh. Funar, legate de perspectiva semnării Tratatului de Bază cu Ungaria. Ca urmare a erodării popularității partidului în cei patru ani de guvernare, P.D.S.R., deși înregistrează un recul la alegerile locale (iun. 1996) față de cele din 1992, și-a adjudecat victoria mai ales în micile orașe și în comunitățile rurale; în alegerile legislative (3 nov. 1996), P.D.S.R. a obținut 91 de mandate de deputați și 41 de senatori, situându-se pe locul doi după C.D.R. Candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale s-a situat pe primul loc (din 16 candidați) cu 32,25% din totalul de voturi valabil exprimate, iar în turul al doilea a pierdut în fața candidatului C.D.R., Emil Constantinescu. În pofida faptului că a pierdut alegerile, P.D.S.R. a rămas cel mai puternic partid din opoziție și cu cea mai bună reprezentare parlamentară. După ce a trecut în revistă cauzele pierderii alegerilor din 1996, Conferința Națională Extraordinară (17 ian. 1997) a adus unele modificări la Statut, Program, precum și la nivelul conducerii partidului (Ion Iliescu este ales președinte al partidului și al Biroului Executiv Central, iar Adrian Năstase, prim-vicepreședinte). Conferința Națională (20-21 iul. 1997) marchează sciziunea partidului: Teodor Meleșcanu, vicepreședinte al P.D.S.R., Mircea Coșea, Marian Enache și Mugurel Vintilă demisionează din partid; Iosif Boda și Viorel Sălăgean sunt excluși din partid. Demisionarii și exclușii din P.D.S.R. vor forma partidul Alianța pentru România (ApR). Conferința adoptă un nou program și efectuează unele modificări la Statut. Ion Iliescu este reales în funcția de președinte, Adrian Năstase ocupând în continuare pe cea de prim-vicepreședinte. În vederea alegerilor din 2000, este convocată Conferința Națională (9 oct. 1999), care a hotărât strategia electorală, a desemnat pe Ion Iliescu candidat la alegerile prezidențiale și a propus soluții de guvernare pentru scoaterea României din criză. P.D.S.R. a semnat, în perioada 30 iul. 1999-24 aug. 2000, în perspectiva alegerilor locale și prezidențiale din 2000, protocoale de colaborare cu formațiuni politice civice și sindicale. La 25 febr. 2000, P.D.S.R. și P.U.R. au pus bazele alianței politice preelectorale, Polul Democrat Social din România (P.D.S.R.), în vederea participării pe liste comune a celor două partide la alegerile legislative din nov. 2000 susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Ion Iliescu; după alegerile locale (iul. 2000), câștigate confortabil de P.D.S.R., inclusiv primăriile de sector ale Capitalei, Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.) semnează cu P.D.S.R. (7 sept. 2000) două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În urma victorie Polului Democrat Social din România în alegerile parlamentare (26 nov. 2000) Partidului Democrației Sociale din România i-au revenit 142 mandate de deputați și 59 de senatori; candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur al alegerilor prezidențiale s-a clasat pe primul loc (din 12 candidați, cu 36,35% din voturi), iar în turul al doilea de scrutin (10 dec. 2000), având sprijinul P.N.L., P.D. și U.D.M.R. a ieșit victorios cu 66,82% din voturi împotriva contracandidatului său, Corneliu Vadim Tudor. Adrian Năstase este desemnat pentru funcție de prim-ministru și în calitatea sa de prim-vicepreședinte preia provizoriu conducerea partidului. La 27 dec. P.S.D.R. semnează două protocoale cu P.N.L. (dezavuat de acesta în 18 apr. 2001, invocând nerespectarea de către P.D.S.R. a prevederilor protocolului) și U.D.M.R. de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare mai strânsă, pe probleme specifice. La 19 ian. 2001, Conferința Națională Extraordinară a P.D.S.R. îl alege, în unanimitate, pe Adrian Năstase în funcția de președinte al partidului, iar la 16 iun. 2001 are loc Congresul de fuziune a P.D.S.R. și P.S.D.R. și de creare a P.S.D.; se adoptă Statutul și Programul noului partid și se aleg organele de conducere. În cursul anilor 2001-2002, P.S.D. și-a consolidat structurile, atât prin realizarea unor fuziuni prin absorbție (cu Partidul Forțelor Democratice ’89, Partidul Moldovenilor, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Renașterii Naționale), prin creșterea ponderii parlamentare a aleșilor locali. La 6 ian. 2003, Delegația Permanentă a adoptat strategia politică pentru anul 2003: creșterea nivelului de trai, reducerea șomajului, reforma fiscală și reformarea sistemului de pensii. P.S.D. înființează (3 mart. 2003) „Grupul de acțiune pentru unitatea social-democrată”, în vederea atragerii unor noi personalități din sfera social-democrată și înscrierii acestora în P.S.D. P.S.D. este membru al Internaționalei Socialiste (din oct. 2003). În apr. 2000, partidul a fost primit în grupul socialist din Consiliul Europei. Președinți: Ion Iliescu (1990-1992; 1997-2000), Oliviu Gherman (1992-1996), Adrian Năstase (2000-2005), Mircea Geoană (2005-2010), Victor Ponta (2010-2015); președinți executivi: Adrian Năstase (1993-1997; 2005-2006), Octav Cozmâncă (2003-2005), Dan Mircea Popescu (2005-2006). Editează publicația „Democrația socială”.

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT DIN ROMÂNIA (P.S.D.R), partid creat (7-9 mai 1927) pe baza Federației Partidelor Socialiste din România, constituită la rândul ei (19-20 iun. 1921), în componența P.S.D. Bucovina, P.S. din Banat și P.S. din Transilvania și organizației social-democrate din Vechiul Regat. Din momentul înființării, P.S.D.R., în programul adoptat, și-a propus „desființarea exploatării economice, a asupririi politice și naționale și a înapoierii culturale... prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloacelor de producție”, toate acestea urmând să fie atinse pe calea reformelor, între care pe primul loc se situa: instituirea votului universal pentru toți cetățenii de la vârsta de 20 de ani în sus, numirea guvernului de către Parlament, adoptarea unui sistem de ocrotire socială pentru muncitori, întărirea micilor gospodării țărănești, dezvoltarea învățământului etc. În febr. 1928, P.S.D.R. realizează o înțelegere cu Partidul Național-Țărănesc în vederea înlăturării de la putere a liberalilor, urmată apoi de încheierea unui cartel electoral, în vederea alegerilor parlamentare din dec. 1928, obținând nouă mandate de deputați; la alegerile parlamentare (iun. 1931 și iul. 1932) a obținut șase și, respectiv, șapte mandate de deputat. După instaurarea regimului autoritar regal (10 febr. 1938), unii dintre fruntașii P.S.D.R. aderă la acesta și se află printre semnatarii apelului de înființare a Partidului Frontului Renașterii Naționale (F.R.N.); candidând pe listele F.R.N. (iun. 1939), au fost aleși în Parlament 14 senatori și 11 deputați social-democrați. În decursul existenței sale, a cunoscut mai multe sciziuni: în 15 iul. 1928, gruparea dr. Litman Ghelerter, Ștefan Voitec ș.a. pune bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care în sept. 1931 își schimbă denumirea în Partidul Socialist din România; în febr. 1933 se desprinde din P.S.D.R. gruparea Constantin Popovici, care în aug. 1933, fuzionează cu Partidul Socialist Independent din România, sub numele de Partidul Socialist Unitar. Aderarea unor lideri ai P.S.D.R. la regimul lui Carol al II-lea a provocat declanșarea unei greve crize de partid; în 1943 se constituie un nou Comitet Executiv al P.S.D.R., condus de Constantin-Titel Petrescu. Implicându-se în acțiunile de scoatere a României din război, P.S.D.R. încheie (1 mai 1944) cu P.C.R. un acord privind crearea Frontului Unic Muncitoresc, iar la 20 iun. participă la constituirea Blocului Național-Democratic, cu reprezentanții P.N.Ț., P.N.L. și P.C.R., care prevedea desprinderea de Reich, alăturarea la Națiunile Unite și restabilirea democrației; în oct. 1944, a aderat la Frontul Național Democrat. P.S.D.R. a deținut câteva portofolii în guvernele care s-au succedat la cârma țării după 23 aug. 1944. În condițiile creșterii presiunilor Moscovei de a instaura cât mai grabnic un regim comunist în România, are loc Conferința P.S.D.R. (1-2 dec. 1945), care adoptă rezoluția propusă de grupul C. Titel-Petrescu, președintele partidului, potrivit căreia se preconiza prezentarea separată a P.S.D.R. la viitoarele alegeri (nu pe liste ale F.N.D., cum propuseseră comuniștii). Congresul al XVII-lea extraordinar al P.S.D.R. (10 mart. 1946) hotărăște cu majoritate de voturi participarea la alegerile parlamentare din nov. 1946 în bloc cu celelalte formațiuni politice reprezentate în F.N.D. Are loc scindarea partidului, gruparea condusă de C. Titel-Petrescu, exclusă din partid (16 mart. 1946), care înființează, la 9 mai, Partidul Social-Democrat Independent. Aripa procomunistă din P.S.D.R. își asigură controlul deplin asupra partidului. La alegerile parlamentare (nov. 1946), P.S.D.R., candidând pe listele Blocului Partidelor Democrate, obține 81 mandate de deputați, primind în noul guvern patru ministere și trei subsecretariate de stat. La 23 febr. 1948, are loc fuziunea P.S.D.R. cu P.C.R., punându-se astfel bazele Partidului Muncitoresc Român, fapt care a marcat sfârșitul existenței de sine stătătoare a P.S.D.R. Începând din mart. 1948, liderii partidului sunt arestați și întemnițați. Reînființat la 18 ian. 1990, sub numele de Partidul Social Democrat Român de către un grup de inițiativă, condus de Adrian Dumitriu, fostul secretar general al Partidului Social-Democrat Independent. La alegerile legislative (20 mai 1990), P.S.D.R. a participat cu liste proprii, obținând două mandate în Adunarea Deputaților, iar în Senat nici un mandat, întrucât nu a întrunit numărul de voturi necesare. A participat (15 dec. 1990), alături de P.N.Ț.-C.D., P.N.L., P.E.R. și U.D.M.R., la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, la formarea Convenției Democratice din România, pe listele căreia în alegerile legislative (27 sept. 1992) a obținut 10 mandate de deputați și un mandat de senator. În 7-9 mart. 1991, a avut loc primul Congres al Partidului care a adoptat Statutul (care a suferit unele modificări la Congresele II (10-12 dec. 1993) și III (14-15 iun. 1997)) și Programul care, în linii mari, relua unele prevederi din Programul provizoriu, cum sunt: pluralismul politic, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat, egalitate în fața legii, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești, restructurarea economiei naționale etc. Respingerea de către conducerea C.D.R. a propunerii P.S.D.R. de reorganizare a alianței, în sensul ca formațiunile civice să nu mai participe la luarea deciziilor. ceea ce ar fi avut drept consecință diminuarea rolului de hegemon al P.N.Ț.-C.D. în C.D.R., a determinat hotărârea Consiliului Național (15 fenr. 1995) de ieșire a P.S.D.R. din alianță. La 27 sept. 1995 a încheiat cu Partidul Democrat Uniunea Social Democrată (U.S.D.), cu scopul prezentării de liste comune la alegerile locale și parlamentare și susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Petre Roman, președintele Partidului Democrat. U.S.D. s-a plasat pe locul trei, după P.D.S.R. și C.D.R., în alegerile locale, obținând pentru primari (16,08% din mandate), pentru consiliile locale (14,96% din mandate), iar pentru consiliile județene (11,64% din mandate). În turul doi al alegerilor pentru Primăria Generală a Capitalei, U.S.D. a susținut candidatul C.D.R., Victor Ciorbea. La alegerile legislative (3 nov. 1996), U.S.D. a obținut 12,93% din voturi pentru Senat, astfel că P.S.D.R. i-a revenit 10 mandate de deputat și unul de senator. Candidatul U.S.D. pentru președenție, Petre Roman s-a plasat pe locul al treilea (din 16 candidați la funcția de președinte), cu 20,54% din voturi. În guvernele de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. (Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu), P.S.D.R. a deținut portofoliul Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Printr-o hotărâre a Consiliului Național al P.S.D.R. (13 mai 1999) se denunță unilateral alianța dintre cele două partide – U.S.D. La congresul partidului (16 oct. 1999), în condițiile retragerii lui Sergiu Cunescu din funcția de președinte al P.S.D.R., au loc alegeri pentru conducerea partidului, la care candidează Alexandru Athanasiu (adept al rămânerii și păstrarea individualității partidului) și Emil Putin (adept al ieșirii de la guvernare și fuziunii cu Ap.R.). Primul a ieșit, la limită, victorios, iar grupul condus de Emil Putin a demisionat în bloc și s-a înscris în Ap.R. Un grup de foști membri membri ai Partidului Democrat Agrar din România, în frunte cu Victor Surdu, intră în rândurile P.S.D.R. (27 ian. 2000). La scurtă vreme fostul lider al P.D.A.R., demisionează, după eșecul suferit la alegerile pentru funcția de primar general al Capitalei (iun. 2000), dar și nemulțumit de începerea de către conducerea P.S.D.R. a negocierilor cu alte partide din stânga eșichierului politic: P.D.S.R., P.D., Ap.R.; La 22 iul. 2000 are loc fuziunea prin absorbție a Partidului Socialist. La 7 sept. 2000 semnează cu P.D.S.R. două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat. Participând pe listele Polului Democrat Social din România, P.S.D.R. a obținut șapte mandate de deputați și două de senatori, precum și un portofoliu în guvernul Adrian Năstase. Membru al Internaționalei Socialiste (din 1996). În urma Congresului de fuziune (16 iun. 2001) a P.D.S.R. și P.S.D.R. se creează Partidul Social Democrat; se adoptă Statutul și Programul noului partid; președinte Adrian Năstase. Președinți: Gheorghe Grigorovici (1936-1938); Constantin Titel-Petrescu (1943-1946); Sergiu Cunescu (1991-1999). Alexandru Athanasiu (1999-2001). A editat publicațiile: „Socialismul” (1927-1933); „Lumea nouă” (1933-1940); „Libertatea” (1944-1948); „Lumina” (1990-1995).

FOTOLIU, fotolii, s. n. Scaun mare, de obicei capitonat, cu rezemători pentru brațe. ◊ Fotoliu-pat = fotoliu extensibil care poate fi folosit ca pat. ♦ Loc situat în prima jumătate a unei săli de spectacol. ◊ Fotoliu de orchestră v. orchestră. [Var.: (rar) fotel s. n.] – Din fr. fauteuil. Cf. pol. fotel.

CLASARE s. 1. v. aranjare. 2. clasificare, plasare, situare. (~ lui pe primul loc în concurs.)

incidență s. f. (med.) Totalitatea cazurilor de îmbolnăvire provocată de o anumită maladie într-un timp dat în rândurile unei populații date ◊ „Cea mai mare incidență a T.B.C. din Europa [...] În ultimul an și jumătate a fost observată o explozie a îmbolnăvirilor cu TBC care situează România pe primul loc din Europa (în afară de Rusia) în ceea ce privește incidența acestei boli.” R.l. 3031 X 92 p. 3 (din it. incidenza; cf. fr. incidence; PR 1966; DEX, DN3 – alte sensuri)

CLASARE s. 1. aranjare, așezare, clasificare, distribuire, împărțire, ordonare, repartizare, rînduială, rînduire, sistematizare. (~ elementelor unui ansamblu.) 2. clasificare, plasare, situare. (~ lui pe primul loc în concurs.)

CLASIFICARE s. 1. aranjare, așezare, clasare, distribuire, împărțire, ordonare, repartizare, rînduială, rînduire, sistematizare. (~ elementelor unui ansamblu.) 2. clasare, plasare, situare. (~ lui pe primul loc In concurs.) 3. ierarhizare. (~ elevilor in ordinea mediilor.)

PLASARE s. 1. amplasare, așezare, fixare, situare, stabilire. (~ a noului obiectiv într-un loc adecvat.) 2. așezare, instalare. (~ lui într-un fotoliu.) 3. clasare, clasificare, situare. (~ lui pe primul loc in concurs.) 4. investire, plasament. (~ a unui capital.) 5. desfacere, vindere, vînzare, (înv.) debit. (~ a unei mărfi.)

RUS, -Ă (< rus) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Rusiei. Mai trăiesc în alte republici de pe terit. fostei U.R.S.S., în S.U.A. și Canada și în țările din Europa Apuseană. ♦ Persoană care aparține acestui popor. R. sunt de religie creștină (ortodoxă). 2. Adj. Care aparține Rusiei sau rușilor (1), privitor la Rusia sau la ruși; rusesc. ◊ Artă r. = primele manifestări apar din sec. 10 în orașele și cnezatele Kiev, Novgorod, Vladimir, Suzdal și Moscova. Tradiționala arhitectură în lemn a influențat plastica arhitecturii zidite. Bisericile se caracterizează prin cupole multiple și prezentare etajată a volumelor (catedrala Sf. Sofia din Kiev – sec. 12). În sec. 14-15 apar elemente noi: arcul în potcoavă, cupola în formă de bulb, decorații cu plăci de faianță colorată. Pe lângă construcțiile religioase (biserica Adormirea Maicii Domnlui, catedrala Sf. Mihail, biserica Vasili Blanjennîi din Moscova) se realizeazăă ample construcții militare (citadela Kremlinului, din Moscova) și civile (Granovitaia Palata, din Moscova). În pictură se realizează ansambluri de frescă și mozaic, icoane și ilustrații de manuscris (A. Rubliov, Teofan Grecul, Dionisi). În sec. 18 și 19 pătrund influențele stilurilor baroc, rococo, neoclasic. Pe primul loc continuă să se situeze arhitectura, în domeniul căreia, ca realizare reprezentativă, se înscrie construcția orașului Sankt-Petersburg. Se dezvoltă de asemenea sculptura portretistă și statuară (I.P. Martos, M.I. Kozlovski, F.I. Șubin). În pictură, genurile se diversifică și, în afară de portret, apare compoziția cu tematică variată (A.G. Venețianov, V.L. Borovikovski, D.G. Levițki, V.A. Tropinin, A.A. Ivanov, P.A. Fedotov, K.P. Briullov). Către sfârșitul sec. 19, în a.r. un rol important în are mișcarea peredvijnicilor. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 apar unele tendințe formaliste, promovate de revista „Mir iskusstva”. Printre artiștii valoroși ai acestei vremi se numără M.A. Vrubel, V.A. Serov, S.A. Korovin și A.E. Arhipov. Din al doilea deceniu al sec. 20 se dezvoltă arta sovietică. În sculptură se remarcă Sadr, S.T. Konenkov, M.G. Manizer, E.V. Vucetici, N.A. Andreev, V.I. Muhina; în pictură, I.I. Brodski, K.F. Iuon, S.V. Gherasimov, P.P. Koncealovski, M.V. Nesterov, M.S. Sarian, S.A. Ciuikov, A.A. Deineka, iar în grafică V.A. Favorski, E.A. Kibrik, Kudrîniksi. O mare înflorire dobândește urbanismul și arhitectura. ♦ (substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din grupul limbilor slave de răsărit, vorbită de ruși. Este cea mai importantă limbă slavă, vorbită de peste 260 milioane de oameni. Rusa veche s-a dezvoltat independent din slavă începând din sec. 11. Paralel cu ea a existat slavona rusă, care era limba bisericii. Mai exista o formă scrisă numită rusa nonliterară, folosită în cancelarii, documente, corespondență. Până în sec. 16 a existat o dublă dualitate: între limba vorbită, bogată în varietate dialectală, și rusa nonliterară și, pe de altă parte, între cele două limbi scrise: slavona și r. nonliterară. Din sec. 17 are loc unificarea progresivă a limbii scrise, prin eliminarea slavonei, punându-se bazele limbii r. moderne (gramatica lui Lomonosov de la 1755). Este limba oficială a Federației Ruse și una dintre cele șase limbi oficiale de lucru la O.N.U. Folosește alfabetul chirilic.

FOTOLIU s. n. 1. scaun mare (capitonat) cu brațe și spătar. ♦ ~-pat = fotoliu extensibil care se poate transforma în pat. 2. loc într-o sală de spectacol situat în față. ♦ ~ de orchestră = loc în primele rânduri ale unei săli de concert. (< fr. fauteuil)

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

SITUARE s. 1. clasare, clasificare, plasare. (~ lui pe primul loc la concurs.) 2. amplasare, așezare, fixare, plasare, stabilire. (~ noului obiectiv într-un loc adecvat.)

A CĂDEA cad intranz. I. 1) A se mișca de sus în jos sub acțiunea forței de gravitație; a pica. 2) A-și pierde poziția verticală (răsturnându-se jos); a înceta de a mai sta drept; a pica; a se răsturna; a se prăvăli. ◊ ~ la pat a se îmbolnăvi grav. ~ din picioare a fi extrem de obosit. ~ în genunchi a) a se așeza în genunchi în față cuiva, pentru a cere ceva; b) a manifesta umilință. 3) A se lăsa în jos, fără a se desprinde; a atârna. Părul cade pe spate. 4) (despre fenomene ale naturii) A veni în curând; a fi aproape; a se apropia. 5) pop. (despre sărbători, date) A avea loc. 6) (despre ostași) A muri în luptă. 7) (despre orașe, fortificații etc.) A ajunge în mâna adversarului; a fi cucerit. 8) fig. A avea insucces; a nu reuși. ~ la examen. 9) (despre guverne) A înceta de a fi la putere. 10) A ajunge pe neașteptate (într-un loc sau într-o situație); a nimeri; a se pomeni; a se trezi; a pica. ◊ ~ pe mâna (sau în mâinile) cuiva a ajunge la discreția cuiva. A-i ~ cuiva drag (sau la inimă) a-i deveni drag cuiva. 11) A fi cuprins în întregime. ~ în delir. 12) A se situa pe un anumit loc. Accentul cade pe prima silabă. II. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se îmbină): ~ pe gânduri a se îngândura. ~ la învoială (sau de acord) a se învoi; a ajunge la o înțelegere. /<lat. cadere

FOTOLIU s.n. 1. Scaun mare (capitonat) cu brațe și cu spătar; jilț. 2. Loc într-o sală de spectacol situat în față. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rînduri ale unei săli de concert, (p. ext.) de spectacol. [Pron. -liu, pl. -ii, -uri, var. (pop.) fotel s.n. / < fr. fauteuil].

SANTIAGO DE CUBA, oraș în extrenitatea SE a Cubei, situat pe țărmul golfului omonim al M. Caraibilor, la poalele Sierrei Maestra, la 80 km v de Guantanamo și 765 km SE de Havana; centrul ad-tiv al provinciei omonime; 441,5 mii loc. (2002), al doilea oraș ca mărime al țării. Port comercial prin care se exportă min. de cupru, de fier și de mangan, zahăr, rom, tutun, fructe ș.a. Centru minier (cupru, fier, mangan) și agricol. Rafinărie de petrol. Șantier naval. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a tutunului și alim. (zahăr, rom). Stațiune balneară. Universitatea Oriente (1947). Catedrală în stil colonial (1522). Biserica San Francisco (sec. 16) și fortăreața Castillo del Morro, declarată (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1514 de Diego Velásquez de Cuéllar (primul guvernator al Cubei) pe un alt loc, situat la câțiva km de vatra actuală, care datează din 1522. Capitala Cubei până în 1589.

SITUARE s. 1. clasare, clasificare, plasare. (~ lui pe primul loc în concurs.) 2. amplasare, așezare, fixare, plasare, stabilire. (~ noului obiectiv într-un loc adecvat.)

FOTOLIU, fotolii, s. n. Scaun mare, de obicei capitonat, cu spătar și brațe; jilț. V. jeț. Ședea într-un fotoliu mare, adînc, de stofă cafenie, cu desenuri cenușii și galbene. DUMITRIU, N. 33. Din fotoliul de nuiele albe privea cerul albastru. CAMIL PETRESCU, N. 68. Ia șezi colea, zise aceasta arătînd lui Vrînceanu un scaun lîngă fotoliul imens. HOGAȘ, DR. II 137. ♦ Loc situat în partea din față a unei săli de spectacol. Fotoliu I. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rînduri (din apropierea orchestrei) într-o sală de concert, p. ext. în orice sală de spectacol. – Pl. și: (rar) fotoliuri (ANGHEL, PR. 4). – Variantă: (rar) fotel (CAMIL PETRESCU, O. I 339), foteluri și fotele (CARAGIALE, O. I 110, id. ib. II 165), s. n.

supercampion, -oană s. m. f. (sport) Campion de prim rang ◊ „La capătul unui «maraton» transcontinental de aproape 3.000 de kilometri, cățelușul «Whisky» a ajuns, după nouă luni, într-un loc situat la 250 km de casă. Aici supercampionul canin, complet epuizat, a fost observat de un prieten al stăpânului său, care recunoscuându-l, l-a readus cu mașina la «domiciliul» său.” Sc. 19 VII 74 p. 6. ◊ „Nadia Comăneci, supercampioană de gimnastică la 15 ani neîmpliniți.” Sc. 22 VII 76 p. 5. ◊ „Continuăm să vă prezentăm fragmente din scrisoarea deschisă adresată de fostul super-campion al boxului profesionist Joe Louis mai tânărului său succesor Floyd Patterson.” Fl. 8 II 85 p. 29 (din super- + campion, după fr. superchampion; PR 1950; DEX-S)

ORCHESTRĂ, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentiști care execută împreună compoziții muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cântă membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol destinată orchestranților, situată între scenă și sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3. Spațiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă și gradenuri. [Var.: orhestră s. f., (înv.) orchestru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.

SANTA BARBARA, oraș în S.U.A. (SV Californiei); 89,5 mii loc. (2000), situat pe țărmul str. Santa Barbara (care desparte litoralul Californiei de ins. S.B. din arh. Channel). Stațiune balneară. Universitate (1946). Vizitat pentru prima dată de Sebastian Vizcaino (1602). Întemeiat în 1782 de spanioli, oraș din 1850.

ORCHESTRĂ, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentiști care execută împreună compoziții muzicale. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cântă membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol destinată orchestranților, situată între scenă și sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3. Spațiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă și gradene. [Var.: orhestră s. f., (înv.) orchestru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.

OAK RIDGE [óuk ridʒ], oraș în partea de ESE a S.U.A. (Tennessee), situat pe platoul Cumberland, pe râul Clinch, la 27 km VNV de Knoxville; 27,4 mii loc. (2000). Aici a fost construit (1942-1943) un laborator de cercetări nucleare pentru realizarea primei bombe atomice (proiectul „Manhattan”). Dezafectat în 1948; o parte a laboratorului a fost transformată în muzeu al energiei atomice, iar o parte a devenit institut de studii și cercetări nucleare pentru utilizarea pașnică a energiei atomice (radioizotopi pentru medicină și biologie, instrumente nucleare etc.).

SARNATH, sit arheologic și loc de pelerinaj situat în N Indiei (statul Uttar Pradesh), la 6 km de Varansi (Benares). Este considerat unul dintre locurile sacre ale budismului, aici rostind, potrivit tradiției, Buddha prima sa predică. Numeroase mănăstiri și stupa budiste din sec. 3 î. Hr. – sec. 6 d. Hr. adăpostesc statui dintre cele mai reprezentative pentru arta budistă din India. Distrus de cuceritorii islamici în 1194. Capitelul coloanei lui Așoka de la S (sec. 3 î. Hr.) a devenit, după proclamarea independenței Indiei, stema națională a statului.

SUBSTITUI vb. IV. tr., refl. A (se) situa în locul altuia; a înlocui. ♦ tr. (Jur.) A desemna o a doua persoană care să primească donația sau să moștenească averea în lipsa (sau la decesul) primului beneficiar. [Pron. -tu-i, p. i. substitui și -iesc, 3,6 -ie. / cf. fr. substituer, it. sostituire < lat. substituere].

PETRILA, oraș în jud. Hunedoara situat în NE depr. Petroșani, la poalele m-ților Parâng; 26.124 loc. (2003). Stație finală de c. f. Expl. huilei, instalație de brichetare a cărbunelui. Fabrică de mobilă și cherestea. Prima mențiune documentară datează din 1499. Obiective naturale ocrotite: Cheile Jilețului, Cheile Taia. Declarat oraș în 1956.

prânzișor sn [At: LEX. MARS. 238 / V: (reg) ~știor, ~zășor, ~zcior, ~zșor, ~njor, ~nstior, ~nșor, ~nștior / Pl: ~șoare / E: prânz + -ișor] 1-2 (Îrg; șhp) Prânz (1) (mic) Si: (îrg) prânzuc (1-2), prânzuleț (1-2), prânzurele (1-2), prânzușor (1-2), prânzuț (1-2). 3 (Îvp) Prânz (8). 4 (Rel; reg) Pomană care se face în cursul dimineții, în primele 8-9 zile după moartea cuiva Si: (îrg) prânzuț (3), prânzuleț (3). 5 (Rar) Ceea ce se pregătește sau se mănâncă la prânzișor (3) Si: (reg) prânzuț (4). 6 (Pop; șîs prâzciorul ăl mic) Moment al zilei, situat de obicei în primele ore ale dimineții, când se ia prânzișorul (3) Si: (reg) prânzcean. 7 (Pex) Interval de timp care variază după regiuni și anotimpuri, reprezentând prima parte a zilei. 8 (Reg) Loc de pe bolta cerească în care se află soarele la prânzișor (6) Si: (reg) prânzușor (3).

SAINT ALBANS [sənt ó:lbənz], oraș în Marea Britanie, în SE Angliei (Hertfordshire), situat la poalele colinelor Chiltern, pe râul Ver, la 32 km NV de Londra; 129 mii loc. (2002). Ind. aeronautică, electronică, textilă, farmaceutică și alim. Producție de instrumente muzicale. Muzeu de antichități (1929). Orașul poartă numele primului martir de pe terit. Marii Britanii (Sfântul Alban) convertit la creștinism și ucis de soldații romani în anul 303 d. Hr. În apropiere se află ruinele orașului roman Verulamium. În anul 793, regele Offa al Merciei a întemeiat aici o abație benedictină. Biserica Saint Michael (sec. 10). Catedrală (sec. 11-14, cu unele refaceri din 1877), în stil gotic, de 167 m lungime și 63 m lățime, cu o navă lungă de 90 m (una dintre cele mai mari din lume). La S.A. au avut loc două bătălii (22 mai 1455 și 17 febr. 1461) în timpul Războiului celor Două Roze.

LEGASPI (LEGAZPI), 1. Miguel, López de ~ (c, 1510-1572), navigator și conchistador spaniol. A condus o expediție (1563-1564) pentru stabilirea unui drum comercial între America Centrală și Indiile de Est. Primul guvernator al Filipinelor (1565-1572). A cucerit și colonizat ins. Luzon (Filipine), întemeind orașul Manila (1571). 2. Oraș în Filipine (Luzon), port pe țărmul G. Albay, situat la poalele de S ale vulcanului Mayon (2.462 m); 125,1 mii loc. (1994). Nod de comunicații. Aeroport. Prelucr. orezului, cânepei și nucilor de cocos. Exportă orez, cânepă, copra. Fundat în 1636, a fost denumit în onoarea lui L. (1). Distrus în mare parte de erupția din 1815 a vulcanului Mayon (peste 1.000 de victime).

LOS ALAMOS [los æləməs], oraș în SV S.U.A. (New Mexico), situat pe platoul Pajarito din M-ții Jemez (SE M-ților Stâncoși), la 2.055 m alt., la 35 km NV de Santa Fe; 11,5 mii loc. (1990). Laborator de fizică nucleară în cadrul căruia a fost experimentată prima fisiune nucleară (16 iul. 1945) și a fost asamblată prima bombă cu hidrogen (1954).

HUEDIN 1. Depresiune intramontană tectono-erozivă, situată în bazinul superior al Crișului Repede, între prelungirile nordice ale M-ților Vlădeasa și Gilău. Supr.: c. 160 km². Relief predominant colinar și de terase. Climă răcoroasă (6-8°C media termică anuală) și precipitații bogate (700-800 mm anual). Păduri de foioase, pășuni și fânețe naturale. Creșterea animalelor. 2. Oraș în jud. Cluj, în depresiunea cu același nume, pe Crișu Repede; 10.114 loc. (1998). Nod feroviar și rutier. Constr. de mașini, prelucr. lemnului (cherestea, mobilă, tâmplărie, butoaie); mat. de constr.; conf. și tricotaje; produse alim. Biserică reformată (prima formă, gotică, din sec. 15). Muzeu de istorie și etnografie. Situat pe vatra unei așezări dacice, H. apare menționat documentar în 1332 ca așezare rurală, iar din 1437 ca oppidum.

LEIDEN [láidn] (LEYDA), oraș în SV Olandei, port în delta Rinului, situat la 15 km NE de Haga; 117 mii loc. (1997). Mare centru al ind. textile. Constr. navale, prelucr. metalelor, produse electrotehnice, chimice, cosmetice (parfumuri), alim. ș.a. Vechi centru tipografic (în 1581, familia de tipografi Elzévir a întemeiat prima tiparniță). Universitate (1575). Muzeu municipal, cu opere aparținând lui Rembrandt, Lucas van Leyden, Dürer ș.a.; muzee: de etnografie și militar. grădină botanică (1587). Observator astronomic. La L. s-a născut Rembrandt. Monumente: vestigii romane: castel (sec. 12); bisericile Sint Pieter (1121, reconstruită în sec. 14), Sint Pancras (sec. 14) și Marekerk (1647); Primăria (sec. 16-17, distrusă de un incendiu în 1929 și refăcută ulterior); Gemeenlandshuis van Rijn (1596); Tuchhale (1639-1640). Întemeiat în sec. 10 pe locul anticei așezări Lugdunum Betavorum, L. s-a dezvoltat în jurul castelului fortificat, construit în sec. 12 ca avanpost împotriva incursiunilor normande; a obținut statutul de oraș în 1266.

ROSKILDE [róskilə], oraș în Danemarca, situat în ins. Sjælland, în fiordul Roskilde, la 30 km V de Copenhaga; 53,4 mii loc. (2003). Nod de comunicații. Ind. agroalim. Constr. de echipament medical. Universitate (1972). Centru de cercetări atomice. Muzeul relicvelor vikingilor (1969). Turism. R.a fost prima capitală a țării (950-1443) și reșed. regilor Danemarcei. Aici s-a semnat (1658) Tratatul de pace între Danemarca și Suedia prin care Danemarca renunța la dreptul asupra posesiunilor terit. din S Suediei. Catedrală în stil gotic (sec. 12-14), cu două turnuri gemene, unde se află mormintele a 37 de suverani danezi, declarată (din 1995) ca făcând parte din Patrimoniul cultural universal.

PETAH TIQWA sau PETACH TIKVA, oraș în partea central-vestică a Israelului, situat în câmpia Saron, la 11 km NE de Tel Aviv-Jaffa; 167,4 mii loc. (2000). Ind. constr. de mașini agricole, chimico-farmaceutică, a materialelor plastice, textilă, alim. (ulei, conserve de fructe ș.a.). Grădină zoologică. Fundat în 1883 dintr-un prim nucleu de imigranți evrei; primește statut de oraș în 1937.

SUBSTITUI vb. I. tr., refl. a (se) situa în locul altuia; a înlocui. II. tr. 1. (mat.) a înlocui într-o expresie un element (sau mai multe) prin altul (sau prin altele). 2. (jur.) a desemna o a doua persoană care să primească donația sau să moștenească averea în lipsa (sau la decesul) primului beneficiar. (< fr. substituer, lat. substituere)

CENTRU, (I 1, 2, II 1, 2) centre, s. n., (I 3, II 3) centri, s. m. I. 1. (Geom.) Punct situat în interiorul unui cerc, la egală depărtare de toate punctele circumferinței, iar în interiorul unei sfere, la egală depărtare de toate punctele suprafeței ei. Centrul unui cerc. Centrul unei sfere. ◊ (În expr.) În centrul (unei activități, unei preocupări etc.) = pe primul plan, la loc de frunte. Învățămîntul marxist-leninist al comuniștilor trebuie să stea mereu în centrul atenției tuturor organelor de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2702. Omul cu nevoile lui se află în centrul întregii politici a partidului și a statului democrat-popular. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2598. ♦ Punct de întîlnire a diagonalelor sau a axelor unei figuri. Centrul unui pătrat. Centrul unui dreptunghi. Centrul unei elipse. 2. Punct central al unei întinderi, al unui spațiu. Tibetul este așezat în centrul Asiei. ▭ Cu cît mă depărtam de centrul Europei și mă apropiam de țările d-voastră, curiozitatea mea creștea. ALECSANDRI, C. 109. Partid politic de centru = grupare caracteristică micii burghezii șovăielnice, care oscilează între partidele de dreapta și cele de stînga și care aparent se situează pe o poziție intermediară, dar de fapt este strîns legată de dreapta. ♦ Punct în mijlocul unui teren de sport, de unde se începe întrecerea la anumite jocuri sportive.3. (În expr.) Centru înaintaș = jucătorul care se află în mijlocul liniei de înaintare la anumite jocuri sportive. Mijlocaș (sau half) centru = jucătorul care se află în mijlocul liniei de mijlocași la anumite jocuri sportive.II. 1. Punct în care converg anumite forțe, în care sînt localizate anumite funcțiuni sau acte. Centru de colectare a laptelui. Centru de greutate (sau de gravitate) = punct de aplicație a rezultantei forțelor gravității care acționează asupra părților alcătuitoare ale unui corp. Centrul de gravitate al pămîntului. (Fig.) Rusia Sovietică trebuia inevitabil să devină, și într-adevăr a devenit, stegarul revoluției proletare mondiale, centrul de gravitate al forțelor revoluționare înaintate din Occident și Orient. STALIN, O. IV 255. 2. Loc unde este concentrată o activitate. Centru industrial. Centru politic. Centru de votare. Centru de documentare. Centru artistic. ▭ Ministerul Agriculturii trebuie să ia măsuri pentru lărgirea și completarea centrelor mecanice existente, precum și înființarea de noi centre mecanice care să asigure repararea și întreținerea parcului de mașini și tractoare din S.M.T. și gospodării agricole de stat. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 46. Să depunem toate eforturile pentru a face din cluburi puternice centre de luminare a maselor, care să contribuie din plin la formarea unui om nou, constructor conștient al socialismului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. Un oraș, centru de lumini și de activitate. GHICA, S. 229. ♦ (Adesea determinat prin «administrativ») Oraș mare în care se găsesc cele mai importante instituții, în care sînt concentrate organele de conducere ale raionului, ale regiunii etc., în care se desfășoară o vie activitate. București, Cluj, Iași, Timișoara etc. sînt mari centre administrative ale Republicii noastre populare. ♦ Loc în care este concentrată activitatea administrativă și comercială a unui oraș, în care sînt grupate cele mai de seamă edificii publice. Vartolomeu Diaconu salută și luă calea centrului. C. PETRESCU, A. 345. ♦ (În cadrul unui sistem de organizare administrativă) Instituție superioară, conducătoare; putere administrativă centrală (din capitală). Domnul Ghiță Samson zîmbește, căci stă foarte bine cu centrul. SADOVEANU, M. 166. 3. (În expr.) Centru nervos = grup de celule nervoase care se găsesc în encefal, în bulb sau în măduvă, la care vin excitațiile periferice și de la care pornesc excitațiile centrale.

MARGINE, margini, s. f. (Urmat de obicei de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Locul unde se termină o față a unui obiect; porțiune laterală extremă a unei suprafețe. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Se ghemui cum putu, pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I 13. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, P. 51. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. A ține marginea = a merge, a înainta pe (sau aproape de) linia unde se termină o suprafață. Călca cu băgare de seamă... ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea. REBREANU, R. I 298. ♦ Mal, țărm, litoral. Mai am un singur dor... Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I 216. Oraș mare și frumos, în marginea Dunării. GOLESCU, Î. 40. ♦ Hotar, graniță. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei. SADOVEANU, O. VII 141. ♦ Regiune periferică; periferie. Șed la o femeie bătrînă, departe, departe, tocmai la marginea orașului. VLAHUȚĂ, O. A. 134. Au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. ◊ Loc. adj. De margine = periferic, mărginaș, situat la o extremitate. Nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, O. II 286. 2. Loc de unde începe o prăpastie, o groapă etc. Oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. 89. ◊ Expr. A fi la (sau pe) marginea prăpăstiei v. prăpastie. 3. Fig. Limită. Entuziasmul a întrecut orice margine cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II 290. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) margini = nesfîrșit, infinit; imens. Și iubind-o fără margini scrie «visul de poet». EMINESCU, O. I 32. Calea-i lungă, fără margini, Cum e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ Expr. De nu mai are margini = foarte mare (sau tare), fără pereche. E un încăpățînat de nu mai are margini. SADOVEANU, O. I 37. ♦ Capăt, sfîrșit. Urmări mașinuța din poartă, cu un colț al șorțului dus la ochi, pînă ce norul de pulbere se topi la marginea satului. MIHALE, O. 501. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295. 4. (Învechit) Fiecare dintre laturile unei formații de luptă; aripă. Bate tu marginile, Eu să bat mijloacele, Că le știu soroacele. PĂSCULESCU, L. P. 261. – Variantă: margină s. f.

PANCIU, oraș în jud. Vrancea, situat la poalele Subcarpaților Vrancei, pe râuș Șușița; 9.137 loc. (2003). Stație finală de c. f. Fabrici de butoaie, de tricotaje și de produse alim. (preparate din carne și lapte, băuturi alcoolice, panificație). Vestită podgorie și important centru de vinificație (secție pentru producerea vinului șampanizat). Cramă. Muzeul Viticulturii. Prima mențiune documentară datează din 20 iul. 1589, cu numele Crucea, iar la 25 dec. 1798 apare consemnat cu denumirea Târgul Panciu. Declarat oraș în 1956. Schitul Brazi (de maici), reînființat în 1990, cu biserica Sf. Gheorghe, construit din lemn în 1676 și refăcută din zid în 1834. Monumentul eroilor Primului Război Mondial, din 1928, operă a sculptorului George Dimitriu.

ŁODZ [u:dʒ], oraș cu regim de voievodat, situat în partea central-sudică a Poloniei, la 120 km SV de Varșovia; 825,6 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Aeroport. Pr. centru al ind. textile. Constr. de mașini textile, de transformatoare, de echipament electric, aparate de filmat; pielărie și încălțăminte, produse chim. și alim. Universitate (1945). În nov.-dec. 1914, în timpul primului război mondial, la L. s-au desfășurat lupte grele, în care armata rusă a oprit ofensiva germană.

pre loc (pe loc) 1. Joc* popular românesc, de bărbați și mixt, întâlnit în zona Oravița (jud. Caraș-Severin). Eset o variantă a brâului* bănățean vechi (bătrân) și se joacă în semicerc cu brațele pe umeri. Are ritm asimetric 7/16 – și mai multe variante (I, 1) melodice; mișcarea este vioaie cu pași mărunți și arcuiți pe primul timp (I, 2). 2. Joc pop. românesc, de cuplu, întâlnit în Câmpia Banatului (jud. Timiș). Se joacă în formație de „perechi în linie” cu partenerii situați față în față ținându-se simetric de ambele mâini. Are ritm binar* și mai multe variante melodice; mișcarea este rapidă cu pași mărunți executați pe loc și cu mici deplasări bilaterale. Face parte din grupa ardelenelor (1) nesincopate.

PRZEMYŚL [pʃémiʃl], oraș în SE Poloniei, situat pe râul San, la 48 km de Rzeszów, în apropiere de granița cu Ucraina; 68 mii loc. (2000). Ind. metalurgică, a constr. de mașini, de prelucr. a lemnului și alim. Piață agricolă. Turism. Centru comercial. Castel renascentist; catedrală barocă. Fondat sec. 10. Integrat la Polonia (1340). Fortăreață stăpânită de austrieci (1722-1919), aprig disputată în timpul Primului Război Mondial. Integrat statului polonez (1918). Ocupat de trupele germane (iun. 1941-iul. 1944).

rang¹ sn [At: VĂCĂRESCUL, IST. 250 / V: (îvr) ~ă / Pl: ~uri / E: fr rang] 1 Loc ocupat de o singură persoană sau de o instituție într-o ierarhie, după criteriul importanței funcției etc. 2 Treaptă ierarhică socială Si: grad (27). 3 (Îla) De ~ul întâi sau de primul (sau al doilea etc.) ~ De calitatea întâi (sau a doua etc.). 4 (îal) De gradul întâi. 5 Grad militar. 6 (Frî) Șir de persoane. 7 (Îs) Lojă de ~ul întâi (sau al doilea) Lojă din rândul situat imediat deasupra parterului (sau din rândul al doilea). 8 (Mat; îs) Unitate de ~ul întâi Unime. 9 (Lin) Loc pe care îl ocupă un cuvânt, un fonem etc. în ordinea frecvenței.

SHANGHAI [ʃaŋhai], oraș cu regim de provincie (6,2 mii km²), situat în ESE Chinei, pe râul Huangpu, la 21 km de gura de vărsare a acestuia în estuarul lui Yangtze; 9,8 mil. loc. (orașul propriu-zis) și 16,7 mil. loc. (2000) arealul provincial. Nod de comunicații. Port fluvio-maritim. Aeroporturile Lunghua (pentru curse interne) și Hungchiao (pentru curse externe). Important centru economic, comercial, financiar-bancar, cultural și turistic al țării. Termocentrală. Rafinărie de petrol. Constr. și reparații navale, de autovehicule, mașini și utilaje agricole, mașini grele, mașini-unelte, tractoare, camioane, de utilaje textile și poligrafice, generatoare electrice și cabluri, instrumente de precizie, computere, ceasuri, aparate fotografice, radiouri ș.a. Ind. metalurgiei feroase și neferoase, chimică (îngrășăminte, mase plastice, fibre sintetice, vopsele, coloranți, pesticide, detergenți), cimentului, de prelucr. a cauciucului și tutunului, sticlăriei, textilă, pielăriei și încălțămintei, farmaceutică și alim. Studiouri cinematografice. Universitate (1895); Universitate de medicină (1952). Muzeu de artă și istorie. Teatrul Kuang-ming; conservator; orchestră simfonică; operă; sală de concerte. Observatorul astronomic Zikawei. Templul budist Lunghua. Fundat în timpul dinastiei Song (960-1279). A devenit în timpul dinastiei Ming (1368-1644) unul dintre principalii producători de bumbac. Prin Tratatul de Pace de la Nanjing (29 aug. 1842), care punea capăt primului Război al opiului (1840-1842). S. se numără printre cele cinci porturi chineze care se deschideau pentru navele engleze. În 1854-1855, în timpul războiului țărănesc al taipinilor, aici a avut loc o puternică răscoală. În primele decenii ale sec. 20 a ajuns unul dintre cele mai mari centre ind. ale Chinei. În timpul mișcării de la „4 mai” 1919, în S. a avut loc o puternică grevă; în 1920, aici a fost creat unul dintre primele cercuri marxiste chineze, iar în iul. 1921 a avut loc Congresul I al Partidului Comunist Chinez. În 1925, la S. a început mișcarea antiimperialistă de la „30 mai”. Ocupat de trupele japoneze (1937-1945), a fost eliberat de Armata Populară de Eliberare. Pudong Xinqu (Phu-tung sin-tsu) – „Noul district Pudong”, district subordonat municipiului Shanghai, situat la limita E a acestuia. Important centru financiar al Chinei (fondat în 1992). Supr. 518 km². Agricultură, prelucrarea țițeiului, ind. navală, ind. ușoară. Acces facil la căile de navigație exterioare, rețea de navigație interioară dezvoltată. Aeroport (din 1999). Cel mai lung pod arcuit din lume (3900 m) din 2002. C. 1,8 mil. loc. (2004).

BREAZA 1. Oraș în jud. Prahova, situat în zona subcarpatică, pe valea Prahovei, la 43 km de Ploiești, la 380-450 m alt.; 19.142 loc. (1991). Expl. de marno-calcare (Gura Beliei), marne, argile și balast. Fabrici de var, cărămidă și gips. Constr. de elemente de precizie (injectoare, distribuitoare, elemente de supape). Panificație. Produse de artizanat. Stațiune climaterică. Biserică (1777), case din sec. 18-19. Muzeu etnografic. Prima atestare documentară datează din 1510. Declarat oraș în 1952. 2. Com. în jud. Buzău; 3.705 loc. (1991). 3. Com. în jud. Mureș; 2.530 loc. (1991). 4. Com. în jud. Suceava, pe rîul Moldova; 1.848 loc. (1991). Prelucr. lemnului.

SPRINGFIELD [spriŋfi:ld] 1. Oraș în partea central-estică a S.U.A., centrul ad-tiv al statului Illinois, situat pe râul Sangamon, la 298 km SV de Chicago; 111,4 mii loc. (2000). Nod feroviar și rutier. Aeroport. Hidrocentrală. Constr. de mașini, aparataj electrotehnic, motoare electrice; ind. chimică, textilă, pielăriei și încălțămintei, alim. Piață agricolă pentru cereale, tutun, animale. Universitate (1969). Muzeu de artă și de științe ale naturii. Capitoliu (1837-1853, reconstruit în 1960); State House (1868-1888) de 110 m înălțime. În cimitirul orașului se află mormântul președintelui Abraham Lincoln, cu un monument (obelisc) din marmură de 36 m înălțime executat de Larkin G. Meade. Casa memorială „Lincoln”. Fundat ]n 1818 de Elisha Kelly din Carolina de Nord; capitala statului Illinois din 1837. 2. Oraș în NE S.U.A. (Massachusetts), situat pe fl. Boston; 152,1 mii loc. (2000). Nod feroviar și rutier. Aeroportul Bradley situat la 24 km S de oraș. Constr. aeronautice de mașini, locomotive, vagoane de c.f., utilaje frigorifice și pentru aer condiționat, aparate TV, componente electronice, computere, armament; ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, hârtiei, alim. Producție de articole de sport și de jucării. Tipografii. Aici se află (din 1843) sediul lui The G. & C. Merriam Company care publică dicționarele Merriam-Webster. Muzeu de artă fină; Muzeu de artă cu exponate din porțelan, jad chinezesc, fildeș, armuri ș.a.; Muzeu de științe, Planetarium. Teatru. Orchestră simfonică. Grădină botanică. Grădină zoologică. Parc-Pădure (283 ha). Clădirea Arsenalului (1777). Fondat în 1636 de un grup de coloniști englezi condus de William Pynchon, cu numele Agawam (denumirea actuală datează din 1640); oraș din 1641. Distrus în mare parte de un incendiu, în 1675, în timpul luptelor cu indienii. În 1895, la S. a fost întemeiată prima companie de auromobile din S.U.A. În 1891, la S. James A. Naismith (1861-1939), a stabilit regulile de jocului de baschet, el având un muzeu memorial, încorporat în S. 3. Oraș în partea central-estică a S.U.A. (Missouri), situat la poalele platoului Ozark, la 395 m alt., la 240 km SSE de Kansas City; 151,5 mii loc. (2000). Constr. de camioane, material rulant, mașini agricole, aparate TV; ind. metalurgică, chimică, hârtiei, textilă, de prelucr. a lemnului, încălțămintei, opticii și alim. Centrul unei regiuni agricole. Universitate (1905). Fondat în 1829; oraș din 1838.

ORIZABA [orisába] 1. Vulcan activ în Sierra Madre Oriental, cel mai înalt vârf din Mexic (5.700 m), alcătuit din andezite și bazalte. Acoperit cu păduri până la 4.000 m alt. și cu pășuni alpine (4.000-4.500 m). La peste 4.500 m alt. sunt zăpezi persistente. Erupții: 1545, 1566, 1630, 1687, 1870, 1941. Escaladat pentru prima dată de F. Reynolds și H. Maynard, în 1848. Parcul natural Pico de O., extins pe 19,7 mii ha, a fost întemeiat în 1936. Vulcanul O. este cunoscut și sub denumirea de Citlaltépetl (citlalin „oraș” și tepetl „munte”). 2. Oraș în Mexic, (Veracruz) situat la poalele de SE ale vulcanului omonim, la 1.220 – 1.228 m alt., pe Río Blanco; 118,5 mii loc. (2000). Ind. de prelucr. a bumbacului și tutunului, a hârtiei, cimentului și alim. (zahăr, bere, lichior). Plantații de arbori de cafea. Stațiune climaterică. Turism. Biserica Santa Gertrude (sec. 17), Localitatea, populată de azteci (1457), a fost ocupată de spanioli în sec. 16 și declarată oraș în 1774. Distrusă în mare parte de cutremurul din 1973.

EXTREM, -Ă, extremi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Foarte mare, exagerat. ◊ Loc. adv. La extrem = până la ultima limită, peste măsură. ♦ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de... 2. Foarte grav. ♦ (Despre mijloace terapeutice, soluții, remedii etc.) Foarte energic, întrebuințat numai în împrejurări deosebit de grave; radical, drastic. 3. Așezat în punctul cel mai îndepărtat, la capăt, la vârf, la margine. 4. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime. II. S. f. 1. Margine, limită, capăt (foarte îndepărtat) ◊ Expr. A trece de la (sau a cădea dintr-)o extremă la (sau într-)alta = a trece de la o atitudine (exagerată) la alta opusă (dar tot exagerată). ♦ Extremă dreaptă (sau stângă) = partid sau fracțiune politică dintr-un partid, dintr-o adunare etc., care se situează pe poziții extremiste de dreapta (sau de stânga); parte ultraradicală, exagerată de dreapta (sau de stânga) a spectrului politic. 2. Valoarea cea mai mare sau cea mai mică a unei mărimi. 3. Jucător care ocupă locul lateral cel mai înaintat din stânga sau din dreapta într-o echipă de fotbal, de handbal sau de hochei. III. (Mat.) 1. S. m. Primul și ultimul termen al unei proporții. 2. S. n. Maximul sau minimul unei funcții. – Din fr. extrême, lat. extremus.^[1]

EXTREM, -Ă, extremi, -e, adj., s. f., s. m., s. n. I. Adj. 1. Foarte mare, exagerat. ◊ Loc. adv. La extrem = până la ultima limită, peste măsură. ♦ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de... 2. Foarte grav. ♦ (Despre mijloace terapeutice, soluții, remedii etc.) Foarte energic, întrebuințat numai în împrejurări deosebit de grave; radical, drastic. 3. Așezat în punctul cel mai îndepărtat, la capăt, la vârf, la margine. 4. (Mat.) Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime. II. S. f. 1. Margine, limită, capăt (foarte îndepărtat). ◊ Expr. A trece de la (sau a cădea dintr-)o extremă la (sau într-)alta = a trece de la o atitudine (exagerată) la alta opusă (dar tot exagerată). ♦ Extremă dreaptă (sau stângă) = partid sau fracțiune politică dintr-un partid, dintr-o adunare etc., care se situează pe poziții extremiste de dreapta (sau de stânga); parte ultraradicală, exagerată de dreapta (sau de stânga) a spectrului politic. 2. Valoarea cea mai mare sau cea mai mică a unei mărimi. 3. Jucător care ocupă locul lateral cel mai înaintat din stânga sau din dreapta într-o echipă de fotbal, de handbal sau de hochei. III. (Mat.) 1. S. m. Primul și ultimul termen al unei proporții. 2. S. n. Maximul sau minimul unei funcții. – Din fr. extrême, lat. extremus.

NOVGOROD, oraș în Federația Rusă, pe râul Volhov, la 6 km N de L. Ilmen; 235,2 mii loc. (1995). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. chimică, alim. și de prelucr. a lemnului (mobilă). Fabrică de aparate de radio. Monumente: Catedrala Sf. Sofia (1045-1050, restaurată în 1893-1900), biserica mănăstirii Iuriev (sec. 12), bisericile Sf. Nicolae (1113), Sf. Gheorghe (1119-1130), Fiodor Stratilat (1360-1361), Kremlin (1302, amplificat în sec. 15). Teatru. Filarmonică. Muzeu. Unul dintre cele mai vechi orașe din Rusia, menționat pentru prima oară în 859. Însemnat centru comercial meșteșugăresc, era situat la o încrucișare a „drumului de la varegi la greci”. Capitală a republicii omonime (1136-1478), constituită în urma fărâmițării Rusiei kieviene, a intrat în 1478 în componența statului centralizat rus.

PLYMOUTH [plíməθ] 1. Oraș în SV Marii Britanii (Anglia), situat per țărmul str P., între estuarul fl. Plym și cel al fl. Tamar, la 306 km VSV de Londra; 245 mii loc. (1991). Port comercial și militar la Marea Mânecii. Șantiere navale. Constr. de mașini-unelte; instrumente de precizie. Ind. chimică (îngrășăminte), a încălțămintei și electrotehnică (televizoare, radiouri). Porțelanuri. Pescuit. Menționat documentar (1086) sub numele de Sudtone, iar portul său Sutton Harbour. Din portul P. a plecat flota engleză împotriva Invincibilei Armade (1588). A fost ultimul port atins de nava Mayfloyer înainte de călătoria spre Lumea Nouă în 1620. Pe malul vestic al râului Tamar au fost construite (1690) șantierele navale. A suferit mari pagube în urma atacurilor aeriene germane din al Doilea Război Mondial. 2. Oraș situat pe țărmul de SV al ins. Monserrat (arh. Antilele Mici), centru ad-tiv al posesiunii britanice Montserrat; 3,5 mii loc. (1980). Port. Export de bumbac, banane, legume, rom. Devastat de un puternic uragan (1989) și de erupția vulcanului Soufrière (1997). 3. Oraș în NE S.U.A. (Massachusetts), port comercial și turistic la Oc. Atlantic (G. Cape Cod); 51,7 mii loc. (2000). Șantiere navale. Macarale portuare. Prelucrarea peștelui. Locul prime așezări europene permanente din Noua Anglie, fondată de coloniștii veniți pe vasul Mayflower în 1620; în 1691, inclus în Colonia Golfului Massachusetts. Muzeul Pilgrim Hall al figurilor de ceară. Stânca Plymouth.

SANTA FE [sæntəfei] 1. Oraș în ENE Argentinei, centrul ad-tiv al prov. Santa Fe, situat pe dr. lui Rio Salado del Norte, în apropiere de vărsarea acestuia în fl. Paraná, la 145 km N de Rosario și 480 km NV de Buenos Aires; 368,3 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Port fluvio-maritim pentru vase oceanice, situat la 300 km de estuarul La Plata, prin care se exportă cupru, zinc, cereale, piei, produse lactate ș.a. Constr. de automobile. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), hârtiei, a tananților, pielăriei și încălțămintei, alim. (zahăr, făină, bere, băuturi alcoolice, produse lactate ș.a.). Universitate (1919); Universitate catolică (1960). Bisericile San Francisco (1680) și La Merced (1660-1754); Catedrala Santa Fe (1685). Palatul guvernatorilor. Fundat în 1573 cu numele Santa Fe de Vera Cruz de către Juan de Garay – locotenent-guvernator de Asunción (Paraguay). Centru al iezuiților în perioada colonială. 2. Prov. în NE Argentinei, situată în pampas, pe fl. Paraná; 133 mii km²; 3,1 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Santa Fe. Culturi de grâu, porumb, soia, bumbac, sorg, trestie de zahăr ș.a. Creșterea bovinelor. 3. Oraș în SV S.U.A., centrul ad-tiv al statului New Mexico, situat în extremitatea SSV a m-ților Sangre de Cristo, la 2.118 m alt., pe râul Santa Fe; 62,2 mil. loc. (2000). Nod rutier. Expl. de aur, argint, plumb și zinc. Ind. de prelucrare a metalelor, aluminiului, electronică, textilă și alim. Centru comercial și turistic. Stațiune climaterică. Muzeu de artă indiană; Muzeu de artă folclorică internațională; Muzeu militar; Operă. Monumente: ruinele fortului Marcy (1846); catedrala Saint Francisc (1869-1886), construită de John B. Lamy, primul episcop de Santa Fe; biserica San Miguel (1620), reconstruită în 1710 și restaurată în 1955; palatul guvernatorilor (1610, restaurat în 1914 și transformat în muzeu de istorie); Capitoliu (1966). În iarna anilor 1609-1610, Don Pedro de Peralta, al treilea guvernator spaniol al provinciei New Mexico, a întemeiat așezarea Santa Fe pe ruinele unui sat indian, numind-o La Villa Real de Santa Fé de San Francisco de Assisi. După bătălia cu indienii în 1680, spaniolii au abandonat așezarea până în 1692, când au recucerit-o. În 1846, S.U.A. cuceresc această zonă de la mexicani, organizând statul New Mexico, iar în 1912, Santa Fe devine capitala statului.

CENTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s. n., (I 5, II 2) centri, s. m. I. 1. (Geom.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociază în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sînt la aceeași distanță. Centrul unui cerc. ♦ Fig. (În expr.) În centrul (unei activități, unei preocupări etc.) = pe primul plan, la loc de frunte. 2. (În expr.) Centru de rotație = punct în jurul căruia alt punct sau un corp pot efectua o mișcare de rotație. 3. Punctul de aplicație al rezultantei unui sistem de forțe. Centru de greutate. 4. Punct central al unei întinderi, al unui spațiu. ◊ Partid politic de centru = grupare caracteristică micii burghezii șovăielnice, care oscilează între partidele de dreapta și cele de stînga și care, deși aparent se situează pe o poziție intermediară, de fapt este strîns legată de dreapta. ♦ Punct în mijlocul unui teren de sport, de unde se începe întrecerea la anumite jocuri sportive. 5. (În expr.) Centru înaintaș = jucătorul care se află în mijlocul liniei de înaintare la anumite jocuri sportive. Mijlocaș (sau half) centru = jucătorul care se află în mijlocul liniei de mijlocași la anumite jocuri sportive. II. 1. Loc în care sînt localizate anumite funcții sau acte. Centrul reflexelor. 2. (În expr.) Centru nervos = grup de celule nervoase care se găsesc în encefal, în bulb sau în măduvă, la care vin excitațiile periferice și de la care pornesc excitațiile centrale. 3. Loc unde este concentrată o activitate. ♦ Oraș mare în care sînt concentrate organele de conducere ale raionului, ale regiunii etc. și în care se găsesc cele mai importante instituții. ♦ Ansamblu de clădiri, străzi și piețe în care este concentrată activitatea publică a unui oraș. ♦ Instituție superioară conducătoare; putere administrativă locală (din capitală). – Fr. centre (lat. lit. centrum).

ROTTERDAM [rotərdám], oraș îb SV Olandei, situat în delta fl. Rin, îb zona de confl. a râului Maas cu Rinul, la 22 km de M. Nordului, pe canalele Nieuwe Maas și Nieuwe Waterweg; 599,4 mii loc. (2003). Important nod de comunicații. Aeroportul Zestienhoven. Cel mai mare port fluvio-maritim al lumii, cu un trafic de c. 322 mil. t (2002) pe an împreună cu avanpostul Eoropoort, cel mai mare bazin artificial din lume (complex portuar-industrial inaugurat în 1958) și care poate primi nave cu deplasament de 225.000 t. Metrou (1961, completat în 1984). Mare centru comercial (piață internațională pentru cafea, bumbac, uleiuri vegetale ș.a.), financiar-bancar, de transport și turistic al țării. Constr. și reparații navale, constr. de material rulant, mașini-unelte, utilaj greu, echipament electronic, motoare, aparataj electric ș.a. Rafinării de petrol. Ind. siderurgică, a metalurgiei neferoaselor, chimică (îngrășăminte, vopsele, mase plastice ș.a.), de hârtie, textilă, a confecțiilor și alim. (ciocolată, margarină, zahăr, lichior, preparate din carne și lapte ș.a.). Mare centru de șlefuire a diamantelor. Universitatea „Erasmus”. Conservator de muzică. Teatre. Sala de concerte De Doelen (1966), renumită pentru acustica sa perfectă. Muzee de istorie, de etnologie, maritim; Muzeul „Erasmus”; Muzeul Boymans-Van Beuningen, cu colecții de pictură olandeză și aparținând altor maeștri ai picturii universale. Grădină zoologică. R. a fost distrus în mare parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul fiind reconstruit după un plan nou, în spirit modern. Biserica gotică Sint Laurens (1412, reconstruită după război). Declarată capitala culturală a Europei (2001) împreună cu Porto. Fondat în sec. 9, a fost o veche așezare pescărească (sec. 13). Apare menționat documentar la 1283, în 1328 este consemnat ca oraș, iar după 1340 devine un important port și centru comercial. Ocupat de francezi în perioada 1795-1815.

SAINT JOHN [sənt dʒón] 1. Oraș în SE Canadei (New Brunswick), situat la gura de vărsare a fl. Saint John în G. Fundy, la 940 km NE de Montréal; 72,5 mii loc. (2000). Port comercial și de pescuit. Aeroport. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. petrochimică, a celulozei și hârtiei, textilă, de prelucr. a lemnului și alim. (conserve de pește, zahăr). Stațiune balneară. Turism. Universitate. Muzeu. de istorie, artă și științele naturii. Biserică (Stone Church, 1824); clădirea Tribunalului (1826). Zona actualului oraș a fost vizitată pentru prima oară la 24 iun. 1604 de exploratorul francez Samuel de Champlain, care l-a botezat Saint-Jean (devenit ulterior Saint John), pentru că acea zi (24 iun.) era ziua de naștere a lui Ioan Botezătorul. Așezarea s-a dezvoltat după 1783 (când aici s-au stabilit c. 4.000 de loialiști americani) și a fost confirmat (1785) ca primul oraș din Canada. A suferit mari distrugeri în urma devastatorului incendiu din 1877. 2. Ins. americană în arh. Virgine, în M. Caraibilor, la 130 km E de San Juan din ins. Puerto Rico; 52²; 14 km lungime și 8 km lățime maximă. Țărm neregulat cu multe golfuri. Alt. max.: 389 m (Bordeaux Mountain). Orașe pr.: Cruz Bay, Coral Bay. Descoperită de Cristofor Columb în 1493. Revendicată de danezi în 1684, care s-au stabilit aici în 1716, ca plantatori de trestie de zahăr. Cumpărată de americani în 1917.

EXTREM, -Ă adj. 1. Așezat, situat în punctul cel mai îndepărtat; de la capăt; la vîrf. 2. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile posibile ale unei mărimi. 3. (Fig.; despre doctrine, idei politice etc.) Situat pe pozițiile cele mai neconciliatoare. 4. Foarte mare, exagerat. ♦ (Despre remedii etc.) Foarte energic, folosit doar în cazuri desperate. // s.m. (Mat.) Primul și ultimul termen al unei proporții. ♦ Valoarea extremă, maximă și minimă, a unei funcții; extremum. // s.f. 1. Margine; limită ultimă. ◊ A trece de la o extremă la alta = a trece de pe o poziție pe alta diametral opusă. 2. Cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei mărimi. 3. Jucător care ocupă locul cel mai înaintat din stînga sau din dreapta în formația de joc a unei echipe de fotbal, de handbal sau de hochei. [Var. estrem, -ă adj. / cf. fr. extrême, lat. extremus < exterus – din afară].

SANTIAGO DE LOS CABALLEROS, oraș în N Rep. Dominicane, situat pe Rio Yaque del Norte, la 56 km S de Puerto Plata; centrul ad-tiv al provinciei Santiago; 365,4 mii loc. (2002). Piață agricolă pentru tutun, cafea, cacao, fructe tropicale, trestie de zahăr ș.a. Ind. prelucr. a lemnului (mobilă) și tutunului (țigarete), pielăriei, farmaceutică, jucăriilor (păpuși) și alim. (rom, produse lactate). Universitate catolică (1962), Universitate politehnică (1974). Parcul Duarte. Catedrala Santiago el Mayor. Fundat, probabil, de Cristofor Columb în 1494 sau de fratele acestuia, Bartolomeu Columb, în 1495, fiind printre primele așezări din America. În 1504, 30 de cavaleri (caballeros) din Ordinul Sf. Iacob (Santiago) s-au stabilit la Santiago, denumind așezarea S. de la C. Orașul a fost ruinat de cutremurele din 1562 și 1842 și mistuit de incendiul din 1863, fiind refăcut de fiecare dată.

LIMOGES [limó:ʒ], oraș în partea central-vestică a Franței (Limousin), situat într-o zonă de podiș (Plateau du Limousin), la 280 m alt., pe cursul superior al râului Vienne, la 374 km SSV de Paris și 177 km NE de Bordeaux; 136,4 mii loc. (1990). Nod de comunicații. Ind. ceramicii fine (porțelanuri), dezvoltată pe baza zăcămintelor de caolin descoperite în 1768, electrotehnică, a celulozei și hârtiei, textilă, pielăriei și încălțămintei, de prelucr. a lemnului (mobilă) și alim. (ciocolată, bere etc.). Poligrafie. Universitate (1808). Renumit centru pentru arta emailului (din sec. 11), iaci fiind folosită pentru prima dată tehnica champlevé de decorație a metalelor sau în sculptură. Muzeul național de porțelanuri „Adrien-Dubouché”. Muzeul municipal de antichități egiptene și obiecte medievale. Monumente: Catedrala Saint-Étienne (1273, cu refaceri din sec. 19), în stil gotic, bisericile Saint-Pierre-du-Queyroix (sec. 12, restaurată în sec. 14, 16 și 19) și Saint-Michel des Lions (sec. 14-15), cu un turn de 65 m înălțime; Palatul episcopal (1792), poduri (sec. 13).

OCNELE MARI, oraș în jud. Vâlcea, situat pe dr. văii Oltului, în zona Subcarpaților Vâlcii; 3.422 loc. (2003). Expl. de sare (prin disoluție), prelucrată în combinatul chimic din satul Govora. Orașul este inclus în categoria stațiunilor balneoclimaterice, având în perimetrul său un lac (c. 1.000 m²) cu apă sărată (216,3 g/l) cu caracter helioterm, cu nămol sapropelic pe fund, cu eficacitate în tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice, dermatologice, cardiovasculare etc. Apele cloruro-sodice și iodurate de aici au început să fie utilizate pentru tratament începând cu anul 1833, când s-au făcut primele amenajări, iar primul stabiliment balnear a fost construit în anii 1894-1896. Localitatea apare menționată documentar ca sat în 1402, iar ulterior ca târg, devenind oraș în sec. 16. În O.M. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, renovată în 1746), iar în localitățile componente Slătioarele, Gura Suhașului, Lunca, Țeica și Buda, bisericile Sf. Nicolae (1568-1574), Sf. Gheorghe (1676-1677), Sf. Ioan Gură de Aur (1701-1706), Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru (1726, cu fresce din 1782) și Sf. Treime și Sf. Nicolae (1731). Ca urmare a exploatării prin disoluție a sării, în toamna anului 2001 s-au produs prăbușiri de mare amploare, care au distrus aproape în întregime satul Țeica.

SÂNGEORGIU DE PĂDURE, oraș în jud. Mureș, situat în pod. Târnavelor, în zona de confl. a râului Cușmed cu Târnava Mică; 6.635 loc. (2005). Stație de c. f. Expl. de gaze naturale. Expl. și prelucr. lemnului. Centru de confecționare a obiectelor împletite din paie. În arealul orașului, pe vatra fostului sat Bezidu Nou, a fost realizat (1984-1986) un lac de acumulare. Aici se află un arboret ocrotit, în care se remarcă un conifer din fam. cupresacee originar din America de N. Chamaecyparis lawsoniana. Pe terit. orașului S. de P. a fost descoperit un depozit de bronzuri datând din prima Epocă a fierului, iar în perimetrul satului Bezid, vestigiile unei așezări din sec. 4, în care s-au găsit vase din sticlă, o fructieră, un pieptene de os ș.a. S. de P. apare menționat documentar în 1333. Declarat oraș la 22 oct. 2003. Biserică din sec. 14 (azi biserică reformată), în stil gotic, renovată în 1760 și 1935, precum și un castel (1809) în stil neoclasic.

EFORIE, oraș în jud. Constanța, situat pe fâșia litorală înaltă dintre L. Techirghiol și Marea Neagră; 9.295 loc. (1995). Renumit centru balneoclimateric și de odihnă format din două stațiuni (Eforie Nord și Eforie Sud), indicate pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, neurologice periferice, respiratorii, ginecologice, rahitism, decalcifieri, anemii, a unor boli dermatologice etc. La Eforie Nord funcționează două baze de tratament (una legată de complexul hotelier Meduza, Delfinul, Steaua de Mare și alta de clinica Grand), iar la Eforie Sud, două sanatorii pentru copii (reumatologic și pentru debilitate și rahitism). În 1894, Eforia Spitalelor din București a construit primul sanatoriu care a constituit nucleul stațiunii de mai târziu. Până în 1933, când a fost declarat oraș, E. a aparținut de orașul Techirghiol. Înainte de 1950, Eforie Sud s-a numit Carmen Sylva, iar între 1950 și 1962, Vasile Roaită.

RANG, ranguri, s. n. 1. Loc ocupat de o persoană (sau de o instituție) într-o ierarhie, după criteriul importanței, funcției etc. Zîmbea cu un fel de prietenie stăpînită, cum se cuvenea rangului său. VORNIC, P. 228. Și s-așează toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Critica s-a ridicat la rangul unei producții... de multe ori mai însemnată chiar decît opera care se critică. VLAHUȚĂ, O. A. 230. 2. (În expr.) Lojă de rangul întîi = lojă din rîndul situat imediat deasupra parterului. Ipotecă de rangul întîi = prima ipotecă instituită asupra unui bun (urmată de alte ipoteci). 3. (Franțuzism învechit) Șir de persoane. Și-n rangurile rupte zbor glonții vîjîind. ALECSANDRI, P. II 158.

GARDA DE FIER, grupare politică de extremă dreaptă, creată în 1930, de Corneliu Zelea-Codreanu, cu scopul reprezentării pe plan politic a Mișcării legionare, ale cărei baze fuseseră puse, în 1927, prin înființarea Legiunii Arhanghelul Mihail. Interzisă de autorități în mai multe rânduri (1931, 1932 și 1933), G. de F. a fost reînființată, în 1935, sub numele de partidul Totul pentru Țară, În contradicție cu spiritul și morala creștină care au stat la baza doctrinei legionare, G. de F. s-a impus în viața politică a țării prin naționalism, cultivând și promovând în același timp cultul violenței, ca instrument al politicii, și al conducătorului charismatic; totodată, a combătut dominația evreilor în viața economică și culturală a țării și a acționat împotriva comuniștilor, majoritatea alogeni, care, aserviți unei puteri străine (U.R.S.S.), se pronunțau pentru dezmembrarea României Mari din 1918. Cu o bază socială eterogenă, precumpănind însă țărănimea și tineretul, îndeosebi cel studios, G. de F. a cunoscut o extindere la nivel național, cu succese imediate în alegerile parlamentare parțiale din jud. Neamț (aug. 1931), Tutova (apr. 1932) și generale (iul. 1932, când a obținut 5 locuri în Parlament), precum și în cele din dec. 1937, când prin numărul de voturi obținute (15,58%) s-a situat pe locul 3 după naționali-liberali și național-țărăniști. După instaurarea dictaturii regelui Carol II (febr. 1938), partidul s-a autodizolvat. În nov. 1938, liderul Mișcării legionare, Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu alți 13 legionari, este asasinat de autorități (din dispoziția regelui Carol II și a lui Armand Călinescu), sub pretextul încercării de evadare în timpul transferării de la închisoarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava. După aceste evenimente, conducerea Mișcării legionare este finalmente asumată de Horia Sima, care a trecut la anihilarea fizică a adversarilor politici regaliști (asasinarea, în sept. 1939, a primului ministru Armand Călinescu, urmată de replica sângeroasă a regelui Carol II, soldată cu împușcarea, fără judecată, a peste 250 de fruntași legionari), comuniști și a evreilor. În sept. 1940, generalul Ion Antonescu a format un guvern din legionari și militari; aflată la putere (sept. 1940-ian. 1941), Mișcarea legionară s-a făcut vinovată de crime și acte de terorism (asasinarea în nov. a personalităților politice: N. Iorga și V. Madgearu și a 64 de demnitari deținuți în închisoarea Jilava ș.a.). Urmărind să devină singura beneficiară a puterii, Mișcarea legionară a declanșat rebeliunea din 21-23 ian. 1941, soldată cu reprimarea ei de către armată și scoaterea în afara legii. După rebeliune, peste 30.000 de legionari sunt arestați și judecați, mulți dintre ei fiind condamnați la moarte, la muncă silnică pe viață sau la ani grei de temniță, iar o altă parte a ales calea exilului. După ocuparea României de către trupele sovietice, legionarii au acționat pe cele mai diverse căi, până la lupta armată, contra comunizării și sovietizării țării.

SĂLIȘTE 1. Depr. tectono-erozivă, parte componentă a Mărginimii Sibiului, situată în zona de contact a m-ților Cindrel cu pod. Secașelor, drenată de pâraiele Sibiel și Pârâul Negru. Depr. S. este separată de depr. Sibiu prin Măgura Beleunța (630 m alt.). Relief de lunci și terase pe care se extind mai multe localități. 2. Oraș în jud. Sibiu, situat în depr. omonimă, la poalele NNE ale m-ților Cindrel, pe Pârâul Negru, în zona Mărginimii Sibiului; 5.793 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată în 1879. Produse textile (țesături din lână) și de marochinărie. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Creșterea ovinelor (vestită localitate pentru păstoritul transhumant). Iaz piscicol. Muzeu cu secții de icoane pe sticlă (în satul Sibiel). Orașul S. este renumit prin frumusețea portului popular, a cusăturilor, a sculpturilor și pirogravurilor în lemn (porți, cerdacuri, blidare, furci pentru tors lâna, fluiere, troițe etc.), precum și prin arta folclorului muzical. În sec. 19 și prima jumătate a sec. 20, com. S. a fost vestită pentru producerea vaselor ceramice smălțuite (oale, urcioare, căni, blide etc.), a cojoacelor și pieptarelor cu broderie fină, precum și un important centru de pictură populară, de fierărie și de rotărit – activități mult diminuate sau unele dispărute treptat în a doua jumătate a sec. 20. Declarat oraș la 20 dec. 2003. În S., atestat documentar în 1354, se află bisericile Înălțarea Domnului (1785, cu picturi murale interioare executate în anii 1790-1791 și fresce exterioare din 1791-1810) și Sf. Ioan Botezătorul (sec. 17), iar în satul Sibiel,menționat documentar în 1366, există ruinele cetății Salgo (sec. 12-13) și biserica Sf. Treime (1765-1776, pictată în 1782-1785). Bisericile Sf. Treime (1620, cu unele transformări din 1843 și 1896), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (începutul sec. 18) și Sf. Nicolae-Cacova (1771-1774), în satele Vale, Galeș și Fântânele.

RUPEA, oraș în jud. Brașov, situat în zona de contact a pod. Hârtibaciului cu Subcarpații Homoroadelor, pe stg. râului Valea Mare; 6.650 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de marne și argile. Fabrici de piese și accesorii pentru autovehicule, de confecții și tricotaje, de prelucr. a lemnului și de produse alim. Siloz de cereale. Izvoare cu ape minerale clorosodice și sulfuroase, cu efecte curative în tratamentul afecțiunilor reumatismale și ginecologice. Muzeu cu secții de istorie și etnografie. Vestigii paleolitice și neolitice. Pe vatra așezării dacice, numită de către romani Rupes, s-a dezvoltat localit. medievală, menționată documentar, prima oară, în 1324. În 1433, așezarea apare consemnată ca târg, cu numele Köhalm (în traducere: vârf de stâncă) sau Cohalm, denumire care s-a păstrat până în 1929. În perioada interbelică, R. a fost un puternic centru cultural săsesc. Declarat oraș în 1951. Monumente: Cetatea Cohalmului, construită în etape (sec. 13-17), un deal bazaltic (dealul este declarat rezervație geologică), apare menționată documentar, prima dată, în 1324. După această dată, reprezentanți regali ocupă cetatea, pe care o stăpânesc până în 1420, când aceasta a fost redată localnicilor. În 1688, cetatea a fost ocupată și refăcută de austrieci, care și-au instalat aici o garnizoană. Cetatea a fost restaurată în 1954; biserică evanghelică (sec. 14-16), în stil gotic, cu o colecție de covoare orientale. Rezervația „bazaltele de la Rupea” reprezintă punctul cel mai vestic de apariție a bazaltelor din aria m-ților Perșani, izolat în plină zonă de depozite sedimentare ale bazinului Transilvaniei.

PAȘCANI 1. Vârf în partea centrală a obcinei Feredeu, reprezentând alt. max. a acesteia (1.479 m). 2. Municipiu în jud. Iași, situat pe terasele de pe dr. văii Siretului; 43.202 mii loc. (2002). Nod feroviar și rutier. Expl. de balast. Ateliere pentru reparat material rulant feroviar. Constr. de utilaje pentru ind. textilă și de utilaje agricole. Fabrici de produse electrotehnice (adaptoare și regulatoare de temperatură, debitmetre electromagnetice, diafragme și ventile electromagnetice, traductoare de temperatură, contoare electrice), de armături grele, de scule și accesorii, de mobilă, tricotaje, perdele, țesături de in, prefabricate din beton, preparate din carne și lapte, zahăr ș.a. Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1664, restaurată în 1807), casa Cantacuzino-Pașcanu (1640-1650), cu un bogat decor sculptat. Prima atestare documentară datează din 8 apr. 1419. Recunoscut ca târg în 1842, devine oraș în 1923 și municipiu la 18 ian. 1995.

SAN JOSE [sæn houzéi], oraș în V S.U.A. (California), situat la poalele m-ților Santa Cruz și Santa Clara, pe râurile Coyot și Guadalupe, la 80 km SE de San Franscisco; 894,9 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar. Constr. aeronautice, de automobile, motoare electrice, mașini agricole, mașini pentru ind. alim., computere, componente electronice și aerospațiale; ind. chimică (mase plastice, vopsele), de prelucr. a cauciucului, textilă (țesături), hârtiei și alim. (conserve de fructe, vin, bere, panificație). Fabrică de covoare. Universitatea de Stat California (1857). Galerie de artă. Planetarium. Muzeu de istorie. Fundat de spaniolul José Joaquin Moraga, șa 29 nov. 1777, cu numele Puebla de San José de Guadalupe. A fost prima capitală a statului California (1849-1851). Afectat de cutremurul din 17 oct. 1989. ◊ Păduche de S.J. v. păduche țestos.

CÎMPULUNG 1. Depr. subcarpatică, tectono-erozivă, la poalele M-ților Iezer-Păpușa, între Argeșel și Bratia, mărginită de dealurile Mățău și Ciocanul și străbătută de Rîul Tîrgului și Argeșel. Supr. c.: 100 km². Relief reprezentat prin văi largi, terase și culmi prelungi cu aspect de muscele. Climă blîndă (media termică anuală 8°C). Pomicultură (meri, pruni). Se mai numește Cîmpulung-Muscel. 2. Oraș în jud. Argeș, în depr. Cîmpulung-Muscel; 43.270 loc. (1991). Expl. de argile. Constr. de automobile de teren (ARO) și de motoare auto. Combinat de fibre și fire sintetice. Fabrici de ciment, de încălțăminte, de cherestea și var; morărit și panificație. Centru pomicol. Muzeu. Monumente: fundațiile unei biserici romanice (sec. 14), corul Bisericii Bărăției (sec. 14), biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitorie a lui Basarab I, datînd din sec. 14, refăcută de mai multe ori, ruinele palatului domnesc (sec. 17), biserici din sec. 16-18. În sec. 18-19 a funcționat aici o școală de „zugrăvie”. Menționat pentru prima dată la 1300; aici și-a avut prima reședință Basarab I, primul domn al Țării Românești. Situat pe unul dintre cele mai importante drumuri de legătură dintre Țara Românească și Transilvania, a fost un însemnat centru meșteșugăresc și comercial. În 1521, Neacșu, negustor din C., adresează lui Hanăș Benkner din Brașov o scrisoare care reprezintă unul dintre primele texte scrise în limba română care s-a păstrat. Aici au funcționat, în sec. 17 și 18, două școli. În vara anului 1737, orașul a fost incendiat în timpul luptelor dintre turcii otomani și austrieci. În timpul primului război mondial, armată română a purtat lupte grele în zona orașului (oct.-nov. 1916).

GURGHIU 1. Munții ~, masiv muntos în Carpații Orientali, situat între defileul Toplița-Deda al Mureșului și zona de izvoare a Târnavei Mari. De origine vulcanică, M. G. sunt alcătuiți din aglomerate vulcanice și curgeri de lavă, formând pod. înalte dominate de creste (resturi ale vechilor cratere: Tatarca, 1.689 m, Fâncelu, 1.684 m, Bătrâna, 1634 m ș.a.). Alt. max.: 1.777 m (vf. Saca). Expl. forestiere. Păstorit. Turism. 2. Râu, afl. stg. al Mureșului; 55 km. 2. Râu, afl. stg. al Mureșului; 55 km. Izv. din M-ții Gurghiu, străbate piemontul cu același nume și se varsă în Mureș la Reghin. 3. Com. în jud. Mureș, pe râul omonim; 6.440 loc. (1995). Cetate medievală menționată pentru prima dată în 1248 sub numele de Gurgen. Poiană cu narcise și lalele pestrițe. Castel și capelă romano-catolică (1730) în satul G.

PULA sau PULJ (în it. POLA), oraș în V Croației, situat în extremitatea de S a pen. Istria, pe țărmul M. Adriatice, la 70 km SV de Rijeka; 58,5 mii loc. (2001). Port comercial și de pescuit. Bază navală. Șantier naval. Ind. mat. de constr. (ciment, sticlă, ceramică), de prelucr. a lemnului, textilă și alim. Muzeu de arheologie. Stațiune balneoclimaterică. Centru turistic. Festival național al filmului. Vestigii romane din sec. 1-2 (Templul lui Augustus, Amfiteatrul cu 23 mii locuri, Arcul de Triumf, Poarta Gemina, mozaicuri); Bazilică în stil bizantin (sec. 6); castel venețian (sec. 13-17); catedrală (sec. 15). Cucerită de romani în sec. 2 î. Hr. și denumit Pietas Julia, apoi de venețieni (sec. 12), genovezi (1380) și Austria (1797). După Primul Război Mondial a aparținut (din 1920) Italiei, iar în 1947 a revenit părții croate a Iugoslaviei.

REVOLÚȚIE (< lat., fr.) s. f. I. 1. (Pol.) Orice schimbare fundamentală a valorilor, instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. Gândirea contemporană despre r. este dominată de ideile marxiste: r. este mijlocul de înlocuire a claselor reacționare și de transferare a puterii unor clase progresiste. ◊ R. burgheză = revoluție socială care constă în înlocuirea puterii de stat a feudalilor cu cea a burgheziei. R. de eliberare națională = formă specifică a revoluției, în colonii și în țările dependente, care are ca scop cucerirea independenței naționale, lichidarea dominației politice și economice străine. 2. R. industrială = proces de înlocuire radicală a producției manuale manufacturiere cu producție (de fabrică) bazată pe folosirea în masă a mașinilor. A avut loc pentru prima dată în Anglia, în ultimele decenii ale sec. 18 și începutul sec. 19, ulterior în Franța, S.U.A., Germania, Japonia etc. În România s-a desfășurat mai târziu, încheindu-se în linii generale până la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20. R. i. a instaurat, în țările în care s-a înfăptuit, dominația marii producții capitaliste asupra micii producții de mărfuri, a pus temelia industrializării, a marcat victoria relațiilor de producție capitaliste asupra formelor de relații precapitaliste. Revoluția științifică și tehnică contemporană = proces complex contemporan de dezvoltare accelerată, interdependentă a științei și tehnicii, în cadrul căreia știința se situează în fruntea progresului tehnic, salt calitativ în dezvoltarea procesului cunoașterii naturii și folosirea de către oameni a legilor ei. R. științifică și tehnică reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale epocii contemporane, care determină crearea unei baze tehnice materiale calitativ noi a societății. Se concretizează în descoperirile epocale și marile realizări teoretice în diferite ramuri ale științelor, obținute în special în sec. 20, precum și în schimbările intervenite în domeniul tehnicii, ca urmare a materializării tehnice a descoperirilor științifice prin automatizarea activităților, introducerea și folosirea calculatoarelor electronice, stăpânirea și folosirea unor noi resurse energetice etc. Schimbările profunde intervenite în știință și tehnică constituie premisele unei noi revoluții industriale. R. verde, ansamblu de acțiuni promovate de FAO și de Banca Mondială, începând din anii ’60 ai sec. 20, în scopul sporirii producției agricole, în special în țări din „lumea a treia” cu o creștere demografică importantă și un deficit cronic de alimente. A implicat modernizarea tehnicilor agricole prin utilizarea pe scară largă a irigațiilor, a îngrășămintelor și a produselor fito- și zoosanitare și îndeosebi obținerea de noi soiuri de plante și rase de animale de mare randament și mai bine adaptate la condițiile climatice din diferite zone ale globului. Deși s-au obținut unele succese spectaculoase (îndeosebi o creștere masivă a producției de orez în unele țări asiatice suprapopulate), în ultimul timp acest program a suscitat critici, deoarece duce la creșterea poluării mediului și la un consum ridicat de apă. În prezent se caută noi soluții, bazate pe principii ecologice. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. 4. (Pop.) Răscoală, revoltă. II. (ASTR.) Mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc (ex. r. Pământului în jurul Soarelui, a Lunii în jurul Pământului); denumirea de r. se folosește în scopul de a distinge această mișcare de mișcarea de rotație a corpului ceresc în jurul unei axe care trece prin centrul său. ◊ Perioadă de r. = timpul în care un corp ceresc execută o r. completă.

SALERNO, oraș în S Italiei (Campania), situat pe țărmul golfului omonim al M. Tireniene, la 47 km SE de Napoli; 137,7 mii loc. (2003). Port. Șantier naval. Ind. siderurgică, a constr. de mașini, chimică, electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului, sticlăriei, mat. de constr. (ciment), a ceramicii și alim. Piață agricolă (cereale). Stațiune balneară. Centru turistic. Catedrala San Matteo (sfârșitul sec. 11, reconstruită în sec. 18) în care se află mormintele Sf. Matei și al papei Grigore VII; Domul arabo-normand (1076-1085); bisericile San Giorgio (sec. 18) și Annunziata/Buna Vestire (sec. 18); necropole etrusce (sec. 6-5 î. Hr.). La S. a fost întemeiată o școală de studii medicale (sec. 10), care a funcționat până în 1811, prima de acest fel din Europa. Așezarea a fost fundată, probabil, de etrusci, a devenit colonia romană în anul 197 î. Hr. cu numele Salernum. În anul 646 a intrat în componența unui ducat longobard, iar în 839 a devenit capitala unui principat independent. A cunoscut o perioadă de mare prosperitate în timpul lui Guaimario V, duce al Calabriei și Pugliei (1027-1052). Cucerit de normanzii conduși de Robert Guisgard (1076), care și l-a făcut capitală. De-a lungul Ev. med. a existat ca feud aparținând familiilor Colonna, Orsini și Sanseverino. În 1632 a fost încorporat în Regatul de Napoli. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la 9 sept. 1943, la S de oraș, forțele anglo-americane au efectuat o debarcare pentru a grăbi eliberarea orașului Napoli, purtându-se lupte grele împotriva trupelor germane. Sediu al guvernului condus de Pietro Badaglio (apr.-mai 1944).

neoclasicism, orientare cu caracter istoricizant afirmată în componistica primei jumătăți a sec. 20, cu precădere în deceniile 2-4 dar cu notabile ramificări și dincolo de acest interval. Faimoasa deviză a „întoarcerii la Bach” atribuită lui Stravinski (1924) – și pe care Nadia Boulanger continua să o propage în anii ’30 la cursurile sale de compoziție (2) de la École Normale din Paris – a exprimat în esență o anumită frondă „revivalistă” a unei părți a compozitorilor începutului de sec.; împotrivirea acestora atât față de excesele literaturizante și hipertrofia formală proprii romantismului* târziu cât și față de psihologismul exacerbat al expresionismului a născut, prin contrast, năzuința revenirii la „un spirit de echilibru și reținere” (Gisèle Brelet) și a restabilirii valorilor „pur muzicale” ale discursului – între altele, pregnanța și claritatea tematicii (v. temă) și a formei – trăsături regăsibile în muzica epocilor mai vechi. Atitudinea neoclasică este prin definiție duală: ea este, pe de o parte, explicit referențială – fiindcă presupune raportarea deliberată a creatorilor de modele (de formă, scriitură, stil*) ale trecutului muzical pre-romantic, în speță clasic (v. clasicism) dar mai ales ante-clasic – iar pe de altă parte, esențialmente modernă, în sensul libertății pe care compozitorii o manifestă în „interpretarea” (Craft) modelelor în cauză, a largii disponibilități (estetice, stilistice, tehnice) cu care sunt abordate / tratate „obiectele” muzicale tradiționale. Dimensiunea modernă a n. este determinată atât de recurgerea la cuceririle de limbaj ale sec. 20 – ca de ex. libera folosire a totalului cromatic, sau reformele în domeniul modalului (v. mod) – cât și, adesea, de ironia sau spiritul parodic al evocării, de diferitele grade de distorsiune aplicate datelor moștenite, dovezi evidente ale distanțătii creatorului față de trecutul pe care doar aparent îl „citează” [Simfonia clasică de Prokofiev (1917) oferă un exemplu grăitor în acest sens]. În virtutea acestei fidelități ambigue sau înșelătoare față de modelele istorice, demersul neoclasic este mai curând unul pseudo-restitutiv. Reacțiile de adversitate pe care n. le-a suscitat printre susținătorii muzică de avangardă (v. modernă, muzică) s-au focalizat în mare parte asupra producției neoclasice a lui Stravinski, căreia i s-au imputat caracterul „reacționar” (Adorno) și apelul la „un univers de referințe culturale” frustrant pentru „invenție” (Boulez). De altfel în cel de al 8-lea deceniu al sec. 20, unii contestatari din occid. ai muzicilor cu adresă istorică continuau să se exprime, de pe poziții ideologice de stânga, în termeni similari, denunțând în creațiile de acest tip „ideologia retrospectivistă” și înlocuirea „invenției autentice” cu „un formidabil edificiu al Amintirii” (Deliège) – o atitudine deja neconcordantă cu spiritul nediscriminator al noii epoci; căci „apariția, începând cu anii ’70, a sensibilităților postmoderne [v. postmodernă, muzică] a făcut posibilă considerarea n. nu drept regresiv sau nostalgic, ci drept o expresie a gândiri pluriforme tipic contemporane” (Whittall). Creația neoclasică a lui Stravinski ilustrează exemplar observația de mai sus, prin disponibilitatea referențială enormă a compozitorului față de orice preexistent muzical (Stravinski „citește” în felul său textele oferite de istorie), disponibilitate ce o anticipă pe aceea caracteristică psihismului postmodern. Caracterul pseudo-restitutiv al compozițiilor „neo”-stravinskiene rezidă în faptul că aici și-au găsit aplicarea o sumă de principii și tehnici prin care compozitorul a revoluționat muzica veacului; printre acestea, o extrem de personalizată artă a mixajelor de identități muzicale eterogene: tematice, arm. (v. armonie), polif. (originale sau à la manière), citate* de varii proveniențe și „comentarii” ale acestora etc., articulate în veritabile „scenarii” intertextuale (chiar și cu privire la prima și cea mai ortodox-neoclasică creație a lui Stravinski, baletul „Pulcinella” compus „pe teme, pe fragmente și piese de Pergolesi”, R. Vlad observa că „aportul personal al creatorului vizează din plin dimensiunea armonică”). Punctele de referință ale n. sunt în principal cele furnizate de muzica sec. 17-18 în mai mică măsură de clasicismul vienez și foarte frecvent de epoca barocă (v. baroc) – neobarocul constituindu-se într-un segment central al istorismului muzical neoclasic. Distinctive pentru direcția neobarocă sunt revenirile la forme, genuri*, gramatici muzicale (v. sintaxă (2)) proprii componisticii preclasice (baroce): de la formele / gramaticile polif. (v. polifonie) de tip contrapunctic-imitativ (v. contrapunct) sau de tipul variației* polif., la cele omofone*, înglobând eventual și polif. (suita* și sonata* preclasică), la formele concertante (concerto grosso*) sau la forme / genuri vocal.-orch. (orat.*, cantata*), proprii aceleiași epoci. În planul limbajului, liniarismul* polif. a reprezentat replica cea mai importantă a neobarocului la polif. „istorică” barocă și totodată modalitatea cea mai radicală de a o transgresa; exacerbările motorice ale structurilor* ostinato* apar și ele, uneori, drept un pandant modern al construcțiilor polif. cu bas ostinato ale settecento-ului și în general al „cinetismului” baroc. Pe cât de vastă, pe atât de de diferențiată, în funcție nu numai de tehnicile ci și de viziunile (inclusiv asupra trecutului), mai divizate ca oricând până atunci, ale creatorilor care au produs-o, literatura neoclasică este clasificabilă tipologic după criterii diverse, nici unul dintre ele neavând însă o relevanță absolută. Căteva linii de forță ale n. pot fi totuși stabilite după criteriile relativ obiective ale a) cronologiei manifestărilor; b) consistenței și persistenței în timp ale anumitor „filoane” neoclasice; c) forței de materializare a conceptului neoclasic în anumite creații individuale. Într-un prim grup de manifestări neoclasice ce se configurează în deceniului 2 al sec. 20 se înscriu, înaintea creațiilor în acest stil, deja menționate, ale lui Prokofiev și Stravinski, contribuțiile lui Ravel (suita pentru pian Le tombeau de Couperin) și Enescu (Suita a II-a pentru orchestră) – cu precizarea faptului că locul lui Enescu în cronologia n. europ. este încă mai vechi, el fiindu-i asigurat de lucrări de această factură compuse în 1903 (Suita I pentru orchrstră, Suita a II-a pentru pian). Creațiile neoclasice ale lui Hindemith (compozitor ce pătrunde și în „eșalonul neoclasic” al deceniului 2 printr-o neo-bachiană Sonată pentru violă solo) se situează cu precădere în deceniul 3, concretizându-se în anumite lucrări aparținând seriilor Kammermusik și Konzertmusik, în ciclul vocal Das Marienleben și în Concertul pentru orchestră – „poate una din cele mai reprezentative partituri neobaroce din câte există” (W.G. Berger). N. hindemithian nu poate fi separat, în anumite cazuri, de tendințele așa-numitei Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”), dominantă în Germania anilor ’20. În afara celor trei mari zone relativ compacte și extinse în timp, reprezentate prin producțiile lui Stravinski, Hindemith și ale italienilor Respighi, Casella, Malipiero, Petrassi – ultimii, animați de idealul reevaluării moderne a tradițiilor muzicale naționale, de la gregorian (v. gregoriană, muzică), la polif., vocală renascentistă (v. Renaștere) și moștenirea instrumentală barocă – n. a mai inclus în sfera sa creații ale altor compozitori marcanți ai sec. trecut, cu abordări dintre cele mai diferite ale modelelor „vechi”: dacă Honegger (orat. Le roi David, Partita pentru două piane, Suita arhaică pentru orch.) aderă temporar la politonalitate* (susținând câ folosește acordurile politonale „în același fel în care Bach se servea de elementele arm. tonale”), Schönberg compune „cu nostalgia stilului vechi” (cum însuși declară), pe o temă, de explicită adresă barocă, dar utilizând un limbaj ultracromatic și procedee variaționale serial-dodecafonice (v. serială, muzică; dodecafonie) Variațiuni pe un recitativ pentru orgă, op. 40, în timp ce Bartók „echivalează” datul muzical baroc cu cel de extracție sau de analogie folclorică, în plan tematic (Divertisment pentru orch. de coarde, Concerto pentru orch.), inclusiv în sintaxe (2) polif. (Microcosmos, Duo-uri pentru violine); replici neobaroce la Clavecinul bine temperat apar la Hindemith (Ludus tonalis) (1942) și, în perioada postbelică, la Șostakovici (24 Preludii și fugi). O consistentă literatură neoclasică datorată unor compozitori români se configurează, în perioada inter- și postbelică, în coordonatele unor gândiri / tehnici tonal / modale, uneori cu referiri cromatice, ulterior neo-modale, uneori cu referiri mai mult sau mai puțin directe la elementul autohton, prin: Lazăr (Concerto grosso, Concertele nr. 2 și 3 pentru pian și orch.), Vancea (Preludiu, Fuga și Toccata pentru pian), Lipatti (Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde), Mihalovici (Divertisment pentru orch. mică, Preludiu și Invențiune pentru orch. de coarde, Toccata pentru pian și orch.), Silvestri (Preludiu și Fuga (Toccata) pentru orch.), P. Constantinescu (Triplu concert pentru vl., v.cel., pian și orch.), I. Dumitrescu (Concert pentru orch. de coarde), Negrea (Concert pentru orch.), Ciortea (Passacaglia și Toccata pentru orch.), Toduță (Psalmii- 23, pentru cor a cappella, 97, pentru cor mixt și orgă, 133, pentru cor mixt, soli și orch. mare; Passacaglia pentru pian) ș.a. În decursul timpului – procesul făcându-se simțit încă din anii ’30 – n. își va preschimba adesea calitatea de stil în aceea de componență stilistică cu caracter aluziv, prin incorporări ale „trimiterilor” de tot felul la clasic sau baroc în sinteze sau chiar în caleidoscoape complexe polireferențiale. Absorbit în cele din urmă în fenomenalitatea postmodernă, gestul pseudo-restitutiv își va desăvârși, istoric, devenirea.

SACRAMENTO [sækrəméntou] 1. Laț muntos în S M-ților Stâncoși, extins pe 260 km lungime, în partea central-sudică a statului New Mexico (S.U.A.). Cuprinde masivele Sierra Blanca (3.659 m, alt. max. a lanțului S.), Guadalupe (2.667 m) și Jicarilla. 2. Fl. în V S.U.A.; 615 km. Izv. din m-ții Cascadelor, din masivul Shasta, din NV statului California, curge pe direcție SSV, trece prin orașul omonim și se varsă în G. Suisun al G. San Francisco (Oc. Pacific) formând o deltă comună cu fl. San Joaquin. Navigabil pe 290 km. Pe cursul superior a fost construit (1945) barajul Shasta (183 m înălțime și 1.055 m lungime) în urma căruia s-a format lacul de acumulare omonim (56 km lungime: volum: 5,6 miliarde m³). Afl. pr.: Pit, McCloud, Feather. 3. Oraș în V S.U.A., centrul ad-tiv al statului California, situat pe fluviul omonim, la 116 km NE de San Francisco; 407 mii loc. (2000). Aeroport. Port fluvio-maritim. Nod rutier și feroviar. Centru comercial. Piață agricolă. Constr. de rachete spațiale, de motoare și subansamble pentru avioane, de armament, sisteme de apărare, radiatoare ș.a. Ind. chimică, electronică, textilă, poligrafică, mobilei, hârtiei și alim. Prelucr. diamantelor. Universitate (1947). Galerie de artă (1885) cu opere semnate de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rembrandt, Dürer ș.a.; Muzeul căilor ferate; Muzeul Indian de Stat, cu obiecte de artizanat aparținând amerindienilor; orchestră simfonică; 80 de parcuri (cel mai mare fiind William Land Park, 96 ha); Capitoliu (1869-1874). De la S. s-a lansat pe orbită primul satelit american construit aici. S. este legat de Oc. Pacific prin canalul S. este legat de Oc. Pacific prin canalul S.-Yolo Port (inaugurat în 1963), lung de 142 km, pe care au acces vase oceanice. În apropiere de S. sunt trei baze militare: Mother Air Force, McClellan Air Force și Sacramento Army Depot. În 1839, un grup de coloniști conduși de căpitanul elvețian de origine germană John Augustus Sutter, s-a stabilit în această zonă, construind un fort și întemeind o așezare pe care au numit-o inițial New Helvetia. La 24 ian. 1848, tâmplarul James W. Marshall a descoperit aur la 54 km NE de actualul oraș, astfel încât, în 1849, localitatea a devenit centrul unor intense activități miniere aurifere (populația a crescut repede de la 6.000 loc. la c. 10.000 în 1854), atribuindu-i-se denumirea de Sacramento după fluviul omonim. În 1850 a devenit oraș, iar în 1854 capitala statului California. Centrul orașului (Downtown) a fost reconstruit în anii 1960-1970. Turism.

ORIENTÁRE (< orienta) s. f. 1. Acțiunea de a (se) orienta; p. ext. direcție, sens. ♦ Fig. Tendință, înclinare; convingere, concepție. ◊ O. profesională = dirijarea indivizilor în alegerea acelei profesii pe care vor fi capabili s-o exercite și care le va oferi satisfacție, ținând cont, în repartizarea alegerilor, și de nevoile profesionale ale colectivității. O. p. se bazează pe teste privind aptitudinile intelectuale, gradul de inteligență și caracterul individului; pornind de la aceste date sunt analizate funcțiile pe care individul le poate îndeplini: de conducere, previziune, coordonare, control sau organizare, și sectorul unde le poate exercita: comercial, administrativ, financiar, tehnic, social etc. O. p. este indispensabilă mai ales când are loc o schimbare de profesie la adulți. Primul serviciu de o. p. a fost creat la Boston, în 1908; în 1909, în Anglia, s-au constituit oficii de selecție. În România a existat o intensă propagandă pentru problemele o. p. între 1920 și 1925, în 1927 înființându-se o Comisie de orientare și selecție profesională condusă de C. Rădulescu-Motru și dependentă de Ministerul Muncii. ◊ O. școlară = intervenția de dirijare a elevilor în alegerea domeniilor și formelor de învățământ potrivite cu aptitudinile și dorințele lor, în scopul de a le dezvolta toate posibilitățile la maximum. 2. (PSIH.) Mecanism fundamental al atenției, constând în capacitatea unui individ de a se situa în timp și spațiu.

PARTIDUL ROMÂNIA MARE (P.R.M.), partid de centru-stânga, creat la 20 iun. 1991, din inițiativa unui grup de redactori ai revistei săptămânale „România Mare”, a cărei bază teoretică și ideologică o constituie „Doctrina națională”, ca „expresie sintetică a existenței multimilenare a românilor”..., înmănunchind „credința pentru glia străbună și tradițiile strămoșești”. La primul Congres (5-6 mart. 1993), în spiritul doctrinei naționale, se fundamentează obiectivul partidului care constă în „asigurarea prosperității întregii națiuni și afirmarea societății românești în sistemul de valori european și mondial în condiții de deplină suveranitate, independență și integritate teritorială a țării”. La primul congres al P.R.M. (5-6 mart. 1993) se adoptă Statutul și Programul. Cu prilejul celui de-al doilea congres al P.R.M. (8-9 nov. 1997), conducerea partidului se pronunță în materie de politică internă pentru o justă distribuire a bogățiilor țării, o protecție socială efectivă, cât și pentru respectarea principiului prosperității și legilor economiei de piață, având în vedere „protecția producției naționale”; în domeniul politicii externe susține necesitatea existenței statelor naționale arătându-se, totodată, favorabil integrării României în structurile europene și euro-atlantice, cu condiția „respectării de către organismele internaționale a demnității și tradițiilor poporului nostru”. A participat la alegerile locale (febr. 1992), situându-se pe locul 13, iar la alegerile legislative (27 sept. 1992) a obținut 16 mandate de deputați și șase de senatori. La 20 ian. 1995, P.R.M. semnează, alături de P.U.N.R. și P.S.M., cu F.S.N. un protocol privind colaborarea în parlament, în probleme de politică internă și externă, structura executivului și promovarea specialiștilor în structurile guvernamentale (un post de ministru-secretar de stat și un post de prefect); la 19 oct. 1995, P.R.M. acuzat de P.D.S.R. de manifestări extremiste, își retrage sprijinul pentru guvernul Văcăroiu și pentru președintele Ion Iliescu. În vederea alegerilor din nov. 1996, P.R.M. formează (15 mart. 1995) o alianță electorală Partida Națională (P.N.) cu Partidul Român pentru Noua Societate și Uniunea Liberală „Brătianu”, la care aderă (24 mart. 1995) Partidul Popular Republican, Partidul Tânăra Democrație și Uniunea Republicană. Partida Națională s-a dovedit ineficientă, autodizolvându-se înainte de alegeri. La alegerile locale (iun. 1996), P.R.M. a obținut 1,93% din mandate pentru primari, 3,13% din mandate pentru consiliile locale, iar pentru consiliile județene 4,13% din mandate; la alegerile legislative a obținut 19 mandate de deputați și opt de senatori. Liderul partidului, Corneliu Vadim Tudor, candidând la prezidențiale, s-a plasat pe locul cinci (4,72% din voturi) dintre cei 16 pretendenți. La 11 febr. 1998, P.R.M. a semnat un protocol de colaborare cu P.U.N.R. (denunțat în 11 nov. 1998, când Gh. Funar a demisionat din P.U.N.R. și s-a înscris în P.R.M.), iar la 27 nov. 1999, a realizat comasarea prin absorbție a Partidului Forțelor Democrate ’89 (denunțată de P.R.M., la 2 mai 2001, și cu excluderea, la 16 mai 2001, a doi deputați, proveniți din P.F.D. ’89). La 16 nov. 1998, Gheorghe Funar devine secretar general al P.R.M., ca urmare a fuziunii prin absorbție a Partidului Alianța pentru Unitatea Românilor de către P.R.M., creat de Gh. Funar, care fusese exclus (4 nov. 1997) din P.U.N.R. Participând la alegerile locale (iun. 2000), P.R.M. obține pentru posturile de primari 2,23% din mandate, la consiliile locale 5,30% din mandate și 8,32% din mandate pentru consiliile județene. Secretarul general al partidului, Gh. Funar a obținut un nou mandat de primar general la Cluj-Napoca. La alegerile legislative, a obținut în Parlament 84 mandate de deputați și 37 de senatori, situându-se astfel pe locul doi; totodată, liderul partidului s-a calificat în turul secund al alegerilor prezidențiale (din 12 candidați), cu 28,34% din totalul de voturi, dar a pierdut (33,17%) în fața contracandidatului său, Ion Iliescu, care a întrunit 66,82% din total. În Adunarea Deputaților, P.R.M. a protestat împotriva adoptării Legii administrației publice locale (18 ian. 2001), retrăgându-se de la vot, întrucât legea, prin una dintre prevederile ei, oficializa introducerea limbii materne a unei minorități naționale acolo unde aceasta depășește 20% din populația unei localități. Pe această temă a introdus (12 febr. 2001) o moțiune simplă în Senat, care a fost respinsă. Congresul al III-lea al P.R.M. (24 nov. 2001) adoptă mai multe programe de natură economică, cât și cel privitor la eradicarea corupției și crimei organizate. În urma alegerilor din nov. 2000, P.R.M. a devenit cel mai puternic partid din opoziție. Președinte: Corneliu Vadim Tudor (1991-); președinte de onoare: Eugen Barbu (20 iul. 1991-7 sept. 1993). Editează publicațiile săptămânale: „România Mare” (din 9 iun. 1990) și „Politica” (din 15 febr. 1992).

SALONTA, municipiu în jud. Bihor, situat în C. Crișurilor, la 14 km E de granița cu Ungaria; 18.505 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Punct de vamă (inaugurat la 13 iul. 1996). Expl. de petrol și gaze de sondă (din 1980). Producție de piese de schimb. fabrici de tricotaje, confecții, de prelucr. a lemnului și a cârnii. Țesătorie. Abator. Antrepozite frigorifice. Ferme de creștere a păsărilor și a bovinelor. Muzeu cu secții de istorie, arheologie, etnografie și științele naturii. Localitatea apare menționată într-un document papal din 132. În 1598, S. a fost distrusă de turci, rămânând ne4locuită până în 1606, când principele Ștefan Bocksai a reînființat-o prin aducerea aici a 300 de oșteni liberi. În prima jumătate a sec. 17 au fost construite fortificații și turnuri de strajă (1630). În 1658, din cauza amenințării invaziei turcești, locuitorii S. au incendiat așezarea din ordinul lui Ștefan Rácóczi II șu au părăsit-o. Odată cu repopularea ei al sfârșitul sec. 17, S. a fost ocupată de armatele imperiale austriece. Declarată oraș în sec. 19 și numită Salonta Mare, și municipiu din 5 nov. 2001. Monumente: Turnul „Ciunt” (fost punct de observație în sec. 17), adăpostește în prezent Muzeul de istorie și etnografic „Arany János” (creat în 1885).

SAINT-GERMAIN-EN-LAYE [sẽ ʒemẽ ã lé], oraș în N Franței (Île-de-France), în conurbația pariziană, situat pe stg. fl. Sena, la marginea pădurii Saint-Germain (3.500 ha), la 18 km VNV de Paris; 39.9 mii loc. (1999). Stațiune climaterică estivală, locul favorit al parizienilor în timpul vacanțelor de vară. Muzeu de antichități naționale deschis în 1867. Parcuri și grădini din sec. 17, operă a lui A. Le Nôtre. Castel construit în timpul regelui Ludovic VI cel Gros (1108-1137), reconstruit în vremea regelui Carol V cel Înțelept (1364-1380) și refăcut în timpul lui Francisc I (1515-1547); ample renovări în sec. 18. Donjon în stil renascentist (sec. 14). Reședința Curții regale până în 1682. – Tratatul de pace de la ~, unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, semnat la 10 sept. 1919, între puterile învingătoare în Primul Război Mondial și Austria. Tratatul consfințea dezmembrarea Imp. Austro-Ungar, crearea statelor naționale Austria, Cehoslovacia și Ungaria și unirea unor părți din terit. fostului Imperiu cu România, Serbia, formând Regatul Sârbilor Croați și Slovenilor, Italia și Polonia.

tragedie (< gr. τραγῳδία, de la τράγος [tragos], „țap” și ἄδω „a cânta”) 1. Specie a genului dramatic – cristalizată în antichitatea greacă – și caracterizată prin abordarea unor subiecte menite să impresioneze puternic publicul, prin prezența corului* ca martor și comentator, îmbinarea declamației* cu muzica vocală și instrumentală. T. ant. gr. își are originea în arhaicul ditiramb* și în manifestările artistice (pantomimă*, dans*, muzică instr.) care intrau în componența serbărilor dionisiace. Structura ditirambului cuprinde secțiuni epice, interpretate de un corifeu (solist vocal, conducător al corului) și secțiuni lirice, încredințate corului care, travestit, execută mișcări caracteristice în cerc (de unde și denumirea de „cor ciclic”). În sec. 7-5 î. Hr. are loc procesul de cristalizare a t. prin amplificarea construcției ditirambului cu următoarele elemente: introducerea actorului-povestitor, protagonistes (în sec. 5 Eschil introduce al doilea actor – deuteragonistes, iar Sofocle pe al treilea, trigonistes); constituirea dialogului dintre corifeu și actorul-povestitor; reprezentarea t. în amfiteatre special amenajate; constituirea unei formule fixe în sec. 5. T. greacă cuprinde cinci secțiuni formale obligatorii și un număr de secțiuni facultative, structurate pe trei tipuri de expresie (declamație*, muzică vocală, muzică instr.), astfel: 1) prologos (secțiune introductivă declamată – katalogé); 2) parodos (intrarea corului, efectuată simultan cu declamarea acompaniată de aulos* – parakatalogé); 3) episodion (dialoguri declamate); 4) stasimon (cor intonat și însoțit de mișcări ritmice în orchestra-spațiu circular situat între scenă și primul rând de bănci destinate corului); 5) exodos (finalul t., în general declamat, în care corul părăsește scena). Secțiunile muzicale accesorii sunt: 1) kommos (dialog melodic între actor și cor); 2) ta aposkene (cântece interpretate pe scenă de către un actor – monodia* – sau de către doi – amoïbaïa); 3) interludiu instr. (kitharisma). V. greacă, muzică. 2. Tip particular al operei* fr. din sec. 17, cu un subiect de factură sobră, gravă (în opoziție cu operá comique).

ROȘIORI DE VEDE, municipiu în jud. Teleorman, situat în C. Găvanu-Burdea, pe dr. râului Vedea; 32.208 loc. (2005). Nod feroviar (stație de c. f. a fost inaugurată la 1 ian. 1887) și rutier. Constr. și reparații de mașini și unelte. Țesătorie și filatură de bumbac. Fabrici de furfurol, de mobilă, tricotaje din mătase, covoare și de produse alim. Morărit. Muzeu de istorie. Vestigii neolitice, din Epoca Bronzului și din perioada romană (urmele unui castru roman, plasat pe vechiul limes transalutanus, numit Valul lui Traian). Localitatea apare menționată documentar ca târg în 1385, iar în 1503 cu denumirea Rușii de Vede. În sec. 16 a fost sediul unei căpitănii de călărași, iar în a doua jumătate a sec. 19, un important centru de instrucție militară. În prima jumătate a sec. 20 s-a remarcat ca pr. centru comercial pentru cereale, cu vestite târguri săptămânale și cu două mari târguri anuale mari (25 mart. și 8 sept.). Orașul s-a dezvoltat cu precădere în sec. 20. Declarat municipiu la 18 ian. 1995. Monumente: bisericile Sf. Ilie (1804, cu adăugiri din 1883), Sf. Teodor-Tiron (1818), Sfinții Împărați Constantin și Elena-Serdăreasa (1832-1835, cu zid de incintă, turn de apărare și casă parohială), Adormirea Maicii Domnului (1836), Cuvioasa Parascheva (1836), Sf. Ioan Nou (1842), Sfânta Cruce (1849); clădirile Gării de Est (1889), Școlii (1892), Primăriei (1912) și Judecătoriei (1912); casa „Mamut” (1899).

REPEDEA 1. Deal cu caracter structural, situat la marginea NE a Pod. Central Moldovenesc, la SE de Iași, alcătuit dintr-o succesiune de straturi de argile, gresii și calcare oolitice sarmațiene. Spre NE este delimitat de cueste puternice, afectate de alunecări de straturi. Alt. max.: 404 m. Acoperit cu păduri de fag, stejar, gorun și, parțial, de livezi și podgorii. A fost studiat din punct de vedere geologic de către Grigore Cobălcescu, în 1862, care a elaborat prima lucrare geologică din România („Calcarul de la Răpidea”). Cunoscut și sub numele de Răpedea sau Răpidea. Declarat monument al naturii (1955). Punct turistic. 2. Com. în jud. Maramureș, situată în depr. Poienile de sub Munte, la poalele m-ților Maramureș, la confl. râului Repedea cu Ruscova; 4.877 loc. (2005). Rezervațiile naturale Poiana cu narcise Tomnatec, Sehleanu, vârfurile Farcău, Vinderelu și Mihailecu.

SIGHETU MARMAȚIEI, municipiu în jud. Maramureș, situat în NV depr. Maramureș, la poalele dealurilor Solovan, Dobăieș, Câmpu Negru ș.a., pe Iza, în apropiere de confl. cu Tisa, la granița cu Ucraina; 41.991 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată în 1875). Nod rutier. Expl. de balast. Constr. și reparații de utilaj minier, constr. de piese pentru diferite mașini și utilaje. Combinat de prelucr. a lemnului. Fabrici de șuruburi, de piese de schimb pentru autovehicule, de confecții, tricotaje, covoare, cărămizi, încălțăminte și de produse alim. Moară de cereale.Rezervația naturală „Dealul Solovan”. Parcul „Grădina Morii”, cu arbori seculari. Muzeul municipal (1926, reorganizat în 1957), cu secții de istorie, etnografie și artă populară; Muzeu de științele naturii (1878); Muzeul arhitecturii populare maramureșene, situat în aer liber, pe dealul Dobăieș, cuprinde toate tipurile de construcții din mediul rural maramureșan; Muzeu memorial închinat victimelor comunismului (organizat în sediul fostului penitenciar), inaugurat la 20 iun. 1997. Teatru popular. La S. m. a existat în anii regimului comunist unul dintre cele mai dure penitenciare din țară. Cele mai vechi urme de locuire identificate pe terit. actualului oraș datează din Paleolitic și Neolitic, iar pe dealul Solovan au fost descoperite (1964-1965) vestigiile unei așezări fortificate din Epoca bronzului târziu. Localit. apare menționată documentar, prima dată, în 1329. În 1334 figurează în documente cu numele Plebanus Dygnet/Zygnet sau Zyket, iar în 1346 cu denumirea Zyghet. În 1394, așezarea a devenit reșed. voievodală a comitatului Maramureș (fiind, totodată, și loc de adunări și târguri), pe care rutenii o numeau Sihot. În 1397, localit. este consemnată în documente ca oppidium, în 1459 ca civitas (oraș), iar ulterior cu toponimul Marmatia (Datum Marmatiis). În sec. 16-17, la S. m. a existat o școală calvină românească, în 1836 s-a deschis o Academie de Drept (reorganizată în 1869), care și-a încetat activitatea în 1920. Intelectualii maramureșeni au fundat „Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș” (1861-1867); în 1862 a fost întemeiată Preparandia, care a funcționat până în 1872, iar în 1867 a fost înființată „Societatea de lectură a românilor maramureșeni <Dragoșeanca>”. Până la 1 ian. 1965, orașul s-a numit Sighet, iar la 17 febr. 1968 a fost declarat municipiu În prezent are în subordine ad-tivă 5 localit. componente: Iapa (atestată documentar în 1406), Lazu Baciului, Șugău, Valea Cufundoasă și Valea Hotarului. Monumente: biserică din sec. 14 (azi biserică reformată), reconstruită în stil neogotic (1859-1862); biserica fostei mănăstiri a Piariștilor (1730-1775); biserica romano-catolică (1736); biserica ucraineană Înălțarea Sfintei Cruci (1791); biserica Adormirea Maicii Domnului (1892); clădirea fostei școli reformate (1802), în care a funcționat (1836-1920) Academia de Drept, azi Liceu pedagogic; clădirea fostei Primării (sec. 19), azi Casa Armatei; clădirea fostului Tribunal (1893), azi sediul Primăriei municipale; Cazarma (1850-1890); clădirea Gării C.F.R. (1893-1897); Sinagogă (1902); Palatul Cultural (1913).

PUCIOASA 1. Lac de acumulare construit pe cursul superior al râului Ialomița, intrat în circuitul hidroenergetic și de alimentare cu apă în anul 1974; vol.: 8 mil. m³. 2. Oraș în jud. Dâmbovița, situat în Subcarpații Ialomiței, pe cursul superior al râului Ialomița; 15.624 loc. (2003). Stație de c. f. Nod rutier. Zăcăminte de sulf de origine bacteriană. Expl. de gips. Hidrocentrală (2 MW) dată în folosință în 1979. Întreprinderi textile (fire și țesături din bumbac, din in și cânepă, tricotaje, postavuri, broderii), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea), de mat. de constr. (teracotă, cărămizi, țigle, gips) și alim. (*conserve de legume și fructe, sucuri naturale, panificație). Articole de artizanat (din sticlă). Centru pomicol. Muzeu etnografic și de aeromodele. Stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanentă, cu izvoare de ape minerale sulfuroase, de mare concentrație, sulfatate, clorurate, slab bicarbonate, calcice, sodice, magneziene a căror analiză chimică a fost efectuată pentru prima oară în 1828. Stațiunea este recomandată pentru tratamentul afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice și centrale, dermatologice, metabolice și de nutriție, cardiovasculare etc. Complex sanatorial cu profil reumatologic. Localitatea a luat naștere în jurul anului 1760 prin contopirea, mai întâi a așezării Șerbănești (atestată documentar la 26 sepr. 1538) cu satele Podurile de Jos și Podurile de Sus (menționate documentar în 1641), iar apoi cu satul Zărăfoaia. După 1828 s-a dezvoltat ca localitate balneoclimaterică, adoptând denumirea actuală, datorită existenței apelor minerale sulfuroase, numite popular pucioasă, iar în 1911 capătă statutul de oraș. Bisericile cu dublu hram – Sf. Nicolae și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (ante 1806), Sf. Nicolae și Sf. Gheorghe – Podurile de Jos (1855); clădirea gării feroviare (1894); biserica Sf. Nicolae (1860), în localit. componentă Diaconești.

INFERIOR, -OARĂ, inferiori, -oare, adj. (Adesea urmat de un element de comparație la dativ) 1. Care este sau se află mai jos (în spațiu) decît altul, care ocupă un loc dedesubtul altuia. Membrele inferioare. ♦ (Despre ape curgătoare sau despre porțiuni ale cursului lor) Situat mai aproape de vărsare decît de izvor. Cursul inferior al Mureșului. Dunărea inferioară. 2. Care este mai mic decît altul din punct de vedere numeric. 3.. Care ocupă un grad mai mic, care este mai mic în rang, sau în demnitate. Funcționar inferior. ◊ (Substantivat) În armată, inferiorul salută pe superior. 4. Care este de calitate mai proastă, are importanță mai mică, valorează mai puțin decît altul sau care este la un nivel mai redus decît altul. Stofa aceasta este inferioară celei de lînă. ▭ Lumina lunii impresionează și simțurile inferioare. IBRĂILEANU, A. 16. ◊ (În vechea organizare a școlii) Curs inferior = ciclu de învățămînt cuprinzînd primele patru clase ale liceului. – Pronunțat: -ri-or.

SAN SEBASTIAN (în limba bască: DONOSTIA), oraș în N Spaniei (Țara Bascilor), port la G. Biscaya (Oc. Atlantic), situat la gura de vărsare a lui Rio Urumea, la 77 km E de Bilbao și la 16 km V de granița cu Franța; 178,3 mii loc. (2001). Șantier naval. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), electronică (casetofoane), alim. (bere, ciocolată), de prelucr. a cauciucului, a lemnului și a tutunului, sticlăriei, hârtiei ș.a. Pescuit. Stațiune balneoclimaterică (plaja La Concha). Festivaluri internaționale anuale (al filmului și jazzului). Cazino. Faimoasele regate în G. La Concha. Bisericile San Vicente (1507), în stil gotic, și Santa Maria (1743-1764), în stil baroc. Fosta mănăstire San Telmo (1531-1551) în care astăzi este amenajată o secție a muzeului basc de etnografie. Catedrală neogotică. Palat regal (sec. 16), fostă reșed. de vară a Curții regale spaniole. Menționat documentar, prima oară, în 1014, a primit dreptul de oraș (în c. 1175) de la regele Navarrei Sancho VI cel Înțelept. În 1813 a suferit mari distrugeri de pe urma incendiilor izbucnite după ce a fost cucerit de forțele anglo-portugheze de la francezi.

SEATTLE [siætl], oraș în NV S.U.A. (Washington), situat între golful Puget (Elliott) și lacul Washington; 563,3 mii loc. (2000). Nod de comunicații. Aeroport. Port comercial. Piață pentru lemn și pește. Constr. de rachete și avioane Boeing, de nave maritime, computere, aparate medicale și instrumente stomatologice. Ind. metalurgiei feroase și neferoase (aluminiu), chimică (mase plastice, cauciuc sintetic), electronică, mat. de constr., de prelucr. a lemnului (mobilă), celulozei și hârtiei, sticlăriei, cosmeticii (parfumuri), textilă, farmaceutică și alim. (conserve de pește). Producție de jucării. Târg internațional (din 1962). Muzeu de artă. Operă. Teatru-orchestră simfonică. Universitatea Washington (1861), Universitatea Seattle Pacific (1891), Universitatea Seattle (1891). Catedrala romano-catolică St. James (sec. 19). Are 150 de parcuri și grădini (Seward Park, Woodland Park – cu grădină zoologică, Lincoln Park ș.a.) care acoperă c. 2.000 ha. Turism. Primii emigranți s-au stabilit în această zonă în toamna anului 1851, întemeind așezarea S.; oraș din 1869.

SEBEȘ 1. Râu, afl. stg. al Mureșului la 12 km în aval de municipiul Sebeș; 88 km. Izv. prin pârâul Valea Frumoasă, din S m-ților Cindrel, de la 2.060 m alt., de sub vf. Cindrel. Curge mai întâi pe direcție NE-SV printr-un culoar mărginit de m-ții Lotrului (la S) și m-ții Cindrel (la N), iar după ce primește afl. Tărtărău pe stg., râul capătă o direcție de curgere predominantă către N, făcând o serie de meandre, separând m-ții Cindrel (în E) de m-ții Șureanu (în V). În zona montană are o pantă accentuată de scurgere (în medie 18‰, iar în amonte de com. Șugag aceasta ajunge la 29‰), fapt ce a permis construirea, în aval de Gâlceag, a mai multor lacuri de acumulare și hidrocentrale. În zona montană, la 1.255 m alt., au fost construite (1979-1983) barajul (92 m înălțime) și lacul de acumulare Oașa (6 km lungime; supr.: 400 ha; vol.: 136 mil. m³), iar în aval, la 790 m alt., acumularea Tău (81 ha; vol. 20 mil. m³; barajul are 70 m înălțime), inundată în 1982. Constelația hidrocentralelor de pe râul S.: Gâlceag (150 MW), Șugag (150 MW), Săsciori (42 MW), Petrești (4 MW). Afl. pr. ai S. sunt: Bistra, Dobra și Secaș. Valea S. este însoțită, pe aproape întreg parcursul ei, de drumul alpin Novaci-Oașa-Sebeș. 2. Munții ~ v. Șureanu. 3. Municipiu în jud. Alba, situat în V pod. Secașelor, pe cursul inf. al râului Sebeș; 28.807 loc. (2005). Stație (Sebeș) și haltă de c. f. (în satul Răhău). Nod rutier. Hidrocentrală, în localit. componentă Petrești, dată în folosință în 1986. Expl. și prelucr. lemnului, tricotaje, ciorapi, articole de marochinărie, de hârtie și materiale de papetărie (în localit. componentă Petrești) și de produse alim. Tăbăcărie. Articole din piele (haine, poșete) în satul Răhău. Moară de cereale (1875). Muzeu cu secții de istorie, artă și științele naturii, adăpostit în casa Zápolya. Vestit și tradițional centru de iconari (în localit. componentă Lancrăm). Vestigii neolitice, din Epoca bronzului (Cultura Coțofeni) și din sec. 9-10. S. a început să se dezvolte din sec. 12, ajungând în sec. 13-14 o așezare înfloritoare. Apare menționat documentar prima oară în 1245 cu numele Malembach (Sacerdos de Malembach), iar în 1300 este consemnat cu toponimul Sebus. În 1341 capătă statut de oraș, iar la 13 nov. 2000 a fost declarat municipiu. În 1376, orașul avea o intensă activitate meșteșugărească (19 bresle) și comercială, negustorii de aici întreținând strânse relații comerciale cu cei din Țara Românească. În 1387 a început construirea zidurilor de apărare ale cetății (terminate la începutul sec. 15) împotriva pericolului turcesc, fiind primul oraș din Transilvania care a realizat o fortificație. În a doua jumătate a sec. 15, la S. a luat ființă un gimnaziu, iar în sec. 16-17 a funcționat o tipografie de sub teascurile căreia a ieșit, printre altele, „Carte ce se cheamă evanghelie cu învățătură” (1581), în limba slavonă, aparținând tipografului Coresi, lucrare ce reprezintă un monument de cultură și artă tipografică, atât din punctul de vedere al tehnicii și artei tipografice, cât și din cel al contribuției la dezvoltarea limbii literare. În sec. 18, orașul S. a fost pentru o perioadă de timp sediul Dietei și al principilor Transilvaniei. Monumente: ruinele cetății S., cu fragmente de ziduri înalte (c. 5 m) și groase (peste 2 m), străjuite de mai multe turnuri de apărare (Turnul Cizmarilor, sec. 15; Turnul Croitorilor, sec. 15; Turnul semicircular, 1654; Turnul octogonal, 1678); biserica evanghelică, a cărei construcție a început înainte de anul 1241 ca o bazilică romanică, a fost supusă unor transformări gotice (1361) și terminată în 1382. Are un altar poliptic decorat cu compoziții pictate sau sculptate în relief, realizate în anii 1518-1528; biserica romano-catolică Sf. Bartolomeu (sec. 14-15); bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (1778) și Învierea Domnului (1819); casa Zápolya (a doua jumătate a sec. 15) în care a locuit și a murit (1540) Ioan Zápolya; casele „Roth” (sec. 16), „Hettz-Konrad” (sec. 16, renovată în sec. 19). În cimitirul Lăncram se află mormântul și statuia poetului Lucian Blaga, operă a sculptorului Romulus Ladea, dezvelită în 1975. La 3 km NE de S. se află „Râpa Roșie” rezervație geologică, geomorfologică și botanică extinsă la 10 ha. Aceasta se evidențiază ca un perete înalt de 125 m și lung de 800 m, în care apar variate alternanțe de roci (pietrișuri, nisipuri cuarțoase, gresii, argile) asupra cărora au acționat apele de șiroire provenite din ploi sau zăpezi, dând naștere unor frumoase forme piramidale de culoare roșie. În acest areal se dezvoltă o serie de plante rare: cârcelul (Ephedra distachya), zglăvocul (Centaurea atropurpurea), o specie panonică de garofiță (Dianthus serotinus), Cephalaria radiata și o feriguță de stâncărie (Asplenium adiantum nigrum). 4. V. Carnsebeș.

SINAIA, oraș în jud. Prahova, situat pe cursul superior al râului Prahova, la poalele SE ale m-ților Baiului, la 798-971 m alt.; 12.253 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată șa 10 iun. 1879). Expl. de calcar. Întreprindere mecanică (din 1953) profilată pe producția de pompe de injecție pentru echiparea motoarelor Diesel, de pompe de ulei și de distribuitoare hidraulice. Fabrici de cherestea, de conserve și de preparate din carne (salam, din 1897). S. este una dintre cele m ai importante stațiuni balneoclimaterice ale țării. Are un climat de culoar montan, cu veri răcoroase și ierni puțin friguroase, tonic, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni și izvoare cu ape minerale sulfuroase, bicarbonatate, calcice, magneziene. Localit. S. apare menționată documentar în 1690, când, în preajma Mănăstirii Sinaia, au fost construite primele locuințe ale unor scutelnici, care apoi au format o populație stabilă. Inițial, așezarea s-a numit Izvorul, iar din 1874 poartă denumirea actuală. Declarat oraș în 1880, când localit. a devenit reședința de vară a regelui Carol I. În prezent, S. este un important centru turistic și de desfășurare a unor conferințe internaționale și naționale, în cadrul căruia, alături de numeroase hoteluri moderne (Alpin, Palas, Sinaia, Montana, Păltiniș, Cota 1400 ș.a.), vile cu arhitectură specifică așezărilor de munte, hanuri, popasuri turistice, cabane ș.a., există amenajări speciale destinate practicării sporturilor de iarnă: pistă de bob cu 13 viraje și 132 m diferență de nivel, pârghii de schi cu diferite grade de dificultate, pârtii pentru săniuș ș.a. Numeroase poteci marcate, șoseaua cu acces auto până la cota 1400, telefericul (dat în folosință în 1971) între Sinaia și Cota 1400 și în continuare până la Vârful cu Dor, asigură legăturile turistice între zona centrală a orașului și platoul m-ților Bucegi. S. reprezintă punctul de plecare spre cabanele și obiectivele turistice din m-ții Bucegi, Monumente; Mănăstirea Sinaia, cu biserica veche, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 m lungime și 6 m lățime), a fost construită în anii 1690-1695 din inițiativa și prin strădania marelui spătar Mihail Cantacuzino (fiu postelnicului Constantin Cantacuzino și fratele domnului Șerban Cantacuzino)după modelul unei mănăstiri de pe Muntele Sinai, pe care o vizitase cu puțin timp înainte; de aici provine și numele. Biserica veche a fost inițial pictată de renumitul zugrav de biserici Pârvu Mutu, reparată și repictată în anii 1792-1795, când s-a scris și pisania (16 sept. 1795), sub domnia lui Alexandru Moruzi. Biserica veche a fost supusă unor lucrări de consolidare și de spălare a picturilor în anii 1994-1995. Alături de chiliile construite la adăpostul unor ziduri înalte, se află biserica-paraclis, datând din aceeași perioadă (1690-1695) și refăcută în 1792, sub stăreția monahului Damaschin. Biserica nouă, cu hramul Sf. Treime, este o construcție elegantă, începută în 1843 de starețul Paisie, împreună cu chiliile laterale. Între 1897 și 1903, Biserica nouă și chiliile au fost restaurate sub conducerea arhitectului francez Émile André Lecompte du Noüy, pe cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile din București, realizându-se o sinteză de elemente stilistice moldovenești și muntenești. Atunci s-a efectuat ornamentația exterioară cu ceramică policromă, smălțuită, și s-au executat picturile murale interioare, în stil neobizantin, de către danezul Aage Exner. În pronaos, se află și portretele regelui Carol I, reginei Elisabeta și a fiicei lor principesa Maria. Clopotnița a fost ridicată în 1892. Muzeu de artă religioasă (înființat în 1895), primul de acest fel din țară, care funcționează și astăzi. La mănăstirea Sinaia se află cavoul lui Take Ionescu, iar în cimitirul orașului, la Izvoru Rece, este înmormântat Badea Cârțan; Castelul Peleș, construit între 1873 și 1883 (etajul întâi) și între 1896 și 1914 (etajul II), în stilul Renașterii germane, după planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer și ale celui german Johann Schultz din Lemberg (Lvov), cu transformări și adăugiri gotice efectuate de arhitectul ceh Karel Liman, în anii 1896-1914, este compus din 160 de camere și are un turn central de 66 m înălțime. Castelul a fost reședința regală de vară (până în 1947), iar în prezent adăpostește un muzeu cu colecții de pictură și sculptură, de armuri, covoare, mobilă, tapiserii ș.a. În apropierea castelului Peleș se află castelul Pelișor, destinat inițial prințului Ferdinand, astăzi muzeu; clădirea Cazinoului, construită în 1912 după planurile arhitectului Petre Antonescu. În cartierul Cumpătul, pe stg. văii Prahova, se află rezervația complexă Aninișul de la Sinaia (1,4 ha) în care este ocrotit pâlcul de pădure de foioase, în cadrul căruia aninul (Alnus incana) are o frecvență mare. În zona centrală a orașului S. se află un frumos parc natural.

SALT LAKE CITY [sɔlt leik síti], oraș în V S.U.A., centrul ad-tiv al statului Utah, situat pe un platou de la poalele m-ților Wasatch (M-ții Stâncoși), la 1.320-1.400 m alt., pe râul Jordan, la 24 km SE de Marele Lac Sărat (Great Salt Lake); 181,7 mii loc. (2000). Centru politico-economic, comercial, financiar, cultural și și religios al mormonilor. Nod feroviar. Aeroport. Expl. de metale neferoase (aluminiu, cupru, zinc, aur, argint). Rafinărie de petrol. Constr. de motoare pentru rachete, de armament (proiectile), computere, aparate electrice ș.a. Ind. metalurgiei feroase (oțel) și neferoase (aluminiu, cupru, plumb, zinc), chimică, electronică, textilă, a mat. de constr. (ciment), poligrafică și alim. Universitate (1850), Orchestră simfonică (1979), Teatru de operă și balet, Muzee de artă și științele naturii. Parc (40,5 ha). Monumente: Capitoliu (1915), Monumentul „This is the Place” („Acesta este locul”), ridicat în amintirea primilor mormoni stabiliți aici, Piața Templului (1893), dominată de Biserica mormonilor, Monumentul Pescărușului (1913) și de Tabernaculul mormonilor (1867), care are în interior o orgă cu 11.000 de registre. La S.L.C. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de iarnă din anul 2002. Triburile amerindiene pauite, shoshone și ute au locuit în această zonă înainte de venirea coloniștilor, care au vizitat aceste locuri în 1824. La 22 iul. 1847, primii mormoni au ajuns aici (Orson Pratt și Erastus Snow), iar la 24 iul. 1847, un grup de 148 mormoni, conduși de Brigham Young, refugiați din cauza persecuțiilor din Vestul Mijlociu, s-au așezat aici. În 1850, în acest loc se stabiliseră deja 5.000 de mormoni. Centru turistic.

POZNAŃ, oraș în partea de V a Poloniei, centrul ad-tiv al voievodatului Wiełkopolskie, situat pe râul Warta, la confl. cu Cybina, la 280 km V de Varșovia; 574,8 mii loc. (2000). Port fluvial. Aeroport. Nod de comunicații. Ind. metalurgică, constr. de mașini (vagoane de c. f., motoare Diesel, mașini-unelte, mașini agricole, aparate de măsură și de precizie), chimică (cauciuc sintetic), de prelucr. a lemnului și a tutunului, poligrafică, textilă (țesături), a sticlăriei și alim. Piață agricolă (cereale, legume, animale ș.a.). Centru comercial (Târg internațional de mostre, anual din 1921). Universitate (1919). Academie de Literatură (1518). Institut Politehnic (1919); teatre de dramă și operă, muzee. Grădină zoologică. Monumente: Domul Sfinții Petru și Pavel (sec. 13-14, reconstruit după al Doilea Război Mondial), în stil gotic; Biserica Sf. Stanislaw, în stilul baroc; Primărie în stil renascentist (sec. 16). Fundat în 800, a devenit capitala primului episcopat polonez întemeiat de cneazul Mieszko I (968). A aderat la Hansă (1253). Anexat de Prusia (1793) și supus unui puternic proces de germanizare (început din sec. 13), a fost restituit Poloniei (1919). Ocupat de germani în al Doilea Război Mondial. Muncitorii din P. au declanșat (iun. 1956) o puternică grevă, având și conotații politice, care a fost reprimată de armată (50 morți și peste 300 răniți). Denumirea germană: Posen.

LIÈGE [lië:ʒ] (LUIK), oraș în E Belgiei, situat pe stg. fl. Meuse, în zona de confl. cu râul Ourthe, la capătul canalului Albert, care face legătura cu orașul Antwerpen; 190,5 mii loc. (1996). Nod feroviar și rutier. Port fluvial. Centru carbonifer. Ind. siderurgică (oțel), constr. de mașini (automobile, biciclete), chimică, electrotehnică, mat. de constr., textilă, sticlăriei și alim. Universitate (1817). Observator astronomic. Muzee de arheologie, de artă, de științele naturii ș.a. Monumente: Catedrala Saint-Paul (1232-1289), în stil gotic, cu unele refaceri renascentiste ulterioare; bisericile Saint-Denis (1011, reconstruită în stil gotic în sec. 15), Saint-Barthélemy (sec. 11-12), Saint-Jacques (sec. 11, reconstruită în anii 1513-1538), Sainte-Croix (sec. 13-15), Palatul Justiției (1526-1540, reconstruit în 1737), Palatul episcopal (1737), casa Curtius (1600-1606), în stil renascentist (azi Muzeu de arheologie); Primăria (1714-1718); Sala Congreselor (1962). Potrivit tradiției, a fost fundat, în sec. 7, de Sf. Lambert. Prima mențiune documentară la 721. Sediul episcopatului, a primit statut de oraș (1185), afirmându-se ca un prosper centru economic și cultural. Din 1408, a intrat în stăpânirea ducatului Burgundiei. Anexat de Franța (1792-1793; 1795-1815); a intrat în componența Belgiei (1830).

RIJEKA [riiéka], oraș în V Croației, situat pe țărmul de N al G. Kvarner al M. Adriatice, la 130 km VSV de Zagreb; 143,8 mii loc. (2001). Port. Bază navală. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Constr. de motoare Diesel. Fabrici de ciment, de hârtie, de prelucr. a lemnului și a tutunului; produse chimice, textile și alim. Universitate (1973). Muzee de istorie, de artă modernă. Stațiune balneară. Arc de triumf din perioada romană (sec. 1 d. Hr.); castel (sec. 13), cu adăugiri ulterioare; Biserică (sec. 14); Primărie (sec. 16). Așezare romană cu numele Tarsatica (sec. 3 d. Hr.), apoi bizantină; în sec. 6-7 aici s-au stabilit avari și slavi. În sec. 13 a intrat în concurență comercială cu Veneția. În 1471 a fost încorporat în stăpânirea Habsburgilor, cu o oarecare autonomie (port liber, 1717), s-a unit cu Croația în 1776; declarat oraș autonom în 1779. Ocupat de Franța (1809-1814). Până la Primul Război Mondial a fost alternativ sub stăpânire austriacă, ungară și croată. În perioada 1919-1945 a aparținut Italiei sub numele Fiume. Între 1945 și 1991 s-a aflat în componența Iugoslaviei, iar din 1991 a trecut la Croația. În unele documente din Ev. med. apare sub denumirea de Flumen.

jos adv. – 1. Aproape de pămînt, în loc mai puțin ridicat (decît altul). – În jos, în partea inferioară. – 2. La nivelul pămîntului, pe sol. – 3. În ton grav. – 4. (Adj.) Scund, care este puțin ridicat de la pămînt. – 5. (S. n.) Parte inferioară, bază. – Var. (Mold.) gios. – Mr. (d)gios, megl. (an)jos, istr. jos. Lat. deorsum, prin intermediul var. pop. deosum, diosum (Diez, I, 216; Pușcariu 912; Candrea-Dens., 907; REW 2566), cf. it. giuso (calabr. jusu, sard. giòssu), v. fr. jus, sp. ayuso. După Cipariu, Gramm., 103 și Scriban, din lat. pop. jussum, jossum. Dacă se admite primul etimon, care pare cel mai probabil, rezultatul di › j este același ca adiungere › ajunge sau adiutare › ajuta, cf. și jumătate; și în acest caz, mr. gios, pe care Meyer, Alb. St., IV, 64, îl consideră inexplicabil, este normal, cf. mr. agiunge, agiuta. Der. josean, s. m. (locuitor al unui sat situat mai jos decît altul; în general, locuitor din Moldova de Sud); josime, s. f. (plebe, strat inferior al societății; josnicie, mîrșăvie); josnic, adj. (scund; scurt, cîrn; mîrșav, abject, lipsit de demnitate); josnicie, s. f. (mîrșăvie, ticăloșie); înjosi, vb. (a umili, a dezonora); înjositor, adj. (care înjosește); înjosora, vb. (a umili, a înjosi); înjosa, vb. (a înjosi); înaljos, s. n. (prăpastie, abis; nedreptate, umilire), de la formația adverbială în al josului „în jos; iute, precipitat” (Tiktin, DAR); prejos, adv. (în expresia mai prejos, în inferioritate, mai puțin).

REȘIȚA 1. Culoarul Reșiței, culoar depresionar de natură tectonică, cu orientare NE-SV, situat între m-ții Semenicului și Aninei (în E) și munții Dognecei (în V). Este alcătuit din trei compartimente, despărțite de dealuri de 300-400 m alt.; depr. Ezeriș în N, depr. R. în centru și depr. Lupac în S. Bine populat, intens despădurit, străbătut de căi de comunicație. 2. Municipiu, reșed. jud. Caraș-Severin, situat în depr. omonimă, pe cursul superior al răului Bârzava; 86.275 loc. (2005). Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de huilă (în localit. componente Doman și Secu) și de calcar (Doman). Termocentrală (din 1965). Vechi centru siderurgic (1769-1771) care produce fontă, oțel și laminate. Constr. metalice grele, de mașini și utilaje. Uzină cocsochimică; întreprinderi textile, de mat. de constr. și alim. Centru pomicol. Muzeu județean cu secții de istorie și arheologie, etnografie, de artă românească contemporană și de numismatică. Muzeul locomotivelor cu abur (1972). Biblioteca județeană „Paul Iorgovici” (1952). Teatrul municipal „G.A. Petculescu”; orchestră profesionistă de muzică populară. Universitatea „Eftimie Murgu”, cu două facultăți. Parc zoologic. Localitatea s-a dezvoltat pe vatra unei vechi așezări, datând din vremea romanilor. În cartierul Surduc au fost descoperite vestigiile unui castru roman (sec. 2-3), fortificat cu agger și două șanțuri. Prima mențiune documentară datează din sec. 15. S-a dezvoltat ca centru industrial după 1769 când au fost instalate primele furnale. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Catedrala ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul (sec. 19); biserica evanghelică (sec. 19); biserica romano-catolică (1848); cazinoul german (1862); cazinoul român (sec. 20); clădirea vechii poște (1912); Palatul Cultural (1928).

ORĂȘTIE 1. Culoarul Orăștiei, culoar depresionar, de origine tectonică, situat pe valea mijlocie a Mureșului (parte componentă a culoarului Mureșului), în continuarea culoarului Alba Iulia-Turda. cuprins între prelungirile M-ților Metaliferi (la N) și cele ale m-ților Șureanu (la S) și, aproximativ, între localit. Vințu de Jos (la NE) și Turdaș (la SV). Are formă alungită, cu numeroase „golfulețe” depresionare, care pătrund în zona montană, cu relief predominant deluros în S și terase și lunci în N. 2. Munții Orăștiei, denumirea sub care este cunoscută zona muntoasă (parte componentă a m-ților Șureanu) situată la S de cursul mijlociu al Mureșului și la E de valea Streiului unde, în Antichitate, a existat un centru economic, politic, militar și religios al statului dac. Aici se aflau importante așezări și puternice cetăți: Sarmizegetusa Regia, Blidaru, Costești și Piatra Roșie. Întregul complex al cetăților dacice a fost declarat, în 1999, ca aparținând patrimoniului cultural universal. 3. Municipiu în jud. Hunedoara situat în culoarul omonim, la poalele dealului Lipadia, în zona de confl. a râului Orăștie cu Sibișel; 22.757 loc. (2003). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de nisip și balast. Ind. chimică (coloranți, vopsele, mase plastice etc.), a blănăriei și marochinăriei, de prelucr. a lemnului și a plantelor medicinale, mat. de constr. și alim. Fabrică de uleiuri esențiale. Muzeu cu secții de istorie și etnografie (fondat în 1952). Renumit centru folcloric. Monumente: cetatea Orăștiei (sec. 14-15, transformată și amplificată în sec. 16-17); biserică fortificată (azi biserică reformată), datând din sec. 14, refăcută în 1560; bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (sec. 17), Sf. Nicolae (sec. 18) și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1936-1945); sinagogă (sec. 18); biserică luterană (1820); monumentul „Paliei de la O.” (dezvelit în 1974), operă a sculptorului Nicolae Adam. La c. 35 km SSE de O. se află complexul de cetăți dacice din M-ții Orăștiei. Prima mențiune documentară datează din 1224. Distrusă de invazia tătarilor în 1241, așezarea este refăcută ulterior, devenind în sec. 14 un important centru meșteșugăresc. În 1420 orașul a fost incendiat și jefuit de turci. În sec. 14-16, a fost un activ centru politic și cultural al românilor transilvăneni, aici funcționând mai multe școli și o tipografie, de sub teascurile căreia a apărut, la 15 iul. 1582, Palia de la Orăștie. Sediu al scaunului săsesc omonim. A fost declarat municipiu la 18 ian. 1995.

EXTREM, -Ă I. adj. 1. situat în punctul cel mai îndepărtat; de la capăt; la vârf. 2. care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile posibile ale unei mărimi. 3. (fig.; despre doctrine, idei politice etc.) pe pozițiile cele mai neconciliatoare. 4. foarte mare, exagerat. ◊ (despre remedii etc.) foarte energic, doar în cazuri desperate. II. s. m. (mat.) primul și ultimul termen al unei proporții. III. s. n. 1. (mat.) valoarea extremă, maximă și minimă, a unei funcții. 2. numărătorul primului raport și numitorul celui de-al doilea într-o proporție. IV. s. f. 1. margine; limită ultimă. ♦ a trece de la o extremă la alta = a trece de pe o poziție pe alta diametral opusă; extremă dreaptă (sau stângă) = grup politic care se manifestă prin idei și acțiuni ultraradicale, exagerate și rigide. 2. cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei mărimi. 3. jucător care ocupă locul cel mai înaintat din stânga sau din dreapta în formația de jos a unei echipe de fotbal, de handbal sau de hochei. (< fr. extrême, lat. extremus)

strană¹ sf [At: LET. III, 251/25 / Pl: ~ne, străni, (reg) strănuri / E: slv страна] 1 Fiecare dintre cele două părți, din dreapta și din stânga iconostasului prevăzute cu scaune cu spătare înalte și cu rezemători pentru mâini și în care se află un pupitru pentru cărți, destinate cântăreților (sau corului) într-o biserică ortodoxă. 2 (Prc) Fiecare din scaunele descrise mai sus. 3 (Prc) Pupitrul menționat mai sus. 4 (Îs) ~na mare Strana (1) din dreapta iconostasului în care stau, de obicei, cântărețul prim (și o parte din cor). 5 (D. oameni; îla) De ~ Care cântă sau citește la strană (1). 6 (D. cărți; îal) Care se citesc sau după care se cântă la strană¹ (1). 7 (D. cântece, muzică, îal) Care se cântă la strană (1). 8 (Pex) Persoanele care cântă la o strană¹ (1). 9 Fiecare dintre cele două părți, din dreapta și din stânga naosului de-a lungul pereților, prevăzute cu scaune cu spătare înalte și cu rezemători pentru mâini, pe care stau credincioșii în timpul slujbei, într-o biserică ortodoxă. 10 Fiecare dintre scaunele descrise mai sus. 11 (Îs) ~ arhierească (sau domnească) Jilț sculptat și ornat cu însemne arhierești sau domnești, situat în capătul dinspre altar al stranei¹ (9) și în care în trecut, stăteau domnitorii, iar astăzi stau demnitarii bisericești, în timpul oficierii slujbei religioase. 12 (Înv) Pupitru pentru icoană. 13 (Reg; pan) Numele unor obiecte, părți de obiecte sau de construcții, terenuri, locuri etc. asemănătoare cu strana (1, 9). 14 Tejghea. 15 Loc ridicat, cu aproximativ 2-3 metri față de nivelul fundului unei văi, care se întinde pe o suprafață de cca 2 ha. 16 Loc de înnoptare a vitelor. 17 Strat¹ (28). 18 Fruntarul pietrelor la moara de apă. 19 (Reg; îlav) În ~ În parte Vz parte. 20 (Reg) Seceriș (1). 21 (Trs; Mun) Soi¹ (14). 22 (Reg) Neam.

SÂNGEORZ-BĂI, oraș în jud. Bistrița-Năsăud, situat în depr. Sângeorz, la poalele S ale m-ților Rodnei, pe cursul superior al Someșului Mare; 10.621 loc. (2005). Stație de c. f. Expl. de marmură (în localit. componentă Cormaia) și de dacit. Fabrică de tricotaje; produse alim. Stație de îmbuteliere a apelor minerale. Muzeu de artă comparată (1986), cu colecții de etnografie și lucrări de artă plastică aparținând artiștilor locali. Tabără anuală estivală de sculptură în lemn, în aer liber, cu participare internațională. Stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanentă, cu climat moderat și cu izvoare de ape minerale bicarbonatate, clorurate, sodice, calcice, magneziene, carbogazoase care rivalizează sub aspect calitativ cu apele minerale de la Vichy (Franța) și Karlovy Vary (Cehia), dovedindu-se superioare, ca eficacitate, în tratarea afecțiunilor tubului digestiv, a celor hepato-biliare, a bolilor metabolice și de nutriție ș.a. Complex sanatorial și balnear. Punct de acces spre Parcul Național Rodna. Prima atestare documentară a localității datează din 1245. În 1529 figura printre cele 23 de sate intrate în posesia lui Petru Rareș. Declarat oraș în 1960. Biserica de lemn Buna Vestire, în stil maramureșan (1550-1560, reconstruită în 1751), cu icoane realizate în 1747 de Teodor Zugravul.

PADOVA (PADUA), oraș în NE Italiei (Veneto), situat în Câmpia Padului (reg. Veneto), pe dr. văii Brenta, la 40 km V de Veneția; 204,8 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Constr. de mașini agricole, de motociclete, biciclete și aparataj electrotehnic; ind. chimică, poligrafică, a pielăriei, încălțămintei, textilă și alim. Fabrică de mobilă. Universitate (1222), a doua ca vechime din țară după Bologna. Grădină botanică (1545, cea mai veche din Europa) face parte (din 1997) din patrimoniul natural universal. Biblioteca Universității (1629). Teatrul Obizzi (1652). Muzeu de artă. Monumente: Baptisteriu (1171, reconstruit în 1260), Palazzo della Ragione (1218-1219, amplificat în 1306-1309), bazilica San Antonio (1232-1307), cu sculpturi de Donatello, Biserica eremiților (1276-1306), Capella degli Scrovegni (1303-1305, cu fresce de Giotto), castel (1242), Capella della Felice (1372-1377), bazilica San Giorgio (1377-1384), biserica Santa Giustina (1518-1587), Domul, în stil renascentist (1552), Palazzo del Capitanio (1532, amplificat în 1599-1605), cu orologiu, statuia ecvestră a lui Gattamelata, operă din 1453 a lui Donatello, piața Cavour, celebra cafenea Pedrocchi (1831, loc de întâlnire pentru scriitori, studenți, patrioți în perioada Risorgimentului). Centru turistic. Prima mențiune documentară (302 î. Hr.). Denumit Patavium sub romani, când a devenit municipium (49 î. Hr.). Distrus de longobarzi (601 d. Hr.). Reconstruit (1138), capătă statut de oraș. Între 1318 și 1405 este guvernat de familia Carrara, după care este ocupat de venețieni, pierzându-și independența (până în 1797, când este cedat Austriei, în urma Tratatului de la Campoformio). Până în 1813 va fi ocupat alternativ de francezi și austrieci. Unul dintre centrele Revoluției de la 1848. Vechea denumire: Padua.

ŌSAKA 1. Golf în NV Oc. Pacific, adâncit în țărmul de SSV al ins. Honshū (Japonia) și mărginit la V și SV de ins. Awaji; c. 2,4 mii km²; lungime: 60 km; lățime max.: 40 km. Comunică cu Oc. Pacific prin str. Tomagashima și canalul Kü, iar cu Mediterana japoneză (Setonaikai) prin str. Akashi. Porturi pr.: Kōbe, Ōsaka, Kishiwada, Sumoto. 2. Oraș în Japonia (Honshū), situat pe țărmul golfului omonim, în zona de vărsare a fl. Yodogawa; 2,6 mil. loc. (2000). Împreună cu Kōbe, Ashiya, Amagasaki, Itami, Sakai ș.a. formează o importantă conurbație a Japoniei (a doua după Tōkyō-Yokohama). Nod de comunicații. Aeroporturile Itami și Kansai. Metrou. Ind. siderurgică (oțel), a metalurgiei neferoase, constr. de mașini (nave fluviale și maritime, locomotive, vagoane de c. f., automobile, motociclete, utilaje industriale, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, aparate optice ș.a.), chimică, a cimentului, de prelucr. a lemnului, textilă (produse din mătase, lână și bumbac, fire sintetice), alim. Centru financiar, bancar, cultural și de învățământ (universități din 1931 și 1949). Muzee de istorie naturală și de artă. Teatru kabuki și de păpuși. Filarmonică (1947). Temple: Shitennōji (593) și Sumiyoshi Taisha (1808); castel (1583, restaurat în 1620, distrus în 1944, în timpul războiului, și reconstruit ulterior). Fundat în sec. 3, cu numele Naniwakyo, a devenit capitala Japoniei în anii 313-342, iar la sfârșitul sec. 6 a fost construit primul templu budist din Japonia (Shitennōji). În 1868, O. a fost deschis pentru navele europene.

RÚGBI (RUGBY) (< engl.) s. n. Jos sportiv desfășurat între două echipe a câte 15 jucători, pe un teren de formă dreptunghiulară (lungime 95-100 m, lățime 65-68 m), având ca obiect de joc o minge de formă ovală, care poate fi jucată cu mâna sau cu piciorul. Jocul durează 80 de minute, împărțit în două reprize a câte 40 de minute fiecare, cu o pauză între ele de 5 minute, în care timp jucătorii nu părăsesc, de regulă, terenul de joc. Jucătorii echipei care reușesc să „culce” mingea în terenul de țintă advers („încercare”) situat în spatele liniei buturilor (două bare verticale cu o înălțime de peste 3,5 m, unite, la înălțimea de 3 m față de sol, printr-o bară transversală, lungă de 6,65 m), adiționează cinci puncte și, în același timp, beneficiază de o lovitură „de transformare”, executată cu piciorul din interiorul terenului de joc, dintr-un punct perpendicular pe locul „încercării”; trimiterea mingii deasupra barei transversale și în spațiul cuprins între cele două bare verticale, chiar dacă se depășește înălțimea acestora, aduce obținerea a încă două puncte. Câte trei puncte se obțin și în urma trimiterii mingii în spațiul amintit, ca urmare a unor lovituri efectuate cu piciorul. Victoria se atribuie echipei care acumulează cel mai mare număr de puncte. În unele țări, începând cu 1895 r. se desfășoară și între echipe a 13 jucători, având unele reguli de joc deosebite. R. este originar din Anglia; numele vine de la orașul Rugby, unde s-a jucat pentru prima dată. Primele reguli de joc au fost formulate în 1846. În 1934, a fost creată Federația Internațională de Rugby Amator (F.I.R.A.). Primul club de r. a fost creat în 1839, iar în 1871 a luat ființă forul de specialitate Rugby Union din Marea Britanie; în 1884 s-a desfășurat prima ediție a Turneului Celor Cinci Națiuni (Anglia, Irlanda, Franța, Scoția și Țara Galilor), iar din 2000, prin intrarea reprezentativei Italiei, a devenit Turneul Celor Șase Națiuni, cea mai puternică competiție inter țări din emisfera nordică. Turneul Celor Trei Națiuni (Australia, Africa de Sud și Noua Zeelandă) în emisfera sudică este socotită astăzi competiția cea mai puternică și spectaculoasă din lume. Primul campionat național de r. a avut în 1914. În 1919 s-a disputat la Paris prima întâlnire internațională a României cu echipa națională a Franței. Echipele de club și reprezentative ale României participă la diferite turnee internaționale (de ex. Cupa Națiunilor, din 1966) și la Campionatul Mondial.

REIMS [rẽ:s], oraș în NE Franței (Champagne), situat la poalele masivului omonim, pe râul Vesle (afl. al lui Aisne) și pe canalul Aisne-Marna, la 142 km ENE de Paris; 187,2 mii loc. (1999). Nod rutier și feroviar. Port fluvial. Important centru de producție a șampaniei. Ind. metalurgică, a constr. de mașini (componente pentru automobile și avioane), electrotehnică, chimică, textilă (lână), a hârtiei, sticlăriei și alim. (vinuri, biscuiți ș.a.). Producție de biciclete. Vechi centru universitar (1548). Muzeu de istorie și arheologie; Muzeul de Artă „Saint-Denis”. Monumente: Amfiteatru, Poarta lui Marte și Arcul de Triumf (din perioada romană); catedrala Notre-Dame, de mari dimensiuni (149,2 m lungime, din care nava are 115 m lungime, și 138,7 m lățime), cu două turnuri la fațadă, de 81 m înălțime, una dintre capodoperele artei gotice, a fost construită în etape (1211-1231, 1253-1311, cu completări din 1430; cele două turnuri datează din sec. 14-15). Decorată la exterior cu un bogat și valoros ansamblu de sculpturi; vitralii gotice. Distrusă în mare parte în timpul Primului Război Mondial, catedrala a fost refăcută (1927-1938) prin generozitatea filantropului american John D. Rockefeller. În 1991, catedrala Notre-Dame a fost inclusă pe lista monumentelor Patrimoniului cultural universal; biserica Saint-Rémi (sec. 11-12); biserica Saint-Jacques (sec. 13, reconstruită în sec. 15-16); bazilica Sainte-Clotilde (1898); Palatul regal (sec. 18); primărie în stil Ludovic al XIII-lea (sec. 17). Locuită de triburile galice remi și cunoscută în Antic. preromană cu numele Durocortorum, așezarea a fost ocupată de romani și transformată în capitala prov. Gallia Belgica și reșed. a guvernatorilor romani. După botezul lui Clovis (25 dec. 496), R. a devenit locul tradițional de încoronare a regilor Franței (25 de încoronări), respectiv de la Ludovic VIII (1223) până la Carol X (1825). În Ev. Mediu a fost un important centru religios, cultural și politic. La 7 mai 1945, la R., generalul german Alfred Jodl a semnat actul preliminar de capitulare necondiționată a Germaniei (pe Frontul de Vest).

PHILADELPHIA [filədélfiə], oraș în NE S.U.A. (Pennsylvania), port fluvio-maritim pe fl. Delaware, situat la 150 km de Oc. Atlantic; 1,5 mil. loc. (2000). Important nod de comunicații. Aeroport. Mare centru industrial, comercial și financiar al țării. Ind. siderurgică (uzine ale trustului „Bethleem Steel Co.”), constr. aeronautice, navale, de automobile, de locomotive, de mașini-unelte; prelucrarea petrolului (nouă rafinării cu o capacitate de 41 mil. t), combinate petrochimice; ind. farmaceutică, textilă, a confecțiilor, încălțămintei și alim. (zahăr, țigarete, conserve etc.). Poligrafie. Universitatea „Pennsylvania” (1740), Universitatea „Thomas Jefferson” (1824), Academie de muzică (1857), Academia de Științe (1875), institutul „Franklin” (1824), Orchestra simfonică (1900), muzeu de artă (1875), în care se află și lucrarea lui Constantin Brâncuși, „Sărutul”, Parcul național și istoric al independenței (7 ha). Edificii istorice în stil colonial: Palatul Independenței (1732), care adăpostește, în vestibul, Clopotul libertății, clădirea băncii (1797), Primăria (1870), Custom Hall (1824-1837) ș.a. Așezare locuită de indienii delaware, a fost întemeiată în 1682 de W. Penn. Capitala Pennsylvaniei (1683-1799). Unul dintre centrele Războiului de Eliberare a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783), a jucat un rol însemnat în politica antibritanică. Locul primului și celui de-al doilea Congres Continental. Aici s-a semnat, la 4 iul. 1776, „Declarația de Independență”. Capitală a S.U.A. între 1790 și 1800, fiind cel mai mare și mai important oraș în sec. 19 și centru al mișcării antisclavagiste.

MAINZ [maints], oraș în Germania, port pe stg. Rinului, situat în zona de confl. cu râul Main, la 82-135 m alt., centru ad-tiv al landului Renania-Palatinat; 184,8 mii loc. (1997). Nod feroviar. Aeroport. Siderurgie; ind. chimică, constr. de automobile (uzinele firmei „Opel” din suburbia Rüsselsheim) și vagoane, fabrici de aparate optice, de prelucr. a lemnului, de ciment, de sticlărie, textile, hârtie, cosmetice și alim. Ind. poligrafică. Piață agricolă, vestită pentru vinurile de Rin. Institutul „Max-Planck” pentru chimie. Universitate (1476-1816, redeschisă în 1946). Academie de Științe și Literatură și Institutul de Istorie Europeană. Muzeul Gutenberg. Monumente: Coloana lui Iupiter (sec. 3 d. Hr.), Arcul lui Davitius-Victor (sec. 3 d. Hr.), Domul cu dublu hram Sankt Martin și Sankt Stephan (975-1009, unul dintre cele trei domuri imperiale renane), bisericile Sankt Stephan (1257-1328), Sankt Quintin (1288-1330), a Carmelitelor (1326-1404), Sankt Peter (1749-1756), Sankt Ignaz (1763-1773); palat în stil renascentist (1627-1678) ș.a. Centru turistic. Sediu arhiepiscopal din sec. 7 și al dietelor imperiale din sec. 10 și 13. Oraș liber imperial (1118). A fost integrat în Imp. German după Congresul de la Viena (1814-1815) și ocupat de trupe franceze după primul război mondial (1918-1930).

HETERO- (ETERO-) „diferit, deosebit, inegal, diferențiat”. ◊ gr. heteros „altul, diferit” > fr. hétéro-, germ. id., engl. id. > rom. hetero- și etero-. □ ~bafie (v. -bafie), s. f., colorație diferită la organele vegetale, care sînt în mod obișnuit unicolore; sin. heterocromie (2); ~blaste (v. -blast), s. n. pl., straturi tisulare care se dezvoltă sub o formă diferită de a țesutului de origine; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre plante) cu dezvoltare diferită, prezentînd o evidentă tranziție între forma juvenilă și cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., celulă diploidă în care unul dintre cromozomii unei perechi oarecare prezintă o anomalie structurală; ~carp (v. -carp), adj., cu mai multe forme sau feluri de fructe; ~carpie (v. -carpie), s. f., prezență de fructe heteromorfe la aceeași plantă; ~cefal (v. -cefal), s. m., monstru fetal, avînd două capete de mărimi diferite; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit din cretacicul inferior, avînd cochilia, la început, turiculată^[1], apoi, dreaptă și terminată cu o cîrjă; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) format din lobi inegali, cel dorsal fiind mai mare decît cel ventral; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., alocheirie*; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., proces meiotic heterotipic; ~chinezie (v. -chinezie), s. f., alochinezie*; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre compuși organici) Care are în ciclu, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente. 2. (Despre flori) Cu verticile neuniforme sau cu piese inegale; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., compus organic ciclic care conține, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente; ~cist (heterochist) (v. -cist), s. n., (la algele albastre) celulă de altă formă și structură decît restul celulelor dintr-o colonie filamentoasă; ~clin (v. -clin), adj., cu polenizare încrucișată; ~clit (eteroclit) (v. -clit), adj., (despre o creație literară) alcătuit din părți aparținînd unor stiluri și genuri diferite; ~conte (v. -cont), s. f. pl., grupă de alge verzi cu tal unicelular sau pluricelular filamentos, cu zoospori avînd doi flageli inegali; ~cotil (v. -cotil), adj., cu cotiledoane inegale; ~crin (v. -crin), adj., cu secreții diferite; sin. alocrin; ~crom (v. -crom), adj., (despre flori) de culori diferite; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre flori) de colorație diferită, cele centrale față de cele marginale; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Anomalie congenitală caracterizată prin colorarea diferită a irisurilor. 2. Heterobafie*; ~cromozom (~cromosom) (v. cromo-, v. -zom), s. m., alozom*; ~cron (eterocron) (v. -cron), adj., care se formează sau care se produce în timpuri diferite; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unor organe în momente diferite ale embriogenezei unor specii înrudite; ~dicogamie (~dihogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența la aceeași specie de flori proterandrice și proteroginice; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu predominanța unuia dintre organele de reproducere, în cazul florilor hermafrodite. 2. (Despre hibrizi) Cu predominanța unuia dintre caracterele părintești; ~distilie (v. di-, v. -stilie), s. f., dimorfism floral cu stile lungi și stamine scurte sau invers; ~drom (v. -drom), adj., (despre organe vegetale) orientat în direcții diferite; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție variată. 2. Care parazitează pe plante diferite; ~fenie (v. -fenie), s. f., apariție neașteptată a unei anomalii structurale la indivizii unei familii vegetale; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., reproducere a vegetalelor prin indivizi fenotipic diferiți; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze diferite pe aceeași tulpină; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unor frunze de forme și dimensiuni diferite pe aceeași plantă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe, capabile să-și prelucreze și substanțele nutritive luate din substrat și pe cele de natură organică; ~fitic (v. -fitic), adj., care are două feluri de spori, formați pe saprofiți diferiți; ~fon (eterofon) (v. -fon), adj., relativ la heterofonie; ~fonie (eterofonie) (v. -fonie₁), s. f., discordanță provenită din devierea incidentală a vocilor mai multor cîntăreți care improvizează aceeași melodie; ~forie (v. -forie), adj.^[2], s. f., tulburare funcțională a vederii binoculare, provocată de un dezechilibru oculomotor cu tendință mare de fuzionare; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre plante) Care are mai multe feluri de flori. 2. (Despre plante compozite) Care prezintă flori discale și marginale de diferite sexe în același antodiu. 3. Care prezintă heterogamie; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., anizogametangiogamie*; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange femel și mascul pe același tal, specific fungilor; ~gamie (v. -gamie), s. f., copulație totală a doi gameți deosebiți ca formă, dimensiuni și sex; sin. anizogamie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., copulație a gameților de sex diferit; ~gen (eterogen) (v. -gen₁), adj., 1. De natură sau de origine diferită. 2. Compus din elemente deosebite. 3. (Despre un caracter) Care își are originea în afara organismului; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) derivat din strămoși diferiți; ~geneză (eterogeneză) (v. -geneză), s. f., 1. Proces de apariție a unor urmași neasemănători în cadrul aceleiași specii animale sau vegetale. 2. Alternanță de generații. 3. Heterogenie*. 4. Teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul exterior; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un poliploid) Care are alele diferite pe același locus. 2. (Despre un gamet) Care are două alele ale aceleiași gene; ~genie (eterogenie) (v. -genie₁), s. f., anomalie organică; sin. heterogeneză (3); ~gnate (eterognate) (v. -gnat), s. f. pl., echinide exociclice cu aparat masticator format din cinci piese inegale; ~gonie (v. -gonie), s. f., 1. Formare a două sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al structurii androceului. 2. Alternare între generații cu modalități diferite de reproducere sexuată. 3. (La trematode și rotifere) Alternare a generației hermafrodite cu una sau mai multe generații partenogenetice; ~id (v. -id), adj., (despre organe vegetale) cu forme și mărimi diferite; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge celulele vii; ~liză (eteroliză) (v. -liză), s. f., proces de dizolvare sau de distrugere a celulelor sub acțiunea unor agenți externi; ~log (v. -log), adj., 1. Care provine din descendenți diferiți. 2. Care este deosebit din punct de vedere morfologic. 3. Care aparține unor specii diferite. 4. (Despre seruri sau grefe) Care provine de la o altă specie; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în toate direcțiile; ~mer (eteromer) (v. -mer), adj., 1. Format din mai multe părți morfologice sau anatomice. 2. Cu diviziuni inegale sau neuniforme. 3. Cu un număr diferit de elemente în verticilul floral. 4. (Despre gonidii) Dispus în straturi; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă inegal la formarea unui caracter cantitativ; ~mericarpie (v. meri-, v. -carpie), s. f., heterocarpie între mericarpiile aceluiași fruct; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Influență reciprocă diferită a factorilor ereditari multipli. 2. Inegalitate numerică sau neuniformitate a părților sau a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., heteroplazie în care se produc devieri cantitative de la normal; ~mezogamie (v. mezo-, v. -gamie), s. f., prezența mai multor moduri de polenizare la aceeași specie; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin unirea nucleelor cu origini diferite; ~morf (eteromorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă două sau mai multe forme cristaline diferite. 2. Diferit ca formă și dimensiuni. 3. (Despre o colonie vegetală) Format din indivizi diferiți ca formă și funcție. 4. (Despre cromozomi) Diferiți din punct de vedere morfologic. 5. (Despre boli și malformații) Cu forme variate. 6. (Despre frunze, antere) Cu forme diferite; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) cu forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Conformație diferită a unor organe animale sau vegetale. 2. Neasemănare în forma sau în poziție a celulelor. 3. Stare a unei perechi sinaptice de cromozomi diferiți; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Diversitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal sub altă formă. 3. Înlocuire a unei porțiuni dintr-un organ distrus; ~nom (eteronom) (v. -nom₁), adj., care se supune unor legi provenite din exterior, străine fenomenului respectiv; ~nomie (eteronomie) (v. -nomie), s. f., 1. Caracterul a ceea ce este heteronom. 2. Principiu potrivit căruia voința subiectului nu are în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o derivă din rațiuni externe; ~pag (v. -pag), s. m., făt teratologic dublu, caracterizat prin faptul că parazitul prezintă un cap și membre pelvine distincte și rudimentare; ~petal (v. -petal), adj., cu petale diferite; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., fenomen caracteristic cromozomilor de sex, manifestat printr-o condensare în cursul etapelor timpurii ale gametogenezei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., țesut vegetal format pe locuri neobișnuite; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de transplant chirurgical de la o specie la alta; ~plazie (v. -plazie), s. f., 1. Proces de formare a unui țesut patologic în organism. 2. Formare, pe calea diviziunii celulare, a unor celule sau țesuturi noi pe locurile vătămate, care sînt deosebite de cele normale; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de gasteropode marine, cu piciorul transformat în înotătoare; ~polimeri (v. poli-, v. -mer), s. m. pl., molecule polimerizate, compuse din unități structurale diferite; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., hemiptere*; ~rizie (v. -rizie), s. f., prezența de rădăcini diferite, contractile sau de nutriție, la aceeași plantă; ~schiză (v. -schiză), s. f., fragmentare simultană a nucleului-mamă, rezultînd mai multe nuclee; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat al atmosferei situat deasupra homosferei, în care predomină gazele ușoare, dispuse neuniform; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența de semințe diferite ca formă sau conținut la aceeași plantă; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care produce două tipuri de spori. 2. s. m., Spor cu energide mascule și femele; ~sporie (v. -sporie), s. f., proces de producere a două tipuri, de spori: macrospori și microspori; ~stazie (v. -stazie), s. f., fenomen biologic care constă în stabilirea unor relații de dominanță între gene nealele; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., prezența de stamine de lungimi și forme diferite la aceeași plantă; ~stil (v. -stil), adj., (despre flori) cu stile de lungimi diferite la aceeași plantă; ~stilie (eterostilie) (v. -stilie), s. f., prezența unor stile de lungimi diferite la florile unor plante care aparțin aceleiași specii; ~stom (v. -stom), adj., cu gură asimetrică; ~tactic (v. -tactic), adj., (despre inflorescențe) format în moduri diferite: racemos și botritic; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Dispoziție diferită sau anormală a unor organe sau părți dintr-un organism. 2. Dereglare a proprietăților fizice ale unui organ anatomic; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli cu mijloace și metode specifice alteia; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care prezintă heterotermie; ~termic (v. -termic), adj., 1. Referitor la stratul de apă din mări și oceane, situat pînă la adîncimea de 200 m, unde temperatura este variabilă. 2. Care prezintă diferență de stratificație între diversele pături suprapuse ale apei marine sau oceanice; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen care constă în pierderea sezonieră a capacității de încălzire, caracteristic animalelor care hibernează; ~tip (eterotip) (v. -tip), adj., s. m., 1. adj., Tipărit cu planșe ale căror caractere sînt mobile. 2. s. m., Monstru dublu în care fătul parazit atîrnă de peretele ventral al celui autozit; ~tipic (v. -tipic), adj., 1. (Despre plante) De alt tip, deosebit de cel obișnuit. 2. Care este reprezentat de prima diviziune a meiozei, deosebită de mitoza tipică; ~tipie (v. -tipie), s. f., monstruozitate constînd în atașarea individului accesoriu la peretele anterior al corpului individului principal; ~tom (v. -tom), adj., 1. Cu inciziuni neregulate. 2. Cu diviziuni sau verticile neuniforme; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Ramificație sau segmentare vegetală inegală. 2. Dezvoltare inegală a elementelor învelișului floral; ~top (v. -top), adj., (despre plante) care crește în biotopuri diferite; ~topic (v. -topic), adj., care apare în alt loc decît în cel normal; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare sau poziție anormală a unui organ anatomic; ~trih (v. -trih), adj., (despre organisme unicelulare) care prezintă cili sau flageli de diferite mărimi; ~tristilie (v. tri-, v. -stilie), s. f., prezență a stilelor de trei feluri la aceeași specie de plantă; ~trof (v. -trof), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Organism) care utilizează în nutriție substanțe organice, neputînd efectua autonom sinteza lor din cele anorganice. 2. adj., Cu nutriție variată. 3. adj., Cu dezvoltare inegală a unor părți de organe din cauza nutriției neuniforme; ~trofie (eterotrofie) (v. -trofie), s. f., mod de hrănire a organismelor heterotrofe; ~trop (v. -trop), adj., (despre ovul sau embrion) curbat în formă de potcoavă; ~tropie (v. -tropie), s. f., strabism vizibil, în care ochiul se îndepărtează involuntar de axa vizuală; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul lui evolutiv se dezvoltă pe gazde diferite. 2. (Despre uredinale) Cu ciclu vital succesiv pe diferite plante gazdă. 3. Care prezintă anteridii și oogoane pe filamente deosebite; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom de sex; ~zomie (v. -zomie), s. f., prezență suplimentară sau absență a unuia sau a cîtorva cromozomi, într-o celulă sau într-un organism diploid.

OXFORD [óksfəd], oraș în Marea Britanie (Anglia), situat la confl. Tamisei cu râul Cherwell, la 84 km NV de Londra; 118,7 mii loc. (1991). Ind. metalurgică, de constr. aeronautice, de automobile și de aparataj electrotehnic. Fabrică de mobilă și hârtie. Tipografii. Sediul Universității cu același nume (1168) și al mai multor colegii universitare (University College 1249, Balliol 1263, Merton 1264, New College 1379, Magdalen 1458 ș.a.). Muzeul Ashmolean (1683). Teatrul Sheldonian (1662-1669). Biblioteca Bodleiană (fondată 1602-1603 de sir Thomas Bodley). Observator astronomic. Grădină botanică. Monumente: catedrala Sf. Frideswide a colegiului Christ Church (1170-1180, completată în 1225, cu un turn și cu construcții adiacente ridicate în anii 1525-1546); capela Colegiului Merton (1276); capela Colegiului Magdalen (1475-1481); capela Colegiului Lincoln (sec. 17); Redcliffe Camera (1739-1749). Menționat documentar în 912, orașul s-a dezvoltat în jurul universității. – Proviziunile de la O., program de revendicări prin care marii seniori impuneau regelui (1258) crearea unui „consiliu de 15” cu drept de veto asupra hotărârilor regale, alegerea cancelarului și a altor mari demnitari, precum și obligația tuturor să depună jurământ de loialitate față de aceste „Proviziuni”. Regele le-a anulat în 1266. Mișcările religioase de la O. 1. Mișcare religioasă, în prima parte a a sec. 19, în sânul anglicanismului, marcată de ideologia conservatoare romantică ce a dus la renașterea și reformarea Bisericii anglicane în raport cu religia catolică. Principalul exponent: John Henry Newman. 2. Mișcare religioasă întemeiată de Fr. Buchman, în 1921, cu un pronunțat caracter moralizator, propovăduind pocăința și conlucrarea socială. Școala analitică de la O., curent filozofic britanic inițiat de G.E. Moore, după al Doilea Război Mondial, care teoretiza filozofia ca analiză a limbajului comun, sub influența lui L.J.J. Wittgenstein. Reprezentanți de seamă: G. Ryle, J.L. Austin, P. f. Strawson, R.M. Hare.

REGHIN, municipiu în jud. Mureș, situat în E Pod. Transilvaniei, pe râul Mureș, la confl. cu râul Gurghiu; 36.773 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată în 1885 și modernizată în 1968). Nod rutier. Centrală electrică și de termoficare. Turnătorie de oțel și fontă. Constr. de mașini, utilaje agricole și piese de schimb. Combinat de prelucr. a lemnului, în cadrul căruia se produc instrumente muzicale, ambarcațiuni nautice, articole sportive, plăci aglomerate din lemn etc. Fabrici de confecții, de încălțăminte, de lapte praf, bere, sucuri naturale, preparate din carne etc. Parc (6 ha); pădurea Rotundă (30 ha), folosită ca loc de agrement. Muzeu (1960), cu secții de istorie, etnografie și științele naturii (peste 1.500 specii din ornitofauna României și altor țări). Colecție de ouă încondeiate. Bibliotecă municipală, cu cărți rare și vechi. În perimetrul municipiului au fost descoperite vestigiile mai multor așezări suprapuse datând din Neolitic, Epoca Bronzului și din perioada geto-dacă. Totodată, s-a mai descoperit un tezaur monetar roman (peste 600 de piese) și vestigiile unei cetăți de pământ din sec. 8-9. În sec. 12, în R. și zonele înconjurătoare au fost colonizați sași. Prima mențiune documentară datează din 1228, cu numele Regun, iar apoi ca reșed. a unui decanat monahal (1300) și al unui capitlu (1332). Prădată și incendiată de invaziile tătare din anii 1241, 1285, 1393, așezarea s-a refăcut de fiecare dată și a fost înconjurată cu ziduri de apărare. Amintit documentar ca târg (oppidum) în 1427, R. devine în sec. 16 un important centru meșteșugăresc în care activau numeroase bresle (tăbăcari, cizmari, cojocari, croitori etc.) și comercial, cu vestite târguri anuale. În 1863, R. a fost ridicat la rangul de oraș liber, cu drept de a trimite deputați în Dieta Transilvaniei. În 1870, la R. a fost instalată o tipografie, iar în 1874 a luat ființă o secție a societății ASTRA, care a jucat un important rol cultural. După 1 dec. 1918, R. a cunoscut o dezvoltare însemnată, mai ales în domeniul ind. lemnului și alim. Declarat municipiu la 24 nov. 1994. Monumente: biserica evanghelică, începută înainte de anul 1300 ca bazilică romanică și terminată în 1330, cu unele transformări gotice din sec. 16 și 18. Renovată în 1857 (după incendiul din 1848) și restaurată în anii 1929-1930 și 1959-1961. Are un turn înalt de 47 m, prevăzut cu un ceas instalat în sec. 19; biserica de lemn Sf. Nicolae (1725 sau 1744-1748, renovată în 1760, 1857, 1957 și 1982), cu pictură de factură populară în altar și icoane pe tâmplă datând din 1857; biserica romano-catolică (1781), în stilul barocului târziu, a fost repictată în 1968; biserica sf. Treime, ctitorie din 1805 a lui Petru Maior, terminată în 1811; castel (sec. 15, refăcut în sec. 19), în localit. componentă Apalina, construit în stilul Renașterii, cu elemente baroce, situat într-un parc (15 ha) cu exemplare de frasin american, salcâm japonez, pin, tisă ș.a.

SLĂNIC-MOLDOVA, oraș în jud. Bacău, situat în depresiunea omonimă, la poalele SE ale m-ților Nemira, la 530 m alt., pe cursul superior al râului Slănic (afl. al Trotușului); 5.097 loc. (2005). Expl. de gresii. Fabrică de confecții. Stațiune de îmbuteliere a apelor minerale. Releu de televiziune (din 1964). Parc dendrologic. Stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanentă, cu climat de depresiune intramontană și cu numeroase izvoare minerale carbogazoase, bicarbonatate, slab sulfuroase, clorurate, sodice, unele oligominerale. Valoarea terapeutică a apelor minerale de la S.-M. a fost confirmată de-a lungul timpului de unele medalii obținute la expozițiile internaționale de la Viena (medalie de aur, 1873), Frankfurt pe Main (medalie de argint, 1881), Paris (medalie de aur, 1889) ș.a., fiind comparate de către specialiști cu apele minerale de la Karlovy Vary, Vichy, Aix-les-Bains ș.a. Supranumită „Perla Moldovei”, stațiunea balneoclimaterică S.-M. oferă posibilitatea efectuării unor tratamente pentru vindecarea bolilor tubului digestiv și ale celor hepato-biliare ș.a. În cură externă, apele minerale de la S.-M. sunt recomandate pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, a celor cardiovasculare, endocrine, ginecologice ș.a. Prima mențiune documentară a localității datează din 1757, fiind consemnată într-un hrisov al domnului Constantin Racoviță, în care se specifică dăruirea întregii văi a Slănicului Epitropiei spitalului „Sf. Spiridon” din Iași. O dată cu descoperirea (la 20 iul. 1800) a unui izvor de apă minerală de către serdarul Mihalache Spiridon, așezarea a cunoscut o evoluție ascendentă din punct de vedere balnear. Primele analize ale apelor minerale de la S.-M. au fost făcute în 1832, iar după anul 1877 au fost introduse primele instalații balneare. Până la 17 febr. 1968, localitatea a purtat numele Băile-Slănic. Până în prezent, S.-M. are în subordine ad-tivă localitățile componente Cerdac și Cireșoaia. Monumente: clădirea Primăriei (1870-1890, cu unele refaceri din 1927); clădirea Cazinoului, construită în 1894 după planurile arhitecților români George Sterian și H. Rick.

POST², posturi, s. n. 1. Funcție, slujbă. A doua zi și-a luat postul în primire. SAHIA, N. 109. Aflînd că postul de director al noului teatru comunal din Iași nu este pînă acum ocupat, îmi permit a vă oferi pentru acest post serviciile mele. CARAGIALE, O. VII 481. Boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor pute ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adj. și adv. La post (sau la postul lui, lor etc.) = prezent la datorie pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu. Tipografii, la postul lor, Ciocănesc, supraveghează, numără, Pregătesc cuvîntului aripi de zbor. DRAGOMIR, P. 11. 2. Locul unde se găsește o formație militară însărcinată cu executarea unor operații militare; p. ext. formația militară respectivă. Găsiră un post al regimentului de roșiori. DUMITRIU, N. 122. Aproape de tranșeea lor Vom face aci un post înaintat. CAMIL PETRESCU, V. 37. ◊ (Urmat de determinări indicînd felul, natura, scopul etc.) Ajunse asudat la postul de observație, ascuns chiar în prima linie de tranșee. REBREANU, P. S. 83. Într-un minut toți vînătorii se împărțiră pe la posturile lor de pîndă. BOLINTINEANU, O. 329. ♦ Unitate de milițieni (în trecut, de jandarmi), însărcinată cu menținerea ordinii publice într-o comună rurală; p. ext. localul unde funcționează unitatea respectivă. La postul de miliție nu-l găsiră pe șef, care era plecat în alt sat. DUMITRIU, N. 153. Mai tîrziu, ar fi putut ajunge șeful unui post, frumos îmbrăcat în uniformă, mai mare peste tot satul. BOGZA, C. O. 273. Toată lumea din sat, adunată în fața postului de jandarmi, cerea cu îndîrjire șefului de post eliberarea din arest a sfătuitorului ei, Gheorghe a Paraschivei. BUJOR, S. 156. ♦ Locul unde stă santinela în timpul serviciului de gardă; p. ext. serviciul de gardă al santinelei; (rar) santinela însăși. Cînd eram în post tăceam ore, ce ore, zile întregi. Așa era consemnul. SAHIA, N. 56. Grupuri de soldați înarmați alergau zoriți, din toate părțile. Posturile se îndoiau pe la gherete. VLAHUȚĂ, O. AL. 149. ♦ Locul unde stă un milițian însărcinat cu supravegherea circulației pe străzi. ♦ Punct sau element situat la (mare) distanță de centrul de care depinde. După vegetația orientală și înfățișarea solului, insula aceasta apare ca o prelungire a Asiei, un post înaintat al vechiului continent. BART, S. M. 48. 3. Instalație cuprinzînd aparatele necesare pentru executarea unor anumite operații tehnice. Post telefonic. ▭ Toți ofițerii își luară locurile obișnuite pe punte. Secundul trecu la postul de manevră al ancorei. BART, E. 131. ♦ Loc în care se desfășoară o activitate (în special tehnică), sau pe care îl ocupă o persoană în timpul efectuării unei operații. Post de observație. ♦ Loc pe care îl ocupă o piesă sau un dispozitiv de fixare sau de prelucrare la o mașină combinată. 4. Categorie în care sînt introduse, într-o evidență contabilă, sume de bani, materiale etc.; rubrica corespunzătoare dintr-un registru, de contabilitate.

Grigore Frecvent și răspîndit la români, Grigóre reproduce numele pers. gr. Gregórios. Necunoscut în antichitate, acesta este o creație mai nouă a onomasticii grecești (cele mai multe atestări apar în cunoscutul Lexicon al lui Suidas, redactat probabil în sec. 10). Semnificația lui Gregorios era limpede pentru lumea greacă postclasică, care folosea vb. gregoréo „sînt complet treaz”, egrégora „m-am trezit, veghez”; forma adjectivală a numelui are deci sensul „treaz”, fie în accepția concretă de „sculat din somn”, fie în aceea figurată, „cu mintea trează, activ” (neogr. grégoros „rapid, iute”). Alături de forma în discuție, în greaca tîrzie apar și Gregoras, fem. Gregoria și chiar Gligóris. Atestat și în epigrafia latină sub forma Gregóríus (apoi chiar și Glegorius), numele apare cu valoare de cognomen în epoca imperială sau ca nume independent purtat de sclavi și liberți. Făcut celebru în lumea creștină din primele secole ale erei noastre de cîteva personalități marcante ale bisericii grecești sau romane, pătruns în onomasticonul sacru și devenit calendaristic, Grigore se răspîndește atît în apusul, cît și în răsăritul Europei. Atestat încă dintr-o epocă foarte veche, numele apare în limbile slave de răsărit (rusă și ucraineană) și de sud (bulgară și sîrbo-croată): în Galiția, un cneaz născut la începutul sec. 11 purta acest nume, iar scr. Grgur este atestat la 1222, Grigorie la 1275 etc. Prin intermediul acestor limbi, numele grecesc se răspîndește și la români. În afara atestărilor documentare, dovezi asupra vechimii numelui aduc și diferitele credințe și sărbători populare legate de Grigore. Interesantă este și interpretarea populară a numelui unuia dintre sfinții serbați de biserică, Grigore Teologul, respectat de frica ologelii – teolog a fost apropiat de olog; la sărbătoarea numită trisfetitele („trei sfinți”, Vasile, Grigore și Ion, cunoscuți la noi și sub numele de „trei ierarhi” sînt practicate o serie de obiceiuri legate de frica de lupi, iar, în unele credințe populare, Grigore Teologul, fost arhiepiscop al Constantinopolului, este un simplu cioban. Dacă mai adăugăm și cunoscuta zicală „vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă” ne dăm seama cît de adînc a pătruns numele în onomastica populară și cît de frecvent era cu multe secole în urmă (chiar în epoca modernă, din punct de vedere al frecvenței, Grigore se situează, după unele statistici, pe locul opt între prenumele masculine). În documentele Țării Românești cea mai veche atestare a numelui este probabil forma adj. ligăcească, de la Liga (la 1385, o parte a moșiei satului Tismana din Gorj se numea „ligăcească”). Formele Gligor și Gliga apar mai tîrziu, în anul 1494. În documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare apar Gligor, Grigor, Grigoraș. Ca și în cazul altor nume frecvente, familia lui Grigore este foarte bogată în derivate, hipocoristice și variante, multe dintre ele cunoscute ca nume de familie sau folosite ca prenume independente. Iată doar o parte dintre acestea: Grigoran, Goran, Grigoraș, Goraș, Grigorescu, Gorașcu, Grigorcea, Gorcea, Grigoriță, Grigoruță, Grig, Grigu(l), Griguță, Guță, Griguș, Gligor, Gligoran, Gligoraș, Gligoruță, Gliga, Gligu(l), Liga, Greșa, Grișcă, Hrișcă, Hrițco, Hrihul, Ghergheli, Gurgur, Gurgă, Gurgu, Gurguță etc. Formele feminine sînt extrem de rare, această lipsă fiind suplinită în unele regiuni de o formație nouă, Grigorina. Împrumut recent din apus este hipocoristicul Grig. Forma Gregóriu este rezultatul operației de latinizare a vechilor noastre nume, practicată mai întîi în Transilvania și începută în prima jumătate a secolului trecut. ☐ Alb. Griguri, Ligor, Golio, engl. Gregory, fr. Grégoire, germ. Gregor, port., sp., it. Gregorio, magh.: Gergely, Gergö, bg. Grigori (cu multe hipocoristice și derivate care apar și la noi), rus. Grigorii, ucr. Hryhir, Hrihorü, scr. Grgur, Grigorii etc. ☐ Domnitorii Grigore Alexandru Ghica și Grigore Dimitrie Ghica, un haiduc din sec. 17 Gligor Pintea sau Pintea Viteazul, cunoscut erou de baladă. Dintre oamenii de știință, de artă, scriitori: Grigore Tocilescu, Grigore Antipa, Grigore Ureche, Grigore Alexandrescu; dintre străini, afară de mulți papi care au purtat acest nume, naturalistul Gregor Johan Mendel, Grigorios Xenopulos, unul dintre întemeietorii literaturii grecești moderne. ☐ În literatura română Gorașcu Haramin este numele unui personaj sadovenian; îl amintim și pe Grigori Melehov din Pe Donul liniștit de M. Șolohov.

SÂNNICOLAU MARE, oraș în jud. Timiș, situat în C. Mureșului inferior, pe râul Aranca, la 25 km de granița cu Ungaria (via Cenad) și la 19 km de frontiera cu Serbia (via Dudeștii Vechi); 13.291 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de argilă. Fabrici de componente auto (din 1997), de mobilă, de ciorapi, produse ceramice, produse alim. (lapte praf, preparate din carne și lapte, panificație). Filatură și țesătorie de in și cânepă. Morărit. Sere legumicole. Muzeu cu secții de istorie, arheologie și etnografie. În perimetrul orașului au fost descoperite vestigii materiale din Neolitic și din Epoca bronzului. În timpul stăpânirii romane, aici a staționat un detașament al Legiunii a XIII-a Gemina. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări civile romane (sec. 2-3), precum și un tezaur alcătuit din 23 de vase din aur (șapte căni, două pahare tronconice, două vase rituale, două cupe cu picior, un rhyton, o fructieră ovală ș.a.) datând din perioada migrației popoarelor (sec. 9-11), atribuit în mod diferit de specialiști, atât bulgarilor, cât și pecenegilor sau unor meșteri din ținuturile Mării Azov. Tezaurul se află la Kunsthistorisches Museum din Viena. Așezarea apare menționată, prima oară, în „Diploma Ioaniților”, în 1247, apoi este consemnată în 1256 și 1334 cu numele Sanctus Michael (denumirea actuală datează din sec. 18, o dată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat). În 1241, localitatea este devastată de invazia tătarilor; în aug. 1552, cetatea de aici este ocupată de turci, așezarea fiind inclusă în pașalâcul Timișoarei. În 1716, trupele austriece, comandată de Eugeniu de Savoia, alungă pe turci, iar întreg Banatul intră sub autoritatea habsburgică. În 1752, în această zonă sunt colonizate numeroase familii germane. Declarat oraș în 1950. Monumente: biserica sârbească Adormirea Maicii Domnului (1783-1787), în stil baroc, declarată monument istoric și de arhitectură, biserica ortodoxă (1898-1899) cu aspect de catedrală (34 m lungime și 14 m lățime), castelul „Nako” (1864), în stil neoclasic, declarat monument de arhitectură, casa memorială „Bartók Béla”, cu un bust al compozitorului, bustul lui Mihai Eminescu (dezvelit la 11 oct. 1925).

RÂMNICU VÂLCEA 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al râului Olt, la N de municipiul omonim, dat în folosință în 1974, ale cărui ape pun în mișcare turbinele hidrocentralei de aici. Supr.: 319 ha; vol.: 19,04 mil. m³. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reșed. jud. Vâlcea, situat pe dr. râului Olt, în partea de E a Subcarpaților Vâlcii, la poalele dealurilor Capela, Gurnoaia și Purcăreț, la 16 km aval de ieșirea Oltului din defileul Cozia; 111.701 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 20 iun. 1887. Nod rutier. Hidrocentrală (46 MW), intrată în funcțiune în 1974. Termocentrală. Constr. de utilaj chimic și de motoare electrice cu putere mică. Combinat chimic (sodă caustică și calcinată, mase plastice, insecticide, rășini sintetice ș.a.) dat în folosință în 1973; combinat de industrializare a lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn/PAL, panel). Fabrici de pielărie și încălțăminte, de cărămizi, confecții, țesături și produse alim. (conserve de legume și fructe, preparate din carne și lapte, gemuri și dulcețuri, băuturi, panificație etc.). Tipografie. Muzeu județean de istorie (1951 pe baza unei colecții întemeiată în 1921 de Esmeralda Căpleanu, reorganizat în 1981-1982); muzee de etnografie, de arhitectură populară vâlceană și de artă medievală și modernă (icoane, argintărie, mobilier, lucrări aparținând artiștilor plastici români ș.a.). Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” (1935). Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu” (30 nov. 1995), Teatrul de stat „Anton Pann” (1990), parcul Zăvoi (13 ha) amenajat în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), în care s-a cântat pentru prima dată (la 29 iul. 1848) imnul revoluționar „Deșteaptă-te, române!”. La R.V. are loc anual (din 1968, în luna iul.) Festivalul internațional de folclor „Cântecele Oltului”, precum și Târgul de artă populară (în luna aug., din 1968). În arealul localității componente Stolniceni au fost descoperite (1962-1967) vestigiile unui castru roman de zid (60 x 50 m) și ale unei așezări civile cu nume dacic (Buridava), datând din sec. 2-3, care a durat până în sec. 6. R.V. apare menționat documentar în 1370 ca reșed. domnească a lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), an în care el a înființat aici a doua mitropolie, numită Noul Severin și transformată în 1497 în Episcopia Râmnicului și a Noul Severin de către domnul Radu cel Mare. La 4 sept. 1389, R.V. este declarat oraș de către Mircea cel Bătrân. În diferite acte de cancelarie, cronici sau hărți din Evul Mediu, localitatea apare înscrisă cu felurite denumiri: Noul Severin, Târgu Râmnicului, Râmnicu de Susu, Râmnicu pe Olt, Râbnicul de Vâlcea, iar într-un hrisov din 1533, domnul Vlad Vintilă amintește de orașul Râmnic. La jumătatea sec. 16, în oraș a fost construită o Curte Domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde și-a avut reședința domnul Pătrașcu cel Bun (1554-1557). În 1705, Constantin Brâncoveanu a instalat la R.V., pe lângă Episcopie, o tiparniță, în fruntea căreia l-a adus pe marele cărturar Antim Ivireanul. La această tiparniță a apărut mai târziu (în 1787) cea dintâi Gramatică tipărită în limba română, întocmită de Ienăchiță Văcărescu. În timpul Războaielor turco-austriece din 1738 și 1788, orașul a fost distrus aproape în întregime de incendii, fiind refăcut de fiecare dată. După o lungă perioadă de stagnare, R.V. se dezvoltă intens după 1950. Declarat municipiu la 17 febr. 1968, când devine și reșed. jud. Vâlcea. Monumente: biserica Episcopiei Râmnicului cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1504 a domnului Radu cel Mare, rezidită, de fiecare dată, după câteva incendii, respectiv în anii 1677-1680, 1735, 1847 și 1850-1856 (în această ultimă perioadă biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu). În această biserică a fost ucis, la 2 ian. 1529, domnul Radu de la Afumați, împreună cu fiul său Vlad, că către postelnicul Drăgan și vornicul Neagoe, la îndemnul boierilor Craiovești, ca urmare a faptului că Radu de la Afumați a încercat să schimbe politica de supunere față de Imperiul Otoman; bisericile Buna Vestire (construită în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul, 1545-1552, incendiată de turci în 1736 și 1739 și refăcută în 1747 de logofătul Radu Râmniceanu), Cuvioasa Parascheva (ctitorie din 1557 a domnului Pătrașcu cel Bun, terminată în 1587 de fiul său, Mihai Viteazul, și sfințită în 1593; restaurată în 1790, 1831-1840, 1879-1889 și după 1980), Sf. Gheorghe (ante 1636, refăcută în 1737-1738), Sfinții Voievozi (1677-1680), Adormirea Maicii Domnului (Biserica bolniței, 1746), Sf. Anton (1723), Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1725), Duminica Tuturor Sfinților (1762-1765, cu picturi murale interioare din 1778 și pridvor sculptat în stil brâncovenesc ș.a.); casa în care a locuit Anton Pann, construită în sec. 18, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foișor deschis, sprijinit pe stâlpi de stejar, sculptați; clădirile fostului Tribunal județean (1900), ale liceului „Nicolae Bălcescu” (fost „Alexandru Lahovari”), construit în anii 1907-1913, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești, și clădirea Muzeului de Artă, operă din 1940 a arhitectului Gheorghe Simotta; casa lui Gheorghe Tattarescu (1909), statuia lui Mircea cel Bătrân ș.a.

Dumitru Unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești, Dumítru corespunde gr. Demétrios (fem. Demetría). Cu impresionant de multe atestări, dovadă a popularității sale, Demetrios era răspîndit în toată lumea elenică, de la Atena (un arhonte, fiul lui Phanostratos, în anul 309 î.e.n.), pînă în Macedonia (cîteva persoane în sec. 4-3 î.e.n., printre care și doi regi) și Siria (cîțiva cunoscuți regi din dinastia Seleucizilor, întemeiată de Seleucos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, ginere al lui Demetrius Poliorcetes, rege între 306 și 285 î.e.n.; Demetrios I, supranumit Soter, rege între 162 și 150 î.e.n., apoi Demetrios II, supranumit Nikator, 146-138 și 130-125 î.e.n., Demetrios III, c. 95-86 î.e.n.). La origine o formă adjectivală, Demetrios păstrează pînă astăzi amintirea numelui zeiței Demeter (rom. Demetra corespunde dativului unei forme grecești mai tîrzii, Démetra). Fiică a lui Cronos (care ar fi înghițit-o la naștere) și a Rheei, soră a marilor zei din Olimp, Demetra este o veche divinitate a vegetației și a fertilității pământului, ocrotitoare a ogoarelor și a căsătoriei, cărora le dăruiește rodnicie. Deși foarte vechi, cultul lui Demeter capătă importanță deabia mai tîrziu, în epoca clasică. Necunoscută în inscripțiile miceniene, doar menționată în treacăt la Homer, Demetra începe să fie sărbătorită cu mult fast odată cu dezvoltarea agriculturii, de numele ei fiind legate și vestitele mistere eleusine. La origine avînd caracter pur local, acest cult secret de la Eleusis, bazat pe vechi rituri agricole, capătă din sec. 6-5 î.e.n. o semnificație și o arie de răs- pîndire din ce în ce mai largi. Ca urmare a cererii oracolelor sibiline, cultul lui Demeter a fost introdus și la Roma din anul 496 î.e.n., unde zeița a fost identificată cu o veche divinitate latină a vegetației, Ceres (de numele acesteia este legat și rom. cereale). Chiar din antichitate Demeter era „tradus” prin „pămîntul-mamă”, interpretare acceptată și astăzi de către specialiști, indiferent de modalitatea prin care se ajunge la această semnificație. Considerat în unanimitate nume compus, diferențele de interpretare apar numai în ceea ce privește primul element De-, al doilea, -meter „mamă”, nepunînd nici un fel de probleme. Acest De-, la origine Da- (după cum ne-o arată forma dorică Damáter) după unii nume preelenic al Pămîntului, ar corespunde gr. Gā (uit. gē) „pămînt”; o altă ipoteză propusă, pornind de la varianta eolică Do-, apropie primul element de radicalul indo-european *gdho-, din care ar proveni gr. chton „pămînt”, sanscr. Kșám, forma iliră dam (susținută prin varianta tesalică Dammater) și, desigur, lat. humus. Intrat în latină, Demetrius era purtat aproape în exclusivitate de străini. Nume ale mai multor martiri, Demetrius pătrunde în onomasticonul creștin și se răspîndește mai ales în răsăritul Europei, unde cultul unui martir grec din Salonic s-a bucurat de o mare popularitate. Intrat în onomastica slavă (v. sl. Dimìtriji, Dimitrŭ), numele devine foarte popular la ruși, ucrainieni, sîrbi, bulgari (aceștia din urmă îl consideră pe Dmitri drept sfînt național). Dintr-o perioadă destul de veche prin intermediar slavon Demetrios (pron. Dimītrios) ajunge și la noi, unde numeroasele credințe și obiceiuri populare legate de numele Dumitru dovedesc vechimea și răspîndirea cultului creștin altoit pe un puternic substrat păgîn. Denumirile populare ale sărbătorii, Sămedru, Sîmedru, Simidriu, devenite și nume de persoană, au pus și pun încă probleme specialiștilor noștri. (A fost emisă ipoteza că aceste nume ar continua forma latină Sanctus Demetrius; singura piedică în acceptarea acestei etimologii, modificarea neașteptată a lui -t- în -d-, ar putea fi însă înlăturată de existența formei Sămetru). Specific românească, populară și foarte frecventă, forma Dumitru pune și ea problema explicării primului -u-, cel final avînd rolul de suport pentru grupul de consoane. În cele mai vechi documente românești, numele apare în cîteva variante care se explică prin coexistența în timp a formei populare românești, a celei savante latine, și a formei de influență slavă: Dimitru – prima atestare în documentele Țării Românești, la 1387, Dumitru – prima atestare la 1429, Dimitrie – prima atestare, 1437 (de multe ori aceeași persoană era denumită, în acte diferite, cu două sau trei variante ale numelui, în funcție de pisarul documentului). În anul 1469 este atestat în documentele muntene și unul dintre cele mai frecvente hipocoristice de la Dumitru, Dima. După 1500 frecvența apariției în documente a lui Dumitru crește considerabil, numărul purtătorilor ridicîndu-se la 73, iar al celor numiți Dima la 13. Din această perioadă încep să apară în acte numeroase derivate și hipocoristice ale acestora, formînd o numeroasă, familie de antroponime (împrumutate și creații românești) dintre care cităm selectiv: Mitru, Mitrea, Mitra, Mitu, Mita, Mitac, Mitache, Mite(a), Mitică, Mituș(a), Dumitrache, Mitrache, Diman, Dimancea, Dimcea, Dimache, Dimuț, Dumitran, Mitran(a), Dumitraș, Dumitrașcu, Mitrașcu, Dumitrel, Mitrel, Dumitrică, Dimitriță, Mitriță, Mitiță, Dumitruș, Dumitruț(ă), Mitruț(ă), Mima, Mimi etc. Din secolul trecut au apărut și formele Demetru, Demetra sau numele de familie Demetriade, Demetrescu, Demetriu, care imită grafia latină a vechiului nume grecesc Demetrios. Un hipocoristic de modă apuseană este Mitty. Cu veche tradiție la noi, Dumitru este și astăzi unul dintre cele mai folosite prenume (o statistică recentă din Valea Sebeșului îl situează pe locul 7 ca frecvență). ☐ It. Demetrio, germ. Demetrius, magh. Demeter, Dőmőtor, Demetria, bg. Dimitri, Dimităr, rus. Dmitrii etc. ☐ Dimitrie Cantemir, istoricul Dimitrie Onciul, scriitorii Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Anghel, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău (Urmuz), sculptorul Dimitrie Paciurea, chimistul rus Dmitrii Ivanovici Mendeleev etc. ☐ Jupîn Dumitrache și Mitică, renumite personaje din comediile lui I.L. Caragiale. Dmitri din Boris Godunov de Pușkin (și opera cu același nume de P. Mussorgski) etc.

ÎNCHIS, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Așezat astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. Ce-am uitat? Închisă ușa De la tindă. COȘBUC, P. I 105. L-am găsit la poartă-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau capacul fixat sau încuiat pentru a nu permite accesul liber. Dulap închis. ♦ (Adesea cu determinări introduse prin prep. «cu») Încuiat. În această odaie închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia cîteodată spre a-și face socotelile. CĂLINESCU, E. 50. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se zice despre un spectacol la care s-au vîndut de mai înainte toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Cu capota fixată de caroserie; (despre mijloace de locomoție) acoperit. Automobil închis. ▭ Trăsură închisă = cupeu. Mă puseră într-o trăsură închisă și merserăm la divan. BOLINTINEANU, O. 407. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile (sau cu părțile componente) împreunate, alăturate; strîns, nedesfăcut. Carte închisă. ◊ (Despre ochi, gură, p. ext. despre pleoape sau gene) A luat mărul și l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. BOGZA, Ț. 18. Bolnava sta cu ochii închiși. BART, E. 383. Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace. EMINESCU, O. I 93. În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin. id. O. IV 83. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă, superficial. A lucrat cu ochii închiși, b) foarte ușor, fără dificultate. Am făcut calculul cu ochii închiși. 3. (Despre un teren, o curte) Îngrădit, împrejmuit. Curte închisă. ♦ (Despre căi de comunicație) Pe care nu se mai poate circula, cu circulația oprită, întreruptă sau devenită imposibilă. ♦ (Despre un circuit de materiale) Oprit, întrerupt. ♦ (Despre un circuit electric) Neîntrerupt. 4. (Despre localuri, instituții, întreprinderi) Care și-a întrerupt activitatea (conform orarului sau definitiv). 5. (Despre persoane) Ținut în închisoare, deținut. (Substantivat) În prima zi m-am împrietenit cu copacii și cu cînii, a doua zi cu păzitorii temniții, ș-a treia zi cu închișii. VLAHUȚĂ, N. 157. Pe zefiri îmi vin suspine De la-nchișii chinuiți. BOLLIAC, O. 196. 6. Fig. (Despre o ședință, o reuniune etc.) Care se ține numai cu membrii titulari, fără persoane din afară. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat, necomunicativ. Se gîndi omul și rîse mult, închis în sine. DUMITRIU, N. 146. Ion ăsta era o fire închisă. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. BART, E. 91. ♦ (Despre aer, în opoziție cu proaspăt, curat) Stătut, viciat. 8. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decît de alb. Prin deschizătura pătrată, puteau vedea cerul, care în dimineața aceasta era albastru-închis. DUMITRIU, N. 135. ◊ Fig. Precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. ♦ (Despre cer) Înnorat, întunecat. Ochii ei somnoroși caută-n sus, cerul e-nchis din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. Își istorisi durerea pe cît putu, cu glasu-i închis, asemenea sunetului unui hîrb de lut. MIRONESCU, S. A. 33.

centru [At: CANTEMIR, IST. 13 / V: chen~, chendru / Pl: ~re sn, ~ri sm / E: fr centre, lat centrum] 1 sn (Mat) Punct în raport cu care toate punctele unui cerc sau unei sfere sunt la aceeași distanță. 2 sn (Mat; șîs ~ de simetrie) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociază în perechi simetrice. 3 sn (Șîs ~ optic) Punct interior situat pe axa principală a unei lentile astfel încât orice rază refractată care trece prin el nu suferă nici o deviere. 4 sn (Fig) Miez. 5 sn (Fig) Fund. 6 sn (Fig) Adânc. 7 sn (Fig; îlav) În ~l atenției, preocupărilor etc. Pe primul plan. 8-9 sn (Pex) Ceea ce este în mijlocul unei întinderi, unui spațiu. 10 sn (Spc) Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, rugbi etc.) de unde începe partida sau de unde se repune mingea în joc. 11-14 sm (Jucător aflat în) mijlocul liniei (de atac sau) de apărare la anumite jocuri sportive. 15 sn (Îs) ~ de rotație Punct în jurul căruia alt punct sau un corp pot efectua o mișcare de rotație. 16 sn (Mec) Punct în care acționează rezultanta mai multor forțe. 17 sn (Șîs ~ de greutate sau al gravitației) Punct prin care trece constant rezultanta forțelor de gravitație care acționează asupra fiecăreia dintre moleculele unui corp. 18 sn (Îs) ~ de oscilație Punct central al mișcării unui pendul. 19 sm (Atm; pan) Punct în care sunt localizate anumite funcții sau acte. 20 sm (Atm; îs) ~ nervos Grup de celule nervoase din encefal, bulb sau măduvă, la care vin excitațiile periferice și de unde pornesc excitațiile centrale. 21-22 sn (Pan) Loc (în care e concentrată sau) de unde e condusă o anumită activitate (industrială, comercială, administrativă, culturală). 23 sn (Îs) ~ administrativ Instituție conducătoare. 24 sn (Îs) ~ universitar Localitate în care există instituții de învățământ superior. 25 sn (Îs) ~ de documentare Serviciu în cadrul unei biblioteci sau instituții care are ca sarcină procurarea de material documentar. 26 sn (Fig) Partide cu opțiuni moderate între partidele cu opinii de dreapta sau de stânga. 27 sn (Îlav) De ~ Situat pe o poziție intermediară, între două opinii divergente. 28 sm (Îs) ~ dreapta Poziție politică de mijloc cu tendințe de dreapta. 29 sm (Îs) ~ stânga Poziție politică de centru cu tendințe de stânga. 30 sm (Îlpp) În ~l În toiul. corectat(ă)

BISTRIȚA 1. Rîu, afl. dr. al Siretului la sud de Bacău; 288 km. Izv. din M-ții Rodnei, străbate Depr. Dornelor și trece prin orașele Vatra Dornei, Bicaz, Piatra-Neamț, Buhuși și Bacău. Hidrocentrale în cascadă pe cursul mijlociu și inferior (Stejaru, Piatra-Neamț, Roznov, Pîngărați, Gîrleni, Bacău I și II etc.). Cursul B. a fost barat, creîndu-se lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Plutărit. Afl. pr.: Dorna, Neagra, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. De la Izv. și pînă la confl. cu Dorna poartă numele de Bistrița Aurie. Pentru întreg cursul B. se mai folosește denumirea de Bistrița moldovenească spre a o deosebi de Bistrița ardeleană (2) și Bistrița olteană (3.). 2. Rîu, afl. dr. al Șieului (afl. al Someșului Mare); 65,4 km. Izv. din N masivului Călimani și trece prin municipiul Bistrița. Numit și Bistrița ardeleană. 3. Rîu, afl. dr. al Oltului; 50 km. Izv. din M-ții Căpățînii. Numit și Bistrița olteană sau vîlceană. 4. Munții Bistriței, sistem de masive muntoase în Carpații Orientali, drenat de Bistrița, situat între defileul Bistriței de la Zugreni în N și valea Bistricioarei la S. Creasta principală este fragmentată în masive (Pietrosu, Bîrnaru, Grințieșu Mic și Mare, Budacu etc.), alcătuite din roci cristaline. Alt. max.: 1.859 m (vf. Budacu). Păduri de rășinoase. 5. Dealurile Bistriței, dealuri pe marginea de E a Pod. Transilvaniei, între poalele M-ților Călimani și Valea Dipșa, drenate de Bistrița ardeleană (2), Șieu și Budac. Sînt constituite dintr-o asociație de culme deluroase. 6. Municipiu în depr. cu același nume, reșed. jud. Bistrița-Năsăud; 86.587 loc. (1991). Termocentrală. Constr. de mașini și utilaje și de motoare electrice. Întrepr. de prelucr. lemnului (mobilă, articole din lemn, de uz casnic și tehnic), mat. de constr. (produse refractare, prefabricate din beton, cahie de teracotă), textile (filatură de lînă pieptănată), de sticlărie pentru menaj și alim. (produse lactate, panificație); ateliere de reparații. Fabrică de acumulatori pentru autoturisme (din 1980). Centru pomicol (complex modern de depozitare și conservare a fructelor) și viticol. Colegiu tehnic. Numeroase monumente istorice: biserica ortodoxă (fostă biserică franciscană, sec. 13), biserică evanghelică (sec. 14-15, transformată în sec. 16), fortificații (sec. 15-16), clădiri din vechiul ansamblu comercial (sec. 16-17), case particulare (sec. 16). Muzeu cu secții de istorie, științele naturii, etnografie și artă plastică. Menționat documentar pentru prima oară în 1264, dar cu existență anterioară invaziei tătarilor (1241); devine oraș în 1349; important centru meșteșugăresc și comercial, a întreținut relații strînse cu Moldova. Între 1529 și 1546 (cu întreruperi) s-a aflat în stăpînirea domnului Petru Rareș. Important centru al luptei de emancipare socială și națională a românilor din Transilvania. Școală luterană din sec. 16. Declarat municipiu în 1979. 7. Mănăstirea ~, situată în com. Viișoara, jud. Neamț ctitorită înainte de 1407 de Alexandru cel Bun, căruia îi servește și de necropolă. Turn clopotniță zidit de Ștefan cel Mare (1498). În 1554, biserica este reconstruită de Alexandru Lăpușneanu, de plan triconc, dezvoltat cu gropniță și pridvor închis. Paraclisul păstrează un ansamblu de pictură murală din sec. 16. 8. Mănăstirea ~, (în com. Costești, jud. Vîlcea), ctitorită de boierii Craiovești înainte de 1491, refăcută în 1519, cînd este pictată de Dobromir din Tîrgoviște. Refăcută din nou de Constantin Brîncoveanu în 1683. În 1710 este adăugat pridvorul bolniței. În 1846, Bibescu Vodă reface biserica mănăstirii în stil neogotic. Este pictată, în 1855, de Gh. Tattarescu. Biserica bolniței este singurul edificiu din vechiu complex, cu picturi din 1513 și 1514.

Constantin Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantínus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -inus de la Constantius (fem. Constantia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consto „a fi ferm, puternic” – compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Coia (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). În Moldova, în actele emise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. În general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză – Costa – (prima parte a numelui) și – din – (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăchel, Tăchiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Ticu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociu, Coia, Coica, Condea, Coța, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dincu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constánța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constántia. În ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). ☐ Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Konstantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstantin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstantina, Konstantin etc. ☐ Împăratul roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), 306-337, primul împărat creștin (a decretat creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Porfirogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. În Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab, Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, C(onstantin) A. Rosetti. În toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R.F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.

OLTENIȚA, municipiu în jud. Călărași, situat pe stg. Dunării, în aval de confl. cu râul Argeș; 28.386 loc. (2003). Port fluvial. Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de balast. Oțelărie. Constr. și reparații de nave fluviale. Piese turnate din fontă și oțel, mobilă, confecții, prefabricate din beton, produse alim. Filatură de bumbac și de fire sintetice. Muzeu de arheologie și istorie. În perimetrul municipiului, pe movila Gumelnița, au fost descoperite vestigiile unei așezări neolitice (milen. 4 î. Hr.), cu mai multe straturi de locuire, care au dat numele culturii Gumelnița; se remarcă prin bogăția și varietatea uneltelor și armelor din piatră șlefuită sau din cupru (topoare, răzuitoare, vârfuri de lance, săgeți, dălți, râșnițe, săpăligi etc.), precum și prin unele podoabe din cupru sau aur. Nota dominantă a culturii Gumelnița este dată de vasele ceramice cu forme elegante (decorate cu motive spiralice-meandrice, realizate prin incizie sau excizie și pictate cu motive geometrice), precum și de plastica antropomorfă (figurine feminine din teracotă, idoli, figurine cu vas pe cap) și zoomorfă (bovine, păsări etc.). O. apare consemnată documentar la 13 apr. 1515; la 23 apr. 1853 este recunoscut oficial ca „oraș slobod”, iar la 21 oct. 1997 este trecută în categoria municipiilor. Biserica Sf. Nicolae (1855), clădirea fostului tribunal (1925), azi sediul Muzeului de Arheologie și Istorie, monumentul eroilor din Primul Război Mondial.

VEDERE ~i f. 1) Însușire a organismului viu de a vedea; văz. ◊ Din ~ a) numai din văzute; superficial; b) în fugă; în grabă; în treacăt. La ~ a) în văzul lumii; deschis; b) la exterior; la înfățișare. De la prima ~ de la început; de la prima cunoștință. În ~ea în scopul. A-și pierde ~ea (sau ~ile) a înceta să mai vadă. A avea ~ea scurtă a fi miop. A scoate la ~ a scoate să fie văzut; a expune. A cunoaște (sau a ști) pe cineva numai din ~ a cunoaște (a ști) doar la înfățișare. A avea pe cineva (sau ceva) în ~ a) a se referi la cineva sau la ceva; b) a ține cont de cineva sau ceva; c) a avea grijă de cineva sau ceva. A scăpa din ~ a uita neintenționat. A pune cuiva în ~ a avertiza pe cineva. A trece cu ~ea a nu băga de seamă; a nu lua în considerație. 2) Organ-pereche al văzului situat pe partea din față a capului; ochi. ◊ A-i lua (sau fura) cuiva ~ile (sau ochii) a orbi pe cineva; a face să nu mai vadă. A pierde pe cineva (sau ceva) din ~ (sau din ochi) a) a înceta de a mai vedea pe cineva sau ceva din cauza îndepărtării; b) a nu mai ști de existența cuiva sau a ceva. 3) Aspect sub care se înfățișează cineva; înfățișare. 4) Aspect al unui colț din natură, privit dintr-un anumit punct de vedere; priveliște. 5) Carte poștală care reprezintă un astfel de loc. 6) mai ales la pl. Ansamblu de idei ce stau la baza interpretării generale a unui obiect sau fenomen; concepție. [G.-D. vederii] /v. a vedea

SOFIA, cap. Bulgariei, oraș cu regim de district situat în partea vestică a țării, în depresiunea omonimă de la poalele masivului Vitoșa, la 520-620 m alt., pe râul Perlovska; 1,2 mil. loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroportul Vrajdebna. Metrou (construit în anii ’80 ai sec. 20). Pr. centru politic, financiar-bancar, comercial, cultural-științific și turistic al țării. Ind. metalurgică, a constr. de mașini, electronică, electrotehnică, chimică, textilă, pielăriei, a confecțiilor, încălțămintei, hârtiei, de prelucr. a lemnului (mobilă), a cauciucului și a tutunului, mat. de constr., tananților și alim. Poligrafie. Universitate (1888), Academie de Muzică (1904), Academia Națională de Artă (1920), Institut politehnic. Academia de Științe (1869). Biblioteca Națională „Chiril și Metodiu”. Muzee de arheologie, de artă, militar ș.a. Teatrul Național „Ivan Vazov”, operă; săli de concerte. Observator astronomic. Monumente: vestigii din epoca romană; bisericile Sf. Sofia (construită de împăratul Iustinian în anii 532-537, restaurată în sec. 8 în stil bizantin), Boiana (sec. 13), Sf. Petru (sec. 14-15), catedrala Aleksandr Nevski, în stil bizantin (1882-1924), moscheile Buuk-Jarna (sec. 15) și Bania-Bași (sec. 16). Pe locul unei așezări a tribului tracic al serdilor (sau sardilor), care cata din sec. 7 î. Hr., romanii au întemeiat un oraș pe care l-au numit Serdica, ridicat la rangul de colonia (Colonia Ulpia Serdica) în timpul împăratului Train (97-117). Distrus de huni în anul 447, a fost reconstruit de împăratul Iustinian I. Între 809 și 1018 a aparținut Primului Țarat Bulgar, fiind numit Sredeț, între 1018 și 1185 a intrat în componența Imp. Bizantin, cu denumirea Triadița, între 1185 și 1382 a făcut parte din cel de-al Doilea Țarat Bulgar, iar între 1382 și 1877 a fost stăpânit de otomani, fiind centrul ad-tiv al prov. Rumelia. La 3 apr. 1879 a devenit cap. Bulgariei.

Nicolae Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite nume românești, cu paralele în toate limbile europene, Nicoláe (Nicoláie) reproduce un vechi nume pers. gr. Nikólaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre, printre cele mai timpurii izvoare în care este atestat numele trebuie să amintim opera istoricului Tucidide (c. 460-396 î.e.n.). Nikólaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), semnificația acestuia explicînd în bună măsură favoarea de care se bucurau numele și, implicit, frecvența lor în onomastica greacă. Cu siguranță că anticilor nu le erau indiferente nici legătura acestor antroponime cu numele zeiței victoriei, Nike (la romani identificată cu → Victoria) și nici faptul că Nikátor sau Nikephóros (rom. Nichifor) erau și supranume ale lui Zeus. Dacă vom mai aminti aici pe Nikandros (rege al Spartei, cunoscut din istoria lui Herodot), Nikánor, Níkarhos, Nikódoros, Nikoklés, Nikokrátes etc., sau pe Nichifor, Nichita, Nicodim, folosite și la noi, ne vom putea da seama de poziția elementului nik- în onomastica greacă (am lăsat la o parte o altă serie, în care -nikos este element secundar de compunere, ca în → Andronic, Calinic etc.). A doua parte a lui Nikólaos este laós sau leós „popor” (ca în Leandru). Trecut în latină sub forma Nicolaus, continuată în limbile moderne din apus, numele era folosit de către romani cu funcție de cognomen. Odată cu apariția creștinismului, Nikolaos și Nicolaus au fost purtate și de persoane care au îmbrățișat noua religie, printre care un episcop de Myra (în sud-vestul Asiei Mici), din sec. 4, sanctificat de biserică, învăluit în aura legendelor și devenit unul dintre cei mai populari sfinți din evul mediu. De aceeași popularitate s-a bucurat cultul episcopului din Myra și în regiunea balcanică, dar frecvența numelui în această parte a Europei nu poate fi explicată exclusiv prin biserică. În calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit în mai și mai ales în decembrie, de numele lui fiind legată o serie întreagă de credințe, legende și practici în esență păgîne, care au favorizat popularitatea cultului și a numelui (→ Gheorghe; Ion). În legătură cu prezența numelui în onomastica românilor, a fost emisă de mai multă vreme ipoteza că forma veche (Sîn) Nicoară ar continua lat. (Sanctus) Nicolaus. Într-adevăr transformarea lui -l- în -r- și diftongarea lui -o- în -oa- (ca în móla – moară) ar sprijini originea latină. Dar, trecînd în latină, gr. Nikólaos și-a mutat accentul pe vocala lungă -a- și a devenit Nicoláus (faptul este probat de forma veche din italiană, Nicoláo, cît și de cea modernă, Niccoló (accentuate pe finală); conform legilor fonetice -o- neaccentuat trebuia să devină în română -u-, deci Nicuráu, formă neatestată încă la noi. Atragem însă atenția că în unele cazuri evoluția numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune și acest lucru a fost probat nu o singură dată. Mai mult decît atît, neexistența unui indice complet al tuturor formelor personale din documente și graiuri populare nu permite încă afirmații definitive în ceea ce privește continuitatea numelor din latină și română. Nicolaie trebuie considerat așadar ca provenind de la popoarele vecine într-o etapă veche, lucru care ar explica mulțimea variantelor, hipocoristicelor și derivatelor, multe dintre ele fiind create pe teren românesc, atunci cînd numele a atins o frecvență deosebită. (Deși nu dispunem decît de două prelucrări statistice ale prenumelor, din zone restrînse, rezultatele acestora sînt totuși elocvente; pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, în cîteva comune din Valea Sebeșului, Nicolaie este situat pe locul al doilea, după → Ion, cu un procent de 10%, situația fiind aceeași și într-un sat din apropierea Sebeșului). În documentele Țării Românești, Nicolaie este cunoscut de la jumătatea sec. 14, cînd a fost purtat de voievodul Nicolae Alexandru (1352 – 1364); din 1417 începe să apară Nicola sau Nicula (13 persoane cu acest nume numai pînă la 1500). Aproximativ din aceeași perioadă trebuie să amintim și formele Nicoară, Necoară, Micolai atestate în documente moldovenești. Iată acum o parte dintre membrii „familiei” onomastice Nicolaie: Necora și Nicora (ambele forme sînt moldovenești), Nicorina, Nicorici, Nicoriță, Sîmnicoară și Sînicoară (de la numele sărbătorii), Necola, Nicola, Nicolinu și Nicolina, Colin, Nicoliță, Coliță, Nicolițel (și în toponimie), Necula, Neculai, Culai, Culiță, Neculachi, Neculce(a), Neculuță, Niculăiță, Nică, Nicu, Nicușor, Nicuțu, Naie, Năică, Năiță, Laie etc., la care se adaugă în perioada modernă împrumuturile occidentale Nicoleta, Coleta, Nic, Nichi etc. ☐ Engl. Nicholas (hipoc. Nick, Nicky etc.), fr. Nicolas (Nicol, Nicolet, Colas, Collet, Colin), fem. Nicole (Nicolette, Colette, etc.), germ. Nikolaus (Niklaus, Nickel, Klaus, la care îl adăugăm pe Nils, specific țărilor nordice), it. Nicolá, Niccoló etc., sp. Nicolás, magh. Miklos (Kolos, Mika, Miki, Mikló, Miku etc ), fem. Nikoletta, alb. Nikkolă, bg. Nikolai, Nikola etc., rus. Nikolai, Mikolai, Mikola etc. ☐ N. Olahus, umanist român din Transilvania, N. Milescu Spătaru, cărturar și diplomat, primul român care a vizitat China, N. Bălcescu, mare om politic, istoric, democrat revoluționar, organizatorul și conducătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, N. Iorga, renumit istoric, orator, publicist și scriitor, N. Titulescu, cunoscut diplomat român, scriitorii N. Văcărescu, N. Filimon, pictorii N. Grigorescu, N. Tonitza; Nicolá Lorenzo Gabrini sau Cola di Rienzi (eroul operei lui R. Wagner), umanist italian, conducător al Republicii din Roma (sec. 14), gînditorul progresist Nicolaus Cusanus, celebrul astronom Nicolaus Copernic, renumitul lutier Niccolò Amati, scriitorii Niccolò Machiavelli, Nicolaus Lenau (născut în Banat, în actualul Lenauheim), Nikolai Vasilievici Gogol, pictorul Nicolas Poussin, violonistul Niccolò Paganini etc.

KUWAIT [ku:wéit] 1. Statul K. (Dawlat al-Kuwait), stat în Asia de SV (Pen. Arabia), în extremitatea de NV a G. Persic; 17,82 mii km²; 1,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniți și șiiți) 95%. Cap.: Al-Kuwait (Kuwait City). Orașe pr.: Mῑnā’ al-Ahmadā, Al-Farwānῑyah, Al-Jahrah, Hawallῑ, Abraq, Al-Bāhrah. Este împărțit în cinci guvernorate. Relieful este constituit dintr-un platou deșertic, nisipos, de mică alt., întrerupt de coline puțin înalte, și dintr-o îngustă câmpie litorală de-a lungul G. Persic. Țărmul este însoțit de mici insulițe (Faylakah, Būbῑyān). Climat tropical-deșertic, cu temp. medii anuale de peste 24°C, precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și umiditate relativ scăzută. Vegetație naturală absentă sau foarte săracă. Economie bazată pe expl. de hidrocarburi, puternic afectată de invazia irakiană. K. dispune de bogate rezerve de petrol (14 miliarde t, 1994, locul 2 în lume) și de gaze naturale (c. o mie de miliarde m³). Expl. de petrol (53,7 mil. t, 1992) și gaze naturale (5,2 miliarde m³, 1993), sare. Înainte de Războiul Golfului hidrocarburile și produsele petroliere (37,5 mil. t/an capacitate de rafinare), gazele naturale lichefiate (cea mai mare uzină din lume) asigurau 75% din PNB și 80% din exporturi. Ind. produce: energie electrică (20 miliarde de kWh, 1993), produse petrochimice, amoniac, sulf, acid clorhidric, îngrășăminte azotoase, ciment, sodă caustică, lână brută, carne, lapte, desalinizarea apei de mare (cea mai mare uzină din lume). Agricultura produce tomate și alte legume (în sere, cele mai mari din Orientul Mijlociu), curmale, pepeni galbeni, orez. Se cresc ovine și caprine (165 mii capete), bovine și cămile. Pescuit de pește și creveți. Nu are c. f. Căi rutiere: 4,7 mii km. Flota comercială: 7,7 mil. t. r. b. (1993). Moneda: 1 Kuwait dollar = 10 dirham = 1000 fils. Turism: capitala, suveniruri (perle naturale, filatelie), muzeu al civilizației babiloniene, ins. Faylakah cu vestigii antice. Export: petrol, și produse petroliere, gaze naturale, îngrășăminte chimice, creveți. Import: mașini, utilaje și echipament ind., produse de bază (fontă și oțel, textile), produse agro-alim. și animale vii, conf. ș.a. – Istoric. În sec. 7, K. a fost inclus în Califatul arab, iar din sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman. În sec. 18, șeicul As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul actualei dinastii – 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârșitul sec. 19, K. a intrat în atenția marilor puteri. În 1899, Marea Britanie și-a asumat controlul afacerilor externe ale K., iar din 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K, Iraq-ului și Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenția militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontierelor, cei doi vecini au căutat să ocupe părți din terit. K., intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 și 1951) prospectarea și exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societății anglo-americane Kuwait Oil Company (K.O.C.), naționalizată în 1975. În 1961, K. se proclamă emirat independent cunoscând, datorită bogăției resurselor petroliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viață parlamentară. În războiul irano-irakian (1980-1988), K., amenințat de fundamentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acordându-i sprijin financiar și logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat și ocupat de trupele irakiene. Emirul și membrii marcanți ai familie domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în Exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Irak-ul a proclamat K. cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forțelor irakiene (15 ian. 1991), la 23-24 febr. 1991, coaliția de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate uc o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operațiunea „Furtună în deșert”, care au dus la înfrângerea forțelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucția țării și au fost reluate exporturile de țiței; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securității naționale. K. este o monarhie constituțională ereditară, conform Constituției din 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deținută de emir și executată prin Consiliul de Miniștri, condus de un prim-min., numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural și economic al țării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate.

veni vb. IV. A intr. I (despre ființe; mai ales cu determ. locale care indică punctul de plecare, punctul de destinație, traseul sau reperul în funcție de care este orientată deplasarea) 1 A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.; a se apropia. Vine spre casă. ◊ (repetat, cu val. intensivă sau durativă) Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (EMIN.). ◊ (în corelație cu vb. ca „a se duce”, „a pleca”, „a merge”, exprimă, în mod explicit, o deplasare în sens opus) Badea vine și se duce, dor îmi lasă (POP.). ◊ (constr. cu „de unde”, „dincotro” etc., arată că cineva se întoarce la locul de unde a plecat) Turcii... în vremea războiului, l-au părăsit și s-au dus de unde vinisă (CANT.). Δ expr. A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a venit, se spune pentru a arăta că cineva nu și-a realizat scopul pentru care a făcut deplasarea. A se duce cum (sau precum) a (sau au) venit, se spune pentru a arăta că banii obținuți fără efort sînt cheltuiți cu multă ușurință. ◊ (la imper., de obicei întărit prin „încoace”, „aici” etc., predomină ideea de amenințare, de provocare, de sfidare) Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urît zilele (ALECS.). Δ Compus (fam.): vino-ncoace (sau vino-ncoa) subst. invar. = (adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.) atracție, farmec, drăgălășenie. ◊ (cu determ. modale care arată sau sugerează ritmul de deplasare) S-a oprit un moment în loc indignat, derutat, pe urmă vine brusc către ei (CA. PETR.). Δ (constr. cu dat. etic) Tare-mi venea și-mi sosea, Tot din guriță strigînd (POP.). ◊ (cu determ. care arată distanța parcursă) Șapte țări de ai venit (POP.). ◊ (cu determ. care indică sau sugerează mijlocul de deplasare) Vine călare spre cetate un hatman leșesc cu steag alb (ALECS.). ◊ fig. Iarna vine, vine pe crivăț călare (ALECS.). ◊ (cu determ. elem. pred. supl.) Din droaia de copii... vine curajos, mi se așază pe genunchi (STANCU). ◊ analog. (despre fenomene atmosferice, meteorologice) A venit o furtună cu grindină. ◊ ext. (despre corpuri cerești) Ca stelele acelea călătoare ce se zăresc..., fără a ști de unde vin și unde se duc (RUSSO). ◊ (despre vreme; cu determ. ca „bună”, „rea” etc.) După furtună vine și vreme bună (c. NEGR.). ♦ ext. (despre ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de cineva sau ceva). După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni (BOL.). ♦ analog. (despre păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). ◊ (despre ființe imaginare sau mitologice) Iuții aprigi zburători Vin curgînd de pretutindeni (c. NEGR.). ♦ analog. (despre obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvîrlit). Capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți (CA. PETR.). ♦ (cu determ. introduse prin prep. „pe la”, „prin”, „peste”) A merge traversînd, străbătînd un loc, o întindere, o suprafață; a trece (prin...). Iuda veni... prin valea lui losafat (BOL.).** (cu determ. locale în care de obicei alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. Oile... veneau dintr-un mal în cellalt al Milcovului (GHICA). ◊ fig. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica română am venit la gramatica latină (RUSSO). 2 (cu determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”, „de la” sau constr. cu „de unde”, care indică punctul de plecare; cumulează adesea ideea originii sau provenienței) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva; a proveni din... Vin din cetatea împărătească sau din Asia mică... negustori (IORGA). ◊ ext. Plante venite de la Ecuator. ◊ (în corelație cu „a merge”, „a se duce”) Acest popor... nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți (EMIN.). ◊ expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă, se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărîri (considerate greșite) sau care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă etc. A(-și) veni de-acasă = a se dumiri, a se lămuri (asupra unui lucru). Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) venit = pleacă (sau plecați etc.) de aici! lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! A-i veni (cuiva) în (ori întru) întîmpinare sau a veni în (ori întru) întîmpinarea (cuiva), a veni înaintea (cuiva) = a) a merge, a ieși înaintea cuiva (pentru a-l primi, pentru a-l întîlni etc.); a întîmpina (pe cineva); b) (și a veni în întîmpinarea a ceva) a precede, a anticipa o idee, o teorie; a răspunde unei întrebări, unei necesități, înainte ca aceasta să fie formulată. ♦ (mai ales despre abstracte) A lua naștere, a rezulta din ceva sau de undeva; a se trage din... Acest sentiment vine pesemne din înălțimea și sublimitatea naturii noastre intelectuale (CAR.). ◊ expr. De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... = datorită acestui fapt, pentru acest motiv, din această cauză. ♦ A-și avea originea, obîrșia, proveniența din ceva sau de undeva; a rezulta, a decurge. A denunța abuzurile, a biciui, a strivi răul, ori din care parte ar veni (I. NEGR.). ◊ (despre limbi sau despre elemente ale unei limbi) Numele localității vine de la un nume de persoană. ♦ (înv.; despre dispoziții, hotărîri etc. oficiale) A emana. Legea vine de la parlament. 3 (de obicei cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „pînă în”, „în” etc. care indică punctul de sosire) A ajunge, a sosi într-un anumit loc; a descinde, a se opri într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). Într-o iarnă... venise la Iași o trupă de actori despre care se dusese vestea (BRĂ.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) iapa la hăț = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A veni pe (sau în) lume = a) a se naște; b) (bis.; și a veni cu trup; despre Iisus Hristos) a lua trup de om; a se întrupa. A veni alba în sat = a se lumina de ziuă. A(-i) veni la țanc (sau la pont) = a sosi la timp. A veni la mijloc = a interveni, a intra în acțiune. A veni fără vistavoi = a sosi (undeva) pe neașteptate. A-i veni (cuiva) cuțitul la gît (sau mucul la deget) = a ajunge într-o situație grea, dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la limita răbdării. A(-i) veni (cuiva) în (sau întru, spre) ajutor = a interveni (grabnic, prompt) pentru a ajuta pe cineva; a sări în ajutorul cuiva; a fi de folos cuiva. La o vreme de nevoie,... noi ți-om veni într-ajutor (EMIN.). A veni în ajutorul (a ceva sau a cuiva) = a aduce argumente în sprijinul unei idei, al unei teorii, al unui principiu etc. sau al unei persoane care susține anumite teorii, idei etc. A veni deasupra = a deveni învingător. A(-i) veni (cuiva) la (ori în) mînă sau a veni pe (ori în, la) mîna (ori mîinile) (cuiva) = a ajunge la discreția, la dispoziția, în puterea cuiva; a depinde de cineva. A(-i) veni (cuiva) drăguș la căuș, se spune, ca amenințare, celui care te-a nemulțumit și pe care-l vei pedepsi. A-i veni (cuiva) (Moș) Ene pe la gene = a i se face somn; a începe să moțăie. A(-i) veni de hac = a) a pedepsi sau a face inofensiv pe cineva care provoacă necazuri, supărări, nemulțumiri; b) a depăși, a învinge o dificultate, un obstacol etc. ♦ (despre obiecte, mai ales despre mărfuri; adesea cu determ. introduse prin prep. „din”, „de la”) A ajunge la destinație; a fi adus undeva. Ridică halba: golesc băutura cîteșitrei și mai vine un rînd (GÎRL.). ◊ expr. A veni la (sau în) mîna (sau mîinile) (cuiva) ori a-i veni (cuiva) la (sau în, sub, a) mînă = a ajunge în posesia, în stăpînirea cuiva. A-i veni cuiva cărți = a trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a cîștiga la jocul de cărți). ◊ (despre înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determ. introduse prin prep, „din”, „de la”; de obicei constr. cu dat. pron. person.) I-a venit răspuns Că dușmanii țării... Năvălesc grămadă (IOSIF). ◊ expr. (înv.) A-i veni mazilie = a fi mazilit, înlăturat de la domnie. ♦ (despre publicații periodice) A fi difuzat, a ajunge (periodic) undeva. Presa îi venea destul de regulat. ♦ (despre lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea constr. cu dat.) A se propaga prin spațiu pînă într-un anumit loc; a se face perceput, simțit. Văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de iarbă (EMIN.). ◊ (cu determ. introduse de obicei prin prep. „de la”, „din”) Lumina vine de la o curte interioară (RALEA). ◊ expr. A veni la (sau în) urechile (sau cunoștința) ori a-i veni (cuiva) la urechi = (despre știri, zvonuri etc. sau, ext., despre fapte, întîmplări etc.) a ajunge la cunoștința cuiva; a deveni cunoscut. A-i veni (cuiva) muștarul la nas v. muștar. 4 (cu determ. nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania (pe cineva) sau a fi însoțit, întovărășit, acompaniat (de cineva). Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure (FIL.). ♦ (de obicei cu determ. nume de obiecte) A aduce cu sine. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate (SLAV.). ◊ expr. A juca pe vine (sau pe venite) = (la unele jocuri de cărți) a juca pe datorie, în contul banilor care vor fi aduși ulterior. ♦ analog. (cu determ. nume abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul, purtătorul a ceva.. Vine cu știri de la stăpînul său (SADOV.). ♦ (cu determ. care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A prezenta, a propune, a susține. A venit cu un plan de dezarmare (TIT.). 5 (pop.; despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „peste”, „împotriva”) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase agresive. Cine sînt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul? (BOL.). ♦ ext. (pop.; despre vehicule sau despre conducători de vehicule) A lovi, a izbi (intrînd în coliziune cu...), a da peste... A văzut cum a venit camionul peste copac. ♦ A se năpusti, printr-o acțiune militară asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l cotropi, de a-l jefui etc. Turcii au venit cu oaste asupra Ardealului (XEN.). ◊ expr. (Doar) nu vin turcii (sau tătarii) ori (doar) nu vin turcii, nici tătarii, se spune pentru a potoli pe cineva prea grăbit sau alarmat, înfricoșat fară motiv. ♦ (mai ales despre animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a fura, a ucide (pe cineva) sau a distruge, a devora (ceva). Lăcustele călătoare... ne vin în mod periodic din sudul Rusiei (ENC. AGR.). 6 (determ. prin „ înăuntru” sau prin alte determ. locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin prep. „în”) A intra în...; a pătrunde undeva. Țăranul veni în curtea palatului și ceru să vorbească cu împăratul (POP.). ♦ ext. (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. Odăile erau mari... întunecoase prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc (CĂL.). 7 (determ. prin „afară” sau prin alte determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”) A ieși, a trece din interior spre exterior sau dintr-un mediu în altul. Veni repede afară și se duse să deschidă poarta. 8 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la” sau în dat.) A se deplasa la cineva (acasă) pentru a-l vedea, a-l ajuta etc., a merge (în mod repetat) undeva; a vizita. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă (EMIN.). ◊ (cu precizarea „în vizită”) Foarte mulțămit... prinse încredere către noua sa mumă și veni din nou în vizită (EMIN.). ◊ (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „pe la” sugerează imprecizia momentului sau a duratei vizitei) Ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine (REBR.). 9 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la”, care indică întruniri, manifestări publice etc.) A merge pentru a asista, pentru a participa la ceva; a lua parte (la...), a fi de față (la. ..). Va fi o ședință de inițiere la care poate veni oricine (PHIL.). 10 (de obicei însoțit de prop. finale) A se înfățișă, a se prezenta la cineva, înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). Veniră creștinii din satele vecine să spună că pe hotarul lor se iviră boi străini (AGÂR.). ◊ (cu determ. modale, elem. pred. supl.) Ca sorbită de vîntul turbat, așa veni de cătrănită (DELAVR.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „în somn” etc.) Astă-noapte veniră dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău (ALEXAN.). ◊ (la prez.ind. pers. 1 și 4, precedînd vb. ca „a spune”, „a zice”, „a întreba, ca formulă protocolară de a se adresa, de a relata ceva etc.) Viu să-ți adresez și felicitările și expresia simpatiilor mele (ALECS.). ◊ expr. A veni pe capul cuiva = a cauza cuiva suferințe, necazuri etc. Bine ai (sau ați) venit (sănătos sau sănătoși), formulă de salut cu care este întîmpinat un oaspete. Bine că ai (sau ați etc.) venit, formulă prin care se evidențiază mulțumirea față de oportunitatea sosirii cuiva. A veni la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i veni (cuiva) la ușă = a se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. A veni ca la borș, se spune despre o persoană care, prezentîndu-se undeva, pleacă în grabă, fară explicații. A veni (undeva) după cineva (sau ceva) = a căuta pe cineva sau ceva în locul unde se află, se adăpostește, se ascunde. A veni în numele cuiva = a) (și a veni din partea cuiva) a se prezenta undeva ca trimis, ca reprezentant al cuiva; b) a se prezenta (undeva) dîndu-se drept altcineva și uzînd, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. ◊ ext. (cu acc.pe ideea determinării unei acțiuni sau a intervenției într-o acțiune, într-un proces) Realitatea, cea mai aprigă dușmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei (ALECS.). ◊ fig. Pe mii de drumuri umbre se ridică Și parcă vin să fure parfumul florilor (DENS.). ♦ A se adresa cuiva, a solicita ceva cuiva. Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi (CAR.). ♦ (despre bolnavi) A consulta un medic. Mai mulți bolnavi au venit la cabinetul medical. ♦ (pop.) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. ♦ (jur.; de obicei cu determ. ca ”înaintea„, ”spre înfățișare„, ”de față„, ”la judecată„) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție; a compărea. Veneau pentru vechi procese – cu multă îndoială față de judecățile vremelnice (SADOV.). ◊ expr. A veni cu jalba în proțap v. jalbă. ◊ ext. (despre plîngeri, reclamații etc.) Vinind pîrîre nencetată, Vru să știe cu temei de sînt Oare acele toate adevărate (BUD.). ♦ A se alătura cuiva, a trece de partea cuiva; a deveni asociat, partener, adept. Sînt dușmănit de Măria sa... și totuși vii cătră mine (SADOV.). II (mișcarea se realizează pe verticală) 1 (de obicei determ. prin ”jos„, ”la vale„) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață); a se lăsa în jos; a coborî. Vine domol la vale un călăreț tînâr (CAR.). ♦ A cădea (cu viteză) de la oarecare înălțime. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede și căzu (SADOV.). ◊ (despre precipitații atmosferice) De-ar veni o răpăială de ploaie... Să vină și să treacă repede (STANCU). ◊ (despre lumină sau despre întuneric) Venea din cer pe cîmp amurgul (GOGA). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”pe„, ”peste„ etc., care indică locul căderii; intervine adesea și ideea de lovire sau de izbire cauzată de cădere) Copacul a venit peste mașină. ◊ expr. A veni în vale = (despre porțiuni de teren) a se surpa, a se prăbuși, a aluneca. ♦ (relig.; despre divinități) A se stabili printre oameni, în lume; a coborî (din cer) peste lumea pămîntească. Veți lua putere venind Duhul Sfînt preste voi (BIBLIA 1688). ♦ (despre necazuri, suferințe etc.) A se abate, a cădea asupra cuiva sau a ceva. Pentru legea noastră și credință vom răbda tot răul ce ne va veni asupră (DOS.). ♦ (și a veni de sus) A proveni de la o autoritate superioară, de la cineva cu prestigiu, de la Dumnezeu etc. ♦ (pop.; despre ființe; urmat de determ. ca ”în mînă„, ”în nas„, ”pe brînci„, care indică partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pămînt, a-și pierde poziția verticală. Unealta căzu: omul veni... pe spate (SADOV.). 2 (pop.; despre ființe; cu determ. ca ”în sus„, ”sus„, ”în vale„) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat), a se deplasa dintr-un loc mai jos (sau din josul apei) către unul situat mai sus (sau în susul apei); a (se) urca, a (se) sui. Rugă... să vină puțin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi (CĂL.). ◊ ext. Mașina a venit la deal cu greutate. 3 (despre corpuri, materii) A se ridica deasupra (apei); a ieși la suprafață. Lava venită din adîncurile vulcanului. ◊ expr. A veni la iveală (sau la arătare) = a se da pe față, a fi dezvăluit, a se arăta. III (despre ființe; de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”înapoi„) 1 A se întoarce în locul de unde a plecat; a merge din nou unde a mai fost; a reveni. Dintr-o întîmplare neașteptată, omul venise înapoi devreme (SADOV.). ◊ (în constr. neg.; cu referire la moarte, considerată ca o plecare fără întoarcere) Eu voi pleca... pe-o cale depărtată, De unde nu mai vine acel ce a plecat (BOL.). ◊ (în corelație cu ”a se duce„, ”a pleca„, ”a merge„ etc.) Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună... Cînd vii, pășește slobod (ARGH.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”de la„, ”din„, care indică locul de desfășurare a unor activități, a unor îndeletniciri etc. sau activitățile, îndeletnicirile ca atare) Mirii veniseră de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni (VOIC.). Δ expr. A veni de la biserică, se spune, ironic, despre cineva care se întoarce beat acasă. ◊ (cu determ. modale sau elem. pred. supl.) Educat la Paris, vine în țară plin de iluzii reformatoare (CONST.). ◊ fig. Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc (COSTIN). Δ expr. A-i veni (cuiva) numai numele = a muri undeva, departe de locul de unde a plecat, a locuit. ♦ (despre obiecte) A fi adus înapoi undeva, a fi returnat cuiva. Scrisorile mi-au venit înapoi. ◊ expr. A veni la loc = (despre obiecte, despre părți ale lor etc.) a se întoarce în locul inițial; a(-și) recăpăta poziția inițială. Din cauza mișcării mașinii, scaunele se deplasau în față și veneau la loc. 2 (mai ales despre păsări) A se întoarce din migrație. Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi! (COȘB.). 3 A se întoarce la o stare anterioară; a redobîndi o stare, o situație anterioară. Această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi (ANTIM). ◊ expr. A-și veni în chef = a-și recăpăta buna dispoziție, voia bună. A-și veni în fire = a) a-și recăpăta forțele, vigoarea, vitalitatea; a se restabili (după o stare de slăbiciune, de depresie, de epuizare etc.); b) a-și reveni dintr-un șoc, a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc.; a se trezi, a se dezmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc.; c) a-și recăpăta cumpătul, stăpînirea de sine, a-și restabili starea psihică normală (după un moment de spaimă, de furie, de uluire, de descumpănire etc.); d) a-și redobîndi capacitatea de judecată, de discernămînt (renunțînd la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație). ♦ (despre forță, putere, simțuri etc. ale oamenilor) A se reface, a se restabili. Unsei și pe orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) puterea (sau firea, răsuflul) = a se trezi, a-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. A veni în viață = a se întoarce la viață, a învia. A-i veni (cuiva.) fața (la loc) v. față. A-i veni (cuiva) inima la loc v. inimă. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile, minte) (acasă sau la loc, la cap, în cap) v. minte. A-i veni (cuiva) sufletul la loc v. suflet. IV 1 (înv.,pop.; despre ape; de obicei cu determ. locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). Se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș ce venea... din deal în vale prăvălindu-se (CR.). ♦ ext. A se revărsa. Cînd puhoiul vine... tîrăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte (CA. PETR.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a veni apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva v. apă. ♦ (despre ape curgătoare; cu determ. introduse mai ales prin prep. ”din„) A izvorî. Pîrîul vine din munți. ♦ (de obicei cu determ. introduse prin prep. ”în„) A se vărsa. Dunărea vine în mare. ♦ (și a veni la matcă sau la vad) A reintra în albie după vărsare. ♦ (pop.; adesea cu val. incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). Din cauza defectării unei instalații, nu a venit apa caldă. 2 (pop.; despre lichide organice) A se scurge. De pe frunte, sîngele îi venea în ochi. V 1 (cu determ. introduse mai ales prin prep. ”pînă la„, ”la„, ”în„) A ajunge pînă la nivelul...; a avea ca limită. Pantalonii îi veneau pînă la glezne. ◊ expr. A nu-i veni (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara (cu cineva) din cauza inferiorității în care se află. A veni la măsură = a ajunge la măsura, la mărimea prestabilită sau potrivită. A veni cotul la măsură sau a veni tafta la cot = a se nimeri; a se potrivi. A-i veni (cuiva) apa la gură (sau la gît) v. apă. 2 (pop.; despre obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). Pui de cîntărește oala... Venea trei oca și ceva (BRĂT.). ◊ (cu un compl. indirect introdus prin prep. ”de„, ”la„, ”pe„ care indică distribuția) Noi sîntem aici douăzeci... și ne vine pe fiecare doi miei (AGÂR.). 3 (pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preț, a prețui, a costa, a ajunge. A întrebat cît vine kilogramul de roșii. 4 (înv.; despre oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de... A numărat oștenii și a venit pînă la o sută. 5 (înv., pop.) A ieși, a rezulta în urma unui calcul. Adăugăm doi la șapte și vine nouă. ♦ A se cuprinde, a intra, a merge. Doi în opt vine de patru ori. VI (de obicei cu determ. modale care indică un reper spațial; exprimă ideea de așezare, deplasare în spațiu) 1 (despre forme de relief, repere geografice) A fi situat, a se afla, a se găsi undeva (prin raportare la...). Versantul dinspre sat al muntelui... vine în fața răsăritului (BĂLC.). ♦ (despre drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția..., cu începere din..., pînă la...). O improvizare de bîlci pe șoseaua care vine de la Piatra (IBR.). ♦ (despre construcții, despre părți ale unei construcții etc.) A fi amplasat, așezat pe un anumit loc, într-o anumită poziție. Unde vine Banca Națională? ♦ (despre obiecte sau despre componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. ◊ expr. A(-i) veni cuiva (ceva) la îndemînă = a fi îndeajuns de aproape (de cineva) pentru a putea fi ușor de atins, de luat, de mînuit; ext. a-i fi cuiva ușor, comod, convenabil etc. (de făcut) ceva. A-i veni cuiva peste mînă (ceva) = a fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mînuit de către cineva; ext. a-i fi cuiva greu, incomod, neconvenabil, neplăcut (să facă) ceva. 2 (mai ales cu determ. modale ca ”bine„, ”frumos„, ”de minune„) A i se potrivi, a-i ședea; a-l prinde. Hainele noi îi veneau foarte bine. VII 1 (de obicei cu determ. care indică rangul, instituția, domeniul) A prelua, a primi (ca succesor) funcția, împuternicirea de... Venind din nou la domnie,... începu cu un mare măcel al boierilor (IORGA). ◊ expr. A veni la putere (sau la guvern, la guvernare) = (despre șefi de state, guverne, formațiuni politice) a prelua puterea (politică) într-o țară. Singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern... e cel conservator (EMIN.). ♦ (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. ”la„ sau ”în„) A luat în primire o slujbă, un post (de conducere); a se angaja într-un serviciu; a avea o îndeletnicire. A venit la institut de trei ani. ◊ expr. A veni în serviciul cuiva = a se pune în serviciul cuiva, a-și oferi cuiva serviciile. 2 (înv., pop.; mai ales despre bunuri, proprietăți etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. Le-a venit cîte două mii partea fiecăruia. Ce-i drept, au și muncit (GHICA). VIII (despre ființe; adesea cu determ. care indică elem. precedent față de care se face raportarea) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp); a merge, a păși după cineva sau după ceva; a succeda. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț (EMIN.). ♦ (despre fapte, întîmplări, sentimente etc. ale oamenilor) Știe marele poet că... apoi vin reflecțiile (RUSSO). ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie după... Logofătul cel mare... are sub sine mulți logofeți. Logofătul al doilea vine după el (PER.) ♦ (pop.; de obicei cu determ. introduse prin prep. ”după„) A se însoți cu cineva (căsătorindu-se); a urma (pe cineva) în vederea căsătoriei. E muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după d-ta, tată (POP.). ♦ A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.); a se călăuzi după un indiciu, după o urmă etc. Dihania de lup adulmecă și vine după fum (CR.). ♦ A urma învățăturile, îndrumările etc. cuiva, a asculta de..., a proceda conform cu...; ext. a adera la ceea ce întreprinde cineva, a fi alături de cineva (într-o acțiune). Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni (BIBLIA). B intr. I 1 (despre evenimente, situații, întîmplări etc.) A se produce, a avea loc, a se întîmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum (DAN). ◊ expr. Nu știi cum vine păcatul, se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul imprevizibil sau îndemnul la prudență, la prevedere. A veni vorba de... (sau despre..., că...) = a fi adus, pus, luat în discuție; a se vorbi (printre altele) despre... Așa (sau cum) vine vorba (sau vorbirea) = așa se vorbește, așa se spune, așa umblă vorba. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) = a sesiza sensul, nuanța, aluziile din spusele cuiva. ♦ (despre oameni) A se ivi, a apărea (în timp). O personalitate... vine într-o vreme în care talentul și predispozițiile artistice nu se au singure în vedere (OPR.). 2 (despre timp sau despre unități, intervale, perioade de timp) A începe să se desfășoare; a deveni actual; a sosi. Veni timpul de plecare în străinătate (ALECS.). ◊ (în legătură cu intervale de timp determinate, părți ale zilei, anotimpuri etc. realizează deseori constr. cu val. de loc.vb.) Cînd a venit toamna, s-a dus și ea cu frunzele (SADOV.). ◊ expr. A(-i) veni (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) = a sosi pentru cineva sau pentru ceva prilejul așteptat, momentul favorabil. Vine (ea) și vremea aceea, se spune pentru a exprima convingerea că ceea ce este așteptat se va împlini. A veni împlinirea vremii = a împlini timpul stabilit. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) vremea (sau ziua) mea (sau a ta, a lui etc.) ori ceasul meu (sau al tău, al lui etc.), se spune pentru a atrage atenția că este inevitabil momentul favorabil cuiva, al aprecierii, al recompensării sau al pedepsirii (cuiva). A(-i) veni (cuiva) ceasul (sau vremea) = a) a ajunge la capătul vieții, a se afla în pragul morții; b) a-i sosi timpul să se căsătorească; c) a-i sosi timpul să nască. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul, se spune a) despre o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii, dar așteptínd declanșarea acesteia; b) despre o fată de măritat care nu și-a găsit încă pretendent. A veni rîndul (cuiva) sau a veni rîndul (pentru ceva), a veni la rînd v. rînd. ♦ (despre unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rînd (în conformitate cu periodicitatea specifică). Nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul (DAN). ◊ (bis.; în prop. atrib. care capătă valori semantice echivalente cu ”veșnic„, ”de apoi„) În viața ce-o să vie, ca-n viața trecătoare... tot vesel am a fi (BOL.). ♦ A avea ca limită finală, a ajunge pînă la data (de...). Documentele bisericii vin pînă la anul 1780. ♦ (pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.; cu determ. introduse prin prep. ”în„, ”la„) A se nimeri, a cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă; a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. Anul acesta Sfîntul Gheorghe vine după Paște. ◊ (pop.; despre unități ale timpului) A se încheia, a se împlini. Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin sahar (POP.). II unipers. (de obicei cu un compl. în dat.) 1 (despre stări fiziologice sau psihiatrice, simptome de boală etc.) A cuprinde, a apuca, a pune stăpînire pe cineva. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă (GAN.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) = a i se umezi ochii, a începe să plîngă. A(-i) veni (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) = a avea impulsul, pornirea de a rosti ceva, de a spune, de a da glas. (Tot) ce îmi (sau îți, îi etc.) vine la (sau în) gură sau cîte îmi (ori îți etc.) vin la (sau în) gură = (în legătură cu vb. ca ”a zice„, ”a spune„ etc.) fără a alege, a selecta cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). Cum (sau oricum) îi (sau îți etc.) vine la gură = (în legătură cu vb. ca ”a ocărî„, ”a batjocori„, ”a blestema„) în termeni duri, brutali, violenți. A-i veni (cuiva) acru = a-i displace, a se sătura de ceva; a i se acri. A-i veni (cuiva) o nebuneală (sau pandaliile) să... = a i se năzări să... Îmi (sau îți, îi etc.) vine nebunie (sau vin pandaliile), se spune pentru a exprima enervarea, agasarea în legătură cu ceva. Să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie), se spune pentru a exprima surprinderea, uluirea, mirarea (în legătură cu o situație, o întîmplare neplăcută). A-i veni (cuiva) dracii = a deveni îndărătnic, nereceptiv, furios. A-i veni cuiva pe cineva = a se supăra, a se mînia, a avea necaz pe cineva. A-i veni cuiva ceva = a i se face de ceva. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) v. toană. ♦ (precedat de ”cum„, ”cînd„, ”unde„ etc.; constr. cu dat. pron.pers.) A găsi de cuviință, a crede potrivit, necesar (la un moment dat); a vrea. Poate să se plimbe cînd îi vine cheful. ◊ expr. A-i veni (cuiva) la socoteală (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...). A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) = a-i produce mulțumire, satisfacție (că...), a-i face plăcere (că...). A-i veni (cuiva) ușor (sau lesne, cu înlesnire) (să..., a...,dea...) = a-i fi, a i se părea ușor, simplu (să...). A nu-i veni (cuiva) să... = a-i fi, a i se părea greu, anevoios (să...); a-i fi, a i se părea dezagreabil, plăcut (să...); a-i fi imposibil (să...); a nu-i conveni. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) v. bine. A(-i) veni (cuiva) (cu) greu (să..., a..., de...) v. greu. 2 (cu sub. gram. ”gîndul, ideea„ etc. sau, impers., determ. prin ”în gînd„, ”în minte„, ”în cap„ etc., cu care formează loc.vb.) A-i trece cuiva prin minte, a găsi de cuviință, a socoti potrivit să...; a gîndi. I-a venit ideea să-și facă testamentul. ◊ expr. A(-i) veni (cuiva) în cap = a) (și a-i veni cuiva în amintire, în memorie, în gînd) a-și aduce aminte, a-și aminti (de ceva); b) a-și da seama de..., a realiza că..., a înțelege necesitatea de a... Cum îi vine în (sau la) minte (ori în gînd) = după bunul plac. A nu-i veni (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte = a nu considera ceva ca acceptabil, plauzibil, realizabil etc.; a socoti, a considera ceva de neconceput, inacceptabil, irealizabil. (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau veni, a venit) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte sau în gînd) (de...), se spune (adesea cu val. exclam.) pentru a atrage atenția asupra caracterului neașteptat, neobișnuit, surprinzător al faptelor sau al situațiilor relatate. Ce-ți (sau ce-i) veni? ori ce ți-a (sau i-a etc.) venit?, se spune, cu nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea, nemulțumirea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite, nesăbuite ale cuiva. C intr. I 1 (cu determ. introduse prin prep. ”la„, ”în„ etc.) A ajunge, a se vedea, a se pomeni într-o anumită situație, într-o anumită stare. La atîta fățărnicie... au venit pornirile unor oameni (BOJ.). ◊ expr. A veni în contact (sau în atingere) (cu...) = a) a ajunge în nemijlocită apropiere, în vecinătate cu...; a se atinge de...; b) a ajunge să aibă relații, raporturi, datorită vecinătății, cu...; c) a ajunge să cunoască, a fi influențat, informat de... A veni în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu... = a fi în dezacord, în discordanță cu...; a fi opus, contrar cu... ♦ (pop.; despre plante) A face, a produce rod; a rodi. Verdețuri care vin primăvara. ◊ expr. A veni pe rod = (despre vie, pomi fructiferi) a începe să rodească. ♦ (înv.; pop.; cu precizări ca ”în vîrstă„, ”la anii„ etc., urmate de determ. gen. sau introduse prin prep. ”de„) A împlini o anumită vîrstă. Veni în vîrstă de măritat. ♦ expr. A(-și) veni la (sau în) vîrstă (sau deplină vîrstă, vîrstă legiuită, măsura vîrstei, vîrstă anilor) = a deveni major, a ajunge la majorat. A veni în vîrstă (sau la vreme) de (adînci) bătrînețe sau a veni mai la vîrstă = a îmbătrâni (foarte tare), a deveni (foarte) bătrân. A veni la sfîrșitul vieții (sau anilor) = a muri. A veni pe... = (urmat de determ. numerice) a fi pe punctul de a împlini vîrsta de...; a merge pe... Fata venea pe șapte ani. 2 (înv.; cu determ. care indică opinii, păreri, decizii, hotărîri) A cădea de acord, a conveni; a adopta. ◊ expr. A veni în pofta cuiva = a face cuiva pe plac. A veni la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu...) = a se înțelege, a cădea de acord (cu...). 3 (înv.,pop.; constr. cu dat. pron.pers.) A-i părea, a-i face impresia de... Aceste vorbe i-au venit omului cam ciudate. II (cu val. de semiauxil. de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; constr. cu dat. pron.pers.; mai ales urmat de un alt vb. la conjunct.) A avea pornirea, dorința de a... (sau să...), a se simți în măsură să... Era atîta ușurare în ce-i spunea bătrína, încît nu-i venea să creadă (AGÂR.). III (cu val. de semiauxil. de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt vb. la indic, introdus prin conj. ”de„, ”și" sau la conjunct, sau la inf.) A fi pe punctul, în situația de...; a ajunge pînă la punctul (de) unde... Fumul vine de se depune pe horn. D intr. (cu funcție de vb. cop.; cu nm.pred. care indică modalitatea sau relația) 1 (înv., pop.) A fi. Ia să vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? (CR.). ◊ Loc.vb. A veni rudă (cu...) sau a-i veni (cuiva) rudă = a se înrudi (cu...). Ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor (CĂL.). ◊ expr. Cum vine (și) (vorba sau treaba) asta, se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întîmplare, pentru o afirmație sau o faptă a cuiva. 2 (pop.) A deveni, a se face. A venit copilul flăcău mare. E (înv., pop.; cu funcție de vb. auxil., realizează o formă a diatezei pas.) Ciocul... este aci relativ mare și vine așezat ca la pripoane, imediat sub vârf (ANTIP.). • prez. ind. vin, (înv.,pop.) viu; conjunct. pers. 1 să vin, (înv., pop.) să viu, pers. 3,6 să vină, (înv., pop.) să vie; imper. pers. 2 vino, (pop.) vină; ger. venind, (înv.,pop.) viind; part. venit. /lat. venīre.

SAINT JOHN’S [sənt dʒónz] 1. Capitala statului Antigua și Barbuda, situată în NV ins. Antigua (Antilele Mici), pe țărmul G. Royal Cove; 28 mii loc. (2003). Port comercial (zahăr, bumbac, lemn ș.a.) și de pescuit la M. Caraibilor. Aeroportul Vere Bird. Ind. de prelucr. a produselor agricole. Stațiune balneară. Turism. Grădină botanică. Edificii în stil colonial (catedrala anglicană, palatul guvernului) din sec. 18-19. Orașul a fost întemeiat de englezi în 1632. 2. Oraș în E Canadei, centrul ad-tiv al provinciei Newfoundland (din 1949), situat în ENE pen. Avalon din SE ins. Newfoundland; 99,1 mii loc. (2001). Port la Oc. Atlantic. Aeroport. Punct terminus al căii ferate transcanadiene. Constr. și reparații navale. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, hârtiei și alim. (conserve de pește, untură de pește ș.a.). Bază a flotei canadiene de pescuit din Oc. Atlantic. Universitate (1949). Muzeu naval; muzee de istorie și de artă. Centru de studii oceanografice. Catedrala romano-catolică Sf. Ioan Botezătorul (sec. 19) și catedrala anglicană, în stil gotic (sec. 19); biserică de lemn (1836). Primărie (1970); Turnul „Cabot” (1897), construit cu prilejul comemorării a 400 de ani de la descoperirea acestei zone de către John Cabot. Locul pe care se află actualul oraș a fost descoperit de navigatorul englez John Cabot, la 24 iun. 1497, atribuindu-i numele Saint John’s, fiindcă în acea zi se sărbătoarea ziua de naștere a lui Ioan Botezătorul. În 1540 era o mică așezare pescărească, cu c. 20 de case, iar în 1583, Sir Humphrey Gilbert a declarat-o posesiune engleză. Preluată de olandezi (1665), francezi (1696. 1708 și 1762) și apoi de englezi. Localitatea a fost distrusă în mare parte de numeroase incendii (1816, 1817, 1819, 1846, 1892). În 1979 au fost descoperite zăcăminte de petrol în Oc. Atlantic, la 322 km E de S.J., acesta devenind un important centru al activității de prelucr. a petrolului. În 1901, inventatorul italian Giuglielmo Marconi a stabilit cu acest oraș prima legătură radiotelegrafică transatlantică între Poldhu (M. Britanie) și S.J.

ALGERIA, Republica Algeriană Democratică și Populară ~, stat situat în NV Africii, cu largă ieșire (1.200 km) la Marea Mediterană; 2,38 mil. km²; 23,84 mil. loc. (1988; 82,6 la sută arabi, 17 la sută berberi, 0,1 la sută francezi etc.). Limba oficială: araba. Cap.: Alger. Orașe pr.: Oran, Constantine, Annaba, Ech Cheliff. Este împărțit în 31 villayate. Relief muntos în partea nordică – lanțurile muntoase Atlas Saharien și Tell Atlas – fragmentat de văi transversale și depresiuni de alt. Sahara, principala reg. a țării, cu alt. variabile (36 m în Chott Melrhir, 2.918 m în m-ții vulcanici Ahaggar) ocupă peste 4/5 din terit. A. Climă mediteraneană în N, tropical-deșertică în S. Expl. de petrol (32,4 mil. t. 1989), gaze naturale (39,4 miliarde m³, 1988), min. de fier (3,38 mil. t., 1987), de plumb, zinc, mercur (locul 3 pe glob), fosfați, sare ș.a. Numai 3,2 la sută din supr. țării este cultivată cu cereale (1,77 mil. t, 1988 din care 1,15 mil. t. grîu), cartofi (0,95 mil. t, 1988), sfeclă de zahăr, legume ș.a.; viticultură (132 mii ha, 1 mil. hl. vin, 1988), plantații de măslini (170 mii t măsline, 1988), curmali (182 mii t, 1988), și citrice (283 mii t, 1988 din care 190 mii t portocale). Întreprinderile ind. produc: produse petroliere, gaze naturale lichefiate, îngrășăminte chimice, ciment, produse textile și alim. ș.a. C. f.: 4.074 km. Căi rutiere: 80,5 mii km. Moneda: 1 dinar = 100 centimes. Exportă petrol și produse petroliere (aproape 2/3), gaze naturale (c. 1/3), produse siderurgice, fosfați, vin ș.a. și importă utilaje înd. și mijloace de transport, materii prime industriale, semifabricate, produse alim., cereale, bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Locuit în antic. de triburi numide, terit. A. este transformat în sec. 1 î. Hr. – 1 d. Hr. în posesiune romană (prov. Numidia și Mauretania) pînă în sec. 5. Ocupată de vandali (sec. 5-6) și bizantini (sec. 6-7). A. este cucerită de arabi (sec. 7-8) și înglobată în Califatul omeiad. Majoritatea pop. autohtone adoptă, în sec. următoare, araba ca limbă și islamismul ca religie. În sec. 11-12, sub dinastia Hammanizilor, își cucerește independența. Procesul de fărîmițare feudală din sec. 14-15 sfîrșește prin recunoașterea, la 1518, a suzeranității Imp. Otoman. A. se bucură din 1711 de o independență de facto. Cucerirea colonială franceză, începută la 5 iul. 1830 prin ocuparea orașului Alger, a întîmpinat o dîrză rezistență a populației condusă de emirul Abd el-Kader (1832-1847). După al doilea război mondial, lupta pentru independență ia forma luptei armate prin declanșarea, la 1 nov. 1954, a revoluției antiimperialiste conduse de Frontul de Eliberare Națională (FLN). Crearea Guvernului Provizoriu al Republicii A. (19 sept. 1958), încetarea focului în urma acordului franco-algerian de la Evians-les-Bains (18 mart. 1962), referendul privind independența (1 iul. 1962) duc la proclamarea independenței de stat a A. la 3 iul. 1962. Adunarea Națională și Constituantă proclamă Republica ALgeriană Democratică și Populară. La 19 iun. 1965, puterea este preluată de Consiliul Revoluției în frunte cu Houari Boumedienne. În 1976 un referendum popular adoptă noua constituție a țării, care proclamă A „republică democratică și populară, stat socialist, avînd ca religie de stat islamismul”. Deși, la 16 ian. 1986, Carta Națională elaborată de Frontul de Eliberare Națională a fost aprobată cu o zdrobitoare majoritate, în 1988 au izbucnit manifestații de protest, generate de dificultăți economice, care au determinat o revizuire fundamentală a politicii interne. Constituția adoptată în 1989 preconizează abolirea monopolului puterii în beneficiul Frontului de Eliberare Națională și introducerea unui sistem cu mai multe partide A. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Adunarea Populară Națională, iar cea executivă de președinte și de Consiliul de Miniștri. Alegerile din febr. 1992 au fost cîștigate de Frontul Islamic al Salvării (F.I.S.). După evenimentele legate de întreruperea procesului electoral și scoaterea în afara legii a F.I.S. (4 mart.), A. este condusă de Înaltul Comitet de Stat (președinția colegială). Instabilitatea politică a culminat cu asasinarea la 29 iun. a președintelui Mohammed Boudiaf.

RAVENNA, oraș în NNE Italiei (Emilia-Romagna), situat la confl. râului Ronco cu Montone, la 8 km V de Marea Adriatică, de care este legat prin canalul Marina di Ravenna; 136,6 mii loc. (2003). Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrășăminte, cauciuc sintetic, mase plastice), a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, încălțămintei și alim. (zahăr, conserve, vin). Zăcăminte de gaz metan. Centru comercial. Muzeu Național de Antichități; pinacotecă; Biblioteca Classense cu c. 1.800 de manuscrise și incunabule, între care și o ediție rară, din 1369, a lucrării lui Dante „Divina Comedie”. Monumente de arhitectură bizantină și vestigii romane; Amfiteatru; Poarta Aurea; bazilicile San Vitale (525-547), de plan octogonal, cu notabile mozaicuri (reprezentând pe împăratul Iustinian și pe soția sa, Teodora, cu suitele lor) și decorații în marmură, San Apollinare Nuovo (535-549), cu mozaicuri și o campanilă (870-878) și și San Apollinare in Classe (sec. 6), ci mozaicuri; catedrală (370-390), cu o campanilă cilindrică din sec. 10, distrusă în 1733 și reconstruită imediat; mausoleele principesei Galla Placidia (440 d. Hr.), sora împăratului Honorius, cu mozaic în interior și al regelui ostrogot Teodoric (520), de plan circular; Baptisteriu (sec. 5); biserica Santa Maria in Porto Fuori (1069); biserica San Francesco (sec. 12) cu mormântul lui Dante Alighieri, palatul fortificat Rocca Brancaleona, datând din perioada venețiană (sec. 15-16); Loggia del Giardinio (1508) ș.a. Monumente paleocreștine din R. au fost incluse (din 1996) în lista Patrimoniului cultural universal. Centru turistic. Stațiune balneară. Primii locuitori au venit aici din Aquileia. Ocupat de etrusci și apoi de gali, intră sub autoritatea romană (în 191 î. Hr.) ca municipiu. Important port militar în epoca imperială romană, devine capitala Imperiului Roman de Apus (402-476) și apoi capitala Regatului ostrogot (493-540), după care evoluează ca centru înfloritor în cadrul Imperiului Bizantin (540-700). Centrul Exarhatului cu același nume, menționat documentar în 584. Ocupat de longobarzi (751) și apoi de franci (754), care l-au donat papei (756), devenind domeniu pontifical (cu excepția perioadelor de ocupație venețiană, 1441-1509, și franceză, 1796-1815), până în 1859 când a intrat în componența Regatului Sardiniei.

BAHAMAS [bəhá: məz], Uniunea Bahamas, stat situat în arh. cu același nume – extins pe c. 1.000 km – în SE Pen. Florida, format din cca. 700 de ins. (21 locuite); 13,9 mii km²; 249 mii loc. (1989, dintre care 72,3 la sută negri). Ins. pr.: Andros, Grand Bahama, Great Abaco, Little Abaco. Cap.: Nassau. Limba oficială: engleza. Relief puțin accidentat (alt. max.: 120 m). Climă tropicală. Expl. forestiere. Ananas, trestie de zahăr (240 mii t, 1988), citrice, banane, legume, bumbac. Creșterea animalelor. Mare rafinărie de petrol (la Freeport, închisă în ultimii ani), fabrici de ciment, medicamente, produse alim. ș.a. Pescuit. Turism (principala sursă de venituri a B.). Activitate financiară și comercială dezvoltată. Moneda: 1 bahamian dollar = 100 cents. Exportă produse petroliere (87,5 la sută), produse chimice, rom, mijloace de transport ș.a. și importă petrol (c. 75 la sută), mașini și utilaje, produse alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Arh. a fost descoperit de Cristofor Columb în 1492. Colonizat de englezi la jumătatea sec. 17. B. devine prin Tratatul de Pace de la Paris (1783), oficial, colonie britanică. Plantații de trestie de zahăr sînt lucrate cu sclavi aduși din Africa, care devin populația majoritară. În 1834 sclavia a fost abolită. B. obține autonomia internă la 7 ian. 1964, iar la 10 iul. 1973 își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului. B. este monarhie constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat și Adunarea legislativă, iar cea executivă de un cabinet condus de prim-min., liderul partidului majoritar din Adunarea Legislativă.

cameră sf [At: MACEDONSKI, O. I, 140 / Pl: ~re / E: it camera, fr caméra, eg camera] 1 Încăpere într-o clădire Si: cămară (1), odaie. 2 (Îs) ~ de culcare Dormitor. 3 (Îs) ~ mobilată Cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. 4 (Îs) ~ de lucru Birou într-o casă particulară. 5 (Îs) Muzică de ~ Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. 6 (Îs) ~ obscură încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice. 7 Dispozitiv cu ajutorul căruia se obține, pe un ecran (sau pe un clișeu), imaginea răsturnată a unui obiect. 8 (Îs) ~ de comandă încăpere specială în care se efectuează, în mod automat, controlul și conducerea unei întreprinderi, a unei acțiuni, campanii etc. 9 (Îs) ~ frigorifică (sau refrigerentă) Încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 10 (Îs) ~ de combustie Spațiu în care arde un combustibil, într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă, în vederea folosirii energiei gazelor rezultate. 11 (Îs) ~ ra cartușului Partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde are loc explozia pulberii. 12 (Îs) ~ de luat vederi (sau de filmat) Aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică. 13 (Îs) ~ fotografică Camera neagră a unui aparat fotografic. 14 (Îs) ~ de sunet Aparat folosit în cinematografie pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă. 15 (Îs) ~ de transpunere Aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor în cinematografie. 16 (Îs) ~ de televiziune (sau ~ videocaptoare) Aparat complex, cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transpunerea ei în semnale video. 17 Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule. 18 Balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă cu aer, la mingile de sport. 19 (Pex) Recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. 20 (Îs) ~ de captare Construcție de zidărie (de obicei subterană) cu pereții etanși, care captează apele de izvor, le ferește de infectare și le ține la dispoziție pentru consum. 21 (Îs) ~ de vizită Mică construcție subterană din zid sau beton, servind la coborârea în adâncime pentru controlul și manipularea instalațiilor subterane. 22 (Îs) ~ de gazare încăpere etanșă pentru exerciții sau pentru experiențe care se fac într-o atmosferă gazată. 23 (Zlg; Îs) ~ paleală sau ~ ra mantalei Spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. 24-26 (Îs) Camera Superioară Senat (cu localul și personalul aferent). 27-29 (Îs) Camera Inferioară (sau Camera Deputaților) Prima instanță legislativă în unele țări (cu localul și personalul aferent). 30-32 (Înv; îs) Camera de Punere sub Acuzare Instanța care confirmă sau infirmă mandatele de arestare (cu local și personal). 33 (Îs) Camera de Consiliu Jurisdicție instituită pentru a judeca urgent și cu dezbateri sumare anumite procese. 34-36 (Iuz; îs) Camera de Muncă Instituție (cu local și personal aferent) care se ocupă de problemele muncitorilor și arbitrează conflictele de muncă. 37-39 (Iuz; îs) Camera de Comerț și Industrie Instituția (cu local și personal aferent) cu caracter privat care apără interesele agenților privați dintr-o anumită regiune, înregistrarea firmelor, declararea falimentului, lichidarea contractelor cambiale etc. 40-42 (Iuz; îs) Camera de Comerț Exterior Instituție bugetară (cu localul și personalul aferent) care se ocupa cu participarea țării la târgurile internaționale, cu organizarea expozițiilor în țară, cu propaganda și reclama comercială etc.