NEAMESTECAT adj. 1. curat, pur, simplu. (O substanță ~; un corp ~.) 2. v. nativ. 3. v. natural. 4. curat, pur, (Transilv.) tistaș. (Grâu ~.)

SADEA adj. invar. v. adevărat, autentic, curat, natural, neamestecat, neaoș, neîmpodobit, neornat, pur, simplu, uni, unicolor, veritabil.

NUD, -Ă I. adj. 1. (despre corpul omenesc) neacoperit, gol. 2. (fig.) simplu, pur, curat. ♦ proprietate ~ă = proprietate fără uzufruct. II. s. n. 1. corp dezbrăcat fără veșminte. 2. statuie, pictură reprezentând un corp gol. (< it. nudo, lat. nudus)

prost (proastă), adj. – 1. Simplu, curent, ordinar. – 2. Simplu, pur, curat. – 3. Simplu, plebeu, sărac. – 4. Ordinar, vulgar, trivial, grosolan, necioplit. – 5. Nătîng, neghiob, tont, tîmpit. – Mr. prostu. Sl. prostŭ „simplu” (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 296; Șeineanu, Semasiol., 226), cf. sb. prost „simplu”, rus. prostyĭ „ticălos”, mag. paraszt „țăran”. Primele sensuri sînt înv. – Der. prostac (var. prostălău, prostan, prostănac, prostovan, prostovatic, prostănău, prostatic), adj. (tont, neghiob, prost); prostesc, adj. (de prost); prostește, adv. (ca proștii); prosti, vb. (a se tîmpi; a se sustrage de la ceva, a scăpa; a insulta, a face pe cineva prost; a înșela), dubletul lui prosti, vb. (înv., refl. a renunța la o slujbă, a-și da demisia), din sl. prostiti „a ierta”; prostie, s. f. (nătîngie, nerozie; proxilitate; fleac, moft); prostime, s. f. (înv., nerozie; popor de jos, vulg); prosteală, s. f. (neîndeplinire, nerealizare; amăgeală); prostitură, s. f. (haine de toată ziua, îmbrăcăminte obișnuită).

sadeá și sadé adj. fix, ca și gata (turc. sadé). Curat, simplu, pur, neamestecat: ceaĭ sadea (fără rom orĭ fără lapte ș.a.). V. prisne.

CURAT adj. 1. nepătat, (reg.) neîntinat, (Transilv.) tistaș. (Haină ~.) 2. spălat. (Așternuturi ~.) 3. îngrijit. (O ținută ~.) 4. neamestecat, pur, simplu. (0 substanță ~; un corp ~.) 5. nativ, neamestecat, pur, (înv. și reg.) safi, (Transilv. și Bucov.) prisnic, (înv.) prisne, (fig.) virgin. (Aur ~.) 6. adevărat, autentic, nefalsificat, original, veritabil. (O artă ~.) 7. natural, neamestecat, pur, (înv. și pop.) sadea. (Vin ~.) 8. neamestecat, pur, (Transilv.) tistaș. (Grîu ~.) 9. adevărat, autentic, neaoș, veritabil, (pop. și fam.) sadea, get-beget. (Moldovean, țăran ~.) 10. clar, cristalin, limpede, pur, transparent, (pop.) vioară, (Transilv.) tistaș, (înv.) chiar. (Apă ~.) 11. bun, nealterat, nestricat, nevătămător, neviciat, oxigenat, ozonat, proaspăt, pur, purificat, salubru, sănătos, tare. (Aer ~.) 12. albastru, clar, limpede, pur, senin, străveziu, (livr.) limpid, (Transilv.) tistaș, (înv.) seninat, seninos, (fig.) spălat. (Un cer ~.)

NEAMESTECAT adj. 1. curat, pur, simplu. (O substanță ~; un corp ~.) 2. curat, nativ, pur, (înv. și reg.) safi, (Transilv. și Bucov.) prisnic, (înv.) prisne, (fig.) virgin. (Aur ~.) 3. curat, natural, pur, (înv. și pop.) sadea. (Vin ~.) 4. curat, pur, (Transilv.) tistaș. (Grîu ~.)

sadea adj. invar. v. ADEVĂRAT. AUTENTIC. CURAT. NATURAL. NEAMESTECAT. NEAOȘ. NEÎMPODOBIT. NEORNAT. PUR. SIMPLU. UNI. UNICOLOR. VERITABIL.

NUD, -Ă, (1, 3, 4) nuzi, -de, adj., (2) nuduri, s. n. 1. Adj. (Despre oameni sau despre corpul lor) Fără nici un veșmânt, complet dezbrăcat, gol. ◊ Floare nudă = floare fără petale, care are numai stamine și pistil sau numai unul dintre aceste două elemente. 2. S. n. Persoană sau corp omenesc complet dezbrăcat: spec. reprezentare în artele plastice a omului complet dezbrăcat. 3. Adj. Fără ornamente; simplu; neted. ♦ Fig. Fără artificii, fără complicații; simplu; curat, pur. 4. Adj. (În sintagma) Proprietate nudă = proprietate pe care o stăpânește cineva fără a se bucura (vremelnic) de uzufructul ei. – Din lat. nudus, it. nudo.

DESFIINȚA vb. 1. v. anula. 2. v. aboli. 3. a anula, (fig.) a ridica. (A ~ orice restricție de circulație.) 4. a suprima. (A ~ un post.) 5. v. dizolva. 6. v. lichida. 7. a distruge, a lichida, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (A ~ pur și simplu totul în calea lui.)

ÎNȚELEGE vb. 1. v. dumeri. 2. v. sesiza. 3. a percepe, a pricepe, a sesiza, (fig.) a pătrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. v. interpreta. (Cum ~ acest context?) 5. a auzi, a pricepe. (Nu ~ să mă lași în pace?) 6. a-și explica, a pricepe. (Pur și simplu nu ~ cum a dispărut.) 7. a concepe, a pricepe. (Nu ~ de ce s-a întâmplat astfel.) 8. a cunoaște, a pricepe, a ști. (~ franceza?) 9. v. asculta. (Cine nu ~ de cuvânt, o pățește.) 10. a se împăca, (pop.) a se îngădui, a se învoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se bărăbări, (Transilv. și Ban.) a se nărăvi. (Se ~ bine împreună.) 11. v. conveni. 12. a conveni, a se învoi, (pop.) a se ajunge, a se uni, (prin Munt.) a se îndogăți, (Ban.) a se toldui, (înv.) a se lovi, a pristăni, a se târgui, a se tocmi, a veni, (grecism înv.) a se simfonisi. (Se ~ asupra prețului.) 13. v. pactiza.

NIMICI vb. 1. v. distruge. 2. a desființa, a distruge, a lichida, a prăpădi, (fig.) a topi. (Au ~ pur și simplu totul în calea lor.) 3. v. masacra. 4. a distruge, a potopi, a prăpădi, a sfărâma, a zdrobi, a zvânta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a târî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a distruge, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (Au ~ cetatea dușmană.) 6. v. mistui. 7. a (se) distruge, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 8. a distruge, (fig.) a sfărâma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.)

PRĂPĂDI vb. 1. v. distruge. 2. a desființa, a distruge, a lichida, a nimici, (fig.) a topi. (A ~ pur și simplu totul în cale.) 3. v. masacra. 4. v. nimici. 5. v. muri. 6. a (se) distruge, a (se) nenoroci, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a se ruina. (Băutura l-a ~.) 7. v. mistui. 8. a (se) distruge, a (se) nimici, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 9. v. cheltui.

PRICEPE vb. 1. v. dumeri. 2. v. înțelege. 3. a auzi, a înțelege. (Nu ~ să mă lași în pace?) 4. a-și explica, a înțelege. (Pur și simplu nu ~ cum a dispărut.) 5. v. concepe, a înțelege. (Nu ~ cum s-a întâmplat astfel.) 6. a cunoaște, a înțelege, a ști. (~ franceza?) 7. v. cunoaște.

UIMI vb. 1. a consterna, a minuna, a năuci, a perplexa, a stupefia, a surprinde, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a ului, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a ului. (Vestea aflată l-a ~.) 4. v. minuna.

aba interj. – Exprimă o întrebare nuanțată de îndoială sau mirare. Alteori introduce pur și simplu întrebarea. Creație expresivă.

buh- – Rădăcină expresivă, care indică ideea de „umflătură”. Creație spontană, care coincide cu rădăcina romanică buff- (REW 1373), de unde it. buffare, fr. bouffer, sp. abuhado. Alternanța h-f este curentă în aceste formații, cf. bufni – buhni bufă – buhă, ceea ce dă naștere la o confuzie cu der. lui buf-. Pe de altă parte, formația este paralelă rădăcinii bolf-, care are același sens. Ca în toate formațiile expresive, coincide cu alte cuvinte, fără a fi totdeauna posibil să se precizeze dacă întîlnirea este pur și simplu întîmplătoare, și nici, dacă este vorba de un împrumut, care este sensul acestuia. Der. buft, s. n. (pîntece, burtă); bufte (var. bufti, bufliș) s. m. (poreclă pentru persoane grase), coincide cu mag. bufti „cu fața rotundă”; buget (var. buged), adj. (umflat, puhav); probabil format cu sufixul -et (ca suleget), și asimilat posterior cu fraged, lînced, (cf. Pascu, Suf., 64), fără a fi nevoie să invocăm un problematic *buccidus, de la bucca (Tiktin; Loewe 39; DAR; Rosetti, I, 164); bugezi (var. Mold. bugini), vb. (a se umfla de somn); buhăi (var. buhăvi), vb. (a umfla), care coincide cu sb. bujati „a dospi pîinea”; buhav, adj. (puhav, umflat, flasc), pe care Philippide, Principii, 140, îl derivă din bg. buhav, care se întîlnește cu sb. buhav, cf. ngr. μποῦχαβος (Meyer, Neugr. St., II, 45); buhăveală, s. f. (înv.) (umflătură); buhos, adj. (umflat); buhuiat, adj. (ciufulit); puhav, adj. (umflat, fleșcăit); puhăvi, vb. (a umfla); bucșai, adj. (cu fața rotundă), pe care Scriban îl transcrie boxai și îl derivă de la box „cîine care caută prin tufișuri”.

SIMPLAMENTE adv. (Rar) Pur și simplu; propriu-zis. [Cf. fr. simplement].

culbec (culbeci), s. m. – Melc. – Var. culbeci, colbec(i), (cu)culbec, cucumelc, cotobelc, codobelc, cocobelc, cocobeică, cuculbeu, culcubeu, etc. Origine incertă, dar probabil expresivă. DAR tratează separat codobelc, pe care îl consideră der. de la coadă și berc, cu sensul de „fără coadă”, care se potrivește efectiv melcului; însă această der. nu pare naturală. Este mai probabil vorba de o repetiție expresivă, cu alternanța consoanelor, fenomen foarte cunoscut în toate limbile, cf. tura-vura, tanda-manda, cioc-boc, cîr-mîr, etc. Dacă se admite această ipoteză, plecîndu-se, cum pare că trebuie să se facă, de la limbajul copiilor, în care se folosesc exclusiv multe din var., am avea, plecînd de la melc, o formulă de tipul *melcu belcu (înțeleasă ca *mel cubelcu), care, cu reduplicarea sa firească *melcu cubelcu, este deajuns pentru a explica toate formele cuvîntului. Pînă acum sînt puține studii asupra acestuia. Pentru Philippide, II, 710, este pur și simplu obscură; Byck-Graur, BL, I, 23, cred că forma primitivă este cubelci, su sing. analog; iar Scriban o explică prin *ciulbec, metateză de la belciug.

de interj. – Ia te uită, asta-i acum (exprimă o reticență, adesea pur și simplu emfatică). Var. (Mold.) dec, deh. – Mr. de. Creație expresivă, cf. ngr. ντέ, alb., sb., cr. de. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 credea că este vorba de un cuvînt dac.

stînă (-ne), s. f. – Așezare păstorească de vară. – Mr. stînă, stane. Sl. stana, „oprire”, de la stati, staną „a sta”, cf. sb., cr. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „stație” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu, Hlr., 282; Tiktin; Weigand, Jb., XVI, 228; Rosetti, GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95). Cuvintele sl., perfect explicabile prin procedeele sl., nu pot proveni din rom.; și este greu de crezut că întîlnirea lor cu rom. este întîmplătoare. Totuși, s-a accentuat dificultatea trecerii lui an › în, care se petrece numai în elementele moștenite din lat. și care nu apare la elementele sl., în afară de jupîn, stăpîn, smîntînă și stîncă, toate cuvinte considerate de origine incertă (cf. Pușcariu, Dacor., III, 278-94 și numerele noastre 4653 și 8133). S-a încercat depășirea dificultății, presupunînd împrumutul din sl. la o dată mai veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu -în, din romîn, bătrîn și alte elemente lat. (Skok, Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339; ar fi trebuit să existe și în țăran). În realitate ideea că în < an există numai în elemente lat. este falsă, cf. tc. kantar › cîntar, mgr. φράγγος › frînc; astfel că evoluția arătată nu este pur și simplu o imposibilitate, ci o circumstanță a cărei explicație ne scapă. Alte explicații sînt mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf. Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Pușcariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „ședere” (Densusianu, GS, I, 238; Pușcariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Romîn, 77-9), deși un astfel de împrumut nu pare posibil istoricește; dintr-un lat. *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; cf. REW 7497). Der. stînaș, s. m. (păstor care are o stînă). Din rom. pare să provină mag. esztena și săs. stinê; în schimb, ngr. στάνη și alb. stan, care au fost prezentate uneori drept împrumuturi din rom., trebuie să vină din sl.

aleatorică, muzică ~ (aleatorism) (< lat. alea „zar”; engl. aleatoric music, indeterminacy; fr. musique aléatorique), muzică supusă hazardului. P. ex., noțiunea a înglobat vastul câmp de situații din muzica post-serială* (v. și dodecafonie), unde a intervenit indeterminarea, ca o relație de ambiguitate ce tulbură demarcația competențelor dintre compozitor și interpret*. Nu lipsit total de „strămoși”, între care și acea sortisatio (lat.: muzică întâmplătoare) menționată de tratatele sec. 16 (în opoziție cu compositio – lat.: „muzică fixată”), a. se leagă până la un punct de fenomenul larg al improvizației*. Din perspectiva nivelurilor la care operează indeterminarea, se pot distinge două tipuri de situații: 1. Compozitorul își consideră formulată lucrarea o dată cu precizarea structurilor*, lăsând interpretului, în măsură mai mare sau mai redusă, libertatea modului de articulare și de suprapunere a acelor structuri precum și opțiunea asupra duratei operei. 2. Compozitorul propune un plan ferm pentru macrostructura piesei, interpretul având de concretizat nivelul microstructural sau având variate opțiuni pentru configurarea detaliilor la specia de evenimente pe care le articulează în cadrul acelui plan ferm. La acest nivel a. poate afecta unul, mai mulți sau toți parametrii* muzicii, în care se cuprind și specia și numărul instr. sau vocilor (2). Situațiile precedente se pot găsi și reunite în variate proporții, finalitatea fiind aceeași: stimularea capacității de inițiativă a interpretului și/sau obținerea unor sunete sau țesături acustice cu anumite însușiri globale. În evoluția muzicii contemporane, indeterminarea a fost un asalt împotriva serialismului instituționalizat. Reacția s-a conturat mai întâi în sânul școlii amer., unde a fost susținută ideologic de de John Cage. În acest sens a. muzical s-a definit ca un curent artistic. Prin a. au trecut, generând forme de realizare foarte diverse, compozitorii din avangarda muzicală a anilor ’60 și ’70. Indeterminarea, mai precis, aproximarea scriiturii, și-a avut o origine și în interiorul compoziției seriale, după ce practica mai îndelungată a sistemului a scos în evidență inutilitatea aplicării acelui determinism pur, unde fiecare sunet în parte trebuie să fie un element al unui șir controlat. Când s-a observat că, peste o anumită densitate a evenimentelor pe unitatea de timp, structura urmărită se poate obține mai economic prin operațiuni statistice (v. stochastică, muzică), s-a recurs la aproximarea detaliilor, practică larg răspândită în partiturile școlii moderne poloneze. Momentul de maximă implicare a a. a fost reprezentat prin grafism și prin (germ.) Textkomposition, forme de aproximare care justifică greu conceptul european de compoziție (1) și pun sub semnul întrebării dreptul de autor, având mai degrabă contingențe cu libera improvizație* inspirată din jazz* și din tradițiile extra-europ. De altminteri, manifestele unor teoreticieni ai a. (Cornelius Cardew, Michael Nyman) au propus anularea barierelor dintre activitățile muzicale de grup și cele individuale, dintre profesioniști și amatori, dintre condiția de executant și cea de auditor, dintre muzica de concert (1) și cea aspirând la o ecologie sonoră, care să neutralizeze zgomotele nocive ale orașului, în fine, dintre muzica-obiect-de-artă, personal și muzica înțeleasă ca obiect-sonor-pur-și-simplu însuflețit de un grup de oameni. Dar, dincoace de cazurile-limită, care trascend în mod programatic noțiunea de artă, a. muzical este cultivat pe scară largă la ora actuală, ca un corespondent al gândiri care discerne mai multe trepte de situare a realității în spațiul rațiunii, prin forme răspunzând muzical gândirii probabilistice și legilor operaționale ale logicii polivalente.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

și mai multe nu expr. chiar așa, pur și simplu.

interval (< fr. intervalle), în general, diferența de înălțime* dintre două sunete. Obiectiv, I. este domeniul sonor cuprins între două sunete muzicale diferit intonate [v. intonație (I, 1)]; subiectiv, senzația auditivă corespunzătoare raportului numeric dintre frecvențele* a două sunete muzicale diferit intonate. Nota gravă este baza i. iar cea înaltă vârful lui. I. pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. I. este melodic dacă sunetele lui sunt intonate succesiv; el devine armonic dacă intonarea este simultană. Un i. melodic este descendent în succesiunea vârf-bază și ascendent în succesiunea inversă. Cantitativ, după numărul de trepte*, cuprins între bază și vârf, i. se clasifică în secunde*, terțe* etc. În continuare, i. după o anumită mărime cantitativă se clasifică după mărimea (valoarea) lor calitativă, adică după numărul de tonuri* sau semitonuri* temperate* conținut. (Ex.: terța mică, 1 1/2 tonuri, terța mare, 2 tonuri). Considerând i. în funcție de alterațiile* simple, i. perfecte (octava*, cvinta* și cvarta*) au trei mărimi calitative (ex.: cvartă micșorată, 2 tonuri; cvartă perfectă, 2 1/2 tonuri; cvartă mărită, 3 tonuri). Celelalte i. au patru mărimi calitative (ex.: terță micșorată, 1 ton; terță mică, 1 1/2 tonuri; terță mare, 2 tonuri; terță mărită, 2 1/2 tonuri). Dacă se consideră și dublele alterații, se obțin mai multe mărimi calitative. (ex.: cvarta dublă micșorată, 1 1/2 tonuri, iar cea dublu mărită, 3 1/2 tonuri). I. enarmonice (2) sunt cele care conțin același număr de semitonuri temperate, indiferent de denumirea lor (ex. i. de cvintă micșorată do – sol bemol este enarmonic cu cel de cvartă mărită do – fa diez). I. mai mici decât octava sunt simple, iar cele mai mari compuse, constând dintr-un i. de octavă plus unul simplu (ex.: decima* mare do-mi este formată din octava do-do și terța mare do-mi). I. consonante sunt octava, cvinta și cvarta perfecte, terța și sexta mari și mici; celelalte sunt disonante*. În știința armoniei (III, 1), cvarta este considerată i. mixt, consonant în unele situații și disonant în altele. Terțele și sextele au fost denumite și consonanțe imperfecte și au fost admise târziu (din sec. 14) printre consonanțe. I. sunt diatonice* dacă fac parte din aceeași gamă diatonică*. Ele se numesc cromatice dacă unul din sunetele lor (sau ambele) nu fac parte din scara diatonică considerată (ex.: intervalul re-fa diez este diatonic în gama re major și cromatic în gama do major). Un i. armonic simplu este răsturnat* dacă baza lui trece la vârf sau invers (ex.: terța mică re-fa este răsturnată dacă nota re este ridicată cu o octavă sau fa coborâtă cu o octavă; se obține sexta mare fa-re). La i. compuse răsturnarea se efectuează ridicând baza cu două octave sau coborând vârful cu două octave. În armonia tonală, i. disonante cer de regulă să fie rezolvate, adică să fie urmate de un i. consonant. Rezolvarea* se obține mișcând fie baza, fie vârful i. fie ambele sunete (ex.: i. disonant do-re poate fi rezolvat în si bemol-re, do-mi bemol sau chiar si bemol-sol). ♦ În acustica* muzicală, cel mai simplu mod de a determina valoarea numerică a unui i. este acela de a o exprima prin raportul supraunitar al frecvențelor* sunetelor componente, după scara muzicală considerată (ex. în scara pitagoreică și în cea naturală, octava = 2/1 = 2, cvinta perfectă 3/2 = 1,50, cvarta 4/3 = 1,33 etc.). În scara sunetelor egal temperate (v. temperare) se ia direct valoarea finală a raporturilor de frecvență, plecând de la semitonul temperat 2^1/12 = 1,059. În această scară, octava = (2¹²)^1/12 = 2, cvinta = (2⁷)^1/12 = 1,498, cvarta = (2⁵)^1/12 = 1,334 etc. Pentru determinarea și compararea valorilor i. din scările netemperate (pitagoreică, naturală etc.) se calculează logaritmii* raporturilor supraunitare de frecvență care caracterizează i. respective. Din aplicarea logaritmilor în baza 10 derivă unitatea de măsură savart*, iar din a celor cu baza 2^/12 unitatea de măsură cent*. Se mai aplică și calculul cu logaritmi cu baza 2, luându-se pur și simplu valorile numerice din tabele, neexistând o unitate de măsură derivată precum cele două citate. ♦ În antic. îndepărtată, elemente de studiu al i. se găsesc în muzica unor popoare extraeuropene (chinez, indian etc.), dar studiul sistematic al i. a început în Europa, în cadrul școlii pitagoreice (sec. VI î. Hr.), și a fost dezvoltat de teoreticienii următori lui Pitagora (Aristoxenos din Tarent, Euclide, Didymos, Claudiu Ptolemeu etc.). Experimental, studiul i. se efectua pe monocord*. În teoria greacă a muzicii (ἁρμονιϰή), i. consonante erau numai cvarta (diatessaron*), cvinta (diapente*) și octava [diapason (1)]. Cvarta (v. tetracord) avea o importanță comparabilă cu cea acordată astăzi octavei. În gama prin cvinte (Pitagora), i. de ton sunt egale (9/8), dar cele de semiton sunt de două feluri: lima (λεῖμμα, semitonul diatonic, 256/243= 1,053) și apotema (semitonul cromatic, 2187/2048= 1,067). În această gamă apare și un microinterval*, coma* pitagoreică sau diatonică, 531441/524288= 1,013, ca diferență dintre suma a 12 cvinte și suma a șapte octave. În gama naturală* (Zarlino, sec. 16) există două feluri de i. de ton: mare (9/8= 1,125, egal cu tonul pitagoreic) și mic (10/9= 1,111). Experiența tonului mic face să apară i. neexistente în gama pitagoreică: coma* sintonică sau didimică (diferența dintre tonul mare și cel mic, 81/80= 1,012), coma mare etc., cum și o serie de i. „joase” și „înalte” (ex. în gama do major, cvinta joasă re-la = 40/27 = 1,481 și răsturnarea ei, cvarta înaltă 27/20 = 1,350). În gama solfegistică (sistemul Mercator-Holder) octava este divizată în 53 de microintervale (come Mercator-Holder), iar mărimea oricărui i. este măsurată de un număr întreg de come (ex. semitonul diatonic, 4 come; semitonul cromatic, 5 come; tonul, 9 come; cvarta perfectă, 22 de come; cvinta perfectă, 31 de come etc.). Această comă are valoarea 2^1/53 = 1,013.

sintetiz(at)or (< engl. synthesizer), instrument muzical electronic (v. electrofone, instr.) cu claviatură* (ce are rolul de a acționa impulsurile electronice care sunt amplificate și produc sunete programate). Instr. este de dimensiuni diferite: de la mini-Moong (1 m lungime cu un panou de control de aproximativ 20 cm), până la cele care pot acoperi un spațiu apreciabil într-un studio acustic. Cele mai complexe s. posedă toate timbrurile* orch. putând efectua și combinații timbrale. În general instr. este monodic, având posibilitatea emiterii sunetelor armonice doar simultan cu sunetul fundamental. Totodată se pot obține și diferite efecte electronice care presupun aglomerări de frecvențe*, sunete de diferite forme etc., implicând astfel și o sonoritate pe verticală. Perfecționarea s. a dus însă la construirea instr. ce pot emite sunete și simultan rezolvând un mare neajuns: posibilitatea armonizării*. Instr. a fost conceput de Robert A. Moong, care a ajuns la actualul aparat numit „Moong-Synthesizer”, după cercetări îndelungate construind în prealabil un teremin (v. electrofone, instr.) bazat pe două circuite electrice cu ajutorul cărora emitea diverse sunete. Dar strămoșul s. trebuie căutat mult înainte. Prin jurul anilor 1928 un german pe nume Trautwein construiește un aparat de emis sunete asemănător s. Aparatul a purtat denumirea de „Trautonium”. Bineînțeles avea încă foarte multe părți mecanice. De asemenea nu putem să separăm actualul instr. perfecționat de experiențele din laboratoarele electroacustice, efectuate cu ajutorul generatoarelor electronice sau pur și simplu cu cel al microfoanelor* și magnetofoanelor* (în muzica concretă, electronică*, în „tape music”) amintindu-i în acest sens pe P. Schaeffer și P. Henri, precum nici de orga* electronică – un fel de rudă apropiată a s. Totodată, nu putem trece cu vederea invazia ordinatoarelor. Toate acestea au concurat în realizarea actualului aparat (instrument) muzical construit de R. Moong.

suită (fr., engl. suite; germ. Suite), ciclu (I, 2) de piese instrumentale alcătuit pe criteriul contrastului tematic*, agogic* și de caracter* și al unității tonale [v. tonalitate (2)]. I. 1. S. preclasică (1600-1750) se contituie prin alăturarea unui număr variabil (4-8) piese instr. cu caracter de dans*, cu respectarea severă a principiului unității tonale. La constituirea și cristalizarea acesteia contribuie doi factori: a) perfecționarea instr. (accentuată începând din sec. 13), care a impus crearea unor lucrări adecvate noilor resurse tehnice și b) practica dansului de curte și necesitatea înnoirii permanente a repertoriului muzical corespunzător. Prin intermediul dansului de curte, dansul pop. din V Europei, transpus instr. stilizat și supus unui travaliu polif., pătrunde în muzica cultă. Ideea de s. apare o dată cu alăturarea a două dansuri contrastante: pavana* (paduana) – lent, majestuos, în măsură* binară* și gagliarda* (gaillarde) sau saltarello* (rapide, viguroase, în măsuri ternare*). Asocierea panavă-gagliardă este întâlnită frecvent în culegerile de dansuri din sec. 16-17. Acest nucleu de s. adiționează treptat și alte piese de largă circulație: allemanda*, giga*, passamezzo*. În decursul sec. 17, ciclul s. cristalizează, prin compozitorii W. Byrd, J. Bull, J.J. Froberger, J.B. Lully, urnătoarea succesiune de dansuri instrumentale: allemanda, curanta*, sarabanda și giga. În această perioadă, în evoluția s. se înregistrează două fenomene: a) secțiunile juxtapuse pierd caracterul dansant și b) ciclul (I, 2) se amplifică, pe de o parte prin includerea unor piese de proveniență vocală sau instr., cum sunt aria* și introducerea [intitulată: intrada (2), preludiu (2), uvertură, toccata*, sau phantasia – v. fantezie (1)], iar pe de altă parte, prin intercalarea, între sarabandă și gigă, a unor părți (denumite generic intermezzi (3), a căror înrudire cu dansurile pop. cu același nume devine din ce în ce mai incertă: menuet*, anglaise*, bourrée*, loure*, gavotă*, polonaise, musette (2), rigaudon*, siciliană*, capriccio* etc.). S. atinge apogeul prin creația lui J.S. Bach (s. fr. și engl. și partitele* pentru clavecin, sonatele și partitele pentru vl. și cele pentru vcl., s. pentru orch.) și Händel (s. pentru clavecin). Echiv. fr. ordre*; engl. lesson. 2. În epoca modernă, s. depășește canoanele severe ale preclasicismului și se diversifică considerabil. Coeziunea ciclului slăbește, piesele constitutive capătând o oarecare independență. Numele de s. ajunge să desemneze 1) o grupare de dansuri de tip preclasic, respectând sau nu principiul unității tonale și ordinea consacrată (S. I și a II-a pentru orch. de Enescu, S. pentru pian „Tombeau de Couperin” de Ravel, S. pentru orch. mică de Stravinski, S. op. 25 pentru pian de Schönberg); 2) o serie de fragmente contrase din lucrări simf. sau vocal-simf. ample în vederea executării lor în concerte (opere*, balete*, muzică de scenă* sau de film*) (Arleziana de Bizet, Peer Gynt de Grieg, Pasărea de foc de Stravinski, Romeo și Julieta de Prokofiev, La piață și Când strugurii se coc de M. Jora); 3) sau pur și simplu o succesiune de piese instr., vocale sau vocal-instr., programatice*, înrudite prin sfera emoțională sau ideile poetice abordate (Papillons de Schumann, Colțul copiilor de Debussy, Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski, Impresii din copilărie și S. a III-a „Săteasca” de G. Enescu, Patru cântece slovace de Bartók etc.). În consecință, în epoca modernă, noțiunea de s. își lărgește accepțiunea, devenind sinonimă cu ciclul. II. În muzicologia fr., s. desemnează și formă bipartită* de tip special, caracterizată printr-o evoluție tonală către dominantă* (în secțiunea A) și o revenire la tonalitatea (2) inițială (în secțiunea B). S. reprezintă astfel o fază embrionară a formei sonată*; ea poate fi pusă în evidență în majoritatea părților s. (I, 1), în sonatele lui D. Scarlatti, în unele invențiuni*, preludii, toccate etc. aparținând perioadei sec. 16-17.

temperare (< lat. temperare „a potrivi, a modera”; fr. tempérament; it. temperamento; germ. Temperatur; engl. temperament), denumire generală dată procedeelor și operațiilor elaborate în timp pentru a se obține sisteme de intonație (I, 1) în care să fie egalizată (uniformizată), întâi parțial și apoi total, mărimea acelor intervale* muzicale omonime care au valori diferite în gama prin cvinte* (Pitagora) și în cea naturală* sau armonică (Zarlino). Prin această egalizare s-a simplificat construcția instr. muzicale cu claviatură*, s-a redus numărul alterațiilor s-a putut compune, transpune (v. transpoziție) și executa muzică în orice tonalitate (2) și a devenit posibilă enarmonia (2). Se cunosc sisteme de t. neegală și egală (germ. Gleichschwebende). În primele, părăsite în prima jumătate a sec. 18, numai unele intervale erau uniformizate, alese dintre cele mai utilizate, cu alterațiile necesare și posibile. Prin aceasta se putea compune, transpune și executa muzica într-un număr redus de tonalități (cu puține alterații la cheie*) și numai în acestea se putea modula (v. modulație); instr. muzicale cu sunet fix erau construite și acordate (1) corespunzător. (Ex.: la orga* din castelul regal danez din Frederiksborg, construită în 1612 și restaurată fidel de A. Cavaillé-Coll în sec. 19, sunt utilizabile numai tonalitățile do, sol și re). În sistemele de t. egală, octava* este împărțită într-un număr de intervale exact egale: 12 (A. Werckmeister), 31 (N. Vicentino), 41 (P. von Jankó), 43 (J. Sauveur), 53 (Mercator-Holder) și chiar 55 (Chr. Huygens). La acestea trebuie adăugate vechile sisteme orient. de t. egală: cel arabo-persan cu 17 trepte în octavă și cel indian cu 22 de trepte (śruti) (v. microintervale). T. ideală este aceea cu 53 de sunete* în octavă*, deoarece permite orice fel de intonație netemperată sau temperată, în 53 de tonalități diferite. Utilizarea ei este însă posibilă numai în cazul vocii sau al instr. cu coarde și arcuș și practic nu poate fi vorba de claviaturi* cu 53 de sunete în octavă. ♦ Problemele ridicate de inconvenientele sistemelor expuse au fost soluționate prin adoptarea t. egale (uniforme) cu 12 semitonuri* în octavă. Un asemenea semiton are cea mai mică valoare considerată astăzi în muzică, valoare unică și aceeași în tot cuprinsul scării muzicale cromatice. Octava se divide în 6 tonuri* egale, terțele* mari sunt toate egale și la fel terțele mici, sextele* mari, cele mici etc. Sunt posibile orice enarmonii (de ex. intervalul disonant de cvartă* micșorată do diez-fa = intervalul consonant de terță mare re bemol-fa). În scara astfel temperată numai intervalele de octavă au mărimea acustic exactă (2/1 în raport de frecvențe* sau 1.200 de cenți*). Toate celelalte intervale sunt ușor alterate. Gama egal temperată cu 12 sunete în octavă (gama cromatică*), materializată concret pe instr. cu claviatură, are drept simbol egalitățile (enarmoniile) si diez = do = re dublu bemol. Rezultând din condiția ca suma a 12 semitonuri egale (s) să dea o octavă, ea este reprez. din punct de vedere acustic-matematic de relația s¹² = 2/1 de unde s = 2^1/12 = 1,05946. Acest ultim număr este valoarea în raport de frecvențe a semitonului egal temperat (ex.: considerând sunetul la = 440 Hz dat de diapazon (6), sunetul si bemol imediat superior va avea frecvența de 440 x 1,05946 = c. 466 Hz). Privit la început ca o adevărată monstruozitate, acest mod de t. a fost consacrat, dovedindu-și pentru prima dată superioritatea față de modurile anterioare de t., datorită lui J.S. Bach, prin preludiile și fugile din Das wohltemperierte Klavier (2 vol., 1722 și 1744), scrise câte 2 în fiecare tonalitate maj. și min. având ca tonică*, rând pe rând, toate cele 12 sunete temperate. După aceasta, sistemul Werckmeister a devenit unicul sistem de acordare (2) a instr. cu claviatură. ♦ T. pluricromatică, denumire dată uneori divizării octavei, t. în 36, 48 sau mai multe microintervale* egale (t. cvartitonală, prin sferturi de ton: t. sextitonală, prin șesimi de ton etc.). ♦ Se admite că ideea t. a fost enunțată pentru prima dată de spaniolul Bartolomeu Ramis de Parja, în De Musica Tractatus (1482), unde propune ca în terța mare do-mi diferența de o comă* sintonică (81/80) dintre mi pitagoric (81/64) și mi natural (5/4) să fie temperată, adoptându-se un sunet fix, inconvenientele vechilor intonații practicate (pitagorică și naturală) au devenit tot mai supărătoare, impunându-se soluții de remediere. În gama prin cvinte, necesitatea t. a fost impusă de consecințele care rezultă din faptul că prin suprapunerea a 12 cvinte* nu se ajunge la un sunet egal cu cel rezultat din suprapunerea a 7 octave, ci la unul mai înalt cu o comă* pitagorică (diatonică). În această gamă, semitonul diatonic* (limma) este mai mic cu o comă pitagorică decât semitonul cromatic* (apotome*); terța mare și sexta mare depășesc mărimea intervalelor omonime naturale (ale armoniei (III, 1)), astfel că nu se pot obține acorduri* pure; răsturnările* lor sunt în schimb mai mici, cu aceleași consecințe etc. În gama naturală (armonică) se întâlnesc alte feluri de inconveniente. Aici tonul are 2 mărimi: ton mare, do-re = fa-sol = la-si = 9/8 și ton mic re-mi = sol-la = 10/9, astfel că și septima* mică are două valori diferite: 16/9 și 9/5. Există apoi o cvintă perfectă „joasă”, re-la = 40/27, mai mică decât cvinta perfectă 3/2 cu o comă sintonică, și, implicit, o terță mică „joasă”, re-fa = 32/27, căreia îi lipsește aceeași comă sintonică pentru a fi egală cu terța mică naturală 6/5 etc. În aceste sisteme, netemperate, introducerea alterațiilor, impusă de modulații sau de transpuneri, creează complicații mari, uneori insurmontabile. Numai pentru alterațiile simple, gama prin cvinte ar avea nevoie de încă 14 sunete în octavă, pe lângă cele 7 diatonice (câte un diez* și un bemol* pentru fiecare sunet diatonic). În gama naturală ar fi nevoie de un număr și mai mare de alterații în octavă, datorită existenței multor intervale omonime de valoare diferită. În aceste condiții, construcția și mai ales utilizarea instr. muzicale cu claviatură corespunzătoare deveneau practic imposibile. Pentru învingerea dificultăților semnalate s-a încercat mai întâi să se elaboreze sisteme de t. neegală, adoptându-se fie sunete aproximativ medii între cele apropiate, fie sunete exacte, selectate dintre toate cele teoretic necesare și renunțându-se pur și simplu la cele mai puțin folosite în compoziții. În primul caz, octava era împărțită în 12 intervale de semiton, dintre care unele neegale, iar în cel de-al doilea în 12, 17, 19 sau 31 de sunete cu cele mai diferite valori ale intervalelor omonime. T. neegale încercate nu puteau însă da satisfacție, mai ales pentru că permiteau puține modulații și transpuneri exacte, limitate la un număr redus de tonalități. Nodul gordian al crizei a fost tăiat de organistul, compozitorul și matematicianul Werckmeister. Acesta, reluând sistemul cu 12 trepte în octavă schițat de Mersenne în 1636, îl dezvoltă și-i dă formă teoretică definitivă. La adoptarea acestei t. au contribuit mult J.D. Heinichen și J.G. Neidhardt. Opunerea față de noul sistem s-a manifestat și după ce Bach a dovedit în mod strălucit posibilitățile și avantajele t. cu 12 semitonuri egale; chiar în sec. nostru s-a repetat părerea că gama egal temperată cu 12 trepte ar fi o denaturare grosolană a adevăratei simțiri muzicale. Această gamă, care sacrifica puritatea intonației intervalice și acordice în favoarea rațiunii și a practicii, a însemnat desigur un compromis – dar un compromis creator: ea este alfabetul în care au scris muzică toți compozitorii din ultimul sfert de milen. și mai bine.

antifonic, -ă adj. Care apără de zgomot ◊ „Un nou tip de cască antifonică au elaborat specialiștii Institutului de cercetări și proiectări din Cluj. Destinată muncitorilor care lucrează în medii unde frecvența sonoră este ridicată, noua cască antifonică are o eficiență dublă, în comparație cu tipul care se fabrică în prezent.” R.l. 24 VI 75 p. 5. ◊ „Un nou zid antifonic, eficace și economic – relatează cunoscuta revistă franceză Science et Vie – a fost pus la punct [...] Zidul respectiv nu se limitează la protecția sonoră a locuitorilor prin devierea zgomotului în altă parte, ci pur și simplu îl absoarbe [...]” I.B. 10 VIII 83 p. 8 (din anti- + fonic; DEX, DN3 – alt sens, DEX-S)

arheograf s. m. ◊ „Spre deosebire de arheolog, arheograful culege relicvele trecutelor civilizații nu din scoarța terestră, ci... din casele oamenilor. Este vorba de manuscrise și cărți vechi, predate din generație în generație sau, pur și simplu, rătăcite de-a lungul vremii. Mai multe mii de oameni participă la recuperarea acestor tezaure.” Sc. 4 IV 74 p. 6 //din arheo[log] + -graf//

fondu s. n. (cinem.; cuv. fr.) Procedeu prin care o imagine apare sau dispare lent ◊ „Este pur și simplu figura acestei fermecătoare făpturi, nu în prim sau groplan, ci oarecum în plan total căci este un portret imens care umple tot ecranul, întâi în stop-cadru, apoi topindu-se în «fondu» prelungit.” R.lit. 26 II 76 p. 17 [pron. fondü] (LTR; DN3)

fonotecat, -ă adj. Selecționat pentru fonotecă ◊ „Or, în timp ce L.P.-uri Electrecord [...] nu sunt fonotecate în întregime, sau discuri întregi nu se transmit pur și simplu deloc [...] se rulează cântece de care lumea s-a cam plictisit.” Cont. 7 XII 73 p. 6 (din fonotecă + -at)

fușerai s. n. (fam.) ◊ „Observând fapta ilicită a lui Gh. T., C.S., un alt muncitor, în loc să denunțe ilegalitatea și să ia atitudine față de abaterile acestuia, s-a oferit să-i facă rost de un nou client pentru viitorul «fușerai» [...] Ei bine, la întoarcere, unii se dovedesc foarte «strângători»; aproape zilnic aduc cu ei câte ceva: un cărucior de aragaz sau o jardinieră, un toc de ușă – da, da, nu vă mirați! un transformator, o ramă de acvariu sau, pur și simplu, o foaie de tablă. Sunt «fușerate», cum se mai spune. Lucrări executate [...] în întreprinderile în care lucrează cei câțiva «strângători», materiale scoase ilegal din unitățile în cauză.” Sc. 5 IX 75 p. 2 (cf. germ. Fuschelei, Phuscher; GWDS; A. Beyrer în SCL 5/76 p. 537; DEX-S)

happening s. n. (spect.; americanism) Spectacol spontan, improvizat ◊ „Unii îmi povestesc ce i-a impresionat îndeosebi. Îi impresionează mai ales ceea ce se numește «happening»-urile, manifestările-spectacol, care, de fapt, nici nu țin de artă.” Sc. 21 X 69 p. 4. ◊ „În istoria teatrului, de la începuturi, au existat nenumărate spectacole lipsite de un text inițial și bazate în foarte mare măsură pe improvizație, după cum cunoaștem și în zilele noastre forme ale teatrului – happening-ul, de pildă – în care spontaneitatea joacă rolul hotărâtor.” Cont. 22 III 74 p. 4. ◊ „Formă de manifestare artistică, de comunicare interumană sau de comportament socio-cultural, happeningul a devenit un mod de viață, înglobând spectacolul străzii, spectacolele de sală sau pur și simplu în aer liber, în stațiile de tramvaie, în parcuri, absolut pretutindeni unde ajung oamenii.” Contr. 27 IX 91 p. 10; v. și Cont. 1 XI 74 p. 4, R.lit. 17/93 p. 16 [pron. hepening] (din engl. americ. happening; cf. fr. happening; PR, DMC 1964, BD 1966; D. Am.)

legitimație-abonament s. f. Document care servește atât ca legitimație cât și ca abonament ◊ „La recentul turneu internațional de box, unuia dintre fotoreporterii noștri, deși a prezentat legitimația-abonament de intrare, eliberată de U.C.F.S., nu i-a fost, pur și simplu, permis accesul pe stadionul Republicii.” I.B. 6 IX 66 p. 3. ◊ „[...] posesorii de legitimații-abonament [...] se vor prezenta [...] pentru a-și ridica tichetele de locuri, fără de care nu vor avea acces pe stadion.” I.B. 11 IV 85 p. 7 (din legitimație + abonament)

orfevru s. m. Creator de obiecte de artă aplicată de mare finețe, din metal prețios; (fig.) artist subtil ◊ „În traducerea liricelor lui Robert Sabatier, Tașcu Gheorghiu se dovedește același admirabil orfevru, aceeași conștiință subtil adaptabilă la dubla existență a poeziei originale pe care o tălmăcește și la Poezia pur și simplu.” R.lit. 9 V 74 p. 21 (din fr. orfèvre; DN3)

supershow s. n. (anglicism) Spectacol de mare amploare, superspectacol ◊ „Despre ansamblul spectacolului, nu vom spune: «That’s entertainment» (Aceasta-i distracție, nu glumă!) – căci nu este nici «supershow» nici «all stars out», ci pur și simplu, vers și vis [...]” R.lit. 24 XI 77 p. 17. ◊ „În stilul său caracteristic, Cassius Clay, alias Mohammad Ali, a declarat că va anunța retragerea sa din activitatea competițională în cadrul unui supershow televizat.” R.l. 3 II 79 p. 6 [pron. superșou] (din engl. supershow)

talkie-walkie s. (cuv. engl. americ.) Aparat portativ de radio emisie-recepție ◊ „[...] gangsteri veritabili în autoturisme Dacia, cascadorie pe două roți, pe o roată, printre vestigii istorice, peste capete de turiști, aparate talkie-walkie, whisky.” Săpt. 9 II 79 p. 4. ◊ „Toki-oki e stația radio pe care o poartă cu ei polițiștii: talkie-walkie. Unii îi spun talkivalki, alții pur și simplu stație.” R.l. 8 V 96 p. 1; v. și emisie-recepție [pron. toki-oki; var. walkie-talkie] (cf. fr. talkie-walkie; DMN 1954, BD; D. Am.; DN3 – walkie-talkie, DEX-S)

Athena (sau Athene), una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești, identificată de romani cu zeița Minerva (v. și Minerva). Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Athena era fiica lui Zeus și a lui Metis. Zeus a înghițit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să nască, așa încît Athena a țîșnit direct din capul lui Zeus, cu arme și armură cu tot. În momentul cînd a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat și cerul și pămîntul. Athena era simbolul atributelor unite ale părinților ei. Ea personifica forța moștenită de la Zeus, îmbinată cu înțelepciunea și prudența lui Metis. Zeiță războinică, reprezentată cu coif, suliță și egida pe care era zugrăvit capul Gorgonei, Athena a jucat un rol important în lupta împotriva giganților. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susține, neputînd uita jignirea adusă de Paris (v. Paris). Este cunoscută disputa dintre Athena și Poseidon cu prilejul împărțirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din doi care-i va dărui bunul cel mai de preț. Poseidon i-a dăruit calul, iar Athena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a cîștigat în felul acesta întrecerea și a devenit patroana cetății Athenae, care-i poartă de atunci numele. Athena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie.

curcubéŭ n., pl. eĭe (din cocobelcĭ și cobelcĭ, „melc, culbec” și „un fel de peptănătură femeĭască în formă de coarne”, din care s’aŭ dezvoltat var. culcubăŭ, cuculbăŭ (Trans.), cucurbăŭ, cocîrbăŭ și curcubăŭ [nord], înț. pmt. e „rătund, răsucit, curb”. D. rom. vine rut. korkobéč, a. î., kulĭbáka, pol. kulbaka, șa, care e un lucru curb, rus. kulebĕáka, un fel de mîncare de pește umplut saŭ învălătucit, litv. kulbonkas, cerbice, lemnu curb al juguluĭ. Bern. 1, 641. V. culbec. Munt. Mold. sud. Un meteor în formă de arc cu cele șapte colorĭ care rezultă din refracțiunea și reflexiunea razelor solare pe nourĭ. S. m. Numele uneĭ florĭ numite și barba împăratuluĭ și (Trans.) neghină de grădină. Acest meteor, cel maĭ frumos fenomen al luminiĭ, anunță pur și simplu că soarele, fiind la orizont la o înălțime potrivită, îșĭ aruncă razele pe un nour opus care se risipește în ploaĭe. Decĭ, cînd te uițĭ la curcubeŭ, eștĭ cu spatele la soare și eștĭ între el și nour. Colorile curcubeuluĭ sînt: violet, sineliŭ, albastru, verde, galben, portocaliu și roș. – În biblie, curcubeu e semnu împăcăriĭ dat de Dumnezeŭ luĭ Noe după diluviŭ. Vechiĭ Grecĭ ziceaŭ că e cingătoarea Iridiĭ, anunțătoarea zeilor.

2) *pur, -ă adj. (lat. purus). Curat, neamestecat: aer, vin pur; apă pură. Fig. Cast, integru: vĭață pură. Gram. Fără barbarizme orĭ alte defecte: stil pur. Pur și simplu, curat, de-a binele: acesta e pur și simplu nebun. Adv. A trăi pur, a scrie pur, a fi pur și simplu beat. (Se poate zice și puramente).

*símplu, -ă adj. (fr. simple, d. lat. simplas și simplex. Cp. cu duplu și triplu). Dintr’un singur fel de materie, neamestecat, chimia consideră ca corpuri simple auru, argintu, feru ș.a.; a bea lapte simplu (gol, curat, sadea) saŭ cu cafea. Necomplicat, din puține bucățĭ: mașină simplă. Necomplicat, ușor: procedură, metodă simplă. Natural, ușor de înțeles: a prefera lucru sigur în locu celui nesigur e foarte simplu. Fără ornamente saŭ zorzoane: haĭne, fraze simple. Neprefăcut, fără răutate: simplu ca un copil. Naiv, credul, ușor de înșelat, prost: simplu ca badea Ion. Fără multă carte: oameni simplĭ. Fără titlu saŭ rang saŭ fără funcțiune oficială: simplu soldat, simplu cetățean. Singur, unic: armat cún simplu cĭomag, îl cred pe simplu cuvint. Floare simplă, c’un singur rînd de petale, dezvoaltă. Gram. Timpurĭ simple, conjugate fără auxiliare. Pur și simplu, curat, fără restricțiunĭ saŭ modificărĭ: donațiune pură și simplă. Adv. În mod simplu.

neologism n. vorbă nouă. Neologismele sunt indispensabile, când denotă un obiect necunoscut, o nouă invențiune, o idee necesară sau o nuanță a cugetării; ele sunt superflue, când servesc pur și simplu a înlocui momentan un termen indigen (tendența modei trecătoare sau a presei periodice): astfel sunt numeroasele franțuzisme cari abundă în ziare și în conversațiunea banală. O categorie specială o formează mahalagismele (v. această vorbă).

sadeà a. simplu, fără podoabă (vorbind de haine sau de stofe ori de fața lânei la oi): rochie de percal sadea; oi albe, negre sadea; cafea sadea, neamestecată cu zahăr. ║ adv. pur și simplu: câine sadea ’mi zice, iar nu Dumniavoastră GR. AL. [Turc. SADÈ].

NUD, -Ă, (1, 3, 4) nuzi, -de, adj., (2) nuduri, s. n. 1. Adj. (Despre oameni sau despre corpul lor) Fără nici un veșmânt, complet dezbrăcat, gol. ◊ Floare nudă = floare fără petale, care are numai stamine și pistil sau numai unul dintre aceste două elemente. 2. S. n. Persoană sau corp omenesc complet dezbrăcat; spec. reprezentare în artele plastice a unui corp omenesc gol. 3. Adj. Fără ornamente; simplu; neted. ♦ Fig. Fără artificii, fără complicații; simplu; curat, pur. 4. Adj. (În sintagma) Proprietate nudă = proprietate pe care o stăpânește cineva fără a se bucura (vremelnic) de uzufructul ei. – Din lat. nudus, it. nudo.

ASERTORIC, -Ă, asertorici, -e, adj. Care are caracterul unei aserțiuni. ◊ Judecată asertorică = judecată care exprimă pur și simplu o situație de fapt, fără ideea de necesitate sau de posibilitate. Propoziția «în R.P.R. se găsesc bogate zăcăminte de cărbuni» o este o judecată asertorică.

FRUMUȘEL, -ICĂ, frumușei, -ele, adj. Diminutiv al lui frumos. Gherghina era singură la părinți și frumușică. REBREANU, R. I 130. Un tînăr nalt, alb la față și frumușel... se apropie de Dan. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Și v-o picat tronc la inimă vro cuconiță frumușică. ALECSANDRI, T. I 104. ♦ (Adverbial) a) Cu frumosul, bine, lin, calm. Eu stau pe potecă și-ațin frumușel Cărarea la fete-n cîmpie. COȘBUC, P. II 39. b) Fără prea multă vorbă; pur și simplu. [Mama] îmi ia toate hainele frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă. CREANGĂ, O. A. 66.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

HIBRID, -Ă, hibrizi, -de, adj. 1. (Despre plante și animale) Provenit din încrucișarea naturală sau artificială, sexuată sau vegetativă a doi indivizi de specii, soiuri, rase diferite; corcit. ◊ (Substantivat, în expr.) Hibrid de viță de vie = viță provenită din hibridarea sexuată a unor soiuri nobile cu soiuri sălbatice, cultivată mai ales de agricultorii înapoiați și dînd producții de slabă calitate. Bine e să punem și viile la colectiv, să le sădim cu viță aleasă, nu cu hibrizi de-ai noștri. DUMITRIU, N. I. 87. 2. (Despre idei, fapte) Alcătuit din elemente nepotrivite, disparate; lipsit de armonie. Goană după efecte hibride, false virtuozități de versificație. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/1. Celebrule între esteți, Declari că eu, subscrisul Mirea, Sînt pur și simplu contopirea Hibridă între doi poeți. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 97.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

LIRICĂ s. f. 1. Totalitatea producțiilor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. Lirica lui Eminescu. 2. Poezia lirică, genul poetic liric. Marea forță educativă a liricii constă în faptul că cititorul nu vrea pur și simplu să-l imite pe erou, să fie «așa cum este acest erou», ci devine el însuși acest erou. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 4/1.

MILOGI, milogesc, vb. IV. Refl. A se ruga de cineva cu stăruință spre a obține ceva; a cere de pomană, a cerși. [Țăranii] sînt siliți să cerșească pur și simplu.. să se milogească pentru porumb. REBREANU, R. I 223. O fetiță, c-un paneraș de flori, se tot milogește pe lîngă noi, c-un aer de sfîșietoare mizerie. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Cînd vedea drumeț... lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta și se milogea tînguios numai din vîrful limbii. CARAGIALE, O. III 51. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Milogea sprijinul unui om și pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. C. PETRESCU, C. V. 62.

MINTE, minți, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege; gînd, cuget, rațiune, cugetare. Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I 95. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. Feciorași cu mintea crudă Și bărbați voinici la trudă. ALECSANDRI, P. P. 36. ◊ (Popular) Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162. ◊ Expr. A-i veni cuiva ceva în minte (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte) = a se gîndi (dintr-o dată) la ceva, a bănui (ceva), a-i da (cuiva ceva) prin gînd. Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spînului și se bagă în fîntînă, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva. EMINESCU, N. 41. I-au venit în minte o închipuire. DRĂGHICI, R. 58. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată, să se cumințească; a pedepsi în mod exemplar. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las’ că-l învăț eu minte! BUJOR, S. 92. A (se) învăța minte = a se cuminți. Te-i învăța tu minte altă dată. CREANGĂ, P. 146. A se frămînta cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se munci (cu gîndul), a se gîndi mult, a-și bate capul. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a se gîndi aiurea. Nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a-și reveni din distrare, a se dezmetici. Toate mințile-și adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I 102. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune cînd cineva rămîne uluit și nu știe ce să facă sau să zică. A avea (ceva sau pe cineva) în minte a) a avea (ceva sau pe cineva) în gînd, în amintire; a fi preocupat de ceva (sau de cineva), a ține la cineva. Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum în minte? EMINESCU, L. P. 147; b) a avea intenția să facă ceva. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133. Aproape de mintea omului v. aproape. La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, de aflat, pe înțelesul tuturor, clar. A ajunge (sau a intra, a cădea, a fi) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții). E pur și simplu căzută în mintea copiilor. DUMITRIU, N. 133. Na! joacă-te. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II 227. A-l ajunge (pe cineva) mintea sau a-i sta (cuiva ceva) în minte = a înțelege, a pricepe. (Mai ales în construcții negative) Nu-mi stă-n minte cum L-așa frumoasă fată Buturugă Statu-Palmă au putut să fie tată. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele așezate la extremitățile celor două șiruri de dinți și care apare la sfîrșitul adolescenței, fiind de obicei mai puțin rezistentă decît celelalte măsele. 2. Judecată sănătoasă, dreaptă; mod just de a raționa. Rudele susțin că i s-a cam slăbit mintea. C. PETRESCU, C. V. 76. Să-mi dedic a mele versuri la cucoane bunăoară, Și dezgustul cel din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I 138. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Loc. adj. În toată mintea (sau cu mintea întreagă) = (despre oameni) în toată firea, cu judecata sănătoasă, cu mintea echilibrată. Nu, Tomșa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Expr. A-și bea și mințile v. bea. A nu avea minte (sau a nu fi în toate mințile, a nu fi în mințile lui) = a fi nebun. Și fata și vodă, să juri că n-ar fi în mințile lor. DELAVRANCEA, O. II 221. A-și pierde mințile (sau mintea) = a înnebuni. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I 226. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile. BOLINTINEANU, O. 355. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, în cap, la cap), a prinde la minte = a se potoli, a se cuminți, a deveni mai înțelept. Apoi, dă!... bădiță! păn-aici, toate-au fost cum au fost; da de-acum ani prins eu la minte. CREANGĂ, P. 45. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, În cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. A-și ieși din minți v. ieși. A-și pune mintea cu cineva = a se coborî la nivelul cuiva, a lua în serios pe cineva care nu merită (sau credem noi că nu merită). N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. STANCU, D. 251. N-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă. CREANGĂ, P. 292. A-și pune mintea cu ceva = a se potrivi la... Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura, c-apoi al vostru e dracul! CREANGĂ, P. 260. A lua (sau a fura, a răpi, a suci) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Ele-n horă începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, Luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II 61. Te-ntreahă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A scoate din minți (sau din minte) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Înțelepciune, chibzuință, prudență, socotință. Doamne, moșule, doamne! multă minte îți mai trebuie! CREANGĂ, P. 82. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I 184. ◊ Loc. adj. Fără (de) minte (sau minți) = lipsit de înțelepciune. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Bine!... Vă iert, ca pe niște copii fără minte și vă dau de știre că mîni vom pleca spre țara noastră. ALECSANDRI, T. II 37. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58. A-și băga mințile în cap v. băga (I 1). ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime, iscusință. Trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Trebuie... cap bun și minte ascuțită și sănătoasă. ȘEZ. I 98. ◊ Fig. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decît orișice păpușă Să te facă mai presus. EMINESCU, O. I 100. 4. (Precedat de prep. «în») Amintire, memorie. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. EMINESCU, O. I 193. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăblițele Olgăi îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Aceasta, tată, o vom tipări-o în mintea noastră. DRĂGHICI, R. 141. ◊ Expr. A ține minte = a-și aminti de, a înregistra în memorie, a nu uita. Îl cunosc. Dar nu știu de unde. Pe front sînt mulți, ne întîlnim atîția și ziua și noaptea – dar nu ținem minte, SAHIA, N. 75. Ține tu minte, copile, ce-ți spun eu. CREANGĂ, P. 28. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Compus: ținere-de-minte = memorie, amintire; facultatea, posibilitatea de a-și aminti, de a păstra în memorie. Eu una credeam că ai pierdut cu totul ținerea-de-minte. GALACTION, O. I 135. Fiu-său are ținere-de-minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arăta. ISPIRESCU, la TDRG. 5. Imaginație, închipuire, fantezie. Toate cele povestite de mă-sa se desfășurau în mintea ei cu o putere amețitoare. BUJOR, S. 135. Dar toată-n tot Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Mintea lui era departe cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 13.

ÎNCURAJARE, încurajări, s. f. Acțiunea de a încuraja și rezultatul ei; îmbărbătare, însuflețire, stimulare, sprijinire. În 1887, se votează legea pentru încurajarea industriei naționale. IST. R.P.R. 415. Mai tot într-același timp s-a format în București Societatea literară, al căreia scop nu avea nimic ascuns, ci era pur și simplu dezvoltarea și încurajarea literaturii naționale. GHICA, S. A. 149. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătățească soiul hergheliilor. NEGRUZZI, S. I 36.

RECLAMA, reclam, vb. I. 1. Tranz. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. Ce reclami de la prevenit? CARAGIALE, M. 304. Am să-i reclam pur și simplu banii ce s-a angajat a-mi numera din partea lui Hepytes. ALECSANDRI, S. 167. Astăzi nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe harta lumii sau să-și reclame acest loc și libertatea sa în numele suvenirelor istorice... trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumii. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Intranz. (Învechit) A protesta. Același respect nu va opri glasul țării de a se ridica către dvs. și de a reclama contra votului dat de Comisiunea Centrală. KOGĂLNICEANU, S. A. 133. 2. Tranz. Fig. A face necesar, a necesita, a cere. Numai versurile de mai multe silabe o reclamă, dar, precum am spus-o, paza cezurei este lăsată... la bunul gust al poetului. MACEDONSKI, O. IV 41. Ți-oi trimite în locu-i un «proverb» și un «episod interesant» extras din romanul Dridri – care nu va reclama mult spațiu în foaie. ALECSANDRI, S. 44. Nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegație totodată decît marea reformă ce sîntem chemați de a face. KOGĂLNICEANU, S. A. 113. 3. Tranz. A face o reclamație împotriva cuiva, a denunța pe cineva, a se plînge contra cuiva (în fața justiției sau a altei autorități); a pîrî. A reclama pe cineva la tribunal. ◊ Intranz. (Învechit, construit cu prep. «asupra») Sînt sigur că sînții toți asupră-ți au reclamat. ALEXANDRESCU, M. 238. Un sărman poet odată-a reclamat Asupra unui om prostuț dar prea bogat. DONICI, F. 81. 4. Refl. (Franțuzism rar) A se da drept, a se prezenta. Cei cari se reclamau de la mișcarea lui Heliade, precum și cei cari se reclamau de la cea a lui Asachi. MACEDONSKI, O. IV 119.

PREPOZIȚIE s. f. (< lat. praepositio < prae „înainte” + positia „poziție”, cf. fr. préposition): parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziției, diferite unități sintactice de elementele regente corespunzătoare acestora (numele predicativ de verbul copulativ; atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar de părțile de vorbire pe care le determină), realizând astfel un raport de subordonare între doi termeni inegali. Este caracterizată prin lipsa unui conținut noțional (datorită abstractizării și gramaticalizării ei), prin conținut semantic foarte abstract și insuficient (semnificațiile lexicale ale p. create pe terenul limbii române sunt și ele insuficiente pentru a defini întreaga clasă și pentru a-i da posibilitate să contracteze funcții sintactice), prin lipsă de flexiune (neflexibilitate) și de funcții sintactice, prin distribuție bidirecțională. Lipsa conținutului noțional și insuficiența conținutului semantic au făcut pe unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte de vorbire, ci pur și simplu un instrument gramatical, cu un statut asemănător cu al conjuncției și articolului (v. și parte de vorbire). ◊ ~ moștenită: p. transmisă în limba română din limba latină, ca de exemplu a (< ad), asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub. ◊ ~ împrumutată: p. pătrunsă în limba română din franceză, ca de exemplu a (< à), folosită exclusiv în construcțiile cu numerale, și contra (< contre). ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin compunere (din prepoziții simple) și prin conversiune (de la adverbe, substantive, adjective, participii și gerunzii), ca de exemplu despre (< de + spre), din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), înde (< în + de), înspre (< în + spre); de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub; pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub; de pe la, de pe lângă, de pe sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul, împotriva; ca, cât, decât; asemenea, aidoma; grație, mulțumită; conform, contrar, drept; datorită, potrivit; exceptând, privind. ◊ ~ cu semnificație abstractă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu grad de abstractizare foarte ridicat) nu permite reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu a, cu, de, fără, în, la, pe, pentru, prin, contra, despre, din etc. ◊~ cu semnificație concretă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu un grad de abstractizare mai mic) permite, în anumite limite, reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu dinspre, între, înspre, spre, sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul etc. ◊ ~ simplă: p. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie (cele moștenite, cele împrumutate și cele obținute prin conversiune). Astfel: a, asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub; a, contra, înaintea, înapoia, îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma, grație, mulțumită, conform, contrar, datorită, potrivit, exceptând, privind. Tot p. simple trebuie considerate și din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), dinaintea (< de + înaintea), dinapoia (< de + înapoia) și dindărătul (< de + îndărătul), formate pe terenul limbii române, în structura cărora nu se mai distinge azi individualitatea celor două componente ale fiecăreia dintre ele. ◊ ~ compusă: p. alcătuită din două sau mai multe unități de expresie prin compunere, a căror individualitate este foarte distinctă pentru orice vorbitor; altfel spus, p. analizabilă azi, din punctul de vedere al structurii sale morfologice, în două sau mai multe componente distincte: Astfel: decât, despre, înde, înspre, de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă; deasupra, dedesubtul, împotriva. ◊ ~ cu genitivul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul genitiv, ca de exemplu asupra, deasupra, contra, împotriva, împrejurul, înaintea, dinaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindârătul, dedesubtul etc. ◊ ~ cu dativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul dativ, ca de exemplu grație, mulțumită; asemenea, aidoma; conform, contrar; potrivit, datorită. ◊ ~ cu acuzativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul acuzativ, ca de exemplu către, cu, de, din, după, fără, în, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, spre, sub; despre, înspre, de către, de după, de la, de pe, de peste, de prin, de sub, fără de, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe după, de pe la, de pe lângă, de pe sub etc. (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

TUTELĂ, tutele, s. f. 1. Acțiunea de a tutela; ocrotire, protejare; instituție legală avînd drept scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor sau (impropriu) a unei persoane puse sub interdicție (v. curatelă); epitropie. E pur și simplu căzută în mintea copiilor... Cum sosește la oraș, pot cere s-o pun sub tutelă. DUMITRIU, B. F. 151. Împlinind 21 de ani, n-am voit să ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei. DELAVRANCEA, H. T. 56. ◊ Fig. Odată formați artiștii de talent, ei nu mai au nevoie de tutela criticii. GHEREA, ST. CR. III 137. Poezia, ca o tutelă eternă a omenirii, trebuie să-și reformeze cu totul mijloacele sale cele vechi. BOLLIAC, O. 40. ♦ Sarcină pe care o primește sau și-o ia o țară, un grup de țări, o organizație politică internațională etc. de a administra și de a ocroti (pe un anumit termen) un teritoriu, o țară. 2. Drept (abuziv) pe care și-l ia cineva de a ține pe altul sub ascultare, sub dependență; stare de dependență în care se află cineva; stăpînire apăsătoare. De altmintrelea nu era întăia oară cînd se adoptau de un sinod romînesc... tutele străine. IORGA, L. II 58. A fost scrisă de... niște ipocriți și fanatici care, vrînd să ție lumea sub tutela lor, iscodeau feluri de basme ca să o sparie. NEGRUZZI, S. I 235.

PUR², -Ă, puri, -e, adj. 1. Care nu conține elemente străine; curat, neamestecat. Alcool pur. Aur pur. ▭ Fii ca o apă pură în care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. ARGHEZI, V. 150 ◊ (Adverbial) Psihologia lui nu e rece, pur teoretică, studiu de «natură-moartă». IBRĂILEANU, S. 225. ◊ Artă pură v. artă. 2. Nestricat, nealterat, neviciat. Doina aceasta se înalță pînă la cele mai pure și desăvîrșite trepte ale emoției. BOGZA, C. O. 366. Norii lungi în hore pure Trec și ei pe calea lumii. ARGHEZI, V. 34. ◊ (Adverbial) Florile miroseau proaspăt și pur. C. PETRESCU, Î. II 44. ♦ Fără pete, imaculat, limpede. Cerul era de un albastru mai adînc și mai pur. C. PETRESCU, A. 392. ♦ Fig. Nepătat din punct de vedere moral; neprihănit. Vorbele prietenului... coborau trivial pe pămînt ceea ce era pur și inalterat în toată suferința lui și a Luminiței. C. PETRESCU, Î. II 102. Adela e atît de pură, și, cu toate aerele ei de sfidare, e atît de bună! IBRĂILEANU, A. 93. Citeam cu ochi de flăcări în sufletu-ți cel pur! MACEDONSKI, O. II 19. 3. Simplu, gol. Avem a face cu pură frazeologie bisericească. IORGA, L. I 432. ◊ (Adverbial, în expr.) Pur și simplu = nimic altceva decît...; numai și numai. Am să-i reclam pur și simplu banii. ALECSANDRI, S. 167.

ULUI, uluiesc, vb. IV. Tranz. A uimi peste măsură; a buimăci, a zăpăci, a năuci. Atîtea opere de artă, îngrămădite unele lîngă altele, într-un spațiu redus, te uluiesc. STANCU, U.R.S.S. 118. Cu o îndrăzneală care mă ului, acest fermecător îmi afirmă pasionat că tocmai aceasta o așteaptă. GALACTION, O. I 238. O floare însă ului pur și simplu pe Ladima căci avea ceva misterios în somptuozitatea ei. CAMIL PETRESCU, N. 77. ◊ Refl. Nu se dezmeticise voinicul nostru, ba mai rău se uluise și se trezi dus pe sus. DELAVRANCEA, S. 101. Pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. ISPIRESCU, M. V. 59.

SADEA adj. invar. 1. De un singur fel, neamestecat cu altceva; pur, curat, simplu, fără adaosuri sau podoabe. La nuntă îi gătită cu cămașa cea cu altiță aleasă, sadea sau bătută cu fluturi. SEVASTOS, N. 235. Laptele acru de oi cel mai bun e cînd se face sadea din lapte de oi. ȘEZ. VII 76. (Cu pronunțare regională) Toate drumurile sînt împodobite... de cruci, altile sade, altile cu domnu Iisus Hristos. KOGĂLNICEANU, S. 5. ♦ Simplu, fără titluri, fără forme de politețe. Taci, nu mă cuconi... zi-mi Stan sadea. ALECSANDRI, T. 614. Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ALEXANDRESCU, P. 66. ♦ (Adverbial) De-a dreptul, curat; precis, exact. După fața lînii, oile sînt albe sadea, brumării... negre sadea. DAMÉ, T. 67. Ne este mult mai ușor de a scri și vorbi franțuzo-romînește... decît sadea romînește. RUSSO, S. 93. (Rar la comparativ) Alte încercări de publicații literare făcute în așa-zisul centru intelectual al Romîniei (sau mai sadea în București) au trăit două zile și au murit a treia zi. ALECSANDRI, S. 83. 2. (Despre persoane, uneori ironic) Veritabil, autentic, adevărat. Știți, boier sadea, nu d-ăștia de-au umplut țara și tîrgurile. REBREANU, R. I 15. Din supuși îi făcea răzăși, din răzăși, boieri sadea. DELAVRANCEA, A. 103. ♦ (Despre abstracte) Cu totul, complet, în întregime, pe deplin. Omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie e sadea neomenie. DELAVRANCEA, S. 252. ♦ La fel cu altcineva, exact, întocmai ca altul. Să fiu Mogîrdici sadea. DELAVRANCEA, O. II 254.

VEXA, vexez, vb. I. Tranz. A jigni, a ofensa; a contraria. O vexase pur și simplu. CĂLINESCU, E. O. II 20.

SIMPLAMENTE adv. Pur și simplu, propriu-zis. El vorbește Lucruri nemaipomenite, simplamente bîiguiește. COȘBUC, P. II 128.

SIMPLIST, -Ă, simpliști, -ste, adj. (Despre concepții, raționamente, metode) Care nu consideră lucrurile din toate punctele de vedere și sub toate aspectele, neglijînd uneori chiar pe cele esențiale; unilateral, superficial, sărac. Definiția nu trebuie să fie simplistă sau neștiințifică. L. ROM. 1953, nr. 4, 32. Totul e organizat și dominat de un spirit comercial simplist. RALEA, O. 17. ◊ (Adverbial) Conflictul să fie puternic... eroii pozitivi să nu fie pur și simplu orbi la niște fapte aduse simplist pe scenă de autor. V. ROM. decembrie 1953, 296. Simplist își reprezintă d. Missir plînsul poeților; pentru d-sa plînsul poeților e un caracter distinctiv al artei în genere. GHEREA, ST. CR. III 55. ♦ (Despre oameni și manifestările lor) Care judecă superficial, unilateral, care este lipsit de complicații și subtilități intelectuale. Erau lacăte uriașe și grosolane, indiciu al unor firi simpliste, care au prejudecata forței. C. PETRESCU, C. V. 43.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. (În opoziție cu compus) Care este format dintr-un singur element sau din elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; neamestecat. Silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consoane. CREANGĂ, A. 88. ◊ Corp simplu v. corp (4). Floare simplă = floare a cărei corolă e compusă dintr-un singur rînd de petale și un rînd de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp care se conjugă fără verbe auxiliare. Prezentul indicativului este un timp simplu. 2. Care este lipsit de artificialitate, neprefăcut (v. natural); p. ext. care nu este complicat, nu prezintă dificultăți, este ușor de făcut, de manevrat, de înțeles, de rezolvat. Această simplă povestire, a rătăcirii unui copil pe drumurile și prin dumbrava de la marginea tîrgușorului, nu putea fi scrisă decît de un om care are multe și diverse însușiri de poet și de artist. IBRĂILEANU, S. 5. ◊ (Adverbial) Toate s-au petrecut în vis, firesc, simplu, rapid și agreabil. C. PETRESCU, O. P. I 105. Se așeză simplu pe marginea patului. REBREANU, R. I 245. ◊ (Ec. pol.) Producție de mărfuri simplă v. producție (1). Cooperație simplă v. cooperație. 3. (În opoziție cu dublu) Care e într-un singur plan, care se întîmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Substantivat) Partidă de sport între doi adversari. Cea mai disputată probă a fost cea de simplu băieți. 4. Lipsit de podoabe, modest; p. ext. fără valoare, inferior în ce privește calitatea sau prețul. Cortina simplă... fără nici o podoabă, odihnește ochii. STANCU, U.R.S.S. 72. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărți vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. Sub simplele vestminte s-ascunde cîteodată O inimă de ură și de trădări curată, Precum sub manta d-aur a omului bogat S-ascunde cîte-un suflet de patimi degradat. BOLINTINEANU, O. 62. ♦ (Adverbial) Doamna Raspal e îmbrăcată simplu. VLAHUȚĂ, O. AL. II 7. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de afectare, de rafinament, de prefăcătorie sau de răutate; modest, sincer, cinstit. Țărani ardeleni, simpli și liniștiți, unii venind din pădure cu un topor în mînă, alții de pe ogoare cu o coasă pe umăr. BOGZA, C. O. 305. Între bătrînii aceia simpli, cu sufletele pline de iubire, se simțea în adevăr ca într-un colț de viață nouă. SADOVEANU, O. IV 24. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. ♦ Lipsit de cultură, de rînd; (peiorativ) necioplit. Bătrînii părinți... sînt oameni simpli, naivi, de modă veche, trăindu-și sfîrșitul în căsuța lor gospodărească de țară. SADOVEANU, E. 241. Consternarea ordonanței îi făcea bine. Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac? își zise Bologa. REBREANU, P. S. 80. 6. (Precedînd numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult decît; sadea, curat. Vartolomeu Diaconu aprobă din simplă bună-cuviință. Nu pricepea ce vrea să spună străinul. C. PETRESCU, A. 288. El văzu ochii lui Bozan înecați, aprinși ca de febră, și nu știa dacă sînt lacrimi sau simplă sudoare. SAHIA, N. 31. M-am dus să fac cunoștință cu orașul, mai întîi ca simplu călător. BASSARABESCU, S. N. 22. ◊ Expr. Pur și simplu v. pur. (Familiar) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit, om de rînd.

DESFIINȚA vb. 1. (JUR.) a abroga, a anula, a infirma, a invalida, a suprima, (pop.) a strica, (înv.) a surpa. (~ o lege, un act normativ.) 2. (JUR.) a aboli, a suprima, (pop.) a șterge. (Sclavia a fost ~.) 3. a anula, (fig.) a ridica. (A ~ orice restricție de circulație.) 4. a suprima. (A ~ un post.) 5. a dizolva. (A ~ o organizație.) 6. a lichida, a stîrpi, a suprima. (A ~ abuzurile.) 7. a distruge, a lichida, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (A ~ pur și simplu totul în calea lui.)

DISTRUGE vb. 1. a devasta, a nimici, a pîrjoli, a prăpădi, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfîrși, a strica. (Dușmanii au ~ regiunea.) 2. a desființa, a lichida, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (A ~ pur si simplu lotul în cale.) 3. a extermina, a masacra, a măcelări, a nimici, a prăpădi, a stîrpi, (pop. și fam.) a căsăpi, (reg.) a chesăgi, (înv.) a conceni, a snopi, a stropși. (A ~ întreaga populație.) 4. a nimici, a potopi, a prăpădi, a sfărîma, a zdrobi, a zvînta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a tîrî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a nimici, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (A ~ cetatea.) 6. a (se) nenoroci, a (se) prăpădi, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a (se) ruina. (Băutura l-a ~.) 7. a ataca, a strica, a vătăma, a zdruncina, (fig.) a ruina. (Aceste eforturi i-au ~ sănătatea.) 8. a mistui, a nimici, a prăpădi. (Focul a ~ totul.) 9. a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 10. a nimici, (fig.) a sfărîma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.) 11. a (se) mînca, a (se) roade. (Moliile au ~ haina.)

EXPLICA vb. 1. a (se) clarifica, a (se) descurca, a (se) desluși, a (se) elucida, a (se) lămuri, a (se) limpezi, a (se) preciza, (înv.) a (se) pliroforisi, a (se) răspica, a (se) sfeti, (fig.) a (se) descîlci, a (se) lumina. (Problema a fost ~.) 2. a clarifica, a descifra, a desluși, a dezlega, a lămuri, a limpezi, a rezolva, a soluționa. (A ~ enigma.) 3. a glosa. (A ~ sensul unui cuvînt.) 4. a arăta, a demonstra, a expune. (A ~ o teoremă.) 5. a analiza, a comenta, a interpreta, a tîlcui, (înv.) a întoarce, (fig.) a descifra. (~ un text literar.) 6. a înțelege, a pricepe. (Pur și simplu nu-mi ~ cum a dispărut.) 7. a se justifica. (Nu e cazul să te ~)

ÎNȚELEGE vb. 1. a se dumeri, a se lămuri, a pricepe, a ști, (reg.) a se nădăi, (fig.) a se trezi. (Tot nu ai ~ ce am vrut să-ți spun.) 2. a intui, a sesiza, (livr.) a priza, (fig.) a dibui, a mirosi, a prinde, (înv. fig.) a pricepe. (I-a ~ intențiile.) 3. a percepe, a pricepe, a sesiza, (fig.) a pătrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. a interpreta. (Cum ~ acest context?) 5. a auzi, a pricepe. (Nu ~ să mă lași în pace?) 6. a-și explica, a pricepe. (Pur și simplu nu ~ cum a dispărut.) 7. a concepe, a pricepe. (Nu ~ cum s-a întîmplat astfel.) 8. a cunoaște, a pricepe, a ști. (~ franceza?) 9. a asculta. (Cine nu ~ de cuvînt, o pățește.) 10. a se împăca, (pop.) a se îngădui, a se învoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se bărăbări, (Transilv. și Ban.) a se nărăvi. (Se ~ bine împreună.) 11. a se învoi, a se vorbi, (pop.) a se pogodi, (înv. și reg.) a se grăi. (S-au ~ să meargă împreună acolo.) 12. a conveni, a se învoi, (pop.) a se ajunge, a se uni, (prin Munt.) a se îndogăți, (Ban.) a se toldui, (înv.) a se lovi, a pristăni, a se tîrgui, a se tocmi, a veni, (grecism înv.) a se simfonisi. (Se ~ asupra prețului.) 13. a se învoi, a pactiza. (S-a ~ cu inamicul.)

LICHIDA vb. 1. a încheia, a sfîrși, a termina. (A ~ toate socotelile.) 2. a desființa, a stîrpi, a suprima. (A ~ abuzurile.) 3. (fig.) a sparge. (Au încercat să ~ greva.) 4. a desființa, a distruge, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (A ~ pur și simplu totul în calea lui.) 5. a achita, a onora, a plăti, (înv. și pop.) a număra, (înv. și reg.) a plini, (înv.) a răfui, a răspunde, (grecism înv.) a exoflisi. (Și-a ~ toate datoriile.)

aliant În texte mai vechi apare pentru aliat varianta aliant (vezi exemple în DA). S-ar putea părea că e vorba de o deformare a lui aliat sub influența participiilor prezente latinești, în genul lui premiant pentru premiat (nu dau exemplul adresant, deoarece acesta nu este pur și simplu corupt din adresat, ci s-a amestecat și germ. Adressant, care, ce e drept, înseamnă „trimițător”, nu „destinatar”). Cred însă că nu aceasta e explicația adevărată: mai probabil mi se pare că avem în aliant o formă refăcută din alianță.

alo Dicționarele noastre îl explică din franțuzește. Se poate să fie just, dar francezii nu prea îl folosesc cînd vorbesc la telefon. S-a mai răspîndit la noi, ca interjecție, și în afara conversațiilor la telefon, pur și simplu pentru a striga pe cineva. Cu această întrebuințare vine sigur din nemțește și din ungurește (în franțuzește nu există): am asistat la răspândirea acestei interjecții prin anii 1930-1940, în mare parte prin romanele traduse (și pentru englezescul hello).

artor În Gl. reg., p. 11, e inserat cuvîntul a’rtor „plug”, întîlnit într-o urătură: Domnul cînd a cuvîntat, Artorul pe loc a stat. I se dă ca etimologie lat. aratrum, fără să se explice diferențele fonetice. Oe trebuia să devină aratrum se poate deduce după forma aromână arat. Părerea mea este că accentul a fost notat greșit, trebuia scris arto’r (metrica permite această accentuare), și avem pur și simplu de-a face cu arător, cu sincopa lui ă. Dacă nu e nume de agent, poate fi acceptat și ca nume de instrument.

mobilă Dicționarele, noastre mai vechi nu se interesează de etimologia acestui cuvînt. DLRM, conform obiceiului, trimite pur și simplu la fr. meuble, adăugind însă în paranteză și pe it. mobile. Nu se interesează nici (le diferența de terminație, nici de cea de gen (în ambele limbi romanice la care sîntem trimiși, genul este masculin). Scriban, mai scurt, zice: „după fr.”. în DLR citim: „din fr. meube, it. mobilia, germ. möbel” ceea ce nu rezolvă nimic. În mod surprinzător, CADE nu se referă la franceză, ci deduce pe mobilă din adjectivul românesc mobil, fără nici un cnvînt de explicație asupra diferenței de accent. Putem însă crede că româna a refăcut pe cont propriu procesul semantic care a dus în alte limbi de la „mobil” la „mobilă”. Desigur ar fi o coincidență cel puțin bizară. În rusește substantivul e feminin, dar forma lui e мeбeль, în bulgărește e de asemenea feminin, dar forma e мeбeл. Ne mai rămîne numai soluția neogreacă: din masculinul italian a ieșit n. gr. neutru μόμπιλο, folosit însă mai mult la plural, μόμπιλα. De aici în românește a putut veni atît pluralul mobile cît și, eventual, singularul mobilă, care în momentul de față cîștigă teren asuprau pluralului.

tu În ER, p. 158-159, am sprijinit explicația dată de TDRG pentru iu din formule ca nici tu casă, nici tu masă: nu e vorba de pronumele tu, ci de particula bulgărească mo, din formule ca нumo cuн, нumo дъщя „nici tu fiu, nici tu fiică”. Argumentele mele n-au reușit să convingă pe acad. Iorgu Iordan, care rămîne la cealaltă interpretare. În LR, XII, p, 660, obiecțiile domniei sale sînt următoarele: nu e vorba de persoana a II-a, ci de „persoana generală” (a III-a !), prin urmare fraza se adresează oricui, desemnat prin tu; formulele bulgărești nu se potrivesc deloc cu cele românești; expresia fiind din limbajul afectiv, atît de spontan prin însăși natura lui, un împrumut nu se justifică; explicația lui nici ca o formă hipercorectă pentru ni (cum propuneam eu) este „forțată”. Mărturisesc că aceste obiecții nu mi-au schimbat vederile. De ce pronumele de persoana „generală” este folosit numai în această situație, numai negativ? Căci este evident că nn se zice, de exemplu, acolo am găsit tu casa, tu masă. De ce tu apare numai repetat? Am citat expresia bulgărească нumo здpaв, нumo болен „nici sănătos, nici bolnav”, nu pentru, că s-ar potrivi cu ce avem în românește, ci pentru a arăta că în bulgărește întrebuințarea merge mai departe decît la noi; dar nu avea nici tu băiat, nici tu fată eate la fel în românește și în bulgărește (Vezi aici mai sus). Se înțelege câ exista numeroase procedee afective Împrumutate, printre care unele și din bulgărește; ni cum spuneam în locul citat, ar putea fi foarte bine explicat pur și simplu ca tradus în românește prin nici (dealtfel se mai poate auzi ni tu) dar mi se pare mai probabil că a fost refăcut de cei care știau că nu e literar ni valoarea lui nici. Dacă tu e pronume, cum se face că nu apare niciodată accentuat în formula citată? În CL, XIII, p. 117-119, I. I. Bujor reia problema, fără a se referi nici la cartea mea, nici la recenzia acad. Iorgu Iordan, ci pornind de la Gramatica Academiei, și încearcă să dovedească că tu în formula discutată este vocativul pronumelui, cu valoarea lui mă sau fă. Dar dacă se zice (mai ales femeile zic) am cumpărat, tu, o rochiță, unde e clar că tu e pronume în vocativ și e accentuat, aceasta nu explică de ce se poate zice nici tu casă, nici tu masă și nu se poate zice tu, nici casă, tu, nici masă. Apoi mă și fă nu se repetă: autorul însuși dă exemplul mă, nici casă, nici masă.

MINUNA vb. 1. a se cruci, a se uimi, a se ului, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.) 2. a stupefia, a surprinde, a uimi, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 3. a se extazia. (Se ~ în fața splendorilor naturii.)

NIMICI vb. 1. a devasta, a distruge, a pîrjoli, a prăpădi, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfîrși, a strica. (Dușmanii au ~ orașul.) 2. a desființa, a distruge, a lichida, a prăpădi, (fig.) a topi. (Au ~ pur și simplu totul în calea lor.) 3. a distruge, a extermina, a masacra, a măcelări, a prăpădi, a stîrpi, (pop. și fam.) a căsăpi, (reg.) a chesăgi, (înv.) a conceni, a snopi, a stropși. (Au ~ întreaga populație.) 4. a distruge, a potopi, a prăpădi, a sfărîma, a zdrobi, a zvînta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a tîrî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a distruge, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (Au ~ cetatea dușmană.) 6. a distruge, a mistui, a prăpădi. (Focul a ~ totul.) 7. a (se) distruge, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 8. a distruge, (fig.) a sfărîma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.)

PRĂPĂDI vb. 1. a devasta, a distruge, a nimici, a pîrjoli, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfîrși, a strica. (Dușmanii au ~ regiunea.) 2. a desființa, a distruge, a lichida, a nimici, (fig.) a topi. (A ~ pur și simplu totul în cale.) 3. a distruge, a extermina, a masacra, a măcelări, a nimici, a stîrpi, (pop. și fam.) a căsăpi, (reg.) a chesăgi, (înv.) a conceni, a snopi, a stropși. (A ~ populația.) 4. a distruge, a nimici, a potopi, a sfărîma, a zdrobi, a zvînta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a tîrî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a deceda, a dispărea, a se duce, a muri, a pieri, a răposa, a (se) sfîrși, a se stinge, a sucomba, (livr.) a repauza, (înv. și pop.) a se săvîrși, (înv. și reg.) a se pristăvi, (înv.) a se proslăvi, (ir.) a crăpa, a plesni, (înv. și reg. ir.) a se sparge, (fig. și fam.) a se curăța, (fig.) a adormi, (livr. fig.) a expira, (înv. și pop. fig.) a pica, (înv. și reg. fig.) a se muta, a se petrece, (arg.) a o mierli. (S-a ~ ieri la amiază.) 6. a (se) distruge, a (se) nenoroci, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a se ruina. (Băutura l-a ~.) 7. a distruge, a mistui, a nimici. (Focul a ~ totul.) 8. a (se) distruge, a (se) nimici, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 9. a arunca, a azvîrli, a cheltui, a irosi, a împrăștia, a risipi, a zvîrli, (livr.) a prodiga, (înv. și reg.) a prăda, (reg.) a mătrăși, a părădui, (Transilv.) a spesa, (înv.) a rășchira, (grecism înv.) a afierosi, (fig.) a înghiți, a mînca, a păpa, a toca. (Și-a ~ averea; își ~ banii pe toate fleacurile.)

PRICEPE vb. 1. a se dumeri, a înțelege, a se lămuri, a ști, (reg.) a se nădăi, (fig.) a se trezi. (Tot nu ai ~ ce am vrut să-ți spun.) 2. a înțelege, a percepe, a sesiza, (fig.) a pătrunde. (A ~ sensul celor citite.) 3. a auzi, a înțelege. (Nu ~ să mă lași în pace?) 4. a-și explica, a înțelege. (Pur și simplu nu ~ cum a dispărut.) 5. a concepe, a înțelege. (Nu ~ cum s-a întîmplat astfel.) 6. a cunoaște, a înțelege, a ști. (~ franceza?) 7. a cunoaște, a stăpîni, a ști, (fam.) a vedea. (~ la perfecție mai multe meserii.)

STUPEFIA vb. 1. a minuna, a surprinde, a uimi, a ului. (Ce-mi spui tu pur si simplu mă ~.) 2. a năuci, a uimi, a ului. (Vestea aflată l-a ~.)

SURPRINDE vb. 1. a prinde, (înv. și reg.) a pripi, (Mold., Transilv. și Ban.) a zăpsi. (L-a ~ asupra faptului.) 2. a ajunge, a apuca, a prinde. (Ploaia i-a ~ în cîmp.) 3. a minuna, a stupefia, a uimi, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 4. a epata, a șoca. (Vrea să ne ~.) 5. a frapa, a șoca, (fig.) a izbi. (M-a ~ înfățișarea lui.)

UIMI vb. 1. a minuna, a stupefia, a surprinde, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a ului, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a ului. (Vestea aflată l-a ~.) 4. a se cruci, a se minuna, a se ului, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.)

ULUI vb. 1. a minuna, a stupefia, a surprinde, a uimi. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a uimi, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a uimi. (Vestea aflată l-a ~.) 4. a se cruci, a se minuna, a se uimi, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.)

doar [At: PSALT. HUR. 9¹/7 / V: (îvp) dor, doară, doră / E: ml de-hora] 1 av (Determină numerale sau părți de vorbire care indică o cantitate, sugerând ideea de limitare, de insuficiență) Nu mai mult de... (sau decât). 2 av Nu altă dată sau în altă împrejurare decât... 3 av Nu în alt loc decât... 4 av Nu în alt mod decât... 5 av Exclusiv. 6 av (Îlc) ~ (atât) ca... (ori cât...) sau (atât) ca ~ Numai atât. 7 av (Reg; îcs) ~ că Poate că. 8 av (Îcs) ~ de, afară (sau fără) -, (îvr) ~ numai Cu excepția. 9 av (Înv; îcs ) Nici... ~a necum... Cu atât mai puțin. 10 av (Determină o parte de propoziție indicând nuanțe restrictive sau exclusive) Nimeni sau nimic în afară de... 11 av (Îe) ~ așa Pur și simplu. 12 (Îae) Fără complicații. 13 av (Pex) Nu altfel decât... 14 av Nu altă dată, în alt moment sau în altă împrejurare Doar când e supărat se duce la ea. 15 av Nu în alt loc, mai departe sau mai aproape Șade închisă, merge doar la biserică. 16 av (Arată că acțiunea este limitată) Doar suspină din când în când. 17 av (Adesea urmat de „de” determină verbe exprimând o speranță, o posibilitate) Doar (de) l-or zări. 18 av (Urmat de verb și întărit prin repetare) Pe punctul de a... 19 sf (Îe) Într-o (sau de o) ~ă Fără vreun scop anume. 20 sf (Îae) Fără să se aștepte la ceva deosebit. 21 sf (Reg; îlv) A se ține (sau a trăi) cu ~a A spera. 22 sf (Reg; îal) A se delăsa. 23 sf (Reg; îlv) A ține cu ~a A păcăli. 24 sf (Reg; îal) A amâna. 25 av (Îvp; în construcții interogative, adesea precedat de „au” sau „ori”, întărește ideea de îndoială) Oare. 26 av (Adesea precedat de „ca”; reg; îlav ca ~ă chiar întărește o afirmație) Sigur. 27 av (Îe) Fără ~ și poate, (înv, s) fără ~a Cu certitudine. 28 av (În construcții negative, corelat cu „ci”, „ce” exprimă ideea de cumul) Nu polemizam, ci doar exprimam un punct de vedere. 29 av (Cu valoare adversativă sau disjunctivă accentuată) Pleacă, doar ți-am spus că nu vreau să te mai văd.^[1] modificată

climax (gr. „gradație”) anaforic² sau gradație anaforică, figură de repetiție lexicală, și anume o anadiploză care poate fi, în privința conținutului, progresivă:... x/x... y/... z/z... (R): „Nu mi-am spus numai părerea, ci am făcut și propuneri scrise; n-am făcut numai propuneri scrise, ci am mers și în solie; și n-am mers numai în solie, ci am convins și pe tebani.” (Demosthenes; → Demetrios, p. 270) „Fraza citată – scrie Demetrios (ib.) – face impresia că urcă din ce în ce mai sus. Dacă însă s-ar exprima aceste lucruri așa cum urmează: «După ce mi-am spus părerea și am făcut propuneri scrise, am mers în solie și am convins pe tebani», atunci ar fi numai o înșirare de fapte lipsită de orice vigoare.” Un exemplu mai limpede de anadiploză progresivă îl reprezintă următoarele cuvinte ale lui Victor Hugo din „Prefața” la Cromwell, în care ni se spune că drama trebuie să fie ca o „oglindă de concentrare”, astfel încât să se vadă cum se aprinde: „dintr-un licăr de lumină, dintr-o lumină o flacără”; iată, din latină, un exemplu și mai dens: „ex innocentia nascitur dignitas, ex dignitate honor, ex honore imperium, ex imperio libertas” ( → L., p. 623). Gradația simplă, ca figură specifică, este mai degrabă o „enumerare progresivă”, în care nu se repetă nimic, și care poate fi ascendentă sau descendentă. • Quintilian nu face deosebirea între climax anaforic și climax pur și simplu, pentru că ilustrează figura numai cu un exemplu de concatenație progresivă (climax anaforic). De concatenație nu vorbește.

diminutiv (fr. diminutif „care micșorează)”, orice cuvânt de natură nominală sau adverbială, format cu ajutorul unui sufix special (diminutival), pentru a arăta că lucrul sau ființa denumită – ca interlocutor într-un dialog sau la care ne referim – este văzută de vorbitor, în mod real sau fictiv, mai mică decât celelalte sau decât e în realitate: grădiniță, fetiță, floricele, anișori, încetinel (A). D. nominal (substantival, adjectival) sau adverbial exprimă nu numai subdimensionarea obiectului sau acțiunii, ci și îndulcirea imaginii obiectului (însuflețit ori neînsuflețit) prin care poate comunica, de obicei, sentimentul alintării, numit cu un termen consacrat hipocoristic. Întrebuințat cu o semnificație în plus față de sensul său obiectiv (subdimensionarea obiectului), d. este o figură de stil. Ca figură de stil, funcția esențială a d. este exprimarea unei atitudini estetice a vorbitorului față de obiectul diminutivat, pentru că d. este simțit și ca o expresie „frumoasă”. Așa, de exemplu, în bădiță, fata din popor vede nu un iubit mai mic decât ar putea să fie, ci un flăcău frumos. Aceeași situație o are și perechea feminină a termenului, adică mândruță – deși în cazul acestui termen s-ar putea presupune că el exprimă și preferința bărbaților pentru tipul „mignon” al femeii („drăguț, delicat”, DEX). Ca figură de stil. d. poate fi clasificat după cum urmează: d. hipocoristic: copilaș, fetiță, bărbățel; d. ironic: soldățel, profesoraș; d. eufemistic: când atenuează expresia unei însușiri, fie cu accent hipocoristic: prostuțule, fie direct, ca diminutiv pur și simplu: „e cam prostuț, sărăcuțul de el”; d. hipalagă, când vorbitorul proiectează însușirea diminutivală a copilului asupra unui obiect care îl interesează pe copil (un gen de mutație psihologică subiect → obiect): „să bea copilul un lăptic?” „vrei, puișor, să bei apiță?”; d. sarcastic: „mi-a făcut o trebușoară, ticălosul, pe care n-o s-o uit”; d. hiperbolă: „a muncit, sărmanul, toată ziulica!”; d. patetic: „vai! ce-a mai plâns, sărmănica!”

numai av [At: COD. VOR. 28/18 / V: (reg) numa, numă, ~măi / E: nu + mai¹] 1 (Cu sens restrictiv sau exclusiv) Nu mai mult de... (sau decât...) Si: doar. 2 (Cu sens restrictiv sau exclusiv) Exclusiv. 3 Nu altcineva sau altceva decât... 4 Nimeni sau nimic în afară de... 5 Nu altfel decât... 6 Nu altă dată sau în altă împrejurare decât... 7 Nu în alt loc decât... 8 Nu în alt scop sau din altă cauză decât... 9 (Prin exagerare) În întregime Si: complet. 10 (Prin exagerare) Peste tot. 11 Compact. 12 Mereu. 13 Pur și simplu. 14 În mod formal. 15 (Îlav) ~ așa sau așa ~ Fără complicații Si: simplu. 16 (Îal) Fără motiv. 17 (Îal) Fără scop. 18 (Îal) Fără rost. 19 (Îal) Dezinteresat. 20-21 (Îal) (Pe) degeaba. 22 Nu altă dată. 23 Nu în sau din alt moment, sau în altă împrejurare. 24 Abia. 25 Nu în alt loc decât... 26 Nu mai departe sau mai aproape decât... 27 Pentru simplu motiv că... 28 (Îlc) ~ să... (sau de..., dacă...) Doar dacă... 29 (Îrg; îcn) Decât. 30 (Îc) Nu ~ ... ci și (sau ci încă, ori dar încă și, ci mai ales) Și... și. 31 (Îe) Nu ~ că ... dar sau ci În afară de faptul că... 32 (Urmat de un conjunctiv sau de o construcție negativă; are) Pe punctul de a... 33 Chiar. 34 Tocmai. 35 (Îrg; îlav) ~ cât (sau, reg, ce) (De) abia. 36 (Îrg; îal) Îndată ce. 37 (Pop; Însoțit de „ce”, „iacă”, „uite”, „iacă ce”) Pe neașteptate. 38 (Îrg; însoțit de „ce”) Imediat. 39 (Îrg; pex) Cu orice preț. 40 Însă. 41 (Precedă imperativul) Reia firul întrerupt al unei discuții, exprimând insistență, nerăbdare. 42 (Îlc) ~ (atâta) că ... sau (reg) ~ cât Atâta doar că. 43 (Îvp; îcn) Ci. 44 (Trs; neaccentuat și cu topica maghiară csak) Are valoare expletivă. corectat(ă)

simplamente av [At: COȘBUC, P. II, 128 / E: simplu + -mente cf fr simplement] (Rar) 1 Pur și simplu. 2 Propriu-zis.

vexa vb. I. 1 tr. A jigni, a ofensa. Pe Georgeta o vexase pur și simplu (CĂL.). ♦ Ext. A contraria. 2 refl. (fam.) A se supăra (simțindu-se jignit). • prez.ind. -ez. /<fr. vexer, lat. vexare.

Augur – „De bun augur… De rău augur…” Sînt expresii care își trag originea din antichitatea romană, cînd existau unii preoți – numiți și ei auguri – care prevesteau viitorul după cîntul sau zborul păsărilor, după măruntaiele acestora etc. Încetul cu încetul, cuvîntul augur (contras din avis – pasăre și garrire = a flecări) s-a extins asupra a tot felul de semne, după care superstițioșii romani se orientau spre a întreprinde sau nu ceva. Astăzi, sensul cuvîntului s-a lărgit și mai mult, pierzînd în același timp orice caracter religios. El înseamnă pur și simplu semn bun sau semn rău. IST.

Guenille, si l’on veut: ma guenille m’est chère (fr. „Zdreanță, dacă vreți, dar zdreanța mea mi-e scumpă”) E un vers al lui Molière din Femeile savante (act. II, sc. 7). În această comedie, jupîn Crizal e constrîns de nevastă și de cumnată (femei „savante”) să dea afară bucătăreasa, care îi făcea niște ciorbe delicioase, pe motivul că franțuzeasca ei populară supără urechile lor delicate. Crizal nu se poate totuși consola și zice: „Eu mă hrănesc cu ciorbă și nu cu limbaj savant”, la care nevastă-sa indignată îi răspunde că-i pur și simplu o rușine pentru un om să se coboare la asemenea nevoi materiale: „Ce prețuiește trupul, această biată zdreanță Ca să-i acorzi cu gîndul măcar vreo importanță?” Și atunci Crizal îi replică: „Ba, trupul sînt eu însumi, și-l îngrijesc cum pot Din parte-mi fie-o zdreanță, dar are-ntîietate.” Acest vers e invocat în sensul că trebuie să acordăm locul cuvenit satisfacțiilor sau necesităților materiale. În acest sens l-a și folosit economistul francez Frédéric Bastiat (1801-1850) – citat de Karl Marx în vol. I din Capitalul – cînd în lucrarea sa, intitulată Armonii economice, spune: „Sînt oameni care bagatelizează ceea ce ei numesc cu dispreț nevoi materiale, satisfacții materiale. Ei îmi vor spune, fără îndoială, ca Belise lui Crizal: «Trupul, această zdreanță»... și mă vor blama că am semnalat ca una din primele noastre nevoi: hrana”. LIT.

MIȘCA vb. I. I. 1. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, a-și schimba locul, poziția; a nu sta liniștit, fix, imobil; a se clătina; a fremăta. Vedea toți cum să mișca și să strîngea cea de demult zăcută moartă Teodora (a. 1698). GCR I, 319/28, cf. ANON. CAR. Au zis între sine abiia mișcîndu-se: hai! hai!. . . ticăloșii de noi! ȚICHINDEAL, ap. GCR II, 212/18. A lumei temelie se mișcă, se clătește. ALEXANDRESCU, M. 5, cf. 13. Să nu vă mișcați, că dau. ALECSANDRI, T. I, 191. Ei trec în răpejune de rîuri fără punți. . . Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I, 98, cf. 152. Dacă te miști! dacă bîțîi mereu din picior ! CARAGIALE, O. II, 129. Picioarele nu se mai mișcară ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III, 14. E în amurg și ceru-i stîns, iar în lumina slabă cîteva foi de viță sălbatică, uscate și roșii, se mișcă la vînt. PĂUN-PINCIO, P. 103. Nici o pasăre prin zare, Nu se mișcă-n lumea mare Nici o frunză. COȘBUC, P. I, 222, cf. DELAVRANCEA, O. II, 175. Lui Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat. . . Din trei, două nici mișca, Iar mireasa se pleca. ALECSANDRI, P. P. 177. Atunci va învia el. . . cînd a mișca păstrăvul ista, că este fiert. ȘEZ. I, 179, cf. ALR II 2 465/141, 3 424/36. ♦ T r a n z. A face să iasă din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, să-și schimbe locul sau poziția, a urni din loc; a deplasa; a muta; a clătina; a face să freamăte. Cf. ANON. CAR. O furtună. . . stînci de piatră mișca, din locul lor. DRĂGHICI, R. 111/26. Cea mai ușoară adiere nu mișca frunzele. NEGRUZZI, S. I, 99. Numai ochii săi mișca Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie. ALECSANDRI, P. II, 10. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I, 43. Văzîndu-i, își mișcă puțin mîna. CREANGĂ, P. 15. Mișcîndu-și degetele, a strigat îngrozit. CARAGIALE, O. II, 279. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sînului mișcat de bătaia inimii, tresări. SLAVICI, N. I, 86. Și povestea încet moșneagul mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Lungit pe spate îmi mișc membrele încet, ca un gîndac în agonie. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. Colonelul . . . înaintă pînă în dreptul lui și-l prinse de sub bărbie, mișcîndu-i capul în toate părțile. SAHIA, N. 75. De ce minți? îl întrebă Ilie mișcîndu-și greu fălcile. PREDA, D. 89. Mișca copitele Ca șoimii aripele ! ALECSANDRI, P. P. 107,Bate vîntul, mișcă crîngul. TEODORESCU, P. P.289. ◊ (În context figurat) Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă. EMINESCU, O. I, 28, cf. IV, 45. ◊ E x p r. A mișca toate pietrele (sau toată piatra, toată coarda, tot firul) = a folosi toate mijloacele, a face tot ce este posibil pentru atingerea unui scop. Cf. ZANNE, P. IV, 315. ◊ I n t r a n z. (Despre ființe; urmat de determinări, introduse prin prep. „din”, care arată partea corpului ieșită din starea de repaos, de imobilitate) Te visai mișcînd din buză O, prea drăgălașe Muză! BĂRAC, ap. GCR II, 172/30. [Șoimul]se uită drept în soare Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai Ciocul. TEODORESCU, P. P. 454. Dă de balaur, care mai mișca din coadă. ȘEZ. II, 142. Mișcă din gene. ALR II/I MN 4, 6 822/130, cf. ALR II 3 228/172. A mînca și din barbă a nu mișca nu se poate (=nu se poate face un lucru fără osteneală). Cf. ZANNE, P. III, 625, IX, 239. (E x p r.; familiar) A mișca din urechi = a sugera cuiva că îi dai o sumă de bani (ca bacșiș) în schimbul unui serviciu, al unei favori etc.; a da o sumă de bani (de obicei un bacșiș). Pînă la urmă bancherul trebuie să miște din urechi. STANCU, R. A. IV, 359, cf. I, 63. ♦ (Despre sisteme tehnice) A fi în funcțiune; a funcționa, a merge, a umbla. Stăi, morișcă, nu mișca. TEODORESCU, P. P. 152. ◊ (Prin analogie, despre organe ale corpului) Inima mișcă. ALR II/I MN, 36, 2 203/102. T r a n z. A pune în funcțiune (un sistem tehnic), a-l face să meargă. Vijeliosul Lotru . . . mișcă mori, pive și ferăstraie. VLAHUȚĂ, O. A. II, 141. ♦ T r a n z. F i g. (Neobișnuit) A îndrepta, a dirija. Fecioară. . . mîntuiaște-ne. . . mișcînd milostivirea cea de maică cătră fiiul tău. MINEIUL (1776), 210^r2/26. ♦ P. e x t. A trăi, a viețui. Tremurul. . . să fie preste toate herile pămîntului și preste. . . toate ce să mișcă pre pămînt. DOSOFTEI, ap. GCR I, 266/34. Tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. EMINESCU, O. I, 147. 2. R e f l. și i n t r a n z. A părăsi un loc (îndreptîndu-se într-o anumită direcție), a pleca, a porni, a se duce; a se deplasa în spațiu, a umbla, a merge; a înainta. Iară slujitorii, fiindu-le scandălă de bunătatea sv[î]nt[u]lui, nu vrea nice unul să misce să-l taie. DOSOFTEI, ap. GCR I, 258/9. În 24 de zile s-au mai mișcat și au stătut mai aproape ca un sfert de milă de la neprietin. N. COSTIN, LET. II, 67/8. Lumea începu să se miște spre cele două uși deschise. VLAHUȚĂ, O. A. III, 3. Cînd ciobanii s-au mișcat înspre crîșmă, au sosit din urmă și stăpînii. SADOVEANU, B. 166, cf. id. F. J. 580, id. D. P. 144. Nici un pas nu m-oi mișca Și altu mi-oi căpăta. JARNIK-BÎRSEANU, D. 248. Miaza-nopții, atunci, mișcă după fată s-o găsească. RĂDULESCU-CODIN, Î. 313. ◊ (Urmat, sau, rar, precedat de determinări locale care indică punctul de plecare; de obicei în construcții negative) De multă frică ce avea. . . nici din loc cuteza să să mișce. DRĂGHICI,, R. 40/4. Nu mă mai mișc de acasă; am mult de lucru. CARAGIALE, O. VII, 147, cf. 139. Nu m-am mișcat din pat. DELAVRANCEA, O. II, 356. Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. SADOVEANU, B. 77. Ți-am spus că nu mă mișc de aci. Rămîn să-i aștept, C. PETRESCU, C. V. 329. Nici din loc nu m-oi mișca Și ca tine-oi căpăta. DOINE, 185. ◊ (Familiar, la imperativ, ca termen sau în formule de îndemn; adesea peiorativ) Mișcă ! mișcă, caracudă ! – Ba nu . . . Mă rog I Fără pripă I Mai avem o socoteală. HASDEU, R. V. 70. Mișcă, băiete ! ODOBESCU, S. I, 379. Mișcă d-acolo ! o alungă Nae. TEODOREANU, M. II, 136,cf. IORDAN, STIL.168. Mișcă-te mai iute. Com. MARIAN. ◊ R e f l. A frecventa un anumit mediu, o anumită societate, a veni în contact cu ... Asemenea oameni... nu pot aparține cercurilor în cari te miști tu. eminescu, n. 72. -♦ T r a n z. (Prin nord-estul Olt.; despre insecte) A umbla (pe cineva), provocînd o senzație neplăcută (de mîncărime). Nu-ș ce lindinâ mă mișcă. CIAUȘANU, V. 119. ◊ (Prin Transilv.; despre pămînt) A se surpa. Cf. ALR I 395/140, 231. ♦ T r a n z. (Învechit, neobișnuit) A prinde viață; a se naște. Organ de sineși mișcat din suflările sfîntului duh te-ai arătat. MINEIUL (1776), 59^v2/24. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din pasivitate, a începe să lucreze (pentru un scop), a activa; a acționa; a munci. Să mișcăm puțin și să ne apucăm a ne lumina [tîrgul] macar cu oloi. I. IONESCU 83/13. E mai demn pentru un bărbat să și să se trudească pentru binele și progresul omenirii. CARAGIALE, O. VII, 253. Știa că locotenentul Cristophi nu se mișcă fără un cuvănt din partea lui. CAMIL PETRESCU, O. II, 22. Cine se mișcă tot mai pișcă, Cine șade Coada-i cade (1888), 278, cf. CREANGĂ, P. 110, ZANNE P. II, 731. ♦ (Mai ales despre grupuri sociale, colectivități) A arăta împotrivire, revoltă; a V. r ă s c u l a, r ă z v r ă t i. Sloboade radză-n De-ngrozeaște pre păgîn să nu să miște, DOSOFTEI, ap, GCR I, 212/32. Acela carele din creștini ar cuteza a să mișca înprotiva acelor mai sus pre afurisit să fie (a. 1785). URICARIUL, I, 121. Toate popoarele se mișcă. BĂLCESCU, M. V. 581. Cînd gloatele s-au mișcat atît de tare, este nevoie a le supune fără a le mulțămi. id., ap. GHICA, A. 240. Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara ! REBREANU, R. I, 306, cf. II, 227. ◊ T r a n z. f a c t. Crîncenele fărădelegi și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea, b m. v. 35. Ea-l vedea mișcînd poporul cu idei reci, îndrăznețe. EMINESCU, O. I, 52. Bălcescu se gîndi că trebuie să înceapă să miște satele dintre Breaza și Ploiești, CAMIL PETRESCU O, II, 21. 4. R e f l. A fi, a se afla în mișcare (II). Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca? MARCOVICI, C. 12/21. Uită-te de vezi în aer, pe pămînt ș-adînc în mare, Toată firea cum se mișcă spre a lumei întrupare. CONACHI, P. 270. II. F i g. 1. I n t r a n z. (Familiar) A face față în mod satisfăcător într-o anumită treabă; într-un domeniu de activitate, a dovedi oarecare pricepere. Începuse a mișca binișor la meseria lor. ISPIRESCU, L. 370. ♦ (Despre acțiuni, întreprinderi) A da rezultate promițătoare, satisfăcătoare. Acuma vine primăvara și afacerile încep a mișca. SADOVEANU, B. 221, cf. IORDAN, STIL. 366. 2. T r a n z. A determina pe cineva să facă ceva, a da impuls, a î n d e m n a, a î m b o l d i, a însufleți. Cui iaste de trebuință dăruiește . . . den bună voia sa mișcat și ațîțat. (a. 1 702). GCR I, 345/4, cf. II, 108/33. Pre îngerii tăi cei aleși îi mișcăm spre călduroasă rugăciune. MINEIUL (1 776), 159^r2/12, cf. ȘINCAI, HR. III 40/13. Puterea aceea carea o au de obște faptele spre a ne mișca ca să le urmăm. MAIOR II, 202/13. Cei de bun neam boieri. . . mișcați fiind de iubirea căminului strămoșesc, au binevoit de a să face predanie și științelor filosofești în limba rumânească (a. 1 826). GCR II 251/34. Aidin, mișcat fiind de dragoste mare . . . cătră fratele său .. . hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său. GORJAN, H. I, 2/7. Mișcat de încredințarea ce avem că viitoarea fericire a amîndorura Prințipaturilor . . . DOC. EC. 808. Valuri grele Ne clătină și ne mișcă la fapte bune sau rele. CONACHI, P. 279. Arabul. . . mișcat de-o înaltă și dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel. MACEDONSKI, O. I, 16. ♦ (Jur.; învechit, cu complementul „jalobă”, „judecată”) A înainta; a intenta, a porni. Creditorii. . . au dreptate de a mișca jalobă. PRAVILA (1 814), 21/24. De la 14 ani ai vrîztii poate să mișce judecată pănă la 30 de ani. ib. 94/16. ◊ Refl. pas. Această jalobă poate a să mișca în curgere de un an. ib. 22/6, cf. 33/17. ♦ (Învechit, neobișnuit) A face să renunțe la . . . ; a abate, a îndepărta. Dacă vădzu că nu-l poate mișca de la D[o]mn[u]l H[risto]s. . . cu multe munci l-au cercat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 116^v/30. 3. T r a n z. A impresiona, a emoționa, a tulbura; a înduioșa. Treaba ritoricii iaste a afla și a zice lucruri toate vreadnice ca să îndemne, ca să miște și să încredințeze pre ascultătoriu. MOLNAR, RET. 13/19. Pe june nu-l mișcă ceea ce încîntă pe copil și pe adolescent. HELIADE, O. II, 67, cf. 37, I, 319. Stufoasa pădure, pierdute cărări. . . Tot mișcă, încîntă a noastră gîndire. ALEXANDRESCU, M. 85, cf. 86. Cereasca pasăre Modulă pe morminte Dar nu mai mișcă sufletul Acelui ce nu simte. BOLINTINEANU, O. 129. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I, 201. Descrie. . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească, să miște și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Nimica nu-l mai mișcă, nimica nu-i mai place Și-l află-orice simțire cu sufletu-nghețat. MACEDONSKI, O. I, 108. Pentru întîia oară mă mai mișcă ceva de atunci. VLAHUȚĂ, N. 173. Nu te poate interesa, nu te poate mișca aceasta? C. PETRESCU, C. V. 148. Cum acest nume nu mă mișcă de loc, gospodina sfîrșește c-o voce misterioasă. SADOVEANU, O. VII, 288. ♦ R e f l. De fapt, nu știuse ce avea să se miște în sufletul acestui om retras, unii spuneau împietrit, alții pur și simplu bleg. V. ROM. august 1955, 18. – Prez. ind.: mișc, pers. 2 miști, conj.: pers. 3 și: (învechit) să mișce. – Etimologia necunoscută.

Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă. Psalmul 115 (versetele 5 și 6), unde se spune de fapt: „ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud” – Se referă la idolii altor neamuri, ciopliți din piatră, lemn etc. și împotriva cărora psalmistul punea în gardă pe credincioși, vrînd să-i ferească de idolatrie. Poporul a „actualizat” aceste cuvinte și a început să le aplice acelora care, din patimă, din ignoranță sau din reacționarism nu voiau pur și simplu să vadă și să audă, făcînd pe orbii și pe surzii în fața realităților sau a primejdiilor. Uneori se citează versiunea latină: Oculos habent et non videbunt. Quis habet aures audienti audiat. În tableta Momente, Tudor Arghezi folosește expresia în traducere: „Cîteodată chiar simpla onestitate a modestiei echivalează cu talentul. Se speră că cine are urechi de auzit o să audă!” („Contemporanul”, nr. 763). BIB.

coadă sf [At: PRAV. 49 / Pl: ~de, cozi (înv) / E: ml coda] 1 Apendice terminal al coloanei vertebrale a corpului vertebratelor. 2-3 Smoc de păr (sau de pene) care acoperă coada (1). 4-5 Păr (sau penaj) crescut în prelungirea cozii (1). 6 (Pop; pex; îs) ~ de vită Vită (slabă). 7 (Îla) Cu ~ Codat. 8-9 (D. competitori; îlav) La (sau în) ~ Pe cel din urmă loc sau printre ultimii. 10 (Îlav) De la ~ De la sfârșit spre început. 11 (Reg; îs) ~ de câine^[1] Om de nimic. 12 (Rar; d. păr sau mustăți; îla) ~ rățoiului Cârlionțat. 13 (Pfm; îla) (Get-beget) (de) ~da vacii Neaoș. 14 (Pfm; d. câini sau alte animale; îe) A da din ~ A se gudura. 15 (Pfm; d. oameni; îae) A linguși pe cineva. 16 (Îvp; îe) A fâțâi ~da (ca vulpea) A se comporta într-un mod care denotă viclenie. 17 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) ~da ori a da cu ~da A se amesteca în chestiuni care nu-l privesc (provocând complicații). 18 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) dracul ~da A se ivi neînțelegeri sau complicații într-o situație sau stare de lucruri. 19 (Pfm; îae) A (se) urzi o intrigă. 20 (Pop; îe) A se apuca de ~ sau a încăleca pe (la) ~da calului A începe ceva într-un mod greșit. 21 (Pfm; îe) A călca (pop, șarpele sau pe cineva) pe ~ A supăra. 22-23 (Îvp; îe) Din opincă Exprimă zădărnicia sau netemeinicia unei lucrări. 24 (Pfm; îe) A(-i) lega (cuiva) o tinichea (sau tinicheaua, reg, bășica ori tigva) de ~ A(-i) atribui cuiva (pe nedrept) fapte, lucruri reprobabile spre a-l compromite. 25 (Pfm; înv; îae) A concedia (nejustificat). 26 (Pfm; îe) A pune ~da pe (sau la) spinare A o rupe la fugă. 27 (Pfm; îe) A-și face ~da colac A se sustrage de la o răspundere. 28 (Pfm; îlav) Cu ~da între picioare (sau, reg, între vine) Rușinat. 29 (Pfm; îe) A scurta (sau a tăia) cuiva din ~ A tempera pornirile cuiva. 30 (Pfm; îe) A scăpa scurt din ~ A scăpa dintr-o mare primejdie dificil și cu pagube. 31 (Pfm; îe) A ține (sau a ridica) ~da sus ori a ședea cu ~ îmbârligată A se mândri (nejustificat). 32 (Pfm; îe) A nu avea nici cap, nici ~ sau a fi fără cap și ~ A nu avea nici o logică. 33 (Pfm; îae) A fi alcătuit fără ordine. 34 (Pfm; îe) A trage mâța (sau dracul) de ~ A o duce greu material. 35 (Pfm; irn; îe) A umbla câinii cu covrigii (sau colacii) în ~ A te bucura de bunăstare fără nici un efort. 36 (Reg; îe) ~da-i grasă! Exprimă credința că cel mai important e finalul. 37 (Pfm; îe) A prinde prepelița (sau purceaua) de ~ A se îmbăta. 38 (Pfm; îe) A (o) lua (ceva) de ~ A se pune pe treabă. 39 (Pfm; d. femei; îe) A-și vedea de ~da măturii (sau tigăii) A se ocupa (numai) de treburile gospodărești. 40 (Pfm; îe) A fi (sau a rămâne) scurt în ~ A o păți. 41 (Pfm; îe) A-i atârna (cuiva) de ~ A atribui cuiva o vină. 42 (Pfm; îae) A porecli. 43 (Pfm; îe) A strânge mâța de ~ A constrânge^[2]. 44 (Pfm; îe) A înnoda ~da la câini (sau câinii în ~) A fi viclean. 45 (Pfm; îae) A vagabonda. 46 (Pfm; îae) A sta degeaba. 47 (Pfm; îe) A trage la (sau sub) ~ A avea relații sexuale. 48 (îrg; d. vaci, îe) A sta în ~ A fi foarte slabă. 49 (Pfm; îe) A o da de ~-n vale A eșua într-o acțiune. 50 (Pfm; îae) A sărăci. 51 Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc. 52 Loc pe unde se scurge apa dintr-un râu într-un iaz. 53 Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul pentru a obține ceva. 54 (D. oameni, îe) A face ~ A se așeza la rând, așteptând să obțină ceva. 55 Parte dinapoi, mai îngustă, a corpului unor animale. 56 Partea dinapoi (prelungită) a obiectelor de vestimentație (mai ales feminine) Si: trenă. 57 (Pfm; îe) A se ține de ~da cuiva sau, rar, a se ține (sau a umbla) ~ după cineva A căuta cu insistență compania cuiva. 58 Părul (femeilor) crescut și împletit Si: (pop) cosiță. 59 Prelugire luminoasă a cometelor. 60 Fâșie îngustă din cârpă sau hârtie pusă la zmeu pentru a-l echilibra în aer. 61 (Rar) Mână. 62 (Fam; îe) ~ de topor Persoană folosită de dușman împotriva grupului din care ea face parte. 63 Parte terminală a unui obiect, fenomen etc. 64 (Pfm; îe) A-i ieși (cuiva) (sau a avea) venin la ~ A-și arăta (în final) răutatea. 65 (Ast; pop; îc) ~da-câinelui^[3] sau ~da-căruței Stea din Constelația Taurului. 66 (Pop; îc) ~da-guzganului Boală pe care o fac la coadă caii. 67 (Pfm; îe) A împleti ~ (sau cosiță) albă A rămâne sau a îmbătrâni nemăritată. 68-69 (Pfm; îe) A avea ~ lungă, minte scurtă A nu fi (prea) inteligent. 70 (Pfm; îe) A rămâne la ~da sapei A scăpăta. 71 (Pfm; d. copii sau tineri; îae) A nu continua studiile. 72 (Îe) A trage cu ~da ochiului A privi pe furiș. 73 (Îe) A face cu ~da ochiului A face (cuiva) un semn discret din ochi. 74 (Fig) Persoană de rang inferior. 75 (Pfm; îe) A pune (sau a scoate) ~ (sau cozi) cuiva A bârfi pe cineva. 76 (Pfm; îae) A batjocori pe cineva. 77 (Pop; îs) ~da carului sau ~da trăsurii Partea dinapoi a trăsurii, ca o treaptă, pe care se stă Si: (pop) codirlă, șireglă. 78 (Înv; îs) ~da oștii (sau, înv, ~da obuzului ori taberii) Ariergardă. 79 (Îs) ~da-ochiului Unghiul extern al ochiului. 80 (Îs) ~da mesei Loc unde stau cei ce nu se bucură de onoruri. 81 (Înv; îs) ~ de mare Golf. 82 (Înv; pex; îas) Ocean (1). 83 (Îvr; șîe) ~ la gură Zăbală. 84 (Înv; îe) ~ de mătase Panglică pentru prins părul în coadă (56). 85 (Fig; îe) Minciună cu ~ Minciună sfruntată. 86 (Îlav) La ~ Pe ultimul loc. 87 (Îoc de frunte; îla) De ~ Nu prea bun. 88 (Spc; șip) Pleavă (resturi). 89 Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină ori de creangă Vz peduncul. 90 (Bot; reg) Pipirig (Equisetum hiemale). 91 (Bot; reg; îc) ~da-alor-de-vânt Brădișor (Lycopodium clavatum). 92 (Bot; reg; îc) ~da-boului Comaci. 93 (Bot; reg; îae) Coada-vacii. 94 (Bot; reg; îc) ~da-buhaiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 95 (Reg; îc) ~da-calului (sau ~-goală, ~da-iepei, ~da-mânzului, ~da-șopârlei) Plantă erbacee din familia equisetaceelor, care crește prin fânețe și câmpuri umede, cu două feluri de tulpini, una fertilă, gălbuie, terminată într-un spic, și o alta sterilă, verde, ramificată Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, bota-calului, bota-cucului, brădac, brădișor, brăduleț, brăduștean, codăie, codăie, iarbă-de-cositor, mânzoaică, nodățică, opintici, părul-porcului, peria-ursului, perie-ursească, șirușliță (Equisetum arvense). 96 (Bot; reg; îae; șîc ~da-iepei, ~da-mânzului) Barba-ursului (Equisetum silvaticum). 97 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia equisetacee, care crește prin locuri umede sau mlăștinoase, cu tulpini fertile alb-roșietice și tulpini sterile albe sau verzui Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, brad, brădac, brădișor, codâie-de-a-mare, părul-porcului (Equisetum telmateja). 98 (Reg; îae; șîc ~da-mânzului) Plantă acvatică din familia hippuridacee, cu tulpina dreaptă și cu frunze lineare, dispuse în verticile, cu flori hermafrodite mici și verzui Si: (reg) brăduț-de-apă, iarba- sasului,porob, silhă (Hippuris vulgaris). 99 (Bot; reg; îae) Briofita (Mnium affine). 100 (Bot; reg; îc) ~da calului-de-râturi Luioane (Equisetum pratense). 101 (Bot; reg; îc) ~-de-căprioară Cupe (Gentiana acaulis). 102 (Reg; îc) ~da-câinelui Planta Linaria intermedia. 103 (Reg; îc) ~da-cocoșului Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze scurt pețiolate, ovale, acoperite cu peri moi, cu stamine glabre și flori, care crește în păduri umbroase și este întrebuințată în medicina populară Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoși, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum latifolium). 104 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze amplexicaule, cu stamine păroase și 3-5 flori, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum multiflorum). 105 (Reg; îae; șîc ~da-racului) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze alterne ovale, cu flori albe verzui dispuse câte trei și fructe boabe albastru-închis, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoș, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum odoratum). 106 (Reg; îae) Plantă erbacee glabră din familia liliaceelor, cu flori mici, alb verzui, cu periant alb roz și fructele boabe roșii, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțel (Polygonatum verticillatum). 107 (Bot; Buc; îc) ~da-cucului Mușchi ce crește în locuri umede în tufe verzi cu rețele de fire ruginii (Mnium affine). 108 (Bot; reg; îc) ~-de-stea Iarbă neagră (Calluna vulgaris). 109 (Bot; reg; îc) ~da-găinii Iarbă-moale. 110 (Bot; reg; îc) ~-de-găină Rocoină. 111 (Reg; îc) ~-grasă Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 112 (Bot; reg; îc) ~da hălor din vânt Struțișori (Selaginella helvetica). 113 (Bot; reg; îc; șîc ~da-lupului, ~da-vacii) ~da hulpii Bătrâniș (Erigeron canadensis). 114 (Reg; îc) ~da-ielelor Sâlnic (Glechoma hirsuta). 115 (Reg; îc) ~da-iepurelui Plantă erbacee păroasă din familia gramineelor, care crește în zone alpine și subalpine, cu foi rigide în partea superioară și verzi în cea inferioară, cu un spic verde (Sesleria heuffleriana). 116 (Reg; îc) ~da-leului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în locuri necultivate, cu tulpina ramificată, cu frunzele inferioare în cinci lobi iar cele superioare trilobate, cu flori mici roz în corolă Si: talpa-gâștei (Leonurus cardiaca). 117 (Reg; îc) ~da-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în tufișuri și pe marginea drumurilor, cu tulpina ramificată, frunzele triangular-ordiforme și flori mici albăstrui-violacee dispuse în verticile multiflore Si: urechea-porcului (Salvia austriaca). 118 (Bot; reg; îae; șîc ~da-vacii) Lumânărică (Gentiana asclepicidaea). 119 (Bot; reg; îc) ~da-mâței (~-de-baltă). Specie de mușchi din familia sphagnaceelor, care crește prin locuri mlăștinoase și prin turbării, alb-gălbui, cu frunzele mici, dese, fără nervură Si: (reg) bungeac, penița-bungeacului (Sphagnum acutifolium). 120 (Bot; reg; îae) Briofita (Sphagnum palustre). (Bot; reg; îae; șîc ~da mâței-de-baltă) Briofita Sphagnum cuspidatum. 121 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Bumbăcariță (Euriophorum vaginatum). 122 (Bot; reg; îae) Iarbă-albă (Phalaris arundinacea). 123 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Papanași (Trifolium arvense). 124 (Bot; reg; îc) ~da mâței-de-baltă Briofita Sphagnum cymbifolium. 125 (Bot; reg; îae) Briofita Sphagnum fimbriatum. 126 (Reg; îc) ~da-lupului- vânătă, ~da-mielului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește pe coline aride și câmpii nisipoase, cu frunze gălbui crenate, cu flori mari galbene dispuse într-un spic lung și des Si: lumânărică, lumânare (Verbascum phoeniceum). 127 (Reg; îae; șîc ~da-mâței) Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește prin fânețe nisipoase și pășuni uscate, cu tulpini sterile pe pământ și florifere ascendente, cu frunzele pețiolate, cu flori albastru-deschis, dispuse în raceme axilare și fructul capsulă obovală Si: (reg) bobolnic, bobornic, coada-mâței, șopârliță, ventricea, ventrilică (Veronica prostata). 128 (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 129 (Bot; reg; îc) ~da-oii Hreniță (Lepidium campestre). 130 (Reg; îae) Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 131 (Reg; îc) ~da-păunului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 132 (Bot; reg; îc) ~da-pisicii Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 133 (Bot; reg; îc) ~da-popii Spânz (Helleborus purpurascens). 134 (Bot; reg; îc) ~da-priculicilor Barba-popii (Aruncus vulgaris). 135 (Reg; îc) ~da-dracului, ~da-racului Plantă erbacee din familia rozaceelor, care crește prin locuri umede, cu frunze întrerupt-penatifide, foliole lunguiețe dințate, verde-argintii și flori solitare mari, galbene Si: argentină, argindeană, argințică, argințel, buboasă, buruiană, forostoi, iarba-gâștii, iarba-sclintiturii, iolut, sclintită, prititoare, scrintea, scrintee, scrintitoare-de-baltă, scrânteală, scrintitoare, scrintitură, troscot, vintricea, zolotnic (Potentilla anserina). 136 (Bot; reg; îae) Turiță mare (Agrimonia eupatoria). 137 (Bot; reg; îae) Ochiul boului (Chrysanthemum leucantheum). 138 (Bot; reg; îae) Drețe (Lysimachia nummularia). 139 (Bot; reg; îc) ~da-raiului Peliniță (Artemisia annua). 140 (Reg; îc) ~da-rândunicii Plantă erbacee din familia marcantiaceelor, care crește prin locuri umede, pe ziduri și prin pietriș, cu talul cărnos, verde, poros, pe a cărui suprafață se văd organele de reproducție asexuată formate în lame verzi și organele de reproducție sexuată, reprezentate de pedunculele laterale Si: (reg) călbează, fierea pământului, mușchi de baltă, mușchi de fântână, mușchi de mlaștină (Marchantia polymorpha). 141 (Bot; reg; îae) Nemțișori (Consolida regalis). 142 (Pop; îae) Fluture mare, frumos colorat, cu o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și Papilio podalirius). 143 (Bot; reg; îc) ~da-schimbării Umbra iepurelui (Asparagus tenuifolius). 144 (Reg; îc) ~-solzoasă Planta Aegilops incurvata. 145 (Bot; reg; îc) ~da-șopârlei Barba ursului de bahne (Equisetumpalustre). 146 (Bot; reg; îae) Șopârliță (Veronica orchidaea). 147 (Reg; îc) ~da-șoricelului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, frunzele penate și păroase, cu flori albe sau roz-trandafirii în corimb Si: (reg) sorocină, șereșină, tormac-alb (Achillea collinci). 148 (Bot; reg; îae; șîc ~da-șoarecelui, ~da hârcelui, ~da hârțului, Ban, ~da-sorocinii) Brădățel (Achillea millefolium). 149 (Reg; îae) Planta din familia compozitelor Achillea neilreichii. 150 (Bot; reg; îae) Pâinea-lui-Dumnezeu (Achillea pannonica). 151 (Bot; reg; îae) Sorocină (Achillea setacea). 152 (Bot; reg; îae) Rotoțele-albe (Achillea ptarmica). 153 (Bot; reg; îae) Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 154 (Reg; îc) ~da-șoricelului-de-munte Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește prin pășunile pietroase din zonele subalpine, cu tulpina păroasă, frunze auriculare și florile albe (Achillea distans). 155 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește în regiunile montane, cu tulpina păroasă, frunze sesile, auriculate și florile roșietice, mai rar albe, în capitule (Achillea tanacetifolia). 156 (Reg; îc) ~da-vacii Plantă erbacee țepos-păroasă din familia boraginaceelor, care crește prin pășuni, câmpuri și fânețe uscate, cu tulpina ramificată erectă, frunze lanceolate, cu flori albe în spice geminate, cu staminele mai lungi decât corola și cu fructele nucule Si: capul-șarpelui, ursoaică (Echium altissimum). 157 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului, ~da-mielului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor care crește pe coline aride sau câmpii nisipoase, cu frunze crenate, flori mari galbene și cu două stamine glabre păroase Si: captalan-de-cel-galben, corobatică, corovatic, corovatică, cucuruz-galben, cucuruzoi, lipan, lipean, lumănarea-Domnului, luminea, lumânare, lumânărică, lumânărică-Domnului, pur, rănzișoară (Verbascum phlomoides). 158 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri uscate, la marginea pădurilor, cu frunze mari și flori galbene, fără miros, dispuse într-un racem terminal simplu Si: lipan, pur (Verbascum thapsiforme). 159 (Reg; îae; șîc ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri umede din zonele montane, cu tulpină înaltă, frunze bogate, cu flori mari, albastre sau alb-gălbui, solitare Si: ciucurică, corobatică, corovatic, lemnul-Domnului, lipan, luminare, luminea, lumănarea-Domnului, lumânărica-Domnului, pur (Verbascum thapsus). 160 (Reg; îae) Planta Verbascum chaixii. 161 (Bot; reg; îae) Praz (Allium porum). 162 (Bot; reg; îae) Pur (Allium rotundum). 163 (Bot; reg; îae) Jale-de-câmp (Salvia nemorosa). 164 (Bot; reg; îae) Jale² (Salvia pratensis). 165 (Bot; reg; îae) Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). 166 (Bot; reg; îc) ~da-vânătorului Saschiu (Vinca minor). 167 (Reg; șîc) ~da-șoarecelui, ~da-vulpii Plantă erbacee din familia graminaceelor, care crește prin livezi și fânețuri, cu rizom târâtor, tulpina erectă, frunzele superioare alungite și florile verzi dispuse în spicule uniflore ovale (Alopecurus geniculatus). 168 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopercus lagurifomis). 169 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopecurus pratensis). 170 (Bot; reg; îae) Știr (Phleum paniculatum). 171 (Bot; reg; îae) Știr roșu (Amaranthuspaniculatus). 172 (Reg; îc) ~da-zmeului Mică plantă erbacee veninoasă din familia araceelor care crește prin mlaștini, cu rizom gros, târâtor, cu frunze glabre, lucitoare, cordiforme și fructe bace roșii Si: (reg) iarba-șarpelui, scălcele, scălciuțe, tămâiță (Calla palustris). 173 (Bot; reg; îc) Cinci-coade Căldărușă (Aqulegia vulgaris). 174 (Orn; pop; îs) ~-făloasă Codobatură. 175 (Orn; pop; îc) ~-roșie (sau roșă) Codroș. 176 (Ic) ~ de rândunică Cep la capătul^[4] unei bârne sau al unei scânduri, tăiat în forma cozii de rândunică. 177 (Îae) Formă de încheiere a lemnelor de construcție. 178 (Îc) ~-de-șoarece Ferăstrău ascuțit pentru făcut găuri și tăiat cercuri. 179 (Îc) ~-de-vulpe Ferăstrău care taie părțile lemnului ce nu pot fi tăiate cu ferăstrăul încordat. 180 (Reg) Chișiță. 181 (Îrg) Teren din apropierea unui izvor. 182 (Îrg) Terenul de unde începe o vale, o râpă etc. 183 (Îrg) Teren ce se întinde între un izvor și un deal. 184 (Îvp; îc) ~da veacului Sfârșitul lumii. 185-186 (Fig) Partea (sau persoana) cea mai puțin importantă. 187 (Pfm; la oameni și cai) Penis. 188 (Îvp; îlav) De când nemții cu ~ De demult. 189 (Îvp; îe) A se ține de ~da albiei A se chinui să fie în rândul lumii. 190 (Îvp; îe) A pune (sau a scoate) ~ (ori cozi) A batjocori. corectat(ă)

NUD¹, -Ă adj., s. n. 1. adj. (Livresc; despre corpul omenesc sau, rar, despre părți ale lui) Fără veșminte; dezbrăcat, gol, (popular) despuiat, (regional) pieligos. Fața, mîinile și celelalte nude, adecă goale, ale trupului părți. învăȚătură, 71, cf. pontbriant, d. Venus de la Milo este pe jumătate nudă. maiorescu, cr. iii, 31. Bucolica undă-i primește... Prelinsă pe nudele corpuri. macedonski, o. i, 71, cf. 152, 230. Artistul n-a căutat decît prilejul de a reprezenta o serie de figuri nude și vînjoase. oțetea, r. 282. ♦ Fig. Lipsit de argumente; care nu este întemeiat; gol. Benkö, Gebhardi și Engel... nu ni ofer decît o nudă afirmațiune. hasdeu, i. c.i, 17. 2. s. n. (Livresc) Corp omenesc complet dezbrăcat, gol; nuditate (1). Își admira nudul în oglinda mare cu ramă de nuc. rebreanu, r. i, 207. În statuia de bronz a lai David, Donatello reprezintă nudul direct și fără reticențe. oȚetea, r. 268. Uns pe nud cu ulei de rigan și stropit în dulamă și camilafcă cu apă de Colonia adevărată. arghezi, b.117. ◊ (Glumeț) Un hipopotam, ca un burghez rumen și bine instalat, care-și are baia la domiciliu, a ieșit și pozează pentru nudul lui trandafiriu. anghel, pr. 113. ♦ Statuie, pictură; desen etc. care reprezintă un nud (2). Nudurile Adelei coborîseră din păreți și multiplicate la infinit, prinzînd viață, se plimbau prin odaie. ardeleanu, u. D. 103, cf. 13. [Privi] cercetător nudul de gips. camil petrescu, t. ii, 13, cf. 7. Prezența nudului [în sculptura greacă] este ceva curent. oprescu, i. a. iii, 27. În loc de nuduri și naturi moarte, mulți își luaseră obiceiul de a-și împodobi dormitoarele și sufrageriile cu chipuri de martiri. stancu, r. a. iv, 334. ◊ (Prin analogie) În „Călin” [Eminescu] a reușit să picteze o fată aproape goală... „nudul” lui, ca și pînzele marilor pictori clasici, nu poate provoca decît sentimentul estetic, ibrăileanu, s. l. 201. 3. adj. (Despre plante și părți ale lor) Care este lipsit de păr sau de puf. Apocynaceaele [au] filamentele staminelor nude, fără peri lînoși. grecescu, fl. 16. ♦ (Despre flori) Care este lipsit de petale și sepale. [Floare] nuda sau fără calyx și fără corola. caiet, 78^r/21. 4. adj. (Jur.; in sintagma) Proprietate nudă = bun de al cărui uzufruct beneficiază temporar altă persoană decît proprietarul. Uzufructul se dă la o persoană și proprietatea nudă la alta. HAMANGIU, C. C. 191. 5. adj. Neted (1); spec. fără ornamente, simplu. Nu mai pridideam alergînd de la o moschee la alta, vrăjiți mereu de măreția lor de piatră nudă. camil petrescu, o. iii, 104. ♦ (Substantivat, n.) Suprafață netedă a unui element de arhitectură sau de construcție, pe care se detașează atît părțile în relief, cît și părțile adîncite ale ornamentului. Nudul zidului. ltr. ** Fig. Care este fără artificii, fără complicații, simplu; clar, curat, pur. Dacă mai avusese unele îndoieli, vijelia nervilor mei le spulberase, lăsînd în locul lor nuda certitudine. galaction, o. 104. Ei caută să revină la arta lui Palladio, la acea nudă și elegantă simplicitate. oprescu, i. a. iii, 36. Simplitatea aproape nudă, transparentă a stilului lui Rebreanu servește în mod excepțional intențiilor artistice ale prozatorului. v. rom. noiembrie 1953, 309. – pl.: (adj.) nuzi, -de, (s. n.) nuduri. – Din lat. nudus, it. nudo.

PUR adj. 1. curat, neamestecat, simplu. (O substanță ~; un corp ~.) 2. natural, veritabil, (livr.) genuin. (Un produs ~.) 3. curat, nativ, neamestecat, (înv. și reg.) safi, (Transilv. și Bucov.) prisnic, (înv.) prisne, (fig.) virgin. (Aur ~.) 4. curat, neamestecat, (Transilv.) tistaș. (Grîu ~.) 5. curat, natural, neamestecat, (înv. și pop.) sadea. (Vin ~.) 6. clar, cristalin, curat, limpede, transparent, (pop.) vioară, (Transilv.) tistaș, (înv.) chiar. (Apă ~.) 7. bun, curat, nealterat, nestricat, nevătămător, neviciat, oxigenat, ozonat, proaspăt, purificat, salubru, sănătos, tare. (Aer ~.) 8. albastru, clar, curat, limpede, senin, străveziu, (livr.) limpid, (Transilv.) tistaș, (înv.) seninat, seninos, (fig.) spălat. (Un cer ~.) 9. clar, limpede, nealterat, (fig.) cristalin, (rar fig.) curat. (O voce ~.) 10. ideal, platonic. (Dragoste ~.)

NATURAL adj., adv. 1. adj. (livr.) elementar. (Forțele ~.) 2. adj. v. simplu. 3. adj. v. sălbatic. 4. adj. pur, veritabil, (livr.) genuin. (Un produs ~.) 5. adj. curat, neamestecat, pur, (înv. și pop.) sadea. (Vin ~.) 6. adj. v. înnăscut. 7. adj. v. bastard. 8. adj. degajat, dezinvolt, firesc, neafectat, neartificial, necăutat, neprefăcut, nesilit, nestudiat, simplu, spontan, (livr.) nonșalant, (înv.) prostatic. (O atitudine ~; cu gesturi ~.) 9. adj. v. firesc. 10. adv. v. desigur.

*1) áer (saŭ și áĭer) n., pl. e (lat. aër, -aëris, d. vgr. aér, ngr. aéras, aéri; it. aria, vpv. sp. aire, fr. air, pg. ar. V. arie 2). Gazu pe care-l respirăm și care formează atmosfera: aer curat, stricat, sănătos, nesănătos, rece, cald. – A lua aer, a ĭeși la plimbare în aeru liber. Văzduh, atmosferă: a pluti în aer. Aspect (după fr.): aeru vesel al unuĭ cîștigător la loterie, al uneĭ vile. Atitudine: a avea, a-țĭ da, a-țĭ lua aer de savant. A-țĭ da saŭ a-țĭ lua aere, a-țĭ lua ifos, a te arăta grozav. – Chim. Aeru pur nu e un element simplu, cum credeaŭ ceĭ vechĭ, ci un amestec de elemente format din 21 de părțĭ de oxigen și 79 de azot, pintre care e amestecat și argon 1ǀ100, acid carbonic, abur de apă ș. a. El joacă un mare rol în natură: e indispensabil viețiĭ animalelor și plantelor; întreține arderea și respirațiunea, care e tot o ardere; e transmițătoru sunetuluĭ; în fine industria-l utilizează ca forță motrice într’o mulțime de împrejurărĭ, între altele la navigațiunea cu pînze și la morile de vînt. Galilei și, după el, discipulu săŭ Torricelli stabiliră că aeru e greŭ, de unde se derivă presiunea atmosferică. Acesteĭ proprietățĭ i se datorește suirea apeĭ în pompe, nu, cum se credea în ainte, „aversiuniĭ naturiĭ contra vidului”.

carbon n. corp simplu solid, cărbune în stare pură.

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

NATURAL, -Ă, naturali, -e, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care se referă la natură (1), care aparține naturii; care se găsește în natură. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului, a unei regiuni, a unei țări. Științele naturale = științele naturii, v. natură. Graniță naturală = graniță marcată de o apă sau de o formă de relief. Drept natural = (în concepția unor filosofi) drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 2. Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului; p. ext. veritabil, curat, pur. 3 Lipsit de artificiu, de rafinament, simplu, spontan, fără efort sau constrângere. ◊ (Adverbial) Vorbește natural. 4. Care este conform cu natura cuiva, înnăscut, nativ; propriu, specific cuiva. 5. Care concordă, se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal, firesc. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună (din cauza bătrâneții). Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului în artele plastice și în fotografie. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei; nelegitim, bastard. II. Adv. Firește, desigur, bineînțeles. III. S. n. (Astăzi rar) Naturalețe, simplitate. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel, germ. Naturell.

SIMPLU adj., s. 1. adj. curat, neamestecat, pur. (O substanță ~; un corp ~.) 2. adj. gol, (înv. și reg.) sec. (A mîncat pîine ~.) 3. adj. (LINGV.) (înv.) prost. (Cuvinte compuse și cuvinte ~.) 4. adj. neîncărcat. (O ornamentație ~.) 5. adj. neîmpodobit, neornat, (înv.) sadea (invar.), sadetica (invar.). (O fotă ~.) 6. adj. sobru. (Îmbrăcăminte ~.) 7. adj. neevoluat, primitiv, rudimentar, (înv.) prost. (Lanțul ființelor începe de la cea mai ~ viețuitoare.) 8. adj. natural, (livr.) frust. (Un aspect ~.) 9. adj. elementar. (Un calcul ~.) 10. adj. elementar, primar, rudimentar. (Noțiuni ~ asupra...) 11. adj. facil, necomplicat, nedificil, ușor. (Un procedeu ~; o treabă ~.) 12. adj. accesibil, elementar, ușor. (Cunoștințe cît mai ~ pentru cei mici.) 13. adj. degajat, dezinvolt, firesc, natural, neafectat, neartificial, necăutat, neprefăcut, nesilit, nestudiat, spontan, (livr.) nonșalant, (înv.) prostatic. (O atitudine ~; cu gesturi ~.) 14. adj. familiar, obișnuit. (Stil ~.) 15. adj. modest, umil, (înv. și pop.) prost, (înv.) prostatic. (De condiții ~.) 16. adj. modest, neînsemnat, umil. (Un funcționar ~ de bancă.) 17. adj. modest, nepretențios. (Un restaurant ~.) 18. adj. modest, sărac, sărăcăcios. (O nuntă ~.) 19. adj., s. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Om ~.)